Standing to sue based on recognized foreign judgment and claim right upheld; appeals against standing dismissed.

Hotărâre judecătorească străină. Efectele recunoaşterii.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata.

Index alfabetic : -hotărâre judecătorească străină

- procedura recunoaşterii

Legea nr. 105/1992

Prin recunoaştere, o hotărâre judecătorească străină este implementată în ordinea juridică internă şi nu mai poate fi ignorată.Ea se bucură de autoritate de lucru judecat şi este obligatorie, conform art. 9 din Legea nr. 105/1992.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 461 din 21 martie 2017

Notă : Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat

a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, la data de 18.10.2012, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L., societate în insolvență prin administrator judiciar C. și D., pentru ca instanța să constate nulitatea absolută a vânzării terenului în suprafață de 2.212,58 m.p. aflat în E., jud. Ilfov, să repună părțile în situația anterioară, motivele de nulitate vizând preţul derizoriu şi nereal, lipsa consimţământului reclamantei la încheierea actului şi frauda la lege.

După declinarea competenţei soluţionării cauzei, de la Judecătoria Sectorului 1 în favoarea Tribunalului Bucureşti, pârâta S.C. B. S.R.L, prin administrator judiciar, C. a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanţie a numiţilor D. şi a BNPA F., pentru ca, în cazul în care ar fi admisă acţiunea în anulare, aceștia să fie obligați în solidar să suporte cu titlu de despăgubiri egale cu valoarea actuală a imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare incluzând şi sporul de valoare a acestuia, precum şi toate cheltuielile de vânzare; în subsidiar, să suporte restituirea preţului plătit, actualizat cu rata inflaţiei si dobânda legală.

De asemenea, în cauză a formulat cereer de intervenţie voluntară accesorie Banca Comercială G. SA, solicitând respingerea acţiunii reclamantei pentru lipsa calităţii procesual, iar subsidiar, ca prescrisă.

2. Prin sentinţa civilă nr. 592 pronunţată de prima instanţa la 16 mai 2014 prima instanţă a respins acţiunea reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale, respingând, pe cale de consecinţă, cererile incidentale în garanţie.

Pentru a pronunţa aceasta sentinţă, s-a reţinut că pârâtul D., cetăţean român şi israelian, a devenit proprietarul terenului intravilan în suprafață de 24.800 mp situat în comuna E., în anul 1998, dată la care era căsătorit cu reclamanta, cetăţean israelian. Ulterior, la 07.12.2006 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3340 de BNPA F. prin care D. a vândut către S.C. B. S.R.L. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață totală de 2212,58 mp situat în E., jud. Ilfov, prețul vânzării fiind de 4000 euro.

Prin sentința civilă nr. 2181/07.12.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2011, a fost admisă cererea formulată de A. în contradictoriu cu D. și au fost recunoscute efectele hotărârii definitive pronunțate la data de 10.06.2010 în dosarul nr.x-02-2010 de Tribunalul pentru aspecte de familie din Districtul Tel Aviv Israel. Din considerentele sentinței reiese că prin hotărârea definitivă pronunțată în Israel s-a stabilit că toate bunurile acumulate în timpul căsătoriei părților constituie bunuri comune ale ambelor părți, inclusiv terenul în suprafață de 24.800 mp situat în comuna E., jud. Ilfov, România.

În acest context, tribunalul, definind nulitatea şi regimul juridic al acesteia, a stabilit că în cazul nulităţii asbsolute, calitatea procesuală activă este strâns legată de o altă condiţie de ordin procesual, respectiv de aceea a interesului, adică de folosul practic urmărit de cel care recurge la acţiunea civilă, interes ce trebuie să fie personal.

Raportat la datele cauzei, efectul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3340/07.12.2006 autentificat de BNPA F. ar fi subsumat restituirii prestațiilor executate în temeiul acestuia, respectiv întoarcerea în patrimoniul lui D. a dreptului de proprietate asupra terenului care a făcut obiectul tranzacţiei. Totuşi, s-a apreciat că nu se poate niciodată concepe că dreptul de proprietate revine şi în patrimoniul reclamantei, atâta timp cât aceasta nu a fost niciodată titularul acestui drept. Aceasta întrucât la data achiziţiei bunului de către foştii soţi A+D, era interzisă dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini, motiv pentru reclamanta, care era cetățean israelian, nu a devenit titular al acestui drept.

