Preclusive effect of a final administrative judgment declaring a building permit illegal on a subsequent civil action for demolition and breach of view servitude

Principiul puterii de lucru judecat. A. Incidența dispozițiilor art. 1200 pct.4 din Codul civil din 1864. B. Obligația de a face

Cuprins pe materii: Drept comercial. Drepturi reale.

Index alfabetic: obligația de a face.

- autorizație de construire

- servitute de vedere și lumină

- puterea de lucru judecat.

Cod com., art. 4, art. 56

Cod civ. din 1864, art. 611- art. 614; art. 1200 pct. 4

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

A. Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces;astfel operează efectul pozitiv al lucrului judecat conform art. 1200 pct.4 din Cod Civ., nemaiputându-se stabili contrariul a ceea ce s-a stabilit între părți prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

O hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu poate, în baza dreptului de acces la justiție să fie repusă în discuție, statul fiind obligat să garanteze faptul că soluția obținută în urma litigiului rămâne certă, întrucât în caz contrar întreaga procedură judiciară ar rămâne inutilă.

B.Textul art. 611-613 Cod civil limitează exercițiul dreptului de proprietate prin obligarea proprietarilor fondurilor limitrofe de a nu deschide ferestre, balcoane, etc. la o distanță mai mică de 1,9 metri, dacă vederea este directă asupra fondului vecin sau de 0,6 metri, când vederea este oblică asupra acestuia.

Secția a II- civilă, Decizia nr. 126 din 31 ianuarie 2017

Notă : Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la ridicarea construcţiilor edificate în mod ilegal în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanţilor; obligarea pârâtei să aducă imobilul proprietatea reclamanţilor în starea iniţială, anterioară începerii construcţiei ilegale – dar la acest capăt de cerere reclamanţii au renunţat prin cererea depusă în data de 04.12.2012 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată au invocat şi excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. 1392/24.06.2009.

În drept, au invocat prev. art. 480 şi urm. C.civ., Legea nr. 50/1991 şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Pârâta nu a depus întâmpinare, însă a invocat excepţii, a formulat apărări, a solicitat administrarea de probe în cauză şi a fost reprezentată prin apărător ales.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2010, instanţa a respins excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei Comerciale a Tribunalului Constanţa invocată de pârâtă, cu motivarea din acea încheiere.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.03.2010 instanţa, în temeiul disp.art.4 din Legea nr. 554/2004 a dispus sesizarea instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie nr.1392/24.06.2009, a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate şi a trimis dosarul la completele specializate din cadrul Secţiei Comerciale şi de Contencios Administrativ fiscal.

Excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie nr. 1392/24.06.2009 a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 1135/CA/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2010, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului declarat de S.C. C. S.R.L. prin decizia civilă nr. 1283/CA/03.11.2011.

După repunerea cauzei pe rol, prin încheierea de şedinţă din data de 31.05.2012 instanţa a respins ca nefondată cererea de sesizare a completului imediat următor pentru soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată, respingând ca nefondată excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, cu motivarea din acea încheiere, iar prin încheierea de şedinţă din data de 13.09.2012, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.11.2013 şi 09.01.2014, instanţa a respins cererile de recuzare formulate de părţi împotriva expertului judiciar D. şi a admis unele obiecţiuni la raportul de expertiză potrivit celor reţinute în aceste încheieri de şedinţă.

Prin Sentinţa civilă nr.700/27.02.2014 instanţa a admis în parte acţiunea precizată, în sensul că a obligat pârâta la ridicarea construcţiei edificate în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanţilor, reprezentată de o prelungire a zidului cu o suprafaţă de 7,34 ml x 2,89 ml pe partea din construcţia aparţinând pârâtei şi care este situată „cum te uiţi din str. X înspre Aleea Y şi spre construcţia aparţinând reclamanţilor” şi a obligat pârâta ca parte aflată în culpă procesuală să plătească reclamanţilor suma de 22.525,94 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanţii A. şi B. (soţi) sunt proprietarii imobilului teren şi construcţii situat în Constanţa, având ca vecini: la N – str. W. pe o lăţime de 9,96 m.l.; la S – Aleea X, pe o lăţime de 9,36 m.l.; la E –Y pe o lungime de 20,72 m.l. şi la V – teren proprietate Z, aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 556/25.02.2005 la BNP E.

Pârâta S.C. C. S.R.L. este proprietara imobilului vecin, compus din teren în suprafaţă de 545,65 m.p. conform măsurătorilor cadastrale şi construcţia existentă pe acesta, în suprafaţă construită de 380,40 m.p. formată din S+P+3E-club, imobil situat în Constanţa, jud. Constanţa aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 841/28.02.2008 la BNP F.

Prin autorizaţia de construire nr. 1392/24.06.2009 emisă de Primarul Municipiului, pârâta a obţinut autorizaţia pentru efectuarea lucrărilor de construire constând în „Amenajare şi modernizare clădire S+P+3E+T (la parter: amenajare cafenea şi club, refacere acces la imobil, amenajări spaţii recepţie şi birouri; la etajul 1: reamenajare birouri, săli traning; la etajul 2: reamenajare birouri, săli de conferinţă; la etajul 3: reamenajare birouri, spaţii relaxare; la terasă: amenajare bistro şi gradină japoneză; realizare două planşee intermediare în sala de cinematograf; montare două lifturi exterioare.

S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1135/CA/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2010, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului declarat de S.C. C. S.R.L. prin decizia civilă nr. 1283/CA/03.11.2011, a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi Primarul Municipiului şi s-a constatat nelegalitatea Autorizaţiei de construire nr. 1392/24.06.2009 emisă de Primarul Municipiului.

Prin această sentinţă s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că planul de situaţie existent – faza CU întocmit de arh. E. în anul 2008 evidenţiază zona de reamenajare imobil spre str.X, cât şi zona de amplasare a două lifturi exterioare, iar din acest plan se constată că cele două lifturi exterioare sunt amplasate la o oarecare distanţă atât faţă de peretele din partea stângă, cât şi faţă de faţada posterioară a construcţiei proprietatea reclamanţilor. În acelaşi plan este evidenţiat şi peretele pe o lungime de 6,40 m care se abate de la aliniament, şi evidenţiată o distanţă de 7,40 ml de la extremitatea acestuia până la construcţia proprietatea reclamanţilor.

În schimb, în planul de situaţie existent – faza PAC întocmit de arh. E. se observă că peretele, evidenţiat iniţial în planul de situaţie existent – faza C.U., cu o lungime de 6,40 m, apare ca prelungit până în imediata apropiere a construcţiei proprietatea reclamanţilor, apărând astfel o suprafaţă de 7,34 ml x 2,89 ml, indicată ca făcând parte din construcţia existentă propusă spre modernizare, deşi această suprafaţă nu fusese evidenţiată în nici una din documentaţiile cadastrale anterioare.

