State liability and joint delictual responsibility for non-enforcement of final domestic and ECtHR judgments ordering reinstatement

Neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Acţiune în pretenţii având ca obiect daune morale. Incidenţa dispoziţiilor art. 1003 din Codul civil din 1864

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

daune morale

neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1003

Conventia europeana a drepturilor omului, art. 6 parag. 1

Protocolul nr. 1 la Conventie, art. 1

Decretul nr. 31/1954, art. 25

În cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea de daune morale pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior concedierii, precum și pentru constatarea de către Curtea Europeană a încălcării art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a neexecutării acestei hotărâri, se justifică legitimarea procesuală pasivă a statului în litigiul dedus judecății, având în vedere că despăgubirile solicitate sunt consecința directă atât a încălcărilor constatate de Curtea Europeană, dar şi a faptului că situaţia creată prin neexecutarea hotărârii pronunţate de instanţa naţională nu mai poate fi remediată nici după pronunțarea hotărârii de către Curtea Europeană.

În aceste condiții, devin incidente prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 - în vigoare la data introducerii acțiunii - potrivit cărora statul participă nemijlocit în raportul juridic dedus judecății, în nume propriu prin Ministerul Finanțelor Publice, ca subiect de drepturi și obligații, calitate procesuală atrasă ca urmare a încălcărilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care s-au perpetuat și după pronunțarea acesteia în partea referitoare la reintegrarea reclamantului.

Deşi statul român nu a fost parte în procesul desfăşurat în faţa instanţelor naţionale, Curtea Europeană a hotărât că statul nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii interne în sensul reintegrării reclamanului, de aceea acesta este tinut, în calitate de garant al forţei publice, să asigure respectarea ordinii de drept inclusiv în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 1003 C. civ., delictul fiind imputabil în aceeași măsură angajatorului şi Ministerului Sănătăţii, care au refuzat reintegrarea reclamantului dispusă prin hotărâre judecătorească, cât și Statului, prin prisma obligațiilor reţinute în precedent.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017

Notă : Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice a fost abrogat prin art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011 începând cu data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de munca şi asigurări sociale, la data de 23.03.2010, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâții la plata sumei de 250.000 euro reprezentând daune morale cauzate ca urmare a neexecutării sentinţei civile nr. 2948/08.03.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, precum şi a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Nițescu împotriva României.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 269 C. muncii, art. 998-999 C. civ., art. 6 paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale şi art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.

La data de 13.09.2010, pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii.

Prin încheierea din data de 27.09.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de munca şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetență funcţională a Secţiei a VIII-a conflicte de munca şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, spre a fi repartizată unei secţii civile.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia civilă nr. 4218/22.06.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, recursul a fost respins ca nefondat.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă sub nr. x/3/2010, la data de 16.09.2011.

La data de 22.05.2012, reclamantul a depus la dosar o cerere prin care şi-a modificat acţiunea, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi Ministerul Sănătăţii, solicitând obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, a Ministerului Sănătăţii, în solidar cu ceilalţi pârâţi menţionaţi în acţiunea introductivă, respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea sentinţei civile nr. 2948/08.03.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; obligarea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Sănătăţii şi a Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale produse ca urmare a nerespectării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Niţescu contra României, de la data rămânerii definitive a hotărârii, 21.07.2009, şi până în prezent.

Prin încheierea pronunţată la data de 14.11.2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate şi, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 350/19.02.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii depunerii cererii modificatoare, invocată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și a respins cererea, aşa cum a fost modificată, formulată împotriva Ministerului Afacerilor Externe, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Finanţelor Publice. A admis în parte cererea reclamantului, aşa cum a fost modificată, și a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent lei la data păţii, reprezentând daune morale pentru nerespectarea sentinţei nr. 2948/08.03.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, precum şi a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Niţescu contra României.

A respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată, respingând ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” împotriva Ministerului Sănătăţii.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2948/08.03.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (irevocabilă, prin decizia civilă nr. 773R/04.05.2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă) a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 144/28.12.2000 emisă de Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, a fost anulată această decizie, s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului de la data desfacerii contractului de muncă până la integrarea efectivă şi la plata către contestator a sumei de 100.000.000 lei ROL, reprezentând daune morale.

