Directors' liability for advisory consent to state-mandated corporate donation and ratification by general assembly

Administrator. Decizie de afaceri.Mandat. Exercitarea mandatului.Obligaţiile şi răspunderea administratorilor.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților.

Index alfabetic: administrator

-mandat

- răspunderea administratorului

Legea nr. 31/1990, art. 1441, art. 1442

Reglementând exercitarea mandatului, dispoziţiile art.1441 alin.1 din Legea nr. 31/1990 prevăd că membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. Obligaţia prevăzută la alin.1 nu este încălcată dacă, în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate, astfel cum rezultă din alin.2 al aceluiaşi articol. Administratorii au obligaţia de a-şi executa mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator manifestând comportamentul pe care, în circumstanţe similare, o persoană rezonabilă şi un bun administrator l-ar manifesta faţă de propriile afaceri. Administratorii au obligaţia de a acţiona în interesul societăţii, cu loialitate şi pe baza unor informaţii adecvate.

Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiile lor, precum şi pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite prin mandatul încredinţat de acţionari, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.

În ce priveşte răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, potrivit dispoziţiilor art.1441 şi art.1442 din Legea nr.31/1990 aceasta nu va putea fi angajată atunci când, chiar ulterior executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către aceştia, adunarea generală a acţionarilor adoptă o hotărâre prin care confirmă, chiar şi implicit, actele executate sau deciziile adoptate de către administratori, întrucât în astfel de cazuri însăşi voinţa socială este în deplină concordanţă cu acţiunile administratorilor. Or, într-o astfel de situaţie este evident că acţiunile administratorilor sunt conforme voinţei sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării răspunderii acestora faţă de societate sau de acţionarii acesteia.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 326 din 28 februarie 2017

Prin sentinţa civilă nr.6448 din 18 decembrie 2014 pronunţată în dosarul nr.x/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii A., B., C. şi D., s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC E. SA Bucureşti împotriva pârâţilor, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta SC E. SA a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata către SC F. SA a sumei de 400.000.000 lei reprezentând despăgubiri datorate pentru repararea prejudiciului cauzat societăţii prin aprobarea donaţiei în valoare de 400.000.000 lei.

Invocând dispoziţiile art.72, art.73, art.155, art.1551, art.1441 din Legea nr.31/1990 şi art.998-999 C.civ., în motivarea acţiunii reclamanta arată că deţine cota de 14,99% din capitalul social al G. SA, restul acţiunilor aparţinând Statului Român prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, iar pârâţii în calitate de administratori, respectiv membrii ai consiliului de administraţie al G. SA au avizat donaţia sumei de 400.000.000 lei către bugetul de stat conform OG nr.18/2010.

Potrivit art.59 din OG nr.18/2010 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2010 operatorii economici cu capital majoritar de stat pot dona bugetului de stat, în cursul anului 2010, sume neutilizate aferente anilor precedenţi, reprezentând surse proprii de finanţare constituite din profit, rezultate din vânzarea activelor, a participanţilor deţinut la filiale, etc., sau din alte surse, fără ca aceasta să conducă la înregistrarea unor rezultate financiare, după cum rezultă din dispoziţiile art.60 ale ordonanţei.

Actul normativ prevede că dispoziţiile art.59 şi art.60 se pot aplica şi G. SA în limita sumei de 400 milioane lei.

În temeiul acestui act normativ, arată reclamanta, la data de 2 septembrie 2010, consiliul de administraţie al G. SA, prin Hotărârea nr.10 a arătat că este în imposibilitatea de a lua o decizie cu privire la efectuarea unei donaţii pentru că o atare măsură ar avea drept consecinţă decapitalizarea societăţii şi diminuarea profitului brut.

Ulterior, prin Hotărârea nr.14 din 26 noiembrie 2010 a avizat donaţia în conformitate cu art.59 din OG nr.18/2010, în limita sumei de 400 milioane lei şi a informat acţionarul majoritar pentru luarea măsurilor necesare adoptării de către adunarea generală a acţionarilor a unei hotărâri în acest scop.

Prin Hotărârea AGOA nr.12 din 30 noiembrie 2010 a G. SA s-a aprobat efectuarea donaţiei de 400 milioane lei în favoarea bugetului de stat, în temeiul art.59 din OG nr.18/2010, măsură aplicată prin contractul de donaţie autentificat la data de 7 decembrie 2010 încheiat între G. SA şi Statul Român.