S-a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin această sentinţă şi faptul că însuşi expertul-parte al pârâtei C. a admis că există o extindere la sol, pe care o arată ca fiind de numai 6,56 mp, în condiţiile în care însă, conform C.U. 5546/2008, o astfel de extindere nu îi era permisă, întrucât ar fi condus la modificarea POT existent, precum şi faptul „că suprafaţa construită existentă a fost extinsă, în urma emiterii A.C. 1392/2009, cu o suprafaţă de 18,90 mp este confirmată prin adresa nr. R30/P/18.03.2010 a Inspectoratului de Stat în Construcţii – Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud –Est – Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii (...) „precum şi prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză, dar rezultă din chiar documentaţia PAC, respectiv din raportul de expertiză efectuat de ing. G.

Instanţa de contencios administrativ reţinând cu autoritate de lucru judecat şi că „nu poate fi reţinută lipsa unei vătămări a drepturilor şi intereselor reclamanţilor, în condiţiile în care chiar partea de construcţie realizată cu încălcarea cerinţelor C.U. 5546/2008 este cea care obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanţilor”.

Tribunalul a reţinut că sentinţa civilă nr. 1135/CA/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2010 şi decizia civilă nr. 1283/CA/03.11.2011 a Curţii de Apel Constanţa, are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte considerentele sale, prin care s-a rezolvat problema excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construire şi cu privire la extinderea nelegală a unei părţi din construcţia aparţinând pârâtei (partea nou construită la construcţia veche, existentă) şi la vătămarea drepturilor reclamanţilor, respectiv a servituţii de vedere, ca urmare a faptului că această parte din construcţia nouă ce a fost extinsă până în aproprierea construcţiei aparţinând reclamanţilor, obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanţilor.

Servitutea de bună vedere este definită ca fiind un drept imobiliar asupra lucrului altuia (dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra fondului aservit) şi se transmite odată cu fondul dominant, iar caracteristica sa de bază este aceea că servitutea are un caracter perpetuu, durând atât timp cât există imobilele şi situaţia din care s-au născut.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, că faţă de art. 611-614 vechiul C. civ., faţă de Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii, în vigoare la data realizării extinderii nelegale la construcţia existentă de către pârâtă (abrogat în prezent prin Ordinul 119 din 4 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei), respectiv art. 2 din Norme, precum şi faţă de faptul că pârâta a construit nelegal o extindere la construcţia pe care o cumpărase iniţial, reclamanţii sunt prejudiciaţi prin încălcarea dreptului lor de vedere şi lumină.

Instanţa a reţinut că faţă de aceste norme de lege şi faţă de faptul că pârâta a construit nelegal o extindere la construcţia pe care o cumpărase iniţial, în suprafaţă construită de 380,40 m.p., aşa cum s-a menţionat şi în considerentele de mai sus, construcţia a cărei nelegală construire s-a constatat fiind reprezentată de o prelungire a zidului cu o suprafaţă de 7,34 ml x 2,89 ml pe partea din construcţia aparţinând pârâtei şi care este situată”cum te uiţi din str. X înspre Aleea Y şi spre construcţia aparţinând reclamanţilor”, din această cauză fiind obturate deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanţilor, reclamanţii fiind astfel prejudiciaţi prin încălcarea dreptului lor de vedere şi lumină.

Tribunalul a mai reţinut că, deşi s-a constatat nelegalitatea autorizaţiei de construire, nu se impune ridicarea întregului corp de construcţie (nou) aşa cum au solicitat reclamanţii, deoarece numai partea de prelungire a zidului cu o suprafaţă de 7,34 ml x 2,89 ml pe partea din construcţia aparţinând pârâtei şi care este situată „cum te uiţi din str. X înspre Aleea Y şi spre construcţia aparţinând reclamanţilor”, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de contencios administrativ că este nelegal ridicată, iar din probele administrate şi coroborate în cauza de faţă, rezultă de asemenea că numai această parte a construcţiei pârâtei aduce atingere dreptului de vedere şi lumină la imobilul reclamanţilor.

Chiar dacă pârâta a iniţiat procedura de reintrare în legalitate, prejudicierea imobilului reclamanţilor, constând în obturarea deschiderilor de vedere ale clădirii acestora, s-a produs la data ridicării acelei părţi din construcţia pârâtei care acoperă deschiderile de vedere şi lumină (ferestrele), aşa cum s-a menţionat, iar singura posibilitate de înlăturare a acestui prejudiciu constă în demolarea acelei părţi din construcţia aparţinând pârâtei care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat şi de către instanţa de contencios administrativ că este ridicată nelegal şi că obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanţilor.

Împotriva sentinţei civile nr. 700/27.02.2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/118/2009, a formulat apel pârâtă SC C. SRL, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 54/ 2016 din 03.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal; prin aceeaşi decizie a fost obligată apelanta la plata sumei de 8680 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire la critica referitoare la necompetenţa materială a tribunalului, instanţa de apel a constatat că această excepţie nu a fost invocată de pârâtă la momentul sesizării instanţei –19.11.2009 – moment în raport de care se verifică competenţa materială, ci abia la 06.09.2012 când s-a invocat o hotărâre dată în procedura ordonanţei preşedinţiale purtată între aceleaşi părţi, hotărâre care însă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prezentul litigiu dedus judecăţii.

Faţă de dispoziţiile art.2 pct.1 lit.a vechiul C. proc. civ., ţinând cont de momentul sesizării instanţei, de natura comercială şi de caracterul neevaluabil al litigiului, instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată critica referitoare la încălcarea normelor de competenţă materială de către instanţa de fond.

În ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului continuităţii completului de judecată, instanţa de apel a constatat, pe de o parte că faţă de normele procedurale sub imperiul cărora se poartă litigiul, nu este prevăzută o dispoziţie care să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii, iar pe de altă parte modificarea compunerii completului de judecată s-a efectuat potrivit ROI al instanţelor, din motive obiective, judecătorul care a intrat iniţial în compunerea completului se afla în concediu pentru creşterea copilului. Împrejurarea că ulterior acesta şi-a reluat activitatea nu era de natură să ducă la o nouă modificare a compunerii completului.

Astfel, instanţa de apel a constatat că nu a fost încălcată nici o dispoziţie procedurală cu caracter imperativ cu privire la compunerea instanţei, că nu suntem în prezenţa unui caz de incompatibilitate care să o fi determinat pe apelantă să formuleze cerere de recuzare a judecătorului, cerere care să fi fost respinsă în mod greşit, motiv pentru care şi această critică a fost considerată neîntemeiată.