Reclamantul a efectuat numeroase demersuri pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătoreşti, însă fără nici un rezultat, demersuri care sunt evidenţiate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Niţescu contra României, la data de 21.04.2009, rămasă definitivă la data de 21.07.2009.

Tribunalul a expus considerentele instanței europene şi a concluzionat că, față de constatările Curții Europene în cauza menționată, sunt neîntemeiate toate apărările pârâţilor referitoare la imposibilitatea executării titlului executoriu sau referitoare la faptul că doar pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” avea obligaţia de a executa această hotărâre.

Tribunalul a mai reţinut că drepturile salariale stabilite prin hotărârea judecătorească internă şi, ulterior, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (în care s-a constatat o încălcare a art. 6 (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1) nu au fost achitate, abia prin decizia nr. 570/19.12.2012 a Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” stabilindu-se plata eşalonată către reclamant a sumei de 221.022 lei în 6 tranşe egale, în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013.

Prima instanţă a apreciat că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere atribuţiile sale limitativ şi expres prevăzute de O.G. nr. 94/1999, aprobată prin Legea nr. 87/2001 cu modificările şi completările ulterioare şi de H.G. nr. 868/2003.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că aceasta este justificată deoarece, deşi cei doi pârâţi nu au fost părţi în procesul desfăşurat în faţa instanţelor interne, Curtea Europeană a reţinut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din data de 08.03.2001, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Or, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Tribunalul a apreciat, totodată, că prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa internă, precum şi prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” şi Ministerul Sănătăţii au săvârşit o faptă ilicită, în sensul dispoziţiilor art. 998 C.civ.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, prima instanţă a reţinut că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate între fapta culpabilă și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, ci statuând în echitate, astfel încât a apreciat că suma de 80.000 euro, în echivalent lei la data păţii, prezintă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 94A/06.03.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat în solidar pe pârâţii Ministerul Sănătăţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” la plata sumei de 20.000 lei daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, Ministerul Sănătăţii și pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 2311 din 22 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, de pârâtul Ministerul Sănătăţii, precum şi de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 94 A din 06 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă sub nr. x/3/2010.

Prin decizia civilă nr. 204A/2016 din 16.03.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu împotriva sentinţei civile nr. 350 din data de 19.02.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi, totodată, a respins ca nefondate celelalte apeluri împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, în raport de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice (M.F.P.) în nume propriu este fondat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul moral ce se cere reparat față de neîndeplinirea obligației de reintegrare în muncă a reclamantului, obligație stabilită prin hotărâre judecătorească în contradictoriu cu angajatorul, nu este consecința inacțiunii pârâtului M.F.P. pentru a-i fi atribuită calitatea de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozițiilor legale invocate, art. 998-999 C.civ.

În condițiile în care reclamantul nu a justificat atribuțiile M.F.P. în nume propriu cu privire la obligația de executat prin hotărârea judecătorească, delictul nu poate fi imputat acestui pârât, angajarea răspunderii civile delictuale presupunând obligația de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.

Instanţa de apel a apreciat că nici din perspectiva hotărârii C.E.D.O răspunderea civilă delictuală a M.F.P. nu este justificată, încălcarea drepturilor prevăzute de convenție fiind consecința inacțiunii Statului Român cu privire la executarea sentinței din 8 martie 2001, pronunțată de instanța națională, reţinând, totodată, că interesul reclamantului nu se poate realiza față de M.F.P. în nume propriu, întrucât acesta nu are calitate de subiect în raportul juridic dedus judecății.

Cât priveşte apelul declarat de Statul Român, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, acesta a fost respins ca, nefondat, reţinându-se, în esenţă, referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice că, în condiţiile şi limitele stabilite de lege, statul român are, în principiu, orice drepturi şi obligaţii şi, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile dreptului, putând astfel participa sau participând efectiv la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii, indiferent de ramura căreia îi aparţin.

Spre deosebire de celelalte persoane juridice, inclusiv unităţile sale administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile prin organele lor de conducere, statul îşi realizează capacitatea de exerciţiu prin organe specializate, învestite cu personalitate juridică proprie, precum şi cu dreptul (şi obligaţia) de a reprezenta statul în raporturile juridice interne şi externe. Art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acțiunii) conţine o normă de principiu statuând că „el (statul) participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Instanţa de apel a reţinut că, atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât şi în situaţiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanţelor Publice este acela care are vocaţia generală de a reprezenta statul român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu.