Au fost evocate dispoziţiile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 şi s-a apreciat că art. 3 din titlul X al Legii nr. 247/2005 invocat de reclamantă nu este aplicabil în speță, întrucât dreptul de proprietate a fost dobândit anterior intrării în vigoare a acestei legi. Totodată, s-a considerat că hotărârea judecătorească pronunțată de instanța din Israel care include terenul ce face obiectul prezentei cauze în masa bunurilor comune, nu constituie un drept de proprietate în favoarea reclamantei, deoarece, conform art. 49 din legea nr. 105/1992 ”Posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede astfel”, iar în acord cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 105/1992, reclamantei i se recunoaște un alt drept asupra acestui teren, nu cel de proprietate.

Tribunalul a apreciat că atâta timp cât prin acţiune reclamanta tinde la valorificarea dreptului său de proprietate al cărui titular nu poate fi, aceasta nu justifică folosul practic personal și direct în formularea prezentei cereri, deci, calitatea procesuală activă.

3. Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, soluţionat prin decizia civilă nr. 349-A din 20 mai 2016, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii, admiterii apelului, cu consecinţa anulării sentinţei, respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului, cauza fiind trimisă pentru soluţionare pe fond la prima instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie cu privire la excepţia inadmisbilităţii schimbării cauzei cererii în apel, instanţa de control a arătat că nu s-a încălcat interdicţia statuată în art. 294 C. proc. civ., referitor la cauza acţiunii, de vreme ce, înseşi apărările în faţa primei instanţe au dedus judecăţii împrejurarea că reclamanta ar putea să justifice un drept de creanţă, iar nu unul de proprietate pe calea acţiunii promovate. Astfel împrejurarea că în apel reclamanta tinde la justificarea calităţii sale inclusiv din perspectiva apărării unui drept de creanţă, nu schimbă cauza cererii în apel.

În continuare, instanţa de apel a statuat că legitimarea procesuală activă într-o acţiune de constatare a nulităţii absolute a unui o poate avea nu doar partea contractantă, ci şi un terţ care justifică un interes actual, personal, apreciabil şi direct. În speţă, reclamanta a invocat calitatea sa de coproprietar asupra terenului în litigiu în temeiul unei hotărâri declarative obţinute la un Tribunal pentru aspecte de familie din Tel Aviv, Israel în dosarul nr.x-02-10 pronunţată la 10.06.2010, potrivit căreia toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către soţi, inclusiv terenul cumpărat în litigiu, constituie bunuri comune. Această hotărâre a fost recunoscută pe teritoriul României prin sentinţa civilă nr.2181/17.12.2011, efectele fiind acelea că hotărârea respectivă se va aplica în România, ca şi o hotărâre pronunţată de instanţele judecătoreşti interne, fără a fi pus în discuţie fondul dreptului care a făcut obiectul recunoaşterii.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat „Drepturile câştigate în ţara străină sunt respectate în România, afară numai dacă sunt contrare ordinii Publice de drept internaţional privat român”, or, în operaţiunea de recunoaştere s-au verificat inclusiv aspectele impuse de textul citat, astfel că ele nu mai pot fi puse în discuţie, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat decurgând din hotărârea de exequatur menţionată.

Dincolo de calitatea de coproprietară invocată în baza acestei hotărâri, apelanta-reclamantă îşi susţine legitimarea activă şi interesul în acţiunea promovată, inclusiv din perspectiva cel puţin a unui drept de creanţă pe care în ultimă instanţă l-ar urmări prin atacarea actului de înstrăinare a terenului, apreciat ca fiind făcut la un preţ derizoriu, prin frauda la lege, inclusiv a intereselor de partajare a bunurilor comune achiziţionate cu eforturi comune ale soţilor.

În concluzie, apelanta are un interes legal, născut şi actual, legitimare activă şi folos practic în promovarea litigiului pendinte, contrar celor reţinute în sentinţa apelată.

4. Împotriva acestei decizii au declarant apel SC B. SRL, în faliment, prin lichidator C., chemata în garanţie, societatea profesională notarială F. şi intervenienta voluntară în interesul pârâţilor, Banca Comercială G.

În memoriul de recurs al pârâtei SC B. SRL s-a solicitat modificarea hotărârii recurate pentru următoarele motive:

În primul rând s-a invocat nelegalitatea deciziei pentru încălcarea prevederilor art.294 C. proc. civ., în sensul în care instanţa de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată în faza apelului.