Cu privire la critica vizând încălcarea principiilor dreptului la apărare, contradictorialităţii şi oralităţii care guvernează procesul civil instanţa de apel a constatat că este vădit neîntemeiată, partea având angajaţi mai mulţi avocaţi şi nici o regulă de procedură în materie civilă nu obligă instanţa să nu soluţioneze o cauză până nu sunt prezenţi toţi avocaţii angajaţi, sau numai unul anume. Aceasta pentru că dreptul la apărare nu este unul absolut, el trebuind exercitat cu bună credinţă potrivit dispoziţiilor art.723 VCPC.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că instanţa de fond şi-a prezentat argumentat fiecare soluţie adoptată cu privire la cererile pârâtei şi a dat posibilitatea pârâtei să-şi prezinte în scris concluziile cu privire la fondul litigiului, în raport de obiectul cererii şi apărările formulate de părţi, inclusiv cele din dosarul privind soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că, în cauză, deşi pârâta avea angajaţi mai mulţi avocaţi, nu au înţeles să fie prezenţi la termenul acordat de instanţa cel puţin unul, nu au depus dovezi la dosar care să ateste imposibilitatea prezentării pentru toţi avocaţii angajaţi, astfel că în mod corect s-a respins cererea pentru lipsa avocatului, fiind aplicate dispoziţiile art.156 al.2 VCPC.

Instanţa de apel a reţinut că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii deoarece nu s-a invocat de către reclamanţi sau din oficiu de către tribunal vreo excepţie în lipsa părţii apelante iar aceasta să fi fost împiedicată să-şi exprime punctul de vedere.

În ceea ce priveşte fondul litigiului instanţa de apel a evocat considerentele sentinţei civile nr. 1135/CA/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2010, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi Primarul Municipiului şi s-a constatat nelegalitatea Autorizaţiei de construire nr. 1392/24.06.2009 emisă de Primarul Municipiului, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului declarat de S.C. C. S.R.L. prin decizia civilă nr. 1283/CA/03.11.2011.

Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că în faza procesuală a apelului pârâta SC C. SRL a invocat la rândul său excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr.1000/17.05.2006 eliberată de Primarul Municipiului în favoarea reclamanţilor, excepţie ce a fost soluţionată irevocabil prin Sentinţa civilă nr.1051/09.07.2015 a Tribunalului Constanţa, în sensul respingerii acesteia, tribunalul reţinând că acest act administrativ a fost emis în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.50/1991, nefiind relevate norme imperative pe care emitentul actului – Primarul Municipiului – să le fi încălcat.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că hotărârile pronunţate de instanţele de contencios administrativ, care au fost sesizate de instanţa care soluţiona litigiul pe fond, au putere de lucru judecat cu privire la soluţiile pronunţate dar şi apărările formulate de părţi, acestea fiind câştigate procesului.

Cum excepţia de nelegalitate este un mijloc procedural de apărare, o formă de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative şi tinde la înlăturarea unui act administrativ ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţei judecătoreşti, instanţa de apel a constatat că cele stabilite prin Sentinţa civilă nr.1135/2011 a Tribunalului Constanţa prin care s-a constatat nelegalitatea autorizaţiei de construire nr.1392/2009, pentru considerentele arătate expres, respectiv că „partea de construcţie realizată cu încălcarea cerinţelor C.U. 5546/2008 este cea care obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanţilor”, au dobândit autoritate de lucru judecat între părţi, neputând fi reluate spre dezbatere în vederea reţinerii unei alte situaţii juridice contrarii.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în raporturile dintre părţile litigante, această autorizaţie de construcţie, a cărei nelegalitate s-a constatat irevocabil, nu mai poate fi opusă reclamanţilor în prezentul litigiu, astfel că pârâta nu se mai legitimează cu un drept faţă de reclamanţi, construcţia sa fiind nelegală.

De asemenea, s-a reţinut că nici probele administrate în faţa instanţei de apel nu schimbă datele problemei, expertiza nou administrată a confirmat încă o dată că imobilul reclamanţilor nu a suferit modificări şi că ferestrele din partea sudică existau din momentul construirii fiind deschise către o alee – domeniu public şi nicidecum imobilul pârâtei.

Totodată, a rezultat în mod clar că noua construcţie obturează ferestrele de la parter şi etajul 1, care sunt de vedere şi de lumină astfel că prin ridicarea construcţiei în mod nelegal pârâta îi împiedică pe reclamanţi în exerciţiul dreptului de proprietate asupra imobilului, a mai reţinut instanţa de apel.

Împotriva deciziei civile nr. 54/2016 din 03.02.2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, a declarat recurs pârâtă S.C. C. S.R.L. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

După evocarea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 alin.(l) pct.3 din C. proc. civ. Subliniază că, potrivit art. l din C. Proc. Civ.1865, competentă să judece litigiul în fond era judecătoria şi arată, totodată, că toate criticile de la acest punct pot fi încadrate concomitent şi în ipoteza art.304 pct. 9 din C. proc. civ. 1865, din perspectiva încălcării art.4 din C. com.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a respins excepţia de ordine publică privind necompetenţa materială a tribunalului cu o dublă motivare, pe de o parte o sugerată tardivitate a invocării excepţiei întrucât nu a fost ridicată la momentul sesizării instanţei, iar pe de altă parte ca neîntemeiată raportat la calitatea sa de comerciant, ceea ce ar determina caracterul comercial al litigiului.

Recurenta-pârâtă arată că nu putea invoca excepţia concomitent cu introducerea acţiunii de către reclamant, pentru a valorifica momentul sesizării instanţei întrucât acesta este ales de reclamant potrivit principiului disponibilităţii şi nu se află sub nici o formă sub controlul pârâtului, iar împrejurarea că excepţia nu a fost ridicată prin întâmpinare nu ar atrage respingerea ca tardivă a excepţiei respective, aceasta fiind una de ordine publică.

Recurenta-pârâtă susţine că în raport de normele de procedură civilă aplicabile faţă de data sesizării instanţei, 19.11.2009, art.159 alin.(l) pct.2 C. proc. civ. şi art.l62 din acelaşi cod, excepţiile de ordine publică pot fi invocate oricând în faţa instanţelor de fond şi de apel.

Se mai arată că litigiul este esenţialmente unul de natură civilă, întrucât are ca obiect o obligaţie de a face, respectiv desfiinţarea unei construcţii şi nu un act juridic, obligaţiile care sunt disputate, nu sunt de natură comercială, ci sunt de natură exclusiv civilă. Prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 din C. com. este una simplă, ce poate fi răsturnată prin simpla examinare de către instanţă a actului sau obligaţiei în cauză şi cum nici obiectul pricinii, nici natura obligaţiilor pretins încălcate nu au vreo legătură cu faptele de comerţ sau cu obiectul de activitate al recurentei, obligarea la demolarea unei construcţii, nu poate fi considerată drept act de comerţ, natura civilă a unui asemenea demers ţinând de esenţa acestuia.

