Brawling charges reinstated after appellate ne bis in idem ruling quashed and remanded

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Ne bis in idem

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. i), art. 438 alin. (1) pct. 8

În ipoteza în care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., cu motivarea că inculpaţii au fost anterior sancţionaţi contravenţional pentru fapta pentru care au fost trimişi în judecată, deşi nu există o identitate de faptă, inculpaţii fiind trimişi în judecată pentru o faptă materială diferită de cea pentru care au fost sancţionaţi contravenţional, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. În această ipoteză, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în casaţie, casează decizia instanţei de apel şi dispune rejudecarea de către instanţa de apel.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 114/RC din 16 martie 2017

Prin sentinţa penală nr. 1878 din 17 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Bacău:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare şi s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 631 C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare şi s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 631 C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului C. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 700 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare şi s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 631 C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului D. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare şi s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 631 C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A., iar, în temeiul art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului faţă de inculpaţii B., C. şi D.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A., B., C. şi D. pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât există autoritate de lucru judecat.

Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins apelul declarat de procuror împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, cu privire la dispoziţia achitării şi, în consecinţă, s-a constatat că temeiul legal invocat în soluţia pronunţată - art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. priveşte instituţia încetării procesului penal.

Analizând sentinţa penală atacată atât sub aspectul motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept existente, în virtutea caracterului devolutiv al apelului prevăzut în art. 417 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că apelul inculpatului este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin actul de sesizare al instanţei, inculpaţii A., B., C. şi D. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută în art. 322 alin. (1) C. pen. anterior reţinându-se, în esenţă, că în seara de 2 septembrie 2013, în timp ce se aflau în incinta societăţii E., în urma unui conflict declanşat spontan, s-au lovit reciproc. Urmare a loviturilor primite, inculpaţii - persoane vătămate C., B. şi A. au suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 5-6 zile, 4-5 zile şi, respectiv, 50-55 zile de îngrijiri medicale.

Pentru atingerea adusă ordinii şi liniştii publice prin proferarea de ameninţări şi injurii, inculpaţii au fost sancţionaţi contravenţional la data de 4 septembrie 2013, prin procesele-verbale de constatare a contravenţiei emise de Postul de Poliţie G.

Curtea de apel a apreciat că instanţa de fond avea obligaţia să facă un minim de cercetări privind susţinerile apărării şi să constate incidenţa în cauză a principiului enunţat în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.”

S-a arătat că tratamentul juridic primit în situaţiile de dublă sancţionare administrativă şi penală a evoluat în mod considerabil de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 7, fiind format din trei elemente: definiţia procedurii penale, identitatea comportamentelor care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dubla acuzaţie, că instanţa europeană utilizează trei criterii pentru a aprecia dacă o anumită sancţiune are caracter penal în sensul prevăzut în art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi anume: calificarea infracţiunii în dreptul naţional, natura încălcării şi severitatea sancţiunii aplicate făptuitorului, iar Curtea de la Strasbourg a confirmat că interdicţia dublei pedepse se referă la sancţiunea care priveşte aceleaşi fapte, iar nu un comportament calificat în acelaşi mod de normele care definesc infracţiunile, sens în care s-a menţionat Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei din 10 februarie 2009, în care s-a stabilit că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat în sensul că interzice orice acuzaţie legată de o a doua infracţiune, atunci când aceasta are ca temei fapte identice sau echivalente din punct de vedere material cu cele care constituie temeiul celeilalte infracţiuni.

În ceea ce priveşte dimensiunea procedurală a principiului ne bis in idem, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, odată verificată existenţa unei sancţiuni referitoare la aceleaşi fapte, este interzisă orice nouă procedură, cu condiţia ca prima sancţiune să fi rămas definitivă, concluzie aplicabilă situaţiilor în care prima sancţiune are caracter administrativ, iar a doua penal (Hotărârea Zolotukhin), dar şi cazurilor în care aplicarea sancţiunilor are loc în ordine inversă (Hotărârea Ruotsalainen).

Drept urmare, instanţa de apel a apreciat că potrivit jurisprudenţei menţionate, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană interzice dubla sancţionare administrativă şi penală în legătură cu aceleaşi fapte, împiedicând astfel iniţierea unei a doua proceduri, fie administrativă, fie penală, atunci când prima sancţiune a rămas deja definitivă.

În aceste condiţii, constatând că sancţiunile administrative sunt executorii şi că o nouă sancţiune penală nu mai este posibilă în cauza pendinte, curtea de apel a apreciat că prima instanţă avea obligaţia să constate că se impune renunţarea la desfăşurarea procedurii penale iniţiate împotriva inculpaţilor şi să dispună încetarea procesului penal pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie procurorul.

În cuprinsul cererii de recurs formulată de procuror, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., B., C. şi D. cu privire la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută în art. 322 C. pen. anterior, având în vedere că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, deoarece aceştia au fost sancţionaţi contravenţional pentru alte fapte (art. 371 C. pen, respectiv art. 321 C. pen. anterior) decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neaflându-se în situaţia prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. cu referire la art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Mai mult decât atât, s-a arătat că instanţa civilă a anulat sancţiunile contravenţionale aplicate inculpaţilor C. şi D., astfel încât, faţă de aceştia, nu există niciun titlu executoriu prin care să fi fost sancţionaţi administrativ de către o instanţă de judecată, pentru a fi incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat.

