Recharacterization of delictual claim as administrative concession violating party disposition and time limits for incompetence exceptions

Nerespectarea principiului disponibilității si a principiului rolului activ al judecătorului. Nulitatea actelor procedurale.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: principul disponibilității

- rolul activ al judecătorului

- nulitate acte de procedură

- necompetență

C. proc. civ. din 1865, art. 84, art. 129 alin. 6,art. 159

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. 6 din vechiul C. proc. civ.: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.”Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia; în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată să solicite părţii precizarea necesară.Totodată,în baza rolului activ judecătorul este obligat să dea cererii calificarea corespunzătoare în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de parte, conform dispoziţiilor art. 84 din vechiul C. proc. civ.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii.

Nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 221 din 15 februarie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială la data de 30 septembrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta Oraşul A, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să fie obligată să îi plătească : suma de 492.271,95 lei, reprezentând redevenţa pentru folosirea reţelei de distribuţie gaze naturale proprietate publică a oraşului A. în perioada 1.11.2006-31.12.2009 şi suma de 284.429,55 lei, reprezentând majorări de întârziere pentru neplata redevenţei calculate pentru perioada 1.01.2007-23.06.2010, penalităţile urmând a fi calculate până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 4770 din 09 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins ca prescrise pretenţiile reclamantului cu titlul de redevenţă aferente perioadei 1.11.2006-27.09.2007 şi pretenţiile reclamantului cu titlul de majorări de întârziere aferente perioadei 1.01.2007-27.09.2007 şi, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

La termenul din 03 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, învestită cu judecarea apelului, a invocat din oficiu necompetenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti la judecarea în primă instanţă a pricinii, precum şi necompetenţa funcţională a secţiei civile a aceleiaşi instanţe de soluţionare a cauzei, prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 54/2006.

Prin decizia civilă nr. 1317/2015 din data de 23 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă au fost admise apelurile formulate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi apelantul-reclamant Oraşul A., prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 4770 din 09 octombrie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2010. A fost anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Argeş.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din pretenţiile reclamantului Oraşul A., reprezentate de plata redevenţei pentru utilizarea de către pârâta S.C. B. S.R.L. a reţelei de distribuţie a gazelor naturale a oraşului A. – aparţinând domeniului public, fundamentate pe două hotărâri ale Consiliului Local, prin care s-a aprobat încheierea unui contract de concesiune între reclamantă şi predecesoarea pârâtei, precum şi cuantumul redevenţei, hotărâri care ar avea caracter obligatoriu pentru pârâta în cauză.

Raportat la susţinerile părţilor, curtea de apel a considerat că între acestea nu a fost încheiat un contract de concesiune, respectiv că pârâta a utilizat reţeaua de distribuţie în perioada dedusă judecăţii.

Raportat la obiectul şi cauza acţiunii, respectiv plata redevenţei datorată în baza unor acte administrative, la apărările formulate de pârâtă, curtea de apel a reţinut că raportul dedus judecăţii este de drept administrativ.

Astfel, faţă de definiţia dată de art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 autorităţii publice, respectiv orice organ de stat care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, curtea de apel a apreciat că Oraşul A., Consiliul Local şi Primarul aceleiaşi localităţi au calitatea de autorităţi publice. Or, cele două hotărâri ale Consiliului Local au ca scop punerea în valoare a unui bun proprietate publică, respectiv reţeaua de distribuire gaze a oraşului.

Având în vedere că stabilirea competenţei de soluţionare a unei cereri trebuie raportată la data sesizării instanţei, conform principiilor stabilite la art. 725 alin. 1 şi 2 din vechiul C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că, în acest sens, trebuie avută în vedere forma legii în vigoare la data de 30.09.2010.

În ce priveşte invocarea de instanţă, direct în apel, a chestiunii competenţei, respectiv a specializării secţiei tribunalului, ambele de ordine publică, curtea de apel a avut în vedere că în cauză este incidentă forma C. proc. civ. anterioară Legii nr.177/2010.

Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la acea dată, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.

Totodată, instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

Curtea de apel a apreciat că, potrivit art. 66 alin. 1 din acest act normativ, soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, iar conform alineatului 2, acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul concedentului.

A considerat instanţa că textul instituie, o normă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea tribunalului unde îşi are sediul concedentul, respectiv una de organizare judiciară, în ce priveşte specializarea secţiei.

În condiţiile în care litigiul este în legătură cu încheierea unui contract de concesiune între părţi, curtea de apel a considerat că instanţa competentă este secţia de contencios administrativ din cadrul tribunalului în a cărei jurisdicţie se află sediul concedentului.

Prin urmare, în ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, curtea de apel a considerat că nu prezintă importanţă dacă s-a încheiat sau nu contractul de concesiune, aceasta interesând fondul litigiului şi că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă teritorial, respectiv de o secţie fără specializare în materia contencios administrativ, fiind lovită de nulitate.

În raport de art. 296 şi art. 297 alin. 2 din vechiul C. proc. civ., curtea a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru a fi rejudecată de instanţa competentă potrivit legii, respectiv de Tribunalul Argeş, prin secţia specializată în cauze de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., motivele fiind următoarele:

Recurenta arată că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 129 alin. 4 şi alin. 6 din vechiul C. proc. civ.