De asemenea, în cazul unor raporturi civile născute din fapte juridice stricto sensu, Statul este reprezentat prin M.F.P., în lipsa unei dispoziții care să prevadă un alt organ de stat şi, întrucât prin acțiune se invocă neîndeplinirea unei obligații dispuse prin hotărâre judecătorească, ca faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, calitatea Statului de persoană obligată în raportul juridic dedus judecății este justificată prin prisma poziției acestuia de deținător al forței publice.

S-a mai reţinut că nu poate fi valorificată apărarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de dispozițiile O.G. 94/1999, întrucât fapta cauzatoare de prejudicii este neexecutarea obligației de reintegrare în muncă, stabilită prin sentința din martie 2001, hotărârea CEDO având aptitudinea de a confirma încălcarea art. 6 din convenție ca urmare a neexecutării sentinței, determinată de lipsa de acțiune a statului, astfel că despăgubirile solicitate nu urmează procedura prevăzută de actul normativ menționat anterior.

Instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile ce vizează reținerea de către tribunal a condiției vinovăției, întrucât nu au fost invocate în apărare împrejurările care o înlătură, subliniind, totodată, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și, indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului este integrală.

Instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită a pârâtului Statul Român prin M.F.P. constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora.

Totodată, a reţinut că prejudiciul constă în suferința și frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea în care s-a aflat acesta, pe parcursul a mai mult de 8 ani, de a-și exercita profesia și funcția la care era îndreptățit prin hotărâre judecătorească. Inacțiunea Statului Român, prin omisiunea de a-și îndeplini obligația de garant al punerii în executare a hotărârilor judecătorești, a favorizat efectul păgubitor asupra reclamantului, având rol de cauză ce se corelează cu prejudiciul moral invocat.

Fundamentul răspunderii civile delictuale solidare este dat de art. 1003 C. civ, delictul fiind imputabil în aceeași măsură angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului dispusă prin hotărâre judecătorească, cât și statului, prin prisma obligațiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor instanțelor.

Instanţa de apel a reţinut, pentru a răspunde criticii privitoare la nemotivarea hotărârii, că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părţilor, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluţia dată în cauză.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanţa de apel a considerat că acesta este lăsat la aprecierea judecătorului, neputându-se reţine, aşa cum susţine apelanta, o culpă a reclamantului care să justifice reducerea sumei de bani la care pârâții au fost obligați cu acest titlu. Actul normativ din 2006, care interzice încadrarea ca medic șef de secție a persoanelor peste 65 de ani, nu poate constitui un element care înlătură vinovăția apelantului pârât, în condițiile în care sentința de reintegrare este din anul 2001, fiind rezonabil a aprecia că pârâții au avut timpul necesar pentru executare. De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu poate fi valorificată apărarea privind imposibilitatea reintegrării cauzată de refuzul reclamantului de a prezenta angajatorului anumite înscrisuri în vederea ocupării postului și calculării sumelor de bani datorate, întrucât dispozițiile legale în materia conflictelor de muncă nu impun asemenea condiții, cu atât mai mult cu cât aceste documente se aflau în mod normal la angajator.

Instanţa de apel a mai reţinut că plata salariilor de la concediere până la reintegrare constituie echivalentul reparării prejudiciului material, fără consecințe asupra prejudiciului nepatrimonial, ce se conturează din împrejurările cauzei, stabilite pe baza probatoriului administrat.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că izvorul pretențiilor reclamantului este încălcarea obligației de executare a sentinței din 2001 prin reintegrarea în funcția de medic șef de secție și că o analiză separată a consecințelor sentinței și a hotărârii CEDO nu este necesară. Fapta ilicită este neîndeplinirea obligației rezultate din sentința de reintegrare, care a produs mai mult efecte, ce se constituie împreună într-un prejudiciu de ordin moral, la a cărui reparație este îndreptățit reclamantul.