Arată că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 4 şi art. 56 C. com., care să determine competenţa instanţelor comerciale, întrucât, faţă de obiectul litigiului, este evident că acţiunea nu derivă din fapte de comerţ ori contracte şi obligaţii ale unui comerciant, iar, pe de altă parte, calitatea de comerciant nu conferă, prin ea însăşi şi în mod automat, caracter comercial litigiului.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 din C.proc.civ., recurenta-pârâtă susţine că soluţia instanţei de apel nu răspunde tuturor motivelor de apel şi nu conţine o expunere completă a argumentelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, rezumându-se în esenţă, la citarea pe trei pagini a considerentelor sentinţei civile nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanţa, fără a arăta în concret, temeiul de drept şi de fapt, pentru care acestea se opun cu putere de lucru judecat, fără a trece prin propriul filtru argumentele de apel pe fondul pricinii şi fără a remarca aspectele vădit contradictoriii ale acestei motivări.

Recurenta-pârâtă arată că sentinţa civilă nr.1135/2011, care a soluţionat excepţia de nelegalitate şi ale cărei considerente instanţa de apel le citează şi le însuşeşte în totalitate, conchide, pe de o parte, că nu poate fi reţinută în sarcina sa nici încălcarea C. civ., în ceea ce priveşte servitutea de vedere, nici încălcarea OMS nr.536/1997, în ceea ce priveşte dreptul de însorire, nici a obligaţiei de a solicita acordul reclamanţilor, însă, pe de altă parte, nu poate fi reţinută nici lipsa unei vătămări a drepturilor şi intereselor reclamanţilor.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că în mod vădit contradictoriu, deşi se reţine că nu a încălcat textele de lege invocate de reclamanţi în acţiune, se arată că nu se poate reţine nici că aceştia nu ar fi fost vătămaţi, însă nu se indică în concret care anume drepturi si interese ar fi fost vătămate.

Se susţine că instanţa de apel îşi însuşeşte cvasitotal şi aprioric această motivare contradictorie şi, sub pretextul autorităţii de lucru judecat, nu mai face o proprie analiză a motivelor de critică, inclusiv a celor privind această contradictorialitate, iar, pe fond, instanţa de apel nu justifică de ce a dat preferinţă considerentului că „nu poate fi reţinută lipsa unei vătămări a drepturilor şi intereselor reclamanţilor " şi nu considerentelor potrivit cărora pârâta nu a încălcat nici C.civ.,nici OMS nr.536/1997 şi nici obligaţia de a solicita acordul reclamanţilor.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel nu răspunde mai multor motive de apel, care ţin de caracterul devolutiv al acestuia, enumerându-le pe cele considerate mai importante.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiului continuităţii completului de judecată.

În acest context, se arată că instanţa de apel ignoră faptul că după repunerea pe rol, dosarul a fost judecat de către un alt magistrat decât cel anterior, cu încălcarea prevederilor art. 11 din Legea nr.304/2004 precum şi ale art.95 alin.(3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Astfel, se susţine că magistratul în cauză a continuat să activeze la instanţa fondului şi după repunerea cauzei pe rol, motiv pentru care, acesta trebuia să intre în componenţa completului care a soluţionat pricina pe fond, iar împrejurarea că dosarul a fost distribuit după repunerea pe rol tot la completul purtând numărul 3, însă la care activa un alt magistrat, magistratul iniţial făcând parte dintr-un complet ce purta alt număr, nu este de natură a respecta textele evocate anterior, ci dimpotrivă.

Se mai arată că interpretarea instanţei de apel goleşte de conţinut principiul continuităţii completului de judecată, care nu se referă la judecarea dosarului de către un complet care pur formal sau accidental primeşte acelaşi număr, ci la persoana magistratului care intră în compunerea completului, şi în raport de care trebuie analizată continuitatea.

Totodată, susţine că o critică distinctă, dar faţă de care instanţa de apel nu se pronunţă, priveşte maniera în care a fost soluţionată sesizarea pârâtei privind încălcarea principiului continuităţii în faţa instanţei fondului, aceasta fiind respinsă direct de noul magistrat învestit cu soluţionarea dosarului, deşi, fiind un incident procedural care vizează un caz special de incompatibilitate, potrivit art.98 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, trebuia soluţionat de completul cu numărul imediat următor.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă susţine încălcarea principiilor dreptului la apărare, oralităţii, contradictorialităţii şi disponibilităţii, subliniind că instanţa de apel argumentează respingerea acestor motive de apel, cu considerentul că drepturile procedurale se exercită în limita bunei-credinţe, insinuând indirect şi fără nicio probă, că pârâta a fost de rea credinţă, deşi a demonstrat că apărătorul ales a formulat pentru termenul de judecată din 06.02.2014 o cerere de amânare ale cărei motive au fost dovedite, dar instanţa fondului a decis în mod intempestiv şi nejustificat să declare închisă cercetarea judecătorească, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor toate aspectele.

Se mai arată că instanţa de apel ignoră faptul că sentinţa a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii întrucât, prin cererea introductivă de instanţă, intimaţii-reclamanţi au invocat obturarea ferestrelor şi privarea lor de lumină naturală, iar instanţa de fond dar şi cea de apel, se raportează la o pretinsă servitute de bună vedere, precum şi la o servitute de însorire, motiv pentru care recurenta-pârâtă apreciază că este incident şi art.304 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel reţine ca argument al soluţiei sale, faptul că pârâta nu se legitimează cu un drept în faţa reclamanţilor, în condiţiile în care, conform principiului disponibilităţii şi al rolului activ, instanţa era obligată în realitate să verifice dacă reclamanţii, sunt cei care se legitimează cu un drept în faţa pârâtei şi dacă au un interes legitim. Menţionează, totodată, că interesul manifestat de intimaţii-reclamanţi nu este unul legitim, recurenta fiind acea care îşi protejează un drept legitim, întrucât admiterea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construire, nu echivalează cu edificarea unei construcţii în absenţa unei autorizaţii.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că prevederile art.611 - 614 din C. civ. 1864 sunt aplicate greşit de către instanţele de fond şi de apel.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că servitutea de vedere consacrată de textele citate, instituie o protecţie împotriva vederii pe care unul din vecini ar putea să o aibă asupra terenului celuilalt vecin prin practicarea unor ferestre sau deschideri pe linia de hotar sau la o distanţă mai mică de 1,9 m de acesta. Instituţia vederii în proprietatea vecinului, reglementată de art.611 - 614 din C. civ. 1864, creează un drept în favoarea sa, prin care intimaţii-reclamanţi trebuie să îşi limiteze dreptul de proprietate şi să îşi facă ferestre de vedere la o distanţă de cel puţin 1,9 m între zidul pe care se deschid aceste vederi şi proprietatea vecină.