Arată în acest sens că problema care se pune în prezenta cale de atac este a se stabili dacă acţiunea de faţă este în legătură cu încheierea unui contract de concesiune, respectiv dacă "raportul dedus judecăţii este de drept administrativ", aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Or, faţă de precizările reclamantului A., aşa cum rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată cât şi din notificarea transmisă prealabil formulării acţiunii, cererea de chemare în judecată nu este una în angajarea răspunderii contractuale, ci dimpotrivă, a celei delictuale.

Arată recurenta că acţiunea nu este una menită să valorifice drepturi derivate din raporturi de drept administrativ, ci este o acţiune de drept comun, al cărei unic scop este sancţionarea faptei sale, pretins delictuală, de a utiliza, fără a plăti o redevenţă corespunzătoare, reţeaua de distribuţie cu privire la care reclamantul arată că se află în proprietatea publică.

În aceste condiţii, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. 4, respectiv alin. 6 din vechiul C. proc. civ., schimbând practic cauza cererii de chemare în judecată şi soluţionand-o astfel cu încălcarea limitelor impuse chiar de către reclamant.

Raportat la dispoziţiile legale invocate mai sus, posibilitatea de a schimba motivarea în fapt sau în drept a unei cereri formulate pe cale principală este permisă de lege până la prima zi de înfăţişare, aparţinând numai titularului cererii.

Instanţa are, în baza rolului activ, dreptul de a califica corect un act de procedură, dar nu are dreptul de a schimba cauza acţiunii indicată de titularul unei cereri.

Potrivit art. 129 alin. 6 din vechiul C. proc. civ., „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", recurenta concluzionând că atâta vreme cât reclamantul nu a înţeles să formuleze o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi/sau o acţiune prin care să îşi valorifice drepturile derivate din raporturi de drept administrativ, inclusiv cele prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, acest lucru nu putea fi făcut de instanţa de apel.

Împrejurarea că această opţiune a reclamantului s-ar răsfrânge asupra înseşi temeiniciei acţiunii - aşa cum a reţinut de altfel instanţa de fond - nu este în niciun caz un argument menit să permită instanţei de apel să schimbe fundamentul acţiunii introductive pentru a ajunge la o altă (fie ea şi corectă) încadrare juridică a raportului dedus judecăţii.

În aceste condiţii, raportat la limitele judecăţii astfel cum au fost stabilite acestea de reclamant, recurenta consideră că nu este aplicabil textul de lege reţinut de instanţa de apel, respectiv art. 66 alin. 1 din O.U.G. nr. 54/2006.

Un alt aspect invocat vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1591 din vechiul C. proc. civ., instanţa de apel invocând în mod nelegal, direct în apel, excepţia necompetenţei funcţionale şi teritoriale.

Recurenta consideră că instanţa de apel a ignorat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii micii reforme, Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (în noiembrie 2010), s-a introdus în vechiul cod art. 1591, care limitează momentul până la care se poate invoca o excepţie de necompetenţă de ordine publică, precum cea în discuţie.

Potrivit art. 725 alin. 1 din vechiul C. proc. civ., "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche", legea consacrând astfel principiul aplicării imediate a legii procesual civile noi.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale sus citate, recurenta consideră că instanţa de apel nu putea, la cinci ani de la data introducerii acţiunii şi direct în etapa procesuală a apelului, să ridice din oficiu şi cu încălcarea principiului disponibilităţii excepţia necompetenţei materiale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Oraşul A. – Consiliul Local, prin primar, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, arătând că nici părţile şi nici prima instanţă nu au observat necompetenţa funcţională a Tribunalului Bucureşti – Secţia Civilă, fapt ce a dus la pronunţarea unei hotărâri lovite de nulitate.

Apreciază intimatul că instanţa de apel a invocat în mod corect excepţia de ordine publică, raportat la prevederile art. 66 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 54/2006.

Intimatul consideră că atât Consiliul Local, cât şi Primarul reprezintă autorităţi publice, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. b din Legea nr. 554/2004, fiind subiecte de drept administrativ.

De asemenea, arată că litigiul este în legătură cu încheierea unui contract de concesiune, recurenta-pârâtă refuzând să încheie contractul, devenind incidente dispoziţiile art. 66 alin. 1 din O.U.G. nr. 54/2006.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. 6 din vechiul C. proc. civ.: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.”

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilităţii.

În baza rolului activ, judecătorul dă calificarea cererii în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de parte, conform dispoziţiilor art. 84 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obiectul cererii deduse judecăţii este reprezentat de o acţiune de drept comun, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 66 alin. 1 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu dispoziţiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aşa cum a reţinut curtea de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) sunt nulităţi virtuale si operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Înalta Curte constată, de asemenea, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 159 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora „Necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;

3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.”

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 159 indice 1 alin. 2 din acelaşi cod, „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.”

Raportat la art. 1591 alin. 2 din vechiul C. proc. civ., reiese că instanţa de apel nu mai putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi nici pe cea a necompetenţei funcţionale a secţiei civile a primei instanţe în calea de atac a apelului, fiind depăşită limita temporală stabilită de legiuitor.

Raportat la prevederile art. 313 C. proc. civ., a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1317/2015 din 23 septembrie 2015, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, care a fost casată şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă în vederea continuării judecăţii.