Subsidiary nature of unjust enrichment claim against notary fees: Existence of contractual relationship negates actio de in rem verso

Notar public. Activitate notarială.Tarifele de onorarii.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: notar public

-act notarial

- tarife

Legea nr. 36/1995

Ordin M.J.nr. 943/2005

Notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi întocmeşte acte de autoritate publică, activitatea sa fiind reglementată prin lege, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art.3 şi art.4 din Legea nr.36/1995.

Dată fiind natura activităţii notarului public, este evident că raporturile juridice stabilite între notar şi client se îndepărtează de la principiul autonomiei de voinţă, specific contractului;acestea sunt guvernate de norme de ordine publică,iar sfera lor este predeterminată de lege

Toate aceste elemente nu sunt de natură a înlătura opinia că între notarul public şi client se perfectează un veritabil contract de prestări servicii notariale, chiar dacă conţinutul propriu zis al „prestaţiei” notarului public este predeterminat de lege prin norme legale imperative.

Potrivit art.32 din Legea nr.36/1995, în forma în vigoare în februarie 2007, notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în conformitate cu art.28 alin.2 lit.c, iar îndeplinirea actului notarial poate fi respinsă, printre alte motive, şi pentru neplata onorariului stabilit (art.51 alin.2 lit.c din Legea nr.36/1995).

Aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art.28 lit.c din Legea nr.36/1995 şi din Norma aprobată prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.943 din 1 iulie 2005 legiuitorul nu a stabilit decât limita inferioară a onorariului notarial. Pe cale de consecinţă nivelul propriu zis al onorariului ce urmează a fi achitat de către client se stabileşte prin negociere între cele două părţi. Se poate conchide, aşadar, că legea stabileşte, prin art.32, doar dreptul generic al notarului de a percepe onorariu, cuantumul onorariului pentru fiecare prestaţie notarială fiind stabilit în condiţiile raportului contractual notar-client.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 250 din 16 februarie 2017

Notă* : Ordin nr. 943/2005 privind aprobarea Normelor cu privire la tarifele de onorarii ale notarilor publici a fost abrogat de Ordin nr. 46/2011 la data de 22 februarie 2011.

Notă : Forma Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale avută în vedere la pronunţarea deciziei este cea în vigoare la data de 15 februarie 2007.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2014 s-a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii de către pârâta BNP A.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este o excepţie de ordine publică, astfel că putea fi invocată prin cererea precizatoare depusă la data de 20 februarie 2012.

Prin sentinţa civilă nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014 s-a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâtul BNP A., s-a luat act că pârâtul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pentru cererea principală, pe cale separată, s-a luat act că pârâtul BNP A. a renunţat la capătul din cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematele în garanţie Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti reprezentantă a Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti şi C. prin care s-a solicitat anularea actelor administrative privind impunerea pârâtului la plata sumelor ce se solicită a fi restituite prin cererea de chemare în garanţie, s-a respins în rest această cerere de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect, s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul BNP A. în contradictoriu cu chemata în garanţie D., s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului privind obligarea chematelor în garanţie la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru achitate pentru cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematele în garanţie Direcţia Generală Regională a Finanţelor publice Bucureşti reprezentată a Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice, Publice, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti şi C. şi pentru cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chemata în garanţie D. şi s-a luat act că chemata în garanţie C. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea principală reclamanta B. a solicitat restituirea sumei încasate de pârâtul BNP A. cu titlu de onorariu notarial pentru autentificarea statutului B. considerată percepută fără temei legal.

Reclamanta a susţinut că majorarea capitalului s-a efectuat prin reevaluarea bunurilor aflate deja în patrimoniul societăţii, astfel că onorariile notariale trebuiau percepute în cota fixă si nu la valoare. Onorariul notarial a fost stabilit potrivit Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005, modificat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1145/C/2005, aceste acte normative au fost publicate în Monitorul Oficial, Partea a IV-a nr. 263 din 19 aprilie 2007 urmare a deciziei nr.132 din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal. Întrucât în ambele ordine nu se menţionează data intrării în vigoare sunt aplicabile dispoziţiile art. 78 din Constituţie potrivit cărora legea intră în vigoare în 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial (Legea nr.24/2000).

În susţinerea cererii, reclamanta a invocat prevederile art.14 alin. 3 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 943/2005 modificat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1145/2005.

Pârâta a susţinut că nu toate bunurile mobile cu care reclamanta a dorit iniţial să majoreze capitalul social erau în patrimoniul reclamantei, unele dintre acestea fiind proprietatea altor societăţi ori sucursale ale reclamantei, astfel că onorariu se percepea la valoare, potrivit HG nr. 600/2001. Or, autentificarea actului constitutiv se impune în cazul majorării capitalului social cu un aport în natură imobil conform art.204 alin.2 lit. a din Legea nr.31/1990. Susţinerea reclamantei că nu ar fi avut cunoştinţă despre normele privind onorariile notariale este contestată de pârâtă care susţine că acestea au fost puse la dispoziţia reclamantei şi trimise odată cu oferta Biroului Notarial. Cu toate acestea, însă, ordinele nu se puteau aplica până la data publicării în Monitorul Oficial, iar admisibilitatea acţiunii nu se poate reţine fără ca reclamanta să probeze o situaţie contrară.