În cuprinsul contractului de donaţie s-a precizat că actul a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile art.59 şi art.60 din OG nr.18/2010, Hotărârea AGOA nr.12 din 30 noiembrie 2010 şi Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.14/2010 ale G. SA.

În aceste condiţii, arată reclamanta, pârâţii în calitate de administratori răspund faţă de societate, potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, art.155, art.1441 şi art.1551 din Legea nr.31/1990 pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate. Fapta ilicită imputată constă în avizarea donaţiei prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.14 din 26 noiembrie 2010, ceea ce demonstrează neîndeplinirea obligaţiei de a-şi exercita mandatul cu loialitatea, prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, în interesul societăţii.

Prima instanţă, soluţionând potrivit art.137 alin.1 C. proc. civ., excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi le-a respins cu motivarea că, aceştia prin întâmpinare au recunoscut implicit că au fost administratorii G. SA la data avizării şi efectuării donaţiei, şi în aceeaşi calitate au semnat hotărârea consiliului de administraţie din data de 26 noiembrie 2010.

În privinţa fondului, tribunalul a reţinut că interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea administratorilor pentru daunele cauzate societăţii, relevă caracterul contractual al acesteia, fiind incidente în speţă dispoziţiile art.374 C. Com., potrivit art.5 şi art.223 din Legea nr.71/2011.

Prin urmare, răspunderea administratorilor este angajată dacă se încalcă o normă legală sau una contractuală exista prejudiciu, legătura de cauzalitate şi culpa administratorului, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

Astfel, arată prima instanţă, reclamanta nu a probat în conformitate cu dispoziţiile art.1169 C. civ. că pârâţii au încălcat obligaţia de a-şi exercita mandatul cu loialitatea, prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, în interesul societăţii, în condiţiile în care avizarea donaţiei a avut drept temei legal prevederile art.59 din OG nr.18/2010, iar prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.14 din 26 noiembrie 2010 s-a precizat că donaţia se va putea realiza dacă sunt respectate drepturile şi interesele legitime ale acţionarilor.

De asemenea, s-a reţinut că nu s-a dovedit nici existenţa unui prejudiciu.

Sub acest aspect s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art.1200 pct.4 raportat la art.1202 alin.2 C. civ. în sensul că tribunalul a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat a dezlegărilor date prin sentinţa nr.146 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ. Dezlegarea dată prin această hotărâre judecătorească referitoare la aceeaşi chestiune de drept, respectiv inexistenţa prejudiciului suferit de G. SA sau acţionarii săi, ca urmare a donaţiei sumei de 400 milioane lei, se impune cu putere de lucru judecat în această speţă, cu consecinţa că reclamanta nu poate susţine - fără a încălca dispoziţiile legale anterioare - existenţa unui prejudiciu.

Tribunalul a arătat că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâţilor şi prejudiciu pentru că suma de 400 milioane lei a fost donată ca urmare a adoptării Hotărârii AGOA nr.12 din 30 noiembrie 2010 prin care s-a aprobat efectuarea donaţiei şi nu ca urmare a avizării de către pârâţi a donaţiei.

În consecinţă, având în vedere că, deşi, potrivit art.1073, art.1075, art.1082 şi art.1083 C.civ., vinovăţia pârâţilor este prezumată de lege, dar celelalte trei condiţii ale angajării răspunderii administratorilor nu sunt îndeplinite, acţiunea reclamantei a fost respinsă, cu aplicarea art.274 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamanta SC E. SA a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.321 din 22 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă. Prin aceeaşi decizie s-a anulat în parte sentinţa în ceea ce priveşte soluţia pronunţată împotriva pârâtului H., decedat, continuată în apel faţă de intimaţii B. şi I.

Instanţa de apel a arătat prin încheierea din 25 ianuarie 2016 că succesorii intimatului-pârât H., dobândesc calitatea de intimaţi în cauză şi în conformitate cu art.246 alin.1 C. proc. civ. a luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de aceşti pârâţi şi ca urmare a anulării în parte a sentinţei a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată faţă de succesorii intimatului.

Respingând apelul reclamantei, instanţa de apel a arătat, în plus faţă de considerentele tribunalului, că pârâţii în calitate de administratori, mandatari ai societăţii, prin avizul dat au exprimat un punct de vedere consultativ cu privire la efectuarea donaţiei, iar societatea, în calitate de mandant în raportul juridic cu pârâţii şi-a exprimat în mod valabil, în adunarea generală care reprezintă organul suprem de conducere şi de decizie al societăţii, voinţa de a dona în favoarea bugetului de stat suma de 400 milioane lei.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei încălcări a obligaţiilor ce reveneau administratorilor prin emiterea avizului, care s-a dovedit a fi în concordanţă cu voinţa societăţii de a efectua donaţia.