Se mai arată că această situaţie de fapt şi de drept a fost reţinută de instanţa de fond, şi confirmată de către instanţa apel, în mod diametral opus faţă de textele citate, în condiţiile în care aşa zisa servitute de vedere operează de fapt în favoarea pârâtei, care este acuzată că obturează cu peretele tocmai ferestrele edificate cu încălcarea distanţei impuse de lege.

Recurenta-pârâtă susţine în sinteză că, în cauză, se poate reţine o încălcare a art.611-614 din C. civ. 1864, însă de către intimaţii-reclamanţi şi nu de către recurentă, aceştia fiind cei care au deschis în mod nelegal, cu încălcarea acestor dispoziţii mai multe ferestre de vedere pe linia de hotar dintre cele două proprietăţi şi în raport de care invocă pretinsa încălcare a servituţii de bună vedere de către pârâtă.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă arată că în mod eronat se reţine de către instanţa de fond şi nu se îndepărtează explicit de către instanţa de apel pretinsa încălcare a art.2 teza I din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.536/1997 preluat de către art.3 alin.(l) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 119/2014. În acest context, precizează că în faţa Curţii de Apel a fost administrată o expertiză tehnică întocmită de către expert G., care a cuprins şi un studiu de însorire şi că încăperile supuse studiului au ferestre şi pe faţada de vest, care beneficiază de însorire, situaţie în raport de care nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art.3 alin.(l) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 119/2014.

Într-o ultimă critică privind motivul de recurs circumscris art.304 pct.9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1200 pct. 4 din C. civ. 1864 care reprezintă temeiul juridic al puterii de lucru judecat.

În acest context, se arată că instanţa de apel reţine în mod greşit puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 1135/22.06.2011, ignorând faptul că prin decizia nr.1283/03.11.2011 pronunţată în dosarul nr. x/118/2010, a fost înlocuită implicit motivarea sentinţei nr. 1135/22.06.2011, iar motivul pentru care s-a admis excepţia de nelegalitate a autorizaţiei a fost depăşirea POT-ului.

Susţine că anularea autorizaţiei de construire prin aceste hotărâri nu poate conduce la aplicarea puterii de lucru judecat, întrucât motivul de anulare al acestei autorizaţii, este cu totul altul decât motivul pentru care reclamanţii din prezenta cauză, solicită desfiinţarea construcţiei sale.

Recurenta-pârâtă subliniază că excepţia puterii de lucru judecat este limitată de prevederile art.4 alin. 4 (alin.3 în actuala numerotare) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi că acest act normativ trebuia să aibă prioritate fată de norma generală, respectiv C. civ. şi C. proc. civ., iar singura consecinţă trebuia să fie ignorarea actului administrativ considerat nelegal şi nu o totală însuşire a excepţiei de lucru judecat.

În argumentarea motivului de recurs circumscris art.304 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că declararea ca nelegală a unei autorizaţii de construcţii, după încheierea lucrărilor şi recepţia acesteia nu înseamnă că s-a construit fără autorizaţie, din contră, în opinia recurentei, la momentul construirii pârâta a fost de bună-credinţă iar instanţa apreciază în mod greşit că anularea autorizaţiei o lipseşte de legitimitatea apărării drepturilor sale. În acest context, susţine recurenta-pârâtă, interpretând per a contrario, dispoziţiile art.4 alin.(4) din Legea nr.554/2004, instanţa trebuie să facă o analiză proprie a împrejurărilor de fapt şi de drept cu privire la situaţia care a făcut obiectul respectivei autorizaţii.

În final, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel trebuia să analizeze în mod obiectiv şi raportul dintre dreptul pretins încălcat şi modalitatea de înlăturare a încălcării, subliniind că întotdeauna instanţa trebuie să asigure un just echilibru între o vătămare şi soluţia prescrisă pentru îndepărtarea sau compensarea acesteia; demolarea unei construcţii, este o soluţie extremă, care trebuie aplicată exclusiv în cazul în care nu există altă variantă.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită, în principal admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare direct instanţei de fond competente, respectiv judecătoriei, în temeiul art. 313 teza III din C. proc. civ., şi, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curţi de apel decât Curtea de Apel Constanţa, în temeiul art. 313 teza II din C. proc. civ.

Arată că înţelege să justifice solicitarea subsidiară faţă de împrejurarea că la nivelul Curţii de Apel Constanţa nu se poate asigura o judecată dreaptă şi echitabilă, cât mai ales prin vădita inegalitate de tratament juridic la care a fost supusă de aceeaşi curte de apel în soluţionarea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construire a intimaţilor-reclamanţi.

În acest context, menţionează că instanţele din Constanţa s-au declarat pur şi simplu necompetente să analizeze criticile aduse pe calea excepţiei de nelegalitate autorizaţiei de construire a intimaţilor-reclamanţi, pretinzând că aceste critici nu pot fi cercetate decât pe calea unei acţiuni în anulare. Mult mai grav, se arată, este faptul că din completul Curţii de Apel Constanţa care a respins cu această motivare excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire a intimaţilor-reclamanţi, făceau parte şi doi magistraţi care anterior au admis excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire a recurentei-pârâte.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Analizând recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente.

Critica recurentei încadrată în punctul 3 al art.304 C. proc. civ. conform căreia competenţa de soluţionare a prezentei cauze se stabileşte potrivit art.1 C. proc. civ., este nefondată, după cum este şi critica care vizează ipoteza art. 304 pct. 9 C.proc.civ., din perspectiva încălcării art. 4 din C. com.

Criteriul determinant în stabilirea competenţei materiale sau de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti îl constituie obiectul, respectiv natura litigiului şi uneori şi valoarea acestuia aşa cum rezultă din dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ. Titlul I – Competenţa după materie.

În cauză, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L la ridicarea construcţiilor edificate în mod ilegal în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanţilor. În speţă, se solicită desfiinţarea unei construcţii realizate de către comerciant, care se află în patrimoniul acestuia şi care deserveşte activitatea pe care o desfăşoară, circumscriindu-se astfel unei operaţiuni comerciale. Fiind vorba despre obligaţii ale comerciantului în legătură cu demolarea unei construcţii ce face parte din fondul de comerţ, cauza are natura juridică a unui litigiu comercial.

Astfel, se constată că litigiul supus judecăţii este un litigiu comercial, dedus din prevederile art. 4 C. com. şi art. 56 din acelaşi cod, calitatea de comerciant profesionist a uneia din părţi fiind esenţială în calificarea unei operaţiuni privitoare la imobile ca fiind comercială sau civilă.