Cu privire la apărările care susţin excepţia de inadmisibilitate a cererii principale invocată de pârâtă pe motiv că aceasta se întemeiază pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză care are caracter subsidiar şi pentru că nu se contestă convenţia civilă, tribunalul a reţinut următoarele:

Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe vreun temei juridic. Persoana care pretinde că a suferit un prejudiciu urmare a diminuării propriului patrimoniu cu consecinţa majorării patrimoniului altei persoane poate formula acţiune în restituire, care trebuie să întrunească cumulativ anumite condiţii. Astfel, este necesar să existe o mărire a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului, între mărirea patrimoniului pârâtului şi reducerea patrimoniului reclamantului să existe o legătură, operaţiunea să fie lipsită de o cauză justă, iar reclamantul să nu aibă o alta acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său. Aşadar, acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauza are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în lipsa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii pretinse, nu şi atunci când reclamantul are la îndemână o altă acţiune întemeiată pe răspundere delictuală ori contractuală, cum este cazul în speţă, iar reclamanta nu cere şi anularea convenţiei dintre părţi.

Pentru a pretinde aplicabilitatea principiului îmbogăţirii fără justă cauză este necesar a se dovedi că suma încasată cu titlu de onorariu notarial a fost încasată fără temei legitim, a determinat mărirea patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamantei, există legătura de cauzalitate între sporirea patrimoniului primului şi diminuarea patrimoniului celuilalt, împrejurare ce dă naştere în sarcina pârâtului a unei obligaţii de restituire.

O astfel de acţiune poate fi promovată de reclamantă doar cu caracter subsidiar, în cazul în care nu poate formula o acţiune directă. Or, se constată că reclamanta nu a dovedit că ar fi solicitat anularea convenţiei dintre părţi, a actului autentificat de Biroul Notarial, ci numai restituirea onorariului, actul respectiv continuând să existe, astfel că acţiunea, aşa cum a fost formulată, nu poate fi primită, ceea ce nu înseamnă că reclamanta nu poate formula acţiune în instanţă pentru valorificarea drepturilor pretinse în condiţiile legii.

A mai reţinut tribunalul că este adevărat că potrivit art. 3 din Legea nr.36/1995 notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome, dar între reclamantă şi pârât au existat raporturi contractuale, în baza cărora acestea au hotărât cuantumul onorariului notarial.

Astfel, potrivit adresei nr. 412 din 16 februarie 2007, aflată la fila 106 din dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, pârâtul a comunicat reclamantei că onorariul ce trebuie achitat este de 2.082.050 lei, onorariu pe care reclamanta nu l-a contestat, iar aceasta a menţionat, la data de 16 februarie 2007, că a luat cunoştinţă de Ordinele Ministrului Justiţiei nr.943/C din 1 iulie 2005 şi nr.1145/C din 12 august 2005 (avute în vedere la stabilirea onorariului notarial) şi a achitat onorariul notarial, astfel cum rezultă din ordinul de plată nr.285 din 20 februarie 2007 aflat la fila 97 din dosarul nr.x/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă. Pe de altă parte, potrivit materialului probator administrat în cauză nu au fost anulate Ordinele Ministrului Justiţiei nr.943/C din 1 iulie 2005 şi nr.1145/C din 12 august 2005 în baza cărora a fost stabilit onorariul notarial.

Pentru considerentele expuse, în baza art.1169 din Codul civil de la 1864 şi principiului îmbogăţirii fără justă cauză, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâtul BNP A.

În temeiul art.246 din C. proc. civ. de la 1865 şi faţă de soluţia dată cererii principale, tribunalul a luat act că pârâtul BNP A. a renunţat la capătul din cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematele în garanţie Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti reprezentantă a Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti şi C. prin care s-a solicitat anularea actelor administrative privind impunerea pârâtului la plata sumelor ce se solicită a fi restituite prin cererea de chemare în garanţie şi a respins în rest această cerere de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

Totodată, faţă de soluţia dată cererii principale, tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul BNP A. în contradictoriu cu chemata în garanţie D.

În temeiul principiului disponibilităţii a luat act că pârâtul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată de la reclamantă, pe cale separată.

În baza art.274 alin.1 din C. proc. civ. de la 1865, neputându-se reţine culpa procesuală a chematelor în garanţie, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului privind obligarea chematelor în garanţie la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru achitate pentru cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematele în garanţie Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti reprezentată a Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti şi C. şi pentru cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chemata în garanţie D.

În baza art.129 alin. 6 din C. proc. civ. de la 1865, tribunalul a luat act că chemata în garanţie C. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 decembrie 2015 şi sentinţei civile nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014 a declarat apel reclamanta B., solicitând admiterea apelului, anularea / schimbarea în parte a încheierii din data de 16 decembrie 2015 în sensul admiterii excepţiei tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii şi modificarea sentinţei civile nr.7364 din 23 decembrie 2015 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr.678 din 14 aprilie 2016, a respins apelul formulat de reclamanta B. împotriva încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2015, ca nefondat.

A admis apelul formulat de aceeaşi parte împotriva sentinţei nr.7364 din 23 decembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti pe care a anulat-o în parte şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii principale şi a cererilor accesorii referitoare la cheltuielile de judecată aferente cererii principale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014, a constatat după cum urmează:

Apelanta-reclamantă B. a susţinut că, având în vedere caracterul relativ al excepţiei inadmisibilităţii, în mod greşit prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocării acestei excepţii de către intimatul-pârât BNP A.

Potrivit art.261 alin.1 pct.5 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşa cum rezultă din considerentele încheierii atacate, prima instanţă a prezentat motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, fiind indicate argumentele care i-au format convingerea că trebuie respinsă ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii.

Astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este o excepţie de ordine publică, astfel că putea fi invocată prin cererea precizatoare depusă la data de 20 februarie 2012.

Împrejurarea că apelanta-reclamantă nu este de acord cu soluţia primei instanţe, apreciind că excepţia inadmisibilităţii este o excepţie relativă, nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată este nemotivată / motivată necorespunzător.

În consecinţă, a fost înlăturat motivul de apel referitor la nemotivarea soluţiei de respingere ca neîntemeiată a excepţiei tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii.

Potrivit art.136 C. proc. civ. de la 1865, excepţiile procesuale care nu au fost propuse în condiţiile art.115 şi art.132, nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în tot cursul procesului, în cazurile şi condiţiile legii.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că excepţiile absolute (de ordine publică) pot fi invocate oricând în cursul procesului, iar excepţiile relative (de ordine privată) pot fi invocate prin întâmpinare.

Excepţiile absolute sunt cele care privesc încălcarea unor norme de ordine publică, pe când cele relative sancţionează nerespectarea unor norme de ordine privată.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 30 mai 2012, intimatul-pârât BNP A. a invocat excepţia inadmisibilităţii raportat la faptul că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are caracter subsidiar (dosar nr.x/3/2011 al Tribunalului Bucureşti).

Contrar opiniei apelantei-reclamante, Curtea a apreciat că excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul-pârât BNP A. este de ordine publică, astfel că putea fi invocată în tot cursul procesului.

Trebuie observat că, deşi nu era reglementată în C. civ. de la 1864, îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit considerat în unanimitate de doctrină ca izvor de obligaţii şi consacrat ca atare de practica judiciară.

Doctrina şi practica judiciară au consacrat caracterul subsidiar al actio de in rem verso în sensul că această acţiune poate fi intentată doar dacă persoana care şi-a micşorat patrimoniul nu are niciun alt mijloc juridic pentru a-şi recupera pierderea.

Aşa cum a precizat apelanta-reclamantă, actio de in rem verso a fost fundamentată pe principiului echităţii şi pe principiul restituirii îmbogăţirii fără just temei.

În esenţă, s-a considerat că nu este echitabil ca o persoană să se îmbogăţească în dauna alteia, fără a exista un temei legitim pentru acest lucru.

În aceste condiţii, fiind vorba de o acţiune bazată pe principii fundamentale ale dreptului, este evident că încălcarea condiţiilor pentru intentarea sa ar reprezenta o încălcare a acestor principii.

Or, indiferent de ramura de drept, sancţiunea care intervine în cazul încălcării unor principii fundamentale este nulitatea absolută, iar mijlocul procesual prin care se pot invoca aceste încălcări este excepţia absolută (de ordine publică).

Contrar opiniei apelantei-reclamante, Curtea a constatat că nu există doctrină şi practică judiciară relevantă din care să rezulte că încălcarea condiţiilor pentru intentarea actio de in rem verso ar trebui sancţionată cu nulitatea relativă.

Întrucât privesc buna desfăşurare a procesului civil, condiţiile în care trebuie exercitat dreptul la acţiune sunt reglementate, ca regulă generală, prin norme de ordine publică.

Nu a fost reţinut argumentul referitor la aplicarea prin analogie a N.C. civ. întrucât această normă juridică nu era în vigoare la data la care a avut loc pretinsul fapt juridic licit invocat de apelanta-reclamantă.

A fost considerată eronată legătură pe care apelanta-reclamantă o face între termenul de prescripţie al acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi normele juridice de ordine publică sau de ordine privată.

Apelanta-reclamantă face confuzie între dreptul material la acţiunea în pronunţarea nulităţii absolute / relative şi dreptul material la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unor acte juridice nule / anulate.

Este adevărat că dreptul material la acţiunea în pronunţarea nulităţii absolute este imprescriptibil, însă dreptul material la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unor acte juridice nule / anulate este întotdeauna prescriptibil, indiferent dacă actul juridic a fost lovit de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

Or, actio de in rem verso este o acţiune în restituirea unor prestaţii executate fără temei legitim, astfel că este firesc să fie prescriptibilă.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul-pârât BNP A. a fost considerată de ordine publică, astfel că putea fi invocată în tot cursul procesului.

Aşa cum rezultă cu evidenţă şi din dispozitivul sentinţei civile nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014, prima instanţă nu s-a mai pronunţat pe excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul-pârât BNP A.

În ceea ce priveşte apărările de fond, acestea puteau fi invocate oricând în cursul judecării procesului.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că apelanta-reclamantă nu mai justifică nicio vătămare ca urmare a faptului că a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii întrucât prima instanţă nu s-a mai pronunţat pe această excepţie, iar apărările de fond putea fi invocate oricând în cursul procesului.

În consecinţă, chiar dacă s-ar considera, în mod eronat a apreciat Curtea, că excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul-pârât BNP A. este de ordine privată, tot nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art.105 alin.2 C. proc. civ. de la 1865 pentru a se dispune anularea parţială a încheierii atacate.

Pentru aceste motive, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii, astfel că, în baza art.296 C. proc. civ. de la 1865, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014 ca nefondat.

Referitor la apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014, a reţinut următoarele:

Aşa cum s-a arătat în doctrina şi practica judiciară, pentru admiterea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză trebuie îndeplinite:

- trei condiţii materiale

i). mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani

ii). micşorarea unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi altuia

iii). existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea altuia

două condiţii juridice

iv). absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite (caracterul subsidiar al acţiunii de restituire)

v). să nu existe un temei legitim al măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Curtea a apreciat că apelanta-reclamantă B. nu avea deschisă calea unei acţiuni izvorâte dintr-un raport juridic contractual (răspundere contractuală / nulitate / rezoluţiune etc.).

Aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr.36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului):

art.3 - Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome

art.4 - Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege

- art.8 lit.b - Notarul public autentifică înscrisurile redactate de el, de parte personal sau de avocat

- art.17 - Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în baza cererii celui interesat şi după ce face dovada îndeplinirii cerinţelor arătate la art.16

- art.28 lit.c - Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici stabileşte, cu aprobarea ministrului justiţiei, onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici

- art.32 - Notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în conformitate cu art.28 al.2 lit.c

- art.43 - Toate actele notariale se îndeplinesc la cerere

- art.102 - Arhiva activităţii notariale este proprietatea statului şi se păstrează, se conservă şi se predă în condiţiile legii.

Contrar opiniei primei instanţe şi intimatului-pârât, Curtea a constatat că acesta a prestat serviciile notariale şi a perceput onorariul în temeiul legii.

Din dispoziţii legale menţionate mai sus rezultă cu evidenţă că notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi întocmeşte acte de autoritate publică, activitatea sa fiind reglementată de lege.

Procedura de întocmire a actelor notariale şi dreptul la onorariu pentru serviciile prestate sunt stabilite prin lege, iar arhiva activităţii notariale este proprietatea statului.

În consecinţă, notarul public prestează serviciile şi percepe onorarii în temeiul legii şi nu în baza unui contract încheiat cu clienţii săi.

A fost apreciată neîntemeiată susţinerea intimatului-pârât potrivit căreia prin norme legale speciale este reglementată convenţia civilă de prestări servicii notariale.

Nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă că notarul public ar presta serviciile în baza unui contract încheiat în acest sens.

De altfel, intimatul-pârât nici nu a indicat vreo normă juridică specială care să reglementeze convenţia civilă de prestări servicii notariale.

A mai observat că legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care a considerat că serviciile specifice unei profesii liberale reglementate de lege trebuie prestate în baza unui contract.

În acest sens, în art.29 alin.1 din Legea nr.51/1995 s-a indicat că avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă.

Însă, există o diferenţă evidentă de reglementare între statutul profesiei de notar public şi cel al profesiei de avocat.

Doar notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi întocmeşte acte de autoritate publică.

Nu a fost reţinută susţinerea intimatului-pârât potrivit căreia a existat un acord de voinţă între părţi în sensul încheierii unei convenţii de prestări servicii.

Apelanta-reclamantă şi intimatul-pârât au urmat procedura de întocmire a actelor notariale prevăzută în Cap.V din Legea nr.36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului).

Astfel, art.43 din lege prevede că toate actele notariale se întocmesc la cerere, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că se încheie un contract de prestări servicii.

În baza cererii apelantei-reclamante, a fost autentificat statutul acesteia sub nr.626 din 15 februarie 2016 (dosar nr.x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă).

Onorariul a fost calculat în baza Ordinului Ministrului Justiţiei nr.943/C din 1 iulie 2005, modificat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1145/C din 12 august 2005, aşa cum rezultă din adresa nr.412 din 16 februarie 2007 emisă de intimatul-pârât (dosar nr.x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă).

Intimatul-pârât i-a comunicat apelantei-reclamante valoarea onorariului prin adresa nr.412 din 16 februarie 2007, a emis factura fiscală nr.7704852 din 16 februarie 2007.

În temeiul art.32 din Legea nr.36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului), apelanta-reclamantă a achitat onorariul prin OP nr.285 din 20 februarie 2007 (dosar nr.x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, dosar nr.x/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă).

Faptul că intimatul-pârât a prestat serviciile notariale în baza legii rezultă şi din încheierea de autentificare a statutului nr.626 din 15 februarie 2016 în cuprinsul căreia este menţionat expres că actul a fost autentificat în baza art.8 lit.b din Legea nr.36/1995 (dosar nr.x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă).

Totodată, din cuprinsul aceleiaşi încheieri de autentificare rezultă că onorariul a fost perceput în temeiul Ordinului MJ nr.943/C din 1 iulie 2005 şi nu a unui contract de prestări servicii.

Contrar opiniei intimatului-pârât, din conţinutul adresei nr.412 din 16 februarie 2007 nu rezultă că aceasta ar fi fost o ofertă de servicii, ci a fost o înştiinţare cu privire la valoarea onorariului şi modul de calcul.

De altfel, este greu să se considere că adresa nr.412 din 16 februarie 2007 reprezintă o ofertă de servicii din moment ce a fost emisă după autentificarea statutului (15 februarie 2007).

În consecinţă, Curtea a constatat că între intimatul-pârât BNP A. şi apelanta-reclamantă B. nu a fost încheiat niciun contract de prestări servicii notariale.

Intimatul-pârât a prestat serviciile notariale şi a perceput onorariul în temeiul legii.

În aceste condiţii, contrar susţinerii intimatului-pârât şi primei instanţe, apelanta-reclamantă nu avea deschisă calea unei acţiuni izvorâte dintr-un raport juridic contractual (răspundere contractuală / nulitate / rezoluţiune etc.).

A fost considerată neîntemeiată susţinerea primei instanţe potrivit căreia apelanta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să solicite anularea actului autentificat de intimatul-pârât.

Trebuie observat că nulitatea este sancţiunea care intervine pentru nerespectarea unor condiţii de validitate la încheierea actului juridic civil.

Cuantumul onorariului perceput de notarul public pentru autentificare nu este o condiţie de validitate a actului juridic civil, astfel că apelanta-reclamantă nu ar avea deschisă calea unei acţiuni în nulitate.

Intimatul-pârât nu a fost parte a actului autentificat şi nu a existat nicio manifestare de voinţă din partea acestuia care să fie cuprinsă în acest act.

Dacă s-ar anula actul autentificat, doar părţile acestui act trebuie repuse în situaţia anterioară.

În aceste condiţii, notarul public nu ar putea fi obligat la restituirea onorariului ca urmare a anulării unui act pe care l-a autentificat.

În ceea ce priveşte încheierea de autentificare, Curtea a constatat că în art.65 din Legea nr.36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului – 15 februarie 2007) sunt prevăzute menţiunile pe care trebuie să le cuprindă aceasta sub sancţiunea nulităţi.

Or, printre aceste menţiuni nu se numără onorariul perceput de notarul public sau modalitatea de calcul al acestuia.

În consecinţă, apelanta-reclamantă nu are deschisă nici calea unei acţiuni în anularea încheierii de autentificare.

În concluzie, este întemeiat motivul de apel potrivit căruia este îndeplinită condiţia absenţei oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite (caracterul subsidiar al acţiunii de restituire).

Curtea a constatat că prima instanţă nu a analizat celelalte patru condiţii ale acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Curtea a apreciat că prin neanalizarea susţinerilor / apărărilor / argumentelor părţilor cu privire la celelalte patru condiţii ale acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii principale cu care a fost sesizată, iar pronunţarea unei soluţii direct în apel ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, astfel că se impune anularea cu trimitere spre rejudecarea cererii principale conform art.297 alin.1 C. proc. civ. de la 1865 (forma anterioară modificării prin Legea nr.202/2010 faţă de data formulării cererii principale).

Trebuie observat că apelul formulat de apelanta-reclamantă B. nu a privit şi soluţia dată de prima instanţă cererilor de chemare în garanţie.

Potrivit art.295 alin.1 C. proc. civ. de la 1865, instanţa de apel a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, datorită faptului că şi apelul este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, iar soluţiile din hotărâre care nu au fost apelate devin irevocabile.

Dacă aprecia că nu are interes să promoveze un apel principal, intimatul-pârât BNP A. avea posibilitatea, până la prima zi de înfăţişare în apel, să declare apel provocat atunci când a observat că apelanta-reclamantă a apelat soluţia cu privire la cererea principală.

În acest sens art.293 alin.1 C. proc. civ. de la 1865 prevede că, în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în prima instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art.293 se aplică în mod corespunzător.

În consecinţă, în cazul în care dorea ca judecata în apel să privească şi soluţia dată cererilor de chemare în garanţie, intimatul-pârât BNP A. avea posibilitatea formulării unei apel provocat.

În aceste condiţii, întrucât intimatul-pârât BNP A. nu a formulat un apel provocat prin care să repună în discuţie cererile de chemare în garanţie, Curtea a constatat că soluţia dată de prima instanţă acestor cereri a devenit irevocabilă, iar rejudecarea cauzei nu trebuie să privească şi cererile de chemare în garanţie formulate de intimatul-pârât.

Cu ocazia rejudecării cauzei, raportat la soluţia pe care a pronunţat-o cu privire la cererea principală, prima instanţă s-a pronunţat şi asupra cererilor referitoare la cheltuielile de judecată aferente judecării cererii principale formulate de apelanta-reclamantă B. şi intimatul-pârât BNP A.

În baza art.297 alin.1 C. proc. civ. de la 1865 (forma anterioară modificării prin Legea nr.202/2010 faţă de data formulării cererii principale), a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014, a anulat, în parte, sentinţa civilă nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014 şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea:

-cererii principale formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâtul BNP A.

-cererilor referitoare la cheltuielile de judecată aferente judecării cererii principale formulate de reclamanta B. şi pârâtul BNP A.

A menţinut în rest sentinţa civilă nr.7364 din 23 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.x/3/2014.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât pârâtul BNP A. Bucureşti, cât şi reclamanta B., recursuri înregistrate la data de 13 mai 2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a reţinut eronat natura raportului juridic dintre părţi, pronunţând o hotărâre cu încălcarea principiului de ordine publică referitor la caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, motiv de recurs pe care l-a subscris prevederilor art.304 pct.8 şi pct.9 C. proc. civ.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, între părţi s-a născut un raport juridic de natură contractuală, convenţia de prestări servicii fiind materializată în autentificarea actului solicitat sub nr.626/2007, oferta de onorariu aferent serviciilor notariale nr.412/2007 şi acceptarea acesteia, emiterea facturii aferente nr.7704852 din 16 februarie 2007 şi plata onorariului (OP nr.285 din 20 februarie 2007).

A relevat recurenta că a existat un acord de voinţă, în sensul încheierii unei convenţii de prestări servicii, iar ambele părţi şi-au îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale, în sensul că notarul a procedat la autentificarea actului, iar beneficiarul a achitat onorariul negociat de părţi.

Faptul că acest gen de convenţie civilă este reglementat de norme legale speciale constituie un aspect firesc, care nu înlătură caracterul contractual al raportului juridic, indiferent de regimul de interes public care îi poate fi atribuit.

Ca atare, apreciază recurenta, reclamanta are la dispoziţie o altă cale procedurală pentru valorificarea pretenţiilor, respectiv acţiunea în nulitate parţială a convenţiei cu restabilirea situaţiei anterioare, fiind astfel încălcată regula referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.

A mai relevat recurenta că instanţa de apel a făcut confuzie între temeiul stabilirii şi plăţii onorariului, respectiv convenţia părţilor şi legea care reglementează acest raport juridic.

Norma legală (art.28 lit.c din Legea nr.36/1995 şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr.943 din 1 iulie 2005) nu stabileşte decât limita inferioară a onorariului notarial, ceea ce înseamnă că dincolo de această limită legală, părţile sunt cele care convin asupra cuantumului acestuia, prin negociere.

Chiar dacă raportul juridic client-notar este reglementat de lege, această convenţie se naşte în temeiul acordului de voinţă şi nu ex-lege. Şi reprezentanţii altor profesii juridice au dreptul generic la onorarii, reglementate inferior sau superior, prin lege (avocaţi, executori judecătoreşti). Însă onorariul pentru fiecare prestaţie în sine se stabileşte convenţional, independent de încheierea unui contract scris. Dacă acest onorariu depăşeşte limitele legale imperative, contractul este susceptibil de anulare parţială.

În fine, recurenta-pârâtă a relevat că, prin soluţia de anulare doar în parte a sentinţei atacate, fără trimiterea spre rejudecare şi a cererilor de chemare în garanţie formulate de această parte, i s-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil (critică încadrată de parte în prevederile art.304 pct.9 C. proc. civ.).

Astfel, apreciază recurenta că între soluţia de respingere a cererilor de chemare în garanţie şi cea pronunţată asupra cererii introductive de instanţă exista o relaţie de interdependenţă.

Ca atare, se impunea anularea ambelor soluţii, argumentul lipsei formulării unui apel provocat neputând fi primită. O soluţie de anulare a unei hotărâri fără analiza fondului cauzei se poate pronunţa şi în faza recursului, etapă procesuală în care partea ce a formulat cererea de chemare în garanţie nu ar mai putea, teoretic, să promoveze un recurs provocat, sub imperiul vechiului C. proc. civ.

Reclamanta B. a criticat decizia pronunţată în apel numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a căii de atac formulate împotriva încheierii de şedinţă din 16 decembrie 2015, susţinând, în esenţă, următoarele:

Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 C. proc. civ.).

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, pârâta a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin precizările din 20 februarie 2012, cu mult după depunerea întâmpinării, respectiv la 27 iulie 2009. Or, potrivit art.115 şi art.118 C. proc. civ., raportat la art.132 C. proc. civ., excepţiile şi apărările pot fi invocate de către pârât doar prin întâmpinare, nerespectarea acestor dispoziţii fiind sancţionată de decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii, conform art.136 C. proc. civ.

Legiuitorul a prevăzut o singură derogare, în ceea ce priveşte excepţiile de ordine publică, însă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în această categorie nu se încadrează excepţia invocată de partea adversă.

În susţinerea caracterului relativ al excepţiei inadmisibilităţii, recurenta a susţinut, în esenţă, că în cuprinsul C. civ. din 1865, îmbogăţirea fără justă cauză nu avea o reglementare expresă, astfel că nu poate fi considerată o instituţie reglementată de norme de ordine publică, că în doctrina şi jurisprudenţa veche opiniile erau împărţite între a accepta sau nega caracterul subsidiar a lui actio de in rem verso. De asemenea, aplicând prin analogie prevederile art.1252 C. civ. actual, care fac referire la prezumţia de nulitate relativă, reiese că şi excepţia invocată de pârâtă este de ordine privată.

A mai relevat recurenta că, de regulă, normele de drept civil sunt norme de ordine privată, iar normele de ordine publică reprezintă excepţiile astfel încât orice excepţie trebuie să reiasă în chip neîndoielnic din lege. În fine, a susţinut recurenta-reclamantă că acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în termen de 3 ani, iar dacă normele care o reglementează ar ocroti un interes general, nu s-ar justifica sancţionarea pasivităţii părţilor.

A mai relevat recurenta că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora judecătorul fondului a calificat apărările pârâtei privind inadmisibilitatea ca fiind apărări de fond, reclamanta a înţeles să apeleze doar soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii.

În drept, a invocat dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, BNP A. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta B., susţinând, în esenţă, că instanţele de fond au statuat că nu s-a invocat o veritabilă excepţie de inadmisibilitate, ci apărări de fond, fiind lipsită de interes analiza eventualei tardivităţi a invocării unei excepţii (care nu a fost analizată ca atare) şi că, în orice caz, excepţia a fost invocată la prima zi de înfăţişare.

Prin întâmpinare, B. a solicitat respingerea recursului declarat de către BNP A., reiterând susţinerile şi apărările formulate în fazele procesuale anterioare, în sensul că între părţi nu exista raporturi contractuale şi, ca atare nu are la dispoziţie o altă procedură pentru recuperarea sumelor încasate în mod nelegal de partea adversă.

Recursul declarat de reclamanta B. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că, potrivit art.136 C. proc. civ., pârâtul care nu a invocat o excepţie relativă prin întâmpinare, în condiţiile art.115 şi art.132 C. proc. civ., este decăzut din dreptul de a mai invoca excepţii.

În speţă, însă, instanţa de fond a calificat apărarea formulată de pârâtă, referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, ca fiind o apărare de fond şi nu o excepţie procesuală, de fond, şi a analizat-o ca atare.

Toate susţinerile formulate de către reclamantă, atât prin cererea de apel, cât şi prin prezenta cerere de recurs, sunt menite a aduce argumente în sensul opiniei că excepţia invocată de pârâtă nu este de ordine publică, absolută, ci este o excepţie relativă şi că, prin urmare, a fost tardiv invocată.

Or, toate aceste argumente sunt străine de soluţia criticată, soluţie care a fost aceea de a califica apărarea pârâtei ca fiind apărare de fond, împrejurare faţă de care nu era necesară respectarea vreunui termen procedural şi nici nu era aplicabilă vreo sancţiune pentru neexercitarea dreptului în intervalul defipt de lege.

Deşi prin motivele de recurs nu s-a formulat nici o critică concretă în raport de calificarea dată de instanţele de fond, în sensul că apărarea pârâtei nu putea fi subscrisă noţiunii de apărare de fond, ci că ar fi trebuit considerată o veritabilă excepţie procesuală (de fond), apreciem decizia recurată, în raport de soluţia atacată (respingerea apelului împotriva încheierii din 16 decembrie 2015) a fi legală.

Astfel, C. proc. civ. din 1865, aplicabil în prezenta cauză, conform art.3 din Legea nr.76/2012, făcea distincţie între excepţiile de procedură şi excepţiile de fond (de exemplu, art.137 alin.1). Întrucât apărarea formulată de pârâtă nu viza, în mod evident, condiţiile formale ale judecăţii (încălcarea unor reguli de procedură, de competenţă etc.), aceasta nu putea fi subscrisă categoriei excepţiilor de procedură. Prin urmare, în calificarea naturii juridice concrete a apărării, în sensul de a fi considerată sau nu excepţie de fond, judecătorul fondului a stabilit, în mod corect, că aceasta nu viza lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile sunt, aşa cum este unanim recunoscut, cele referitoare la afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală. Or, pârâta a invocat că dreptul ori pretenţiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă (actio de in rem verso), care este subsidiară acţiunii întemeiate pe răspunderea contractuală, ceea ce ar reprezenta o veritabilă inadmisibilitate (fine de neprimire a cererii), nu lipsa vreuneia dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii. Chiar dacă s-ar aprecia că s-a pus sub semnul întrebării dacă dreptul subiectiv afirmat de reclamantă a fost exercitat în limitele sale externe, de ordin juridic, totuşi verificarea în fapt a existenţei dreptului se face la sfârşitul judecăţii.

Altfel spus, apărarea formulată nu putea fi considerată o veritabilă excepţie, care să nu pună în discuţie fondul dreptului, astfel că, în mod corect, a fost analizată ca fiind o apărare de fond.

În acest context, toate argumentele formulate prin cererea de recurs, în sensul că „excepţia inadmisibilităţii” era una relativă şi, ca atare, fiind invocată cu depăşirea termenului legal, ar fi trebuit admisă excepţia tardivităţii nu se impun a fi analizate, fiind, aşa cum s-a mai arătat, străine de soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de cea de apel.

În consecinţă, potrivit art.312 alin.1 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta B., ca nefondat.

Recursul declarat de pârâtul BNP A. este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi întocmeşte acte de autoritate publică, activitatea sa fiind reglementată prin lege, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art.3 şi art.4 din Legea nr.36/1995 (în forma în vigoare la data autentificării actului în discuţie, 15 februarie 2007).

Dată fiind natura activităţii notarului public (îndeplinirea actelor notariale enumerate de lege, acordarea de consultaţii juridice în materie notarială sau participarea, în calitate de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şi întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial – art.8 şi 9 din Legea nr.36/1995), este evident că raporturile juridice stabilite între notar şi client se îndepărtează de la principiul autonomiei de voinţă, specific contractului, fiind guvernate de norme de ordine publică, sfera acestor raporturi juridice fiind predeterminată de lege. Este adevărat, de asemenea, că deşi toate actele notariale se îndeplinesc doar la cererea clientului (art.43 alin.1 din Legea nr.36/1995), îndeplinirea actului notarial nu poate fi refuzată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, respectiv de dispoziţiile art.51 alin.1 şi 2 din Legea nr.36/1995, ceea ce conduce la concluzia existenţei unui aşa-zis „contract forţat”.

Însă, toate aceste elemente nu sunt de natură a înlătura opinia că între notarul public şi client se perfectează un veritabil contract de prestări servicii notariale, chiar dacă conţinutul propriu zis al „prestaţiei” notarului public este predeterminat de lege prin norme legale imperative. Astfel, potrivit art.32 din Legea nr.36/1995, în forma în vigoare în februarie 2007, notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în conformitate cu art.28 alin.2 lit.c, iar îndeplinirea actului notarial poate fi respinsă, printre alte motive, şi pentru neplata onorariului stabilit (art.51 alin.2 lit.c din Legea nr.36/1995).

Mai mult decât atât, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art.28 lit.c din Legea nr.36/1995 şi din Norma aprobată prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.943 din 1 iulie 2005 legiuitorul nu a stabilit decât limita inferioară a onorariului notarial. Pe cale de consecinţă nivelul propriu zis al onorariului ce urmează a fi achitat de către client se stabileşte prin negociere între cele două părţi. Ca atare, legea stabileşte, prin art.32, doar dreptul generic al notarului de a percepe onorariu, cuantumul onorariului pentru fiecare prestaţie notarială fiind stabilit în condiţiile raportului contractual notar-client.

În aceste condiţii, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu exista raport contractual între cele două părţi, întrucât nu există o dispoziţie legală expresă în lege în acest sens, ca în cazul serviciilor prestate de avocat. În primul rând, atunci când prestaţia notarială constă în consultaţii, există text de lege care stipulează în mod concret acordarea acestora „pe bază de contract” (art.44 alin.3 din Legea nr.36/1995).

În al doilea rând, atunci când se procedează la calificarea raportului juridic ce se naşte între client şi notar, se are în vedere contractul în sens de negotium, iar nu dacă existenţa convenţiei se constată şi se probează printr-un înscris unic. Ca atare, faţă de cele mai sus reţinute, este nelegală opinia instanţei de apel că dreptul notarului public de a percepe un onorariu, întru-un anumit cuantum, şi obligaţia corelativă a clientului de a-l achita se naşte „ex lege”, iar nu în temeiul unei convenţii, chiar dacă acea convenţie are un conţinut predeterminat de lege, prin norme imperative.

Cu alte cuvinte, în mod corect a susţinut recurenta că instanţa de apel a făcut o confuzie între temeiul stabilirii şi plăţii onorariului în cuantumul respectiv, respectiv convenţia şi legea care reglementează acest raport juridic convenţional.

Aşa fiind, constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a aplicat eronat normele legale sus arătate şi, prin urmare, a încălcat principiul de ordine publică referitor la caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, în raport cu acţiunea întemeiată pe contract.

În situaţia în care se constată întemeiat motivul de recurs sus arătat, nu se mai impune analizarea criticilor referitoare la anularea doar în parte a sentinţei de fond de către instanţa de prim control judiciar, fără trimiterea spre rejudecare a cererilor de chemare în garanţie şi la pretinsa încălcare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C. proc. civ., a fost admis recursul declarat de pârâtă şi a fost modificată în parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.