Pe de altă parte între fapta pârâţilor şi diminuarea patrimoniului societăţii nu există nicio legătură de cauzalitate, iar susţinerea reclamantei că fără aviz, adunarea generală nu ar fi aprobat donaţia, în absenţa indicării normei legale sau a unei dispoziţii din actul constitutiv, nu poate fi reţinută.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantei SC E. SA, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7, 9 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi în subsidiar, modificarea în parte a deciziei, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâţilor la plata sumei de 400 milioane lei şi păstrarea soluţiei de respingere a excepţiilor invocate de pârâţi, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a analiza pe fond argumentele referitoare la existenţa faptei ilicite, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art.312 alin.1 şi 5 C. proc. civ.

Astfel, susţine recurenta că prin cererea de chemare în judecată şi prin criticile formulate în apel a imputat pârâţilor încălcarea obligaţiilor de exercitare a mandatului cu prudenţa şi diligenţa unor buni administratori şi în interesul societăţii, ca urmare a avizării donaţiei către bugetul de stat, prin hotărârea din 26 noiembrie 2010, săvârşind o faptă ilicită.

Prin urmare, cercetarea fondului pricinii impunea stabilirea împrejurării dacă avizul consiliului de administraţie a fost determinant pentru efectuarea donaţiei, în condiţiile în care prin voinţa acţionarului majoritar, – care avea dreptul să solicite convocarea adunării generale, să completeze ordinea de zi şi să impună decizia în AGOA, în realitate, avizul consiliului administraţiei a devenit o condiţie pentru aprobarea donaţiei în AGOA, deşi legea nu impunea această cerinţă.

Pentru rezolvarea fondului litigiului, instanţa de apel trebuia să analizeze aceste critici, să interpreteze înscrisurile depuse la dosar şi să argumenteze dacă avizul consiliului de administraţie a fost sau nu determinant pentru efectuarea donaţiei. Constatarea că aprobarea donaţiei în AGOA înlătură orice răspundere a administratorilor, echivalează cu necercetarea fondului şi cu nemotivarea hotărârii, iar în condiţiile în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor este imposibilă formularea unei critici de nelegalitate în privinţa aplicării art.1441 din Legea nr.31/1990.

Motivul de recurs, formulat pentru ipoteza subsidiară, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art.1441 din Legea nr.31/1990.

Sub acest aspect, recurenta susţine că instanţa de apel, a restrâns sfera de aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, stabilind fără niciun temei că administratorii nu răspund pentru un act, care în mod uzual este de competenţa adunării generale şi că este necesară existenţa unei legături de cauzalitate între aviz şi producerea prejudiciului. Ignorând faptul că avizul a fost determinant pentru adoptarea hotărârii AGOA, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art.1441 din Legea nr.31/1990, care nu preved nicio altă condiţie, în afara aceleia ca actul să fi încălcat obligaţia de prudenţă şi diligenţă, astfel încât, dacă din împrejurările speţei, rezultă că administratorii încalcă această obligaţie, textul legal rămâne aplicabil.

Decizia instanţei de apel este nelegală, susţine recurenta printr-o altă critică, şi pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art.59 din OG nr.18/2010, deoarece faptul că exista posibilitatea legală de a efectua donaţii către bugetul de stat, nu are semnificaţia instituirii unei astfel de obligaţii pentru administratori şi nici nu prevede derogări de la obligaţiile care le revin în temeiul Legii nr.31/1990, în privinţa antrenării răspunderii în cazul săvârşirii unei fapte ilicite.

Reluând condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâţilor, recurenta arată că avizarea donaţiei către bugetul de stat, reprezintă o încălcare a obligaţiei de exercitare a mandatului cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, cu loialitate şi în interesul societăţii, iar săvârşirea acestui act are caracterul unei fapte ilicite pentru că pârâţii au acţionat împotriva interesului G. SA.