Instanţa de apel a reţinut că plata sumei de 100.000.000 ROL, reprezentând daune morale acordate prin sentința din 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, constituie repararea prejudiciului moral cauzat prin desfacerea nelegală a contractului de muncă, ce nu poate fi socotită de natură a acoperi prejudiciul solicitat din neexecutarea obligației de reintegrare în muncă, faptele ilicite fiind distincte.

S-a mai arătat că cele ce s-au constatat prin hotărârea CEDO nu pot fi ignorate sau contrazise de instanța națională în fața căreia se invocă, iar imposibilitatea de reintegrare stabilită în anul 2010, față de poziția Ministerului Sănătății, precum și demersurile efectuate de I.O.M.C. în anii 2011 și 2012, nu exclud vinovăția pârâtei, rezultată din pasivitatea față de obligația ce îi revenea, de respectare a unei hotărâri judecătorești pronunțată în anul 2001.

Demersurile în vederea reintegrării efectuate de fostul angajator în anul 2010, după pronunțarea hotărârii CEDO, nu anihilează culpa acesteia în neexecutarea hotărârii pe o perioadă de timp ce nu poate fi considerată justificată. Invocând culpa reclamantului, care nu a depus, la această întârziată inițiativă de reintegrare, actele necesare în vederea reangajării, apelanta pârâtă se prevalează de fapta victimei înseși, ca împrejurare ce înlătură vinovăția sa. Instanţa de apel a reţinut că situația arătată nu poate fi luată în considerare în sensul arătat, din moment ce, anterior, a existat fapta ilicită a pârâtei, care a refuzat să pună în executare o hotărâre judecătorească.

Cu privire la lipsa dovezilor privind culpa I.O.M.C., instanţa de prim control judiciar a reţinut că, dat fiind caracterul subiectiv al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce se cere victimei să dovedească sunt elemente exterioare de comportament, fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, eventualele circumstanțe de loc și de timp, modul în care a acționat, comportarea anterioară și posterioară, încălcarea unor reguli. Odată dovedite aceste împrejurări, autorul prejudiciului este îndreptățit să prezinte dovezile contrarii privind faptele ori împrejurările care înlătură vinovăția.

Instanţa de apel a mai reţinut că nesocotirea de către pârâta I.O.M.C. a obligației dispuse printr-o hotărâre judecătorească constituie o faptă ilicită ce a avut ca efect prejudicierea reclamantului, a cărui demnitate și prestigiu profesional au fost afectate prin lipsirea de posibilitatea legitimă de a-și exercita profesia și funcția pe o perioadă de câțiva ani, acțiunile pârâtei din anul 2010, cu scopul reîncadrării, fiind pur formale, din moment ce reclamantul se afla deja la vârsta la care legea interzicea ocuparea funcției de medic șef de secție. Caracterul obiectiv ilicit al faptei de nerespectare a hotărârii judecătorești determină deducerea producerii prejudiciului moral, a cărui probă directă este imposibilă, față de caracterul intern, subiectiv al acestuia.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, instanţa de prim control judiciar a reţinut că acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri subiective, ce presupun cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, în cauza de față, suma de 80.000 Euro reprezintă o măsură justă prin raportare la consecințele suportate de reclamant.

Instanţa de apel a mai reţinut că sumele acordate până în acest moment de pârâta I.O.M.C., reprezentând drepturi salariale, sunt destinate acoperirii prejudiciului material creat prin lipsirea de drepturile bănești ce i s-ar fi cuvenit reclamantului dacă ar fi fost reintegrat și ar fi prestat munca. Aceste sume nu au menirea de a constitui un element în aprecierea daunelor morale, care acoperă suferința produsă prin lezarea demnității, a reputației în domeniul profesional și împiedicarea exercitării unei profesii dobândite prin eforturi considerabile, generate de perioade lungi de studiu și practică.

În ceea ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Sănătăţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că până la constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil de către CEDO acest pârât avea obligația de a contribui la punerea în executare a sentinței civile din 2001, neexecutarea obligației de reintegrare în muncă constituind fapta ilicită ce a produs reclamantului prejudiciul moral, așa cum a fost arătat anterior, în considerentele ce susțin soluționarea celorlalte apeluri.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, a mai reţinut instanţa de apel, derivă din calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, ce are în subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, art. 3 pct. 14. În anexa 2 a hotărârii de Guvern sunt enumerate unitățile aflate în subordinea ministerului, printre care se află și Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, subordonarea institutului menţinându-se și prin hotărârile de Guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că O.G. nr. 94/1999 nu are incidență în speţă, întrucât hotărârea CEDO pronunțată în cauza reclamatului nu stabilește despăgubiri a căror plată necesită parcurgerea procedurii prevăzute de actul normativ indicat.