S-a susţinut că prin cererea promovată, reclamanta A. a susţinut ca actul juridic atacat îi încalcă dreptul de proprietate asupra terenului care a constituit obiectul vânzării, susţinând constant că este coproprietara acestuia împreună cu fostul său soţ, D. În mod constant reclamanta a invocat că prin vânzarea frauduloasă i-a fost încălcat dreptul de proprietate şi că tinde, prin valorificarea efectului nulităţii, la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi redobândirea calităţii de proprietar.

Recurenta a considerat că singura justificare a interesului s-a fondat pe calitatea de proprietar al terenului, limite în care acţiunea a fost soluţionată în faţa primei instanţe.

Contrar acestei constante, prin cererea de apel reclamanta a schimbat întrutotul cauza acţiunii promovate, arătând că îşi justifică calitatea de parte reclamantă şi din perspectiva ocrotirii unui drept de creanţă în strânsă legătură cu dreptul de proprietate al fostului soţ.

Această schimbare a cauzei cererii a fost în mod nelegal validată de instanţa de apel care a primit argumentele apelantei, considerând că legitimarea procesuală activa se caracterizează şi din perspectiva existenţei unui drept de creanţă în patrimoniul reclamantei.

Această validare încalcă dispoziţiile imperative statuate în art. 294 C. proc. civ., astfel încât cererea de apel fondată pe o cauză nouă trebuia respinsă ca inadmisibilă.

În subsidiar, recurenta consideră că hotărârea apelată a fost data cu încălcarea dispoziţiilor art.295 C. proc. civ., încălcându-se limitele cererii de apel.

Deturnând cauza cererii de chemare în judecată, în apel reclamanta a susţinut că bunul se află în masa partajabilă, ceea ce îi conferă calitate procesuală ca titular al dreptului de creanţă şi nu a criticat statuările primei instanţe referitoare la împrejurarea că aceasta nu putea deţine un drept real de proprietate asupra bunului. Mai mult, instanţa de apel a statuat că reclamanta are chiar şi calitatea de coproprietar al imobilului ce formează obiectul contractului atacat, contrar dispoziţiilor legale imperative incidente la data dobândirii de către fostul soţ a dreptului de proprietate asupra terenului, în anul 1998.

Este dincolo de orice îndoială că unicul proprietar al imobilului era pârâtul D., astfel încât dezlegările date de către instanţa de apel sunt contrare dispoziţiilor imperative ale legii.

Chiar invocarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în Israel, recunoscute în România este greşită întrucât această hotărâre, ulterioară încheierii actului de vânzare, este inopozabilă terţilor, cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei.

Această hotărâre judecătorească se opune cu putere de lucru judecat doar cu privire la obiectul cererii deduse judecăţii şi la părţile procesului respectiv, însă nu poate crea efecte în privinţa calităţii de proprietar a reclamantei în faţa unui terţ care a dobândit dreptul de proprietate de la un vânzător care s-a legitimat corect, ca proprietar exclusiv al bunui vândut.

Reiterând faptul că reclamanta s-a folosit în apel de alte motive şi mijloace de apărare decât cele invocate în faţa primei instanţe, recurenta reiterează că este nelegală abordarea problemei calităţii procesuale active pe fundamentul unui drept de creanţă.

Prin recursul promovat de societatea profesională de avocaţi F. s-a solicitat în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii apelului şi în subsidiar, respingerea apelului reclamantei şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

Într-un prim motiv de recurs, s-a susţinut că apelul era inadmisibil, iar hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.

În principal, recurenta a arătat că instanţa de apel a permis schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, cu referire la causa debendi, care constituie cauza cererii de chemare în judecată, iar nu cauza acţiunii civile în totalitatea ei. În speţă, reclamata şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe nulitate, pe baza dreptului de proprietate comună asupra unui teren din România, pretins consfinţită printr-o hotărâre a Tribunalului din Tel Aviv, recunoscută în România prin sentinţa civilă nr.2181 din 17 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti,Secţia a V-a Civilă în dosarul nr.x/3/2011.

Prin invocarea în apel a unui alt drept conservat prin acţiunea în nulitate, intimata şi-a modificat cauza cererii sale de chemare în judecată, modificare acceptată în mod nepermis de instanţa de control judiciar. Având în vedere că niciodată, în faţa primei instanţe, reclamanta nu a precizat că este titulara unui drept de creanţă, afirmarea acestui fapt ca argument al admiterii apelului reprezintă deducerea spre judecată a unui nou motiv al acţiunii invocat omisso medio.

În concluzie, recurenta solicită să se constate că instanţa de apel a permis acest lucru cu încălcarea dispoziţiilor art.294 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs deduce critica greşitei aplicări a legii în apel, prin aceea că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat conţinută de considerentele sentinţei civile nr.2181 din 17 decembrie 2011.