În această privinţă, recurenta arată că prin diminuarea capitalurilor proprii cu suma de 400 milioane lei, rezultă că societatea a suferit un prejudiciu, condiţie a cărei îndeplinire este reţinută de instanţa de apel. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa privind existenţa legăturii de cauzalitate, deoarece donaţia nu s-ar fi efectuat în lipsa avizului consiliului de administraţie, concluzie care rezultă din împrejurarea că, acţionarul majoritar al G. SA, care controlează mecanismul decizional în AGA a creat o legătură de cauzalitate faptică între avizarea donaţiei de către membrii consiliului de administraţie şi realizarea efectivă a operaţiunii de donare a sumei de 400 milioane lei la bugetul statului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru că nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art.1441 din Legea nr.31/1990 şi art.59 din OG nr.18/2010, iar ultimul motiv prin care sunt recapitulate condiţiile răspunderii contractuale a pârâţilor, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci o reiterare a argumentelor prezentate în faţa instanţelor de fond.

Intimata C., prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu se pot reţine criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte a constatat că este nefondat.

Astfel, primul motiv de recurs constând în omisiunea instanţei de apel de a analiza pe fond argumentele referitoare la existenţa faptei ilicite este nefondat, deoarece verificarea considerentelor deciziei recurate relevă faptul că au fost respectate dispoziţiile art.261 alin.1 pct.5 C. proc. civ.

Examinând criticile referitoare la caracterul ilicit al faptei administratorilor de a aviza donaţia, instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantului cu privire la existenţa unei încălcări a obligaţiilor pe care le aveau în calitate de mandatari ai societăţii, cu motivarea că prin avizul dat aceştia au prezentat un punct de vedere consultativ, concordant cu voinţa societăţii exprimată în adunarea generală de a aproba donaţia, astfel încât pârâţii nu au încălcat nicio dispoziţie legală sau statutară.

Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat că chiar dacă s-ar admite interpretarea potrivit căreia avizul era obligatoriu pentru aprobarea donaţiei, o atare constatare ar fi lipsită de efecte juridice pentru că, din punct de vedere temporal, între aviz şi donaţie se interpune hotărârea adunării generale care a aprobat donaţia, ceea ce exclude existenţa unei legături de cauzalitate între avizul dat de administratori şi prejudiciul suferit de societate.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, prin decizia recurată instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a concluzionat că nu se poate reţine în speţă existenţa unei fapte ilicite, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâţilor, motiv pentru care Înalta Curte, constată că nu este fondată critica întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 C. proc. civ.

În egală măsură, criticile de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor art.1441 alin.2 şi 3 din Legea nr.31/1990 sunt nefondate.

Reglementând exercitarea mandatului, dispoziţiile art.1441 alin.1 prevăd că membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. Obligaţia prevăzută la alin.1 nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate, astfel cum rezultă din alin.2 al aceluiaşi articol. Potrivit art.1441 alin.3, „decizia de afaceri în sensul prezentei legi, este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea societăţii”.

În alţi termeni, aceştia au obligaţia de a-şi executa mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, manifestând comportamentul pe care, în circumstanţe similare, o persoană rezonabilă şi un bun administrator, l-ar manifesta faţă de propriile afaceri.

De asemenea, administratorii au obligaţia de a acţiona în interesul societăţii, cu loialitate şi pe baza unor informaţii adecvate.

Din această perspectivă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că răspunderea administratorilor în conformitate cu art.1441 din Legea nr.31/1990 poate opera doar pentru actele întreprinse în executarea mandatului primit de la societate sau pentru deciziile proprii în legătură cu administrarea societăţii, nu şi pentru cele care aparţin adunării generale.

Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiile lor, precum şi pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite prin mandatul încredinţat de acţionari, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.

Prin urmare, în absenţa indicării unei dispoziţii legale sau a unei clauze stipulate în actul constitutiv, din care să rezulte că aprobarea donaţiei de către adunarea generală era condiţionată de existenţa avizului emis de consiliul de administraţie, susţinerea recurentului că în lipsa avizului, donaţia nu ar fi fost aprobată de AGOA, rămâne în limitele unei interpretări proprii, fără relevanţă juridică.

De altfel, chiar şi în ipoteza existenţei unei dispoziţii legale sau statutare privind condiţionarea efectuării donaţiei de avizul consiliului de administraţie, tot nu s-ar putea pune în discuţie răspunderea administratorilor, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că aceştia au acţionat contrar interesului societăţii. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de judecată sub aspectul conduitei administratorilor, circumstanţiată dispoziţiilor art.1441 din Legea nr.31/1990, nu poate interfera cu oportunitatea actului de administrare, care poate fi cenzurat de către organul decizional al societăţii, respectiv adunarea generală, în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, analiza efectuată de instanţa de judecată în privinţa limitelor exercitării mandatului cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, nu poate viza verificarea oportunităţii adoptării unei decizii de afaceri care, chiar şi dacă se va dovedi inadecvată, va fi evaluată strict prin raportare la caracterul rezonabil al acesteia la momentul luării deciziei.