Totodată, s-a mai reţinut că refuzul constant al reclamantului de a fi reintegrat, invocat în apărare, nu are suport probator, în condițiile în care prima decizie de reintegrare în fostul loc de muncă a fost emisă în 2010, după pronunțarea de către CEDO asupra încălcării drepturilor reclamantului, hotărâre care confirmă pasivitatea autorităților naționale față de punerea în executare a sentinței din anul 2001. După pronunțarea sentinței din 2001 a fost desființată secția de obstetrică ginecologie din cadrul Spitalului C. (unde, conform hotărârii, reclamantul trebuia să-și reia funcția), demers față de care nu i se poate reproșa acestuia că nu a acceptat un post diferit în cadrul aceluiași sau altui spital.

Împotriva deciziei civile nr. 204A/2016 din 16.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pârâtul Ministerul Sănătăţii.

Recurentul-reclamant A. îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei a deciziei recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului Ministerului Finanţelor Publice, şi menţinerea sentinţei instanţei de fond privind obligarea intimatelor-apelante la plata daunelor morale în cuantum de 80.000 euro, cu obligarea la plata cheltuielilor pe judecată.

Recurentul-reclamant susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, în ceea ce priveşte admiterea apelului formulat de către Ministerul Finanţelor Publice, aceasta fiind dată cu încălcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 paragr. 1 din Convenţie, art. l din Protocolul adiţional la Convenţie, art. 36, art. 41 şi art. 46 din Convenţie, art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

Susţine că instanţa de apel, deși recunoaşte că i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie şi dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 6 paragr. 1 din Convenţie şi art. l din Protocolul 1 la Convenţie, probându-se săvârşirea unui fapt juridic ilicit, în mod nelegal consideră că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, încălcându-se art. 10 din O.G. nr. 94/1999.

Susţine că Ministerul Finanţelor Publice are la dispoziţie fonduri pentru executarea hotărârilor C.E.D.O. şi a fost chemat în calitate de pârât deoarece după pronunţarea hotărârii C.E.D.O. nu a disponibilizat sumele reprezentând drepturile salariale, deşi în hotărârea C.E.D.O. se menţiona că aceste drepturi trebuie plătite până la reintegrarea efectivă.

Se mai arată că prin expunerea în cadrul întâmpinării a procedurii prevăzute de art. 10 din O.G. nr. 94/1999, Ministerul Finanţelor Publice recunoaşte că îi revin atribuţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate, considerând că, sub acest aspect, trebuie să stea în proces în nume propriu.

Recurentul-reclamant susţine că, din înscrisurile depuse de I.O.M.C. şi Ministerul Sănătăţii, rezultă că Ministerului Finanţelor Publice i s-au comunicat sumele de bani pe care ar fi trebuit să i le plătească după pronunţarea hotărârii CEDO, însă acesta nu a luat măsuri concrete conform atribuţiilor specifice pentru plata efectivă a banilor, ceea ce reprezintă un fapt juridic ilicit cauzator de prejudicii morale.

Se mai arată că în cazul Ministerului Finanţelor Publice nu a solicitat daune morale pentru faptul că nu a fost reintegrat, ci pentru că nu a respectat dispoziţiile legale care îl obligă să achite despăgubirile stabilite prin hotărârea CEDO, prin acest refuz M.F.P. a avut o conduită ilicită de natură să îl prejudicieze, existând o legătură de cauzalitate între conduita ilicită şi prejudiciul pe care i l-a creat.

Recurentul-reclamant consideră că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ. din 1864, subliniind în acest context că instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale când a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, care trebuia să îndeplinească atribuţiile care îi revin după pronunţarea hotărârii CEDO în scopul achitării despăgubirilor constând în plata drepturilor salariale până la reintegrarea efectivă.