Astfel instanţa de apel a subliniat în argumentaţia oferită că la momentul recunoaşterii hotărârii străine, instanţa română a verificat dacă drepturile castigate în ţara străină sunt în accord cu dispoziţiile Legii nr.105/1992, respective, dacă sunt sau nu contrare ordinii publice de drept international de drept roman. Or, aceste verificări nu au fost realizate de instanţa română în procedura recunoaşterii, considerentele sentinţei evocate fiind limitate la verificarea condiţiilor procedurale de recunoaştere a hotărârii din Tel Aviv în România.

Din analiza sentinţei nu se poate deduce că Tribunalul Bucureşti ar fi verificat într-un mod critic faptul că numai instanţe române sunt competente să judece procesele privind raporturile de drept international privat referitoare la imobilele situate pe teritoriul României.

Recurenta consideră că această analiză critică a fost corect analizată de către prima instanţă de fond, atunci când a statuat că reclamanta nu poate avea calitatea de proprietar asupra terenurilor din România, printr-o expunere logică a modalităţii în care dispoziţiile legale referitoare la acest domeniu s-au succedat în timp.

Contrar, instanţa de apel a încălcat principiul triplului grad de jurisdicţie atunci când a apreciat că dincolo de calitatea de copropietar invocată de reclamantă pe baza hotărârii străine recunoscute, reclamanta îşi susţine legitimarea procesuală activă şi din perspectiva unui drept de creanţă pe care aceasta l-ar putea urmări prin atacarea actului de înstrăinare a terenului.

Printr-un astfel de raţionament instanţa de apel ocoleşte în mod fraudulos problema lămuririi naturii dreptului ocrotit de către reclamantă, lăsând se întrevadă inclusiv faptul că reclamanta ar avea calitatea de coproprietar asupra terenului ce a făcut obiectul înstrăinării.

Recurenta Banca Comercială G. a solicitat modificarea hotărârii recurate şi respingerea apelului declarat de reclamnată.

În esenţă, recurenta a arătat că a fost încălcate dispoziţiile art.294 C. proc. civ.,deoarece, calitatea procesuală activă a fost justificată pe un drept de creanţă, drept invocat pentru prima data în faţa instanţei de apel. Din acest punct de vedere instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece, a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil şi a reevaluat drepturile izvorâte din hotărârea declarativă obţinută de parte la Tribunalul din Tel Aviv.

În acest sens, instanţa de apel s-a rezumat a statua că hotărârea străină recunoscută în România se va aplica ca o hotărâre pronunţată de o instanţă internă, dar a omis să observe că această hotărâre nu este opozabilă terţilor care au dobândit anterior drepturi asupra terenului care face obiectul contractului.

La 6 decembrie 2016, la dosar a fost formulată o cerere de introducere în cauză a SC H. în calitate de continuator a recurentei BC G. SA ca urmare a transmiterii dreptului de creanţă de la recurentă către intervenientă, drept de creanţă tranzacţionat prin contractul de cesiune de creanţe cu privire la un portofoliu de contracte de credit.

Împotriva recursurilor formulate a formulat întâmpinare reclamanta A. solicitând respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea deciziei atacate.

5. Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte le va răspunde printr-un set de considerente comune, deoarece recurenţii deduc instanţei de control aceleaşi critici de nelegalitate, care pot fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a legii.

Astfel, un prim motiv al recursului vizează greşita schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în apel, prin motivele de apel ale reclamantei, acceptată de instanţa de prim control judiciar, cu încălcarea dispoziţiilor imperative reglementate prin art. 294 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în soluţionarea acestui aspect, dedus în apel prin mijlocirea exceptiei inadmisibilităţii apelului, Curtea de Apel a statuat că întreg complexul litigios îi permite să aprecieze, atât din analiza cererii de chemare în judecată, cât şi din evaluarea mijloacelor de apărare folosite de pârâţi şi intervenienţi, că analiza intersului şi a calităţii procesuale a avut în vedere dreptul conservat de reclamant, configurat atât ca drept de proprietate, cât şi ca drept de creanţă.