Din menţionatele dispoziţii legale, reiese că, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, C. com. reglementează şi faptele de comerţ subiective care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le săvârşeşte. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (art. 56 C. com.).

Din perspectiva criticilor formulate, se reţine că instanţa de apel în mod corect a reţinut că faţă de dispoziţiile art.2 pct.1 lit.a vechiul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanţei, ţinând cont de natura comercială şi de caracterul neevaluabil al litigiului, este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea normelor de competenţă materială de către instanţa de fond şi că hotărârea dispusă în ce priveşte competenţa în cererea de ordonanţă preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat în acest litigiu.

Prin urmare, în raport de considerentele arătate, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., precum şi cel circumscris art. 304 pct. 9 C.proc.civ. din perspectiva art. 4 C. com. sunt privite ca neîntemeiate, instanţa de apel făcând o legală şi temeinică interpretare a dispoziţiile legale incidente.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C.proc.civ.

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reţinut că prin dispoziţiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunţat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităţilor procedurale cu ipotezele sale, respectiv (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale şi (2) să se fi pricinuit părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleaşi dispoziţii prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrarie în cazul nulităţilor prevăzute expres de lege.

De precizat că dispoziţiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Astfel, sub incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. se pot include toate neregularităţile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, până la nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii sau contradictorialităţii.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea principiului continuităţii completului de judecată în faţa instanţei de fond, nepronunţarea instanţei de apel asupra manierei în care a fost soluţionată sesizarea pârâtei privind încălcarea acestui principiu, susţinând că fiind vorba de un caz special de incompatibilitate la prima instanţă, trebuia soluţionat de completul cu numărul imediat următor, potrivit art. 98 din Regulamentul de ordine interioară, precum şi încălcarea principiilor dreptului la apărare, oralităţii, contradictorialităţii şi disponibilităţi.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului continuității completului de judecată, se reţine că, potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004, republicată, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Principiul continuităţii presupune că aceeaşi judecători vor face parte din completul de judecată la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (în cauză, în primă instanţă), până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei în cauză. Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice. Schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorului), a unor măsuri pentru buna desfăşurare şi administrare a justiţiei (conexarea, litispendenţa), dar şi a unor cauze administrative, cum ar fi concediul judecătorului.

În cauză, se constată că există situaţia de excepţie a schimbării completului de judecată din motive administrative, hotărârea fiind pronunțată în sensul celor de mai sus, întrucât principiul continuității nu exclude înlocuirea judecătorilor pe parcursul soluționării cauzei, din motive obiective.

Faptul că, în speţă, pe parcursul judecării cauzei în faţa primei instanţe, a fost modificată, din motive obiective, compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, întrucât judecătorul care a intrat iniţial în compunerea completului se afla în concediu pentru creşterea copilului, iar ulterior acesta şi-a reluat activitatea intrând în componenţa unui alt complet, nu este de natură să ducă la afectarea principiului continuităţii, astfel că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că nu a fost încălcată nicio dispoziţie procedurală cu caracter imperativ şi că nu suntem în prezenţa unui caz de incompatibilitate a judecătorului.

Susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel nu se pronunţă în legătură cu maniera în care a fost soluţionată sesizarea pârâtei privind încălcarea principiului continuităţii în faţa primei instanţe, nu poate fi primită, atâta timp cât instanţa de apel a motivat critica privind încălcarea principiului continuităţii cu argumente de sinteză pe aspectul situaţiei obiective reţinute, statuând că nu a fost încălcată nicio dispoziţie procedurală cu caracter imperativ.

Totodată, se reţine că instanţa de apel, în mod corect, a considerat neîntemeiată critica privind încălcarea principiului dreptului la apărare, al oralităţii şi contradictorialităţii, atâta vreme cât dreptul la apărare nu este unul absolut, fiind necesar a fi exercitat cu bună credinţă. Faptul că la termenul acordat niciunul dintre avocaţii pârâtei nu s-a prezentat şi nici nu s-au depus dovezi la dosar care să ateste imposibilitatea prezentării pentru toţi apărătorii angajaţi, impune concluzia că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a art. 156 alin. 2 C.proc.civ. De asemenea, în mod legal şi temeinic, s-a reţinut că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii, câtă vreme nu s-a invocat vreo excepţie în lipsa apelantei, iar aceasta nu fost împiedicată să-şi exprime poziţia.

În raport de cele anterior arătate, critica recurentei în sensul că instanţa de apel argumentează respingerea motivelor de apel referitoare la încălcarea principiilor enunţate cu motivarea că drepturile procedurale se exercită în limita bunei-credinţe, nu poate fi primită. Şi aceasta întrucât motivarea instanţei de apel relevă condiţiile unor norme dispozitive ce permit instanţei de judecată posibilitatea de a amâna cauza pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar nu obligaţia acesteia de a da curs cererii de amânare a cauzei.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate instituit de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentei nu i s-a produs o vătămare în înţelesul art. 105 alin. 2 C. proc. civ.

Critica privind încălcarea principiului disponibilităţii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. se constată a fi nefondată.

Şi aceasta întrucât, atât instanţa de fond, cât și instanța de apel s-au pronunţat în limitele învestirii, în raport de voinţa reală a reclamanţilor şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii (desfiinţarea unei construcţii), faţă de limitele în care apelanta-pârâtă a înţeles să învestească instanţa de prim control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, dar şi de apărările formulate în cauză, aşa încât motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. nu este incident în speţă având în vedere că nu poate fi reţinută împrejurarea că instanţa ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut.

De altfel, invocând acest motiv de recurs, recurenta îl asociază, în realitate, nemulţumirii sale cu privire la raţionamentul logico-juridic al instanţei, ceea ce nu poate atrage incidenţa în speţă a pct. 6 al art. 304 C.proc.civ.

Cât priveşte motivul prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art.261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că recurenta invocă lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, dar şi motivarea contradictorie.

În ceea ce priveşte ipoteza referitoare la lipsa motivelor pe care se sprijină decizia atacată, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a lăsat neanalizate anumite critici prezentate în cererea de apel şi nu a efectuat o analiză proprie a argumentelor de apel pe fondul cauzei.

Unul dintre motivele de apel asupra căruia recurenta pretinde că instanţa de apel nu a răspuns este acela potrivit cu care excepţia autorităţii de lucru judecat nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Verificând decizia recurată sub acest aspect rezultă că instanţa de apel a analizat această critică, reţinând că instanţa de fond a dat posibilitatea pârâtei să-şi prezinte în scris concluziile cu privire la fondul litigiului în raport de obiectul cererii şi de apărările formulate de părţi, inclusiv cele din dosarul privind soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a motivat că în cauză au existat dezbateri şi în legătură cu efectele care decurg din hotărârea pronunţată în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, iar efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre se impune în cauza dedusă judecăţii.