În continuare, recurentul-reclamant arată că susţinerea Ministerului Finanţelor Publice în sensul că nu-i revine nici o obligaţie din hotărârea CEDO şi că nici Statul Român nu are nici o obligaţie deoarece CEDO a emis o hotărâre prin care constată doar încălcarea unor drepturi, fără ca aceasta să aibă efecte juridice, este în contradicţie cu art. 41şi art. 46 din Convenţie.

Se mai arată că la producerea daunelor morale au concurat toţi pârâţii, faptele lor ilicite de încălcare a drepturilor sale fiind stabilite de CEDO pentru perioada până în 2009.

Recurentul-reclamant mai susţine că instanţa de apel a încălcat Protocolul adiţional la Convenţie, art. 36, art. 41 şi art. 46 din Convenţie, art. 11 şi art. 20 din Constituţie, care prevăd expres obligativitatea executării hotărârilor CEDO şi faptul că au prioritate faţă de dreptul intern, organelor Statului revenindu-le în primul rând obligaţia de a lua măsuri pentru respectarea convenţiilor internaţionale, a hotărârilor pronunţate de către instanţele internaţionale, iar Statul Roman îşi îndeplineşte obligaţiile prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu a făcut nimic pentru executarea Hotărârii CEDO deşi are atribuţii stabilite prin lege în acest sens.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, își întemeiază cererea pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, prin urmare, în principal, respingerea acţiunii în raport cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, a reţinut faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte și că soluţia astfel adoptată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor actului normativ pe care instanţa de apel şi-a motivat raţionamentul.

Se arată că, prin argumentarea reținută, instanţa practic schimbă/denaturează conţinutul şi înţelesul vădit neîndoielnic al dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, din conţinutul acestei reglementări fiind evident că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Recurentul-pârât arată că din coroborarea art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Totodată, se mai arată că, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României [art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 şi art. 123 alin. (5)] şi Legea nr. 554/2004, acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de Codul civil şi care guvernează regimul răspunderii particularilor. În acest context, subliniază că niciuna din ipotezele legale expuse nu se regăsesc împlinite în speţă, astfel că Ministerul Finanţelor Publice nu poate răspunde în calitate de reprezentant al Statului Român, în cazul în care alte autorităţi ale statului nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile stabilite prin lege.

Recurentul-pârât susține că nefondat instanța de apel a respins criticile privind neîndeplinirea în cauza pendinte, în raport cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a condiţiilor cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Se susține că, în mod neîntemeiat, instanţa de apel a respins criticile sale vizând reţinerea în mod greşit de către tribunal, în cuprinsul sentinţei apelate, a îndeplinirii condiţiei vinovăţiei Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că nu au fost invocate în apărare împrejurări care o înlătură, răspunderea delictuală operând şi pentru cea mai uşoară culpă, obligaţia de reparare a prejudiciului fiind astfel integrală.

Totodată, susţine că instanţa de prim control judiciar reţine neîntemeiat, în stabilirea răspunderii civile delictuale a aceluiaşi pârât, că fapta ilicită a acestuia constă în neîndeplinirea obligaţiei de garantare a executării hotărârilor pronunţate de instanţe, prin crearea unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea acestora şi, prin urmare, îi revine obligaţia de a acoperi prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a imposibilităţii de a-şi exercita profesia şi funcţia timp de peste 8 ani, aşa cum era îndreptăţit prin hotărâre judecătorească.

Recurentul-pârât susţine că întreaga argumentare este lipsită de suport legal, fiind pronunţată cu ignorarea efectului devolutiv al apelului, precizând că în apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei, efectul devolutiv fiind, însă, limitat la ceea ce a constituit obiectul judecăţii în prima instanţă şi la ceea ce constituie obiectul criticii aduse de apelant activităţii primei instanţe.

Astfel, arată recurentul-pârât, instanţa de apel, chiar dacă constata că nu ar fi fost formulate apărări la judecarea pricinii în fond privind fapta victimei înseşi sau fapta unui terţ, invocate drept cauze exoneratoare de răspundere pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, era obligată să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită şi care vizau explicit şi aceste aspecte.

Recurentul-pârât arată că, în cadrul motivelor de apel, a invocat în apărare atât fapta „victimei” înseşi, cât şi fapta terţilor I.O.M.C. şi Ministerul Sănătăţii, pentru care Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este ţinut să răspundă.