Premergător oricărei chestiuni legale de caracterizarea cauzei acţiunii, Înalta Curte arată totuşi că excepţia inadmisibilităţii apelului a fost invocată în apel ca excepţie procesuală şi tindea spre declararea apelului ca inadmisibil, soluţie care nu putea fi acceptată în considerarea dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ. care defineşte domeniul apelului. Astfel, în temeiul acestei dispoziţii legale, apelul împotriva hotărârii primei instanţe era admisibil, iar pretinsa schimbare a cauzei juridice a cererii în apel putea fi combătută nu prin mijlocirea excepţiei de inadmisibilitate, ci, cel mult, prin înlăturarea motivelor de apel care tindeau spre aceste pretins efect.

Analizând propriu-zis critica din recurs, Înalta Curte arată că principiul disponibilităţii procesului civil, pe care dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. îl conservă în mod implicit nu contrazice imperativul aflării adevărului judiciar prin mijlocirea rolului judecătorului în proces. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile o invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să ceară acestora explicaţii şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Astfel, analiza litigiului presupune întotdeauna evaluarea exhaustivă a tuturor argumentelor şi apărărilor cu caracter determinat, indiferent de calitatea celui care le formulează într-un proces. Din acest punct de vedere, actele de procedură efectuate în prima instanţă de către intervenienta BC G. şi de pârâtul D. au pus în dispută natura dreptului reclamantei şi concursul dintre dreptul de proprietate descris în expunerea cererii de chemare în judecată şi dreptul de creanţă caracterizat prin actele de procedură efectuate de subiectele pasive ale acţiunii. Astfel, nu se poate considera că disputa asupra dreptului de proprietare sau de creanţă al reclamantei nu a fost dedusă judecăţii, fiind evocată pentru prima data în apel, din aceasta perspectivă, critile recurentelor fiind înlăturate.

Cât priveşte necesitatea conservării cauzei acţiunii în apel, principiu pretins încălcat de către instanţa de apel, Înalta Curte prezintă următoarele considerente:

Cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care suţine pretenţia. Cu alte cuvinte, cauza cererii fundamentează juridic pretenţia, iar cauza cererii în constatarea nulităţii actului juridic este determinată de motivele de nulitate care susţin nulitatea contrectului atacat. Din acest punct de vedere, nu se poate susţine că în apel s-a produs o permutare a cauzei cererii de chemare în judecată, deoarece motivele de nulitate invocate prin cererea introductivă nu au fost reconfigurate. Cauza cererii de chemare în judecată nu se confundă cu scopul demersului judiciar care, în cazul acţiunii în constararea nulităţii unui act juridic, corespunde apărării unui drept.

Recurenţii au considerat totuşi că a avut loc o permutare a cauzei cererii deoarece, contrar celor stabilite în prima instanţă, dreptul care caracteriza interesul reclamantei şi, implicit, calitatea procesuală activă a fost reconfigurat. Astfel, recurenţii au considerat că dreptul caracteristic era, potrivit afirmaţiilor reclamantei, un drept de proprietate, iar nu un drept de creanţă.

Totuşi, astfel cum s-a arătat, aceasta abordare nu corespunde unei încălcări a dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., respectiv, unei schimbări a cauzei cererii în apel, iar critica recutenţilor tinde mai degrabă să justifice invocarea direct în apel a unor aspecte care nu au fost evocate de părţi în primă instanţă.

Însă, astfel cum s-a arătat, prin actele de procedură efectuate de părţi s-a prefigurat încă în faţa primei instanţe o dispută asupra naturii dreptului conservat de către reclamantă prin acţiune. Împrejurarea că tribunalul a analizat interesul şi calitatea reclamantei exclusiv prin evaluarea capacitatăţii reclamantei de fi titulara dreptului de proprietate asupra terenului achiziţionat de familia A+D la nivelul anului 1998, când operau anumite interdicţii în privinta străinilor, a reprezentat din perspectiva instanţei de apel o analiză incompletă şi insuficientă, remediată în apel prin analiza tuturor aspectelor relevante ale cauzei.

De aceea, în mod întemeiat, instanţa de apel a reanalizat condiţiile acţiunii promovate prin valorificarea tuturor chestiunilor puse în dezbatere care puteau să prezinte relevanţă, fără a schimba fundamentul juridic al nulităţii (cauza acţiunii) cu care prima instanţa a fost investită. În plus, dispoziţiile procedurale nu se opun ca în apel apelantul să expliciteze pretenţiile şi argumentele care au fost deja evocate în faţa primei instanţe, întrucât acest demers nu reprezintă, cum susţin recurenţii, motive de natura celor care tind la schimbarea cadrului litigios.

Din această perspectivă, motivul de recurs întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., este nefondat şi va fi înlăturat.