Un alt motiv de apel asupra căruia recurenta susţine că instanţa de prim control judiciar nu a răspuns se referă la faptul că în considerente a fost preluată motivarea care se regăseşte în sentinţa civilă nr. 1135/22.06.2011, deşi motivarea a fost înlocuită prin decizia pronunţată în recurs, iar motivul pentru care s-a admis excepţia de nelegalitate a fost depăşirea POT-ului.

Totodată, a susţinut că instanţa de fond trebuia să se limiteze la sentinţa civilă nr. 1135/CA/22.06.2011, exclusiv din perspectiva art. 4 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, şi să soluţioneze cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Cu titlu prealabil este de evidenţiat că prin sentinţa civilă nr. 1135/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi Primarul Municipiului şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat nelegalitatea autorizaţiei de construire nr. 1392/24.06.2009, emisă de Primarul Municipiului.

Recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1135/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1283/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut în considerentele deciziei pronunţate puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Prin reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat decurgând din hotărârile pronunţate cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate rezultă că instanţa de apel a justificat astfel motivul pentru care statuările din sentinţa civilă nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/2011 se regăsesc în fundamentarea hotărârii pronunţate în cauza dedusă judecăţii.

Sub acest aspect, instanţa supremă, în complinirea motivării deciziei atacate reţine că, în cauza civilă având ca obiect verificarea autorizaţiei de construire, soluţionată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1135/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/2011, instanţele au analizat circumstanţele factuale şi juridice în care recurenta pârâtă a edificat construcţia a cărei demolare se solicită în cauza dedusă judecăţii, stabilindu-se că autorizaţia de construire este nelegală.

Totodată s-a stabilit că s-au nesocotit prevederile art. 612 C. civ. de la 1864.

Cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construire s-a analizat dacă, în edificarea construcţiei, s-au respectat limitele legale impuse prin autorizaţia de construire, stabilindu-se că pârâta nu a respectat coordonatele impuse prin autorizaţia de construire şi că edificarea construcţiei în imediata vecinătate a imobilului reclamanţilor încalcă distanţa legală care trebuie să existe între zidurile vecine, prevăzută de ar. 612 C. civ.

S-a mai reţinut că situaţia creată prin edificarea corpului de construcţie nou, în imediata vecinătate cu imobilul proprietatea reclamanţilor, conferă acestora calitatea de persoane vătămate în sensul art. 2 alin. 1 litera a) din Legea nr. 554/2004.

Aceste concluzii se desprind din considerentele deciziei civile nr. 1283/03.11.2011 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa care înlătură inadvertenţele şi anumite aspecte contradictorii din cuprinsul sentinţei civile nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanţa.

Pentru aceste argumente nu poate fi reţinută susţinerea pârâtei potrivit căreia prin decizia civilă nr. 1283/2011 pronunţată de Curtea de apel s-au schimbat considerentele hotărârii ce a făcut obiectul recursului în sensul că s-ar fi reţinut doar depăşirea POT-ului.

Cele statuate prin sentinţa civilă nr. 1135/22.06.2011 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/03.11.2011 au intrat în puterea lucrului judecat, având, între părţile litigante, valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată ori repusă în discuţie în cauza dedusă judecăţii, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. de la 1864.

Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns criticii referitoare la faptul că intimaţii-reclamanţi sunt cei care au deschis, în mod nelegal, cu încălcarea art. 611-614 C. civ. de la 1864, mai multe ferestre pe linia de hotar dintre cele două proprietăţi şi în raport de care invocă pretinsa încălcare a servituţii de vedere.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a analizat acest aspect, reţinând că pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire pentru imobilul proprietatea reclamanţilor, iar această excepţie a fost soluţionată în favoarea reclamanţilor, în sensul respingerii acesteia prin sentinţa civilă nr. 1051/2015 a Tribunalului Constanţa.

Reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/2011 a Curţii de Apel Constanţa rezultă că instanţa de apel a răspuns şi motivului de apel prin care pârâta a susţinut că nu a încălcat domeniul public.

Cât priveşte neanalizarea criticii referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, este real că instanţa de apel a omis să se refere şi la această critică. În complinirea motivării deciziei de apel, instanţa supremă reţine că pârâta S.C. C. S.R.L. este partea căzută în pretenţii şi trebuie să plătească, în temeiul art. 274 C.proc.civ., cheltuielile de judecată justificate prin înscrisurile aflate la dosar, reprezentând taxa judiciară de timbru de 10 lei, timbru judiciar de 0,3 lei şi onorariu de avocat în sumă totală de 22.515,64 lei (8.278 + 14.237,64).

Celelalte critici ale recurentei vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct.7 C.proc.civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând lipsa unei expuneri complete a argumentelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanţa de apel analizează probele ce au fost administrate şi face aprecieri concrete cu privire la acestea şi cât se motivează pentru care anume considerente a luat în considerare probele administrate, decizia este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină.

În ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea contradictorie, recurenta-pârâtă redă aspecte din considerentele sentinţei civile nr. 1135/2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, hotărâre care nu face obiectul recursului dedus judecăţii.

Este adevărat că instanţa de apel a redat în cuprinsul deciziei atacate considerentele din cuprinsul sentinţei civile nr. 1135/2011. Instanţa de apel reţine atât puterea de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa civilă nr. 1135/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/2011, în privinţa hotărârilor care justifică şi explicitează motivele care au dus la constatarea nelegalităţii autorizaţiei de construire, dar şi proba cu expertiza administrată în apel.

Pe de altă parte, decizia civilă nr. 1283/CA/2011 pronunţată de Curtea de apel în soluţionarea recursului împotriva sentinţei civile nr. 1135/2011 înlătură implicit inadvertenţele care se regăsesc în cuprinsul acestei hotărâri şi evidenţiază prevederile legale încălcate, prin edificarea noului corp de clădire, care se impun în cauza dedusă judecăţii cu putere de lucru judecat.

Decizia pronunţată de instanţa de apel nu conţine considerente contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., ci argumentele reţinute în fundamentarea hotărârii converg spre concluzia că noua construcţie obturează ferestrele de la parter şi etajul 1, care sunt de vedere şi de lumină astfel că prin ridicarea construcţiei în mod nelegal pârâta îi împiedică pe reclamanţi în exerciţiul dreptului de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art.304 pct.8 C. proc. civ., în sensul că instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reţine că în speţa de faţă nu se contestă niciun act juridic care să atragă incidenţa acestui text de lege, obiectul cauzei fiind reprezentat de o acţiune având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei S.C. C. la ridicarea construcţiilor edificate în mod ilegal în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanţilor.