În ceea ce priveşte netemeinicia reţinerii faptei ilicite a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constând în neîndeplinirea obligaţiei de garantare a executării hotărârilor pronunţate de instanţe, prin crearea unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea acestora, recurentul-pârât arată că, prin puterea legislativă, Statul şi-a îndeplinit pe deplin această obligaţie, atât la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 2948/08.03.2001, prin care a fost dispusă reîncadrarea reclamantului, cât şi în prezent, recurentul expunând reglementările care statuează aceste aspecte.

Faptul că reclamantul nu a înţeles să utilizeze toate mijloacele juridice puse la îndemână de Statul Român prin actele normative adoptate, menite să îi garanteze aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti al cărui beneficiar este încă din anul 2001, nu poate să constituie o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ci doar propria sa culpă, opinează recurentul-pârât.

Astfel, recurentul-pârât arată că instanţa de apel trebuia să constate că în raport de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute cumulativ de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală şi să admită apelul cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acesta ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât susţine că un al treilea aspect de nelegalitate al deciziei recurate îl constituie respingerea criticilor sale privitoare la neaplicarea principiului răspunderii solidare, menționând că în cadrul apelului formulat a arătat că, pentru a fi în situaţia aplicării acestui principiu de drept, este necesar să ne aflăm în condiţiile art. 1039 şi urm. C. civ. care reglementează obligaţiile solidare între debitori.

Totodată, pentru aplicarea acestor dispoziţii, cel de la care reclamantul pretinde executarea unei obligaţii trebuie să aibă calitatea de debitor al acelei obligaţii, or, în speţa de faţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a avut şi nu are calitatea de debitor al reclamantului pentru a putea fi obligat la plata unei sume cu titlu de daune morale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti.

Recurentul-pârât arată că instanţa de apel a înlăturat aceste susţineri, considerând neîntemeiat că solidaritatea obligaţiei de plată s-ar impune întrucât, potrivit prevederilor art. 1003 C. civ., „delictul este imputabil în aceeaşi măsură angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului, dispusă prin hotărâre judecătorească, cât şi statului, prin prisma obligaţiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor judecătoreşti”.

Recurentul-pârât susţine că deşi, în mod judicios, în motivarea respingerii apelurilor formulate de pârâţii I.O.M.C. şi Ministerul Sănătăţii, instanţa de apel reţine fapta ilicită şi vinovată a acestora, generatoare a prejudiciului moral suferit de reclamant, constând în refuzul de a pune în executare o hotărâre judecătorească, fiind întrunite faţă de aceştia toate condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în mod neîntemeiat apreciază că nu poate fi înlăturată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea expusă mai sus.

La analizarea acestui motiv de nelegalitate şi la stabilirea inexistenţei unui delict imputabil Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicită a se avea în vedere motivele de fapt şi de drept expuse în cadrul prezentului recurs, în argumentarea celei de a doua critici aduse hotărârii atacate.

Un ultim aspect de nelegalitate al hotărârii pronunţate de instanţa de apel priveşte menţinerea daunelor morale acordate de instanţa de fond în cuantum de 80.000 euro.

Recurentul-pârât susţine că acest cuantum este exagerat de mare prin raportare la probele administrate în cauză, la vătămările pretins suferite de reclamant, dar şi la jurisprudenţa CEDO; din analizarea probatoriului administrat în cauză, instanţa ar fi trebuit să constate faptul că neîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior s-a datorat atât unei imposibilităţi legale datorate depăşirii vârstei maxime admise, cât şi culpei reclamantului însuşi.

Mai susţine că instanţa trebuia să aibă în vedere că, potrivit prevederilor art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006, încadrarea reclamantului ca medic şef de secţie nu mai era posibilă deoarece a depăşit vârsta de 65 de ani, iar, potrivit condiţiilor legale prevăzute de art. 385 alin. (3) din aceeaşi, lege, reclamantul nu îndeplinea condiţiile legale pentru încadrarea ca medic.

Pe de altă parte, deşi reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a fi reîncadrat, acesta nu a dat curs invitaţiei de a prezenta înscrisurile solicitate de I.O.M.C. în vederea ocupării postului şi realizării calculului sumelor de bani datorate.