O altă critică din recurs se referă la împrejurarea că, prin încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în condiţiile în care apelanta nu a criticat dezlegările primei instanţe referitoare la lipsa dreptului său de proprietate, instanţa de apel a statuat totuşi că această parte are în patrimoniu un drept de proprietate asupra imobilului, ceea ce depăşeşte limitele apelului.

Nici aceasta critică nu este fondată. Dezlegările instanţei de apel au avut în vedere cercetarea calităţii procesuale active a reclamantei, din direcţia interesului de a acţiona cu o acţiune în anularea unui contract pentru motive de nulitate absolută. S-a statuat astfel că legitimarea procesuală activă aparţine în acest caz inclusiv unui terţ faţă de actul atacat, dacă acesta justifică un interes personal şi direct. Or, evaluarea interesului trebuie stabilită întotdeauna prin raportare la dreptul subiectiv conservat prin mijlocirea acţiunii în anularea unui act juridic.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a stabilit că, pe de-o parte reclamanta a invocat un drept de proprietate asupra terenului întrăinat prin actul atacat, prevalându-se de o hotărâre judecătorească pronunţată de Tribunalul pentru aspecte de familie din Tel Aviv din 10 iunie 2010, implementată în ordinea juridică internă prin procedura recunoaşterii, efectivă prin sentinţa civilă nr. 2181 din 17 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi obligatorie, conform art. 9 din Legea nr. 105/1992, iar pe de altă parte s-a prevalat de un drept de creanţă pe care îl conservă în egală măsură atunci când urmăreşte infirmarea actului pretins nelegal, urmărind inclusiv demonstrarea întinderii dreptului şi a mijlocului său de fraudare.

Instanţa de apel a arătat că oricare dintre acestea ar fi dreptul apărat efectiv prin mijlocirea acţiunii în declararea nulităţii contractului de vânzare, reclamanta are un interes personal şi direct în promovarea acţiunii, ceea ce îi conferă şi calitate procesuală activă.

Prin acest set de argumente instanţa de apel nu a caracterizat natura dreptului conservat de reclamantă, real sau personal, şi nici nu a trasat instanţei de trimitere o altă obligaţie decât aceea de a judeca litigiul pe fond, prin recunoaşterea îndeplinirii, în persoana reclamantei a condiţiei procesuale a calităţii de parte reclamantă.

Pentru aceleaşi argumente, va fi înlăturat şi setul de critici referitor ignorarea sau aplicarea greşită a normelor imperative care interziceau străinilor sau apatrizilor să dobândească un drept de proprietate asupra terenurilor din România.

Înalta Curte reaminteşte că evocarea de către instanţa de apel a hotărârii pronunţate de Tribunalul pentru aspecte de familie din Tel Aviv din 10 iunie 2010, implementată în ordinea juridică internă prin procedura recunoaşterii, efectivă prin sentinţa civilă nr. 2181 din 17 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi obligatorie, conform art. 9 din Legea nr. 105/1992, nu a avut ca efect consfinţirea unui drept de proprietate al reclamantei asupra terenului care a făcut obiectul contractului atacat. Instanţa de apel s-a raportat la efectul recunoaşterii acestei horărâri, stabilind că prin recunoaştere, o hotărâre judecătorească străină nu mai poate fi ignorată, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, astfel încât, în legătură cu aceasta, nu se poate nega interesul reclamantei de acţiona în justiţie.

Şi tot din această perspectivă, nu se poate reţine că prin decizia atacată s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2181 din 17 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, deoarece, în raţionamentul instanţei de apel nu s-a statuat asupra naturii dreptului consfinţit prin sentinţa anterioară.

De asemenea, unul dintre recurenţi a criticat decizia considerând că prin aceasta se încalcă principiul triplului grad de jurisdicţie, instituit de c. proc. civ. de la 1865.

Dincolo de împrejurarea că dispoziţiile procesuale evocate sau cele ale legii fundamentale nu consacră numărul gradelor de jusrisdicţie în procesul civil, Înalta Curte arată că dezvoltarea specifică acestui motiv de recurs corespunde tezelor anterioare, deja analizate, referitoare la lipsa dreptului apelantei de a-şi justifica interesul promovării acţiunii pe un drept pretins nou, dreptul de creanţă. De aceea, instanţa de recurs consideră că nu se impune reluarea argumentelor prezentate, înlăturând şi această critică.

Astfel, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile promovate au fost respinse ca nefondate, iar cererile recurenţilor referitoare la plata cheltuielilor procesuale în recurs vor fi soluţionate în procedura rejudecării cauzei la prima instanţă.