Referirile instanţei de apel la autorizaţia de construire s-a efectuat prin raportare la statuările din sentinţa civilă nr. 1135/2011 şi decizia civilă nr. 1283/2011, prin care s-a analizat excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire.

Aşadar, în cauză nu se verifică incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Potrivit art.304 pct.9 C.proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Literatura juridică a stabilit că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii presupune că instanţa a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente sau la încălcarea acestora.

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, art. 611 – 614 din C. civ. şi art. 1200 alin. 4 din acelaşi cod fiind aplicate şi interpretate în mod corect de instanţa de apel.

În argumentarea criticii privind încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1200 alin. 4 C. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 1135/22.06.2011, ignorând faptul că prin decizia pronunţată în recurs nr. 1283/03.11.2011, a fost înlocuită motivarea sentinţei instanţei de fond, fără a indica însă în concret în ce sens s-au modificat considerentele reţinute de prima instanţă prin decizia pronunţată în recurs.

Înalta Curte reţine că, analiza celor două hotărâri anterior amintite, pronunţate în contencios administrativ, în fond şi recurs, cu privire la excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. 1392/24.06.2009 relevă că, prin decizia pronunţată în calea extraordinară de atac, instanţa de recurs a analizat criticile recurentei S.C. C. SRL.

Contrar reţinerilor recurentei-pârâte, se constată că nu există o schimbare a considerentelor sentinţei instanţei de fond prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate, ci, dimpotrivă, considerentele din decizia pronunţată în recurs confirmă statuările din hotărârea instanţei de fond, pe care de altfel o menţine, considerente care sunt de natură să înlăture inadvertenţele în ceea ce priveşte concluziile referitoare la servitutea de lumină şi de vedere.

Sub acest aspect, decizia nr. 1283/CA/03.11.2011 pronunţată în recurs de instanţa de contencios administrativ stabileşte fără echivoc faptul că prin construcţia edificată „Între imobilul proprietatea intimaţilor reclamanţi şi construcţia nouă edificată de recurenta pârâtă ce este situată în imediata vecinătate cu imobilul de tip D+P+2E al intimaţilor şi în dreptul faţadei posterioare al acestuia, este de numai 27 cm la colţul exterior şi de circa 10 cm spre colţul interior. Distanţa legală dintre zidul pe care se deschid vederile din corpul de construcţie al părţilor reclamante şi proprietatea vecină nu trebuie să fie mai mic de 190 cm (vezi art.612 C.civ.).” Aşadar, statuarea din decizia pronunţată în recurs în sensul că s-a încălcat art. 612 C. civ. este de natură să înlăture inadvertenţele sentinţei primei instanţe prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate.

Concluzia care se desprinde din considerentele deciziei pronunţate în recurs asupra excepţiei de nelegalitate este aceea că s-a încălcat art. 612 C. civ. şi că intimaţii sunt persoane vătămate, statuări care se impun, astfel în prezenta cauză, cu putere de lucru judecat în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ.

Potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., „Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum ... puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat.”

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Având în vedere faptul că anterior s-a reţinut de către o instanţă chestiunea referitoare la încălcarea servituţii de vedere şi lumină, precum şi vătămarea reclamanţilor prin încălcarea dreptului lor de vedere şi lumină, Înalta Curte constată că operează efectul pozitiv al lucrului judecat conform art. 1200 pct.4 din C. civ., nemaiputându-se stabili în acţiunea de faţă contrariul a ceea ce s-a stabilit între părţi prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

O altă soluţie ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva principiului potrivit căruia o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu poate, în baza dreptului de acces la justiţie să fie repusă în discuţie, statul fiind obligat să garanteze faptul că soluţia obţinută în urma litigiului rămâne certă, întrucât în caz contrar întreaga procedură judiciară ar rămâne inutilă.

Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prezumţiei legale absolute a puterii de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., reţinând în mod legal şi temeinic că hotărârile pronunţate de instanţele de contencios administrativ au putere de lucru judecat cu privire la soluţiile pronunţate dar şi la apărările formulate de părţi, acestea fiind câştigate procesului. De asemenea, în mod corect s-a reţinut că autorizaţia de construcţie, a cărei nelegalitate s-a constatat irevocabil, nu mai poate fi opusă reclamanţilor în cauza pendinte, astfel că pârâta nu se mai legitimează cu un drept faţă de reclamanţi, construcţia sa fiind nelegală.

Excepţia puterii de lucru judecat nu poate fi limitată la prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, aşa cum propune recurenta. Înlăturarea autorizaţiei de construire ca act constatat nelegal nu se poate realiza în mod automat, fără a observa considerentele instanţei de contencios administrativ care au condus la constatarea nelegalităţii autorizaţiei de construire. Aceasta, deoarece, aspectele reţinute cu ocazia verificării legalităţii actului administrativ sunt comune cu cele invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi reprezintă cauza acţiunii în litigiul principal.

Textul art. 611-613 C. civ. limitează exerciţiul dreptului de proprietate prin obligarea proprietarilor fondurilor limitrofe de a nu deschide ferestre, balcoane, etc. la o distanţă mai mică de 1,9 metri, dacă vederea este directă asupra fondului vecin sau de 0,6 metri, când vederea este oblică asupra acestuia, astfel că prin faptul că pârâta a construit nelegal o extindere la construcţia pe care o cumpărase iniţial, reclamanţii sunt prejudiciaţi prin încălcarea dreptului lor de vedere şi lumină.

Prin urmare, se constată că, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând aceste dispoziţii a statuat în mod corect că noua construcţie obturează ferestrele de la parter şi etajul 1, care sunt de vedere şi de lumină, iar prin ridicarea construcţiei în mod nelegal pârâta îi împiedică pe reclamanţi în exerciţiul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Recurenta-pârâtă critică reţinerea eronată de către instanţa de fond a pretinsei încălcări a art.2 teza I din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.536/1997 preluat de către art.3 alin.(l) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 119/2014 şi neîndepărtarea explicită de către instanţa de apel a acestui aspect.

În argumentarea acestei critici se precizează că în faţa instanţei de apel a fost administrată o expertiză tehnică întocmită de către expert D., care a cuprins şi un studiu de însorire şi că încăperile supuse studiului au ferestre şi pe faţada de vest, care beneficiază de însorire, situaţie în raport de care nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art.3 alin.(l) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 119/2014.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin invocarea unei pretinse încălcări ale dispoziţiilor textelor de lege amintite, recurenta-pârâtă tinde la o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate, aspecte care nu pot constitui obiect de analiză în această etapă procesuală, drept pentru care critica urmează a fi înlăturată. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Înalta Curte, în temeiul considerentelor arătate a constatat că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel că recursul a fost respins, ca nefondat, cu aplicarea art.312 alin. l C. proc. civ.