În conformitate cu dispoziţiile art.1442 alin.1 din Legea nr.31/1990, administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art.72 şi art.73, iar art.72 din Legea nr.31/1990 prevede că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. De esenţa raporturilor juridice de mandat este şi posibilitatea confirmării, ratificării acestuia, de către mandant în speţă societate, ulterior îndeplinirii anumitor acte de către mandatar, respectiv administratori.

În acest context, în materia răspunderii administratorilor societăţilor comerciale, potrivit dispoziţiilor art.1441 şi art.1442 din Legea nr.31/1990, aceasta nu va putea opera atunci când, chiar ulterior executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către aceştia, adunarea generală a acţionarilor adopta o hotărâre prin care confirmă, chiar şi implicit, actele executate sau deciziile adoptate de către administratori, întrucât în astfel de cazuri însăşi voinţa socială este în deplină concordanţă cu acţiunile administratorilor. Or, într-o astfel de situaţie, este evident că acţiunile administratorilor sunt conforme voinţei sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării răspunderii acestora faţă de societate sau acţionarii acesteia.

În egală măsură, în lipsa unei dispoziţii legale sau statutare din care să rezulte că avizul administratorilor a fost determinant pentru adoptarea hotărârii AGOA prin care s-a aprobat donaţia sumei de 400 milioane lei, Înalta Curte observă că această susţinere a recurentului - justificată prin corespondenţa şi succesiunea în timp a actelor emise – vizează aspecte referitoare la starea de fapt şi modul de interpretare a probelor. O atare analiză este atributul exclusiv al instanţei de apel, fiind exclusă în recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac.

În această privinţă în mod corect a argumentat instanţa de apel că, în speţă nu este îndeplinită condiţia privind existenţa faptei ilicite, deoarece avizul pârâţilor a avut un caracter consultativ iar, pe de altă parte acesta corespunde cu voinţa societăţii, manifestată în adunarea generală, de a dona în favoarea bugetului de stat suma de 400 milioane lei.

Nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art.59 din OG nr.18/2010 este nefondată.

Potrivit art.59 din OG nr.18/2010 privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2010, operatorii economici cu capital majoritar de stat pot dona bugetului de stat, în cursul anului 2010 sume neutilizate la data intrării în vigoare a actului normativ, aferente anilor precedenţi rezultate din sursele menţionate în cuprinsul acestui articol, în temeiul căruia a fost emis avizul din litigiu.

Prin urmare, interpretarea recurentei în sensul că actul normativ conferă doar posibilitatea legală de a efectua donaţii, fără a institui în sarcina administratorilor o obligaţie în acest sens, deşi corectă în principiu este lipsită de relevanţă în condiţiile în care efectuarea donaţiei a fost aprobată prin hotărârea AGOA, iar acţiunea în anulare formulată de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin sentinţa comercială nr.146/2011 a Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia comercială nr.715/2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia.

De altfel, prin decizia recurată s-a reţinut în conformitate cu art.1200 pct.4 C. civ. puterea de lucru judecat a acestor două hotărâri judecătoreşti cu motivarea că, în speţă nu pot fi primite susţinerile reclamantei care pretinde stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior, în sensul menţinerii ca valabile a hotărârii AGOA din 30 noiembrie 2000, prin care s-a aprobat donaţia.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, Înalta Curte, constată că sunt recapitulate condiţiile răspunderii contractuale a pârâţilor, fără a se dezvolta critici concrete de nelegalitate, iar reiterarea argumentelor prezentate instanţelor de fond, nu este suficientă pentru a contura motive de nelegalitate, şi pe cale de consecinţă, examinarea acestora în conformitate cu dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ. nu este posibilă.

Pe de altă parte, verificarea împrejurărilor de fapt din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâţilor este atributul instanţelor de fond, fiind exclusă, din perspectiva specificului acestei căi de atac, care vizează aspectele de nelegalitate şi nu de netemeinicie ale deciziei.

În concluzie, recursul reclamantei este nefondat şi a fost respins potrivit art.312 alin.1 C. proc. civ.