În raport cu cele expuse în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, s-a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin încheierea din 2 februarie 2017, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de procuror împotriva deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2016 a aceleiaşi instanţe şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul în casaţie formulat de procuror ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Procurorul şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., B., C. şi D. pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută în art. 322 C. pen. anterior, întrucât, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere, pe de o parte, că aceştia au fost sancţionaţi contravenţional pentru alte fapte (art. 371 C. pen, respectiv art. 321 C. pen. anterior) decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neaflându-se în situaţia prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. cu referire la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană, iar, pe de altă parte, că instanţa civilă a anulat sancţiunile contravenţionale aplicate inculpaţilor C. şi D., astfel încât, faţă de aceştia, nu există niciun titlu executoriu prin care să fi fost sancţionaţi administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Astfel, în speţă, se constată că, din procesele-verbale de constatare a contravenţiilor, rezultă că inculpaţii A., B., C. şi D. au fost sancţionaţi contravenţional, în temeiul art. 3 pct. 1, 2 şi 24 din Legea nr. 61/1991 (art. 3 din Legea nr. 61/1991 la data de 4 septembrie 2013), reţinându-se că s-au constituit într-un grup şi au săvârşit acţiuni contrare ordinii şi liniştii publice, proferând injurii şi expresii jignitoare la adresa numitei H. şi a altor persoane, provocând indignarea cetăţenilor şi participând la scandal public.

Pe de altă parte, se constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a acestora pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută în art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, la data de 2 septembrie 2013, au participat la un conflict în localitatea G., unde, cei patru intimaţi, fiind împărţiţi în două grupuri, s-au lovit reciproc cu pumnii şi picioarele, conducând la cauzarea de leziuni corporale la trei dintre aceştia, ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale (A. 50-55 zile, B. 4-5 zile, iar C. 5-6 zile).

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că cei patru inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru o altă infracţiune decât cea pentru care au fost sancţionaţi contravenţional (prevăzută în art. 371 C. pen. - art. 321 C. pen. anterior - „tulburarea ordinii şi liniştii publice”, aflată în Capitolul I al Titlului VIII al Codului penal, intitulat „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”), acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care nu au mai fost cercetaţi şi trimişi în judecată şi pentru această faptă.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că, pentru aplicarea principiului ne bis in idem, se impune ca faptele materiale şi inculpatul să fie aceleaşi în ambele proceduri desfăşurate în faţa ambelor instanţe (Cauza C-467/04, Gasparini şi alţii), în hotărârea C-436/04, Van Esbroeck statuându-se că, în ceea ce priveşte coincidenţa faptelor, aceasta trebuie înţeleasă nediferenţiat de circumstanţe şi independent de încadrarea lor juridică.

Transpunând reglementările internaţionale (Capitolul 3 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem, Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), legiuitorul român a stabilit în actuala reglementare (art. 6 C. proc. pen.) că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică.

Astfel, la nivel naţional principiul ne bis in idem este constituit pe baza unei duble identităţi: de persoană şi de faptă, în sens material, în materie penală identitatea de cauză (de temei juridic) fiind înlăturată prin efectul dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen. care menţionează expres că această regulă funcţionează chiar dacă faptei i s-ar da o altă încadrare juridică.

Raportând consideraţiile anterior menţionate la criticile formulate de procuror, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că, în speţă, nu se poate vorbi de o identitate a faptelor inculpaţilor din cadrul celor două proceduri, de vreme ce procesele-verbale privesc sancţionarea lor contravenţională, în temeiul art. 3 pct. 1, 2 şi 24 din Legea nr. 61/1991 (art. 3 din Legea nr. 61/1991 la data de 4 septembrie 2013), pentru acţiuni contrare ordinii şi liniştii publice, respectiv proferarea de injurii şi expresii jignitoare la adresa numitei H. şi a altor persoane, ce au provocat indignarea cetăţenilor, iar actul de trimitere în judecată (rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău) se referă la participarea acuzaţilor la un conflict în localitatea G., unde, cei patru intimaţi, fiind împărţiţi în două grupuri, s-au lovit reciproc cu pumnii şi picioarele, conducând la cauzarea de leziuni corporale, la trei dintre ei, ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale, astfel încât, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în cauză este aplicabilă regula ne bis in idem, prevăzută atât în art. 6 C. proc. pen. şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi în jurisprudenţa instanţelor europene.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., B., C. şi D. întrucât există autoritate de lucru judecat -, motiv pentru care, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie declarat de procuror împotriva deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2016 a aceleiaşi instanţe, va casa, în totalitate, decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău.

Soluţia dispusă, de rejudecare de către instanţa de apel a cărei hotărâre a fost casată, se impune cu necesitate, întrucât, în faza căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, potrivit art. 433 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, obligaţie ce incumbă, în cauză, curţii de apel.

Curtea de apel, în raport cu motivele de apel invocate şi în urma examinării cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., va proceda potrivit art. 421 C. proc. pen., urmând să stabilească dacă inculpaţii A., B., C. şi D. sunt sau nu vinovaţi de săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în casaţie formulat de procuror împotriva deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2016 a aceleiaşi instanţe, a casat în totalitate decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău.