Appeal over abusive credit clauses fails as borrower deemed merchant, not consumer; guarantors denied standing

A.Contract de credit şi garanţie.Calitatea de consumator. B.Fapte de comerţ.Interpretarea noţiunii de comerciant.Caracterul profesional

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: consumator

-comerciant

Legea nr. 193/2000, art. 2 alin. (1), art. 14

C. com. art. 3 pct. 1

Directiva nr. 93/13/CEE/1993, art. 2 lit. b

A.În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, se pot prevala de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul legii.Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.”

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

B. Potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C.com., constituie fapte de comerț obiective cumpărările făcute nu numai în scop de revânzare, dar și de închiriere, în aceeași formă sau într-o formă îmbunătățită, esențială fiind în acest caz intenția de revânzare, manifestată la momentul cumpărării, nefiind relevantă realizarea efectivă ulterioară a acestei finalități.

Pentru dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecția legislației speciale incidente) este suficientă probarea situației de fapt specifice, caracterul profesional și nu accidental, izolat al săvârșirii faptelor de comerț. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziţia persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura şi scopul respectivului contract, deoarece aceeaşi persoană poate fi privită ca şi consumator în legătură cu anumite tranzacţii şi ca profesionist în raport cu altele.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.193/2000, subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică, distribuie, comercializează un produs, respectiv furnizează un serviciu şi pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 115 din 26 ianuarie 2017

Notă : Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI a Civilă, reclamanții A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Banca D. S.A. constatarea nulității absolute a clauzelor 5.1 lit. a) din Contractul de credit şi garanţie nr. 191/2007 şi art. 3 din actul adiţional nr. 1/2009 la acest contract; 5.1 lit. a) din Contractul de credit şi de garanţie nr. 49/2008 şi art.2 din actul adiţional nr. 2/2010 la acest contract, precum şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi la plata dobânzii legale, calculate, potrivit art. 3 alin.1 din OG nr. 9/2000.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 1341 (art. 992 din vechiul C. civ.) şi următoarele, art. 1635 şi urm. din noul C. civ., art. 1349 (art. 998 din vechiul C. civ.) şi următoarele din noul C. civ., art. 453 din noul C. proc. civ. (art. 274 din vechiul C. proc. civ.).

Prin sentinţa civilă nr. 5781/21.11.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă s-a respins pentru lipsa calității procesuale active acțiunea formulată de reclamanții A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta Banca D. S.A., reclamanţii fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 6610,14 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanții A., B. şi C.

Prin decizia civilă nr. 1861A/2015 din 18 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI–a Civilă a respins apelul, ca nefondat, şi a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 6610,14 lei către intimată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A., B. şi C., invocând dispoziţiile art. 486 şi art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs autorii căii extraordinare de atac au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, decizia atacată fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2. alin. (1) din Legea 193/2000, prin menţinerea hotărârii instanţei de fond în sensul excluderii reclamanţilor din categoria consumatorilor şi includerea lor in categoria profesioniştilor.

Recurenţii-reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a respins în mod nelegal, motivul de apel conform căruia este lipsită de semnificaţie categoria de produs bancar de care a beneficiat apelantul, considerând că simpla calitate de persoană fizică nu exclude posibilitatea încheierii contractelor în scopul realizării unei activităţi comerciale şi că nu se pot prevala de faptul că banca nu a acţionat împotriva acestora.

În acest context, au arătat reclamanţii, clauzele din contractele încheiate de către recurenţi menţionează, în mod expres, că aceste credite sunt facilităţi de credit, pentru nevoi personale nenominalizate (conform art. III din condiţiile speciale ale contractelor), iar creditele au fost utilizate pentru nevoi personale nenominalizate (conform art. 6.1 din condiţiile speciale ale contractelor). După redarea conţinutului acestor articole, recurenţii au concluzionat că nu au fost acordate în scop comercial creditele, ci pentru acoperirea unor nevoi personale nenominalizate.

Obligaţia contractuală expresă prevăzută la art. 13.4 din condiţiile speciale ale ambelor contracte impuneau pârâtei să declare exigibilitatea anticipată a creditelor în cazul în care se constata că reclamanţii au furnizat date nereale cu privire la scopul acordării creditului, iar faptul că „banca nu a acţionat" nu poate fi considerat fără relevanţă, ci este o dovada clară a faptului că reclamanţii au folosit aceste sume pentru acoperirea acestor nevoi, au mai susţinut recurenţii.

În continuare, recurenţii-reclamanţii au subliniat că instanţa de apel (ca şi instanţa de fond) a acordat importanţă valorii creditelor, statuând că aceasta depăşea nivelul unor nevoi private curente, deşi nu exista vreo prevedere legală în acest sens.

S-a mai arătat că, instanţa de apel (ca şi instanţa de fond) a statuat că reclamantul B. a împrumutat banii, în cadrul amplu al unei activităţi imobiliare, având caracter comercial, ceea ce face ca acesta să-şi piardă calitatea de consumator, deşi prevederile art. 2. alin. (1) din Legea 193/2000 sunt exprese în ceea ce priveşte definiţia consumatorului, amintindu-se în acest context cauza C-110/14 a CJUE (Costea vs. Volksbank) care stabileşte condiţiile în care se poate face o legătură între activităţile comerciale şi calitatea de consumator în cadrul unui contract de credit.

Recurenţii-reclamanţi au opinat că, instanţa de apel a menţinut considerentele instanţei de fond în ceea ce priveşte activitatea comercială a reclamantului legată de creditele care fac obiectul acţiunii pendinte, deşi acest lucru nu rezulta din probatoriul administrat în cauză. Totodată, au susţinut că acordarea împrumuturilor nu este legată de activitatea comercială a recurenţilor-reclamanţi, neexistând vreo dovadă în sensul că împrumuturile ar fi fost făcute pentru a finanţa aceste activităţi şi că sunt aplicabile litigiului de faţă concluziile din cauza C-110/14 a CJUE (Costea vs. Volksbank), solicitând ca acestea să fie avute în vedere în speţă.

In ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel legată de calitatea de garanţi a recurenţilor-reclamanţi, A. şi C. în sensul că aceştia nu ar avea calitatea de consumatori, s-a arătat că, în cazul în care, ca urmare a valorii mari a comisioanelor de acordare, recurentul-reclamant B. s-ar afla în imposibilitatea de a achita ratele, executarea silită ar avea repercusiuni şi asupra acestora, astfel că ei au calitate procesuală, justificând un interes legitim, născut si actual, personal si direct.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sunt persoane fizice, care acţionează în afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, neavând relevanţă cuantumul sumei împrumutate, nefiind dovedită existenţa vreunei activităţi comerciale legate de accesarea acestor credite, instanţa de apel încălcând şi aplicând greşit normele de drept material (art. 2. alin. (1) din Legea 193/2000).

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 5781/21.11.2014, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre continuarea judecaţii la instanţa de fond, precum şi respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtă în faţa instanţelor de fond si apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Banca D. S.A., a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., conform prevederilor art. 489 C.proc.civ. coroborate cu art. 493 alin. 5; în subsidiar, a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 22 septembrie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art.493 alin.4 C. proc. civ., iar la data de 10 octombrie 2016, părţile au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat judecarea recursului în şedinţă publică.

Prin încheierea din 20 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 26 ianuarie 2017, pentru judecata recursului.

Prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia nulităţii recursului raportat la faptul că motivele de recurs nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă Banca D. S.A., prin întâmpinare, a fost respinsă în şedinţa publică din 26 ianuarie 2017, conform motivelor expuse în practica.

Analizând recursul declarat de reclamanții A., B. şi C., raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte l-a respins ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Calitatea procesuală activă este o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile în justiţie ce presupune existenţa unei identităţi între titularul dreptului dedus judecăţii şi cel care are calitatea de titular al cererii de chemare în judecată.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 “prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.”

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte reţine că, CJUE a statuat deja în cauza C-110/14 (Horațiu Ovidiu Costea împotriva SC Volksbank România SA) "că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (…) un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real".

Instanţa de fond, ca şi instanţa de apel au acționat în limitele de competență recunoscute de CJUE, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul Directivei și a legii naționale de transpunere, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Înalta Curte constată că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa judecătorească a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând cu rigurozitate dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 a statuat în mod corect că reclamantul B. a contractat creditul în cadrul amplu al unei activități imobiliare având caracter comercial prin perseverența și repetitivitatea de care acesta a dat dovadă, fiind exceptat astfel de la protecţia specifică unui consumator.

S-a reţinut în mod judicios că esenţial este elementul subiectiv care denotă intenţia de a desfăşura fapte de comerţ obiective în mod repetat şi, deci, profesional şi că strânsa legătură dintre activitățile imobiliare și împrumuturile obținute extinde scopul comercial și asupra contractelor de credit contestate în cauză, exceptând, aşadar, împrumutatul de la protecția specifică unui consumator.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că sub imperiul vechiului C. civ. şi a C. com. (art. 7 coroborat cu art. 3 C.com.), incidente în cauză, și persoana fizică deținea calitatea de comerciant, desfășurând prin urmare activități comerciale, dacă săvârșea fapte de comerț obiective cu caracter de profesiune în scopul obținerii unui profit.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C.com., constituie fapte de comerț obiective cumpărările făcute nu numai în scop de revânzare, dar și de închiriere, în aceiași formă sau într-o formă îmbunătățită, esențială fiind în acest caz intenția de revânzare manifestă la momentul cumpărării, nefiind relevantă realizarea efectivă ulterioară a acestor finalități.

Pentru dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecția legislației speciale incidente) este suficientă probarea situației de fapt specifice, caracterul profesional, și nu accidental, izolat al săvârșirii faptelor de comerț. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziţia persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura şi scopul acelui contract, deoarece aceeaşi persoană poate fi privită ca un consumator în legătură cu anumite tranzacţii şi ca un profesionist în raport cu altele.

În speţă, esenţial pentru clarificarea acestei chestiuni este scopul urmărit prin încheierea contractelor de credit, iar pentru identificarea acestui scop apar ca relevante valoarea ridicată a împrumutului, faptul că reclamantul B. a împrumutat banii pentru restituirea unor credite anterioare obținute de la persoane fizice pentru achiziționarea unor terenuri pe care intenționa să le revândă, precum şi pentru construirea unui bloc.

Astfel, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, este lipsită de semnificație categoria de produs bancar de care a beneficiat apelantul, simpla calitate de persoană fizică neexcluzând posibilitatea încheierii contractului în scopul realizării unei activități comerciale, iar partea neputându-se prevala de faptul că banca nu a înțeles să acționeze împotriva sa din acest motiv.

De asemenea, în mod judicios, prin exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumente juridice, şi prin evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei, s-a reţinut că valoarea creditelor acordate nu are relevanță luată în mod distinct, dar coroborată cu răspunsurile la interogatoriu demonstrează faptul că aceasta depășea nivelul unor nevoi private curente, nefiind indicată de reclamanţi necesitatea acoperirii unor nevoi private excepționale.

Se constată că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.193/2000 subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu şi pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Prin urmare, reclamanţii A. şi C., în calitate de garanţi, nu au calitate de consumatori în sensul Legii nr.193/2000, astfel nu pot invoca dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între aceştia şi pârâtă este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

În aceste condiţii s-a argumentat corect că prima instanță s-a raportat în analiza sa la calitatea de parte contractantă a reclamantului B. în condițiile în care ceilalți doi reclamanți nu sunt beneficiarii direcți ai împrumutului, deținând doar calitatea de garanți, iar prezenta acțiune are ca obiect exclusiv nulitatea unor clauze din contractele de credit la a căror negociere și semnare nu puteau fi în mod formal implicați, nu și nulitatea unor clauze din contractele accesorii de garanție.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Din această perspectivă, criticile privind aprecierea probelor în sensul că respectivele credite nu au fost acordate în exerciţiul activităţii profesionale şi reţinerea greşită a situaţiei de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţată în apel.

Drept urmare, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanţial, decizia recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art.496 alin.1 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel că recursul a fost respins, ca nefondat.