Mai mult decât atât, recurentul-pârât susţine că instanţa trebuia să aibă în vedere în aprecierea cuantumului daunelor morale faptul că au mai fost acordate daune morale reclamantului din prezenta cauză.

Totodată, prin hotărârea judecătorească din data de 8 martie 2001, prin care s-a dispus reintegrarea în funcţie a reclamantului şi plata salariilor până la reintegrarea sa în funcţie, instanţa de judecată a apreciat deja asupra daunelor morale care s-ar cuveni reclamantului, fiind acordată suma de 100.000.000 lei cu acest titlu, iar prin hotărârea CEDO se reţine expres că această sumă a fost achitată, prejudiciul moral pretins suferit de reclamant fiind astfel, în opinia recurentului-pârât, acoperit.

Recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii își întemeiază recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii reclamantului faţă de Ministerul Sănătăţii.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât arată că un aspect ce nu a fost analizat de către instanţe este acela potrivit căruia reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor din România raportat la dispoziţiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept de la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizaţiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei. Dacă în termen de 6 luni salariatul nu şi-a reînnoit avizele, autorizaţiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă încetează de drept.

Susţine că aceste dispoziţii imperative nu pot fi ignorate de nicio instanţă din România, întrucât ar însemna astfel că o persoană ar putea exercita o profesie fără a deţine în mod valabil avizele, autorizaţiile ori autorizările necesare.

Mai arată că la data pronunţării hotărârii de reintegrare, respectiv 8 martie 2001, era în vigoare Legea nr. 10/1972 - Codul muncii al RSR şi Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, care la art. 57 alin. (2) prevedeau că profesiunea de medic, farmacist sau dentist se practică numai de persoanele cu diplomă de absolvire a unui institut de învăţământ superior de specialitate şi care sunt autorizate, potrivit Statutului personalului sanitar, de Ministerul Sănătăţii.

Faptul că la momentul pronunţării hotărârii de reintegrare reclamantul nu a prezentat unităţii angajatoare autorizaţia de practică a profesiei emisă de Ministerul Sănătăţii îl făcea pe acesta necorespunzător din punct de vedere profesional.

Se susţine că, la data pronunţării hotărârii de reintegrare, angajatorul avea obligaţia de reintegrare a salariatului, ulterior, în vederea desfăşurării efective a sarcinilor de serviciu avea obligaţia să ceară acestuia autorizaţia de practică, iar în cazul în care salariatul nu era în măsură să o prezinte contractul individual de muncă trebuia să fie încetat. Ori angajatorul nu a procedat în acest mod.

Mai mult, în data de 18 iulie 2003 când reclamantul A. sesizează CEDO cu cererea nr. 20763/03 era în vigoare Legea nr. 53/2003 care la art. 50 lit. h) conţine prevederi exprese, reglementând cu precizie calea de urmat în situaţia expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizaţiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei.

Recurentul-pârât arată că nu poate fi reţinută aprecierea instanţei de apel potrivit căreia Ministerul Sănătăţii abia în anul 2010, prin Ordinul nr. 96, a reînfiinţat secţia al cărui şef era reclamantul la data concedierii, organigrama şi statele de funcţii ale instituţiilor din subordinea ministerului se aprobă de acesta la propunerea motivată a acestor instituţii, potrivit prevederilor art. 14 din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii. Ministerul Sănătăţii nu poate aproba ceva ce nu îi este propus spre aprobare, de esenţa aprobării fiind propunerea motivată venită din partea instituţiei cu personalitate juridică aflată în subordinea ministerului.

Astfel, se arată, întreaga răspundere pentru modificarea structurii organizatorice este în sarcina Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului, ministerul neavând niciun fel de pârghii legale în ceea ce priveşte organizarea instituţiei cu personalitate juridică din subordinea lui.

Recurentul-pârât susţine că I.O.M.C. este singurul răspunzător pentru punerea în executare a hotărârii de reintegrare, pe planul dreptului intern împotriva Ministerului Sănătăţii neputându-se reţine nicio răspundere.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea ca neîntemeiate a recursurilor formulate de Ministerul Sănătăţii şi de Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs formulate în cauză.

Analizând recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pârâtul Ministerul Sănătăţii, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acestea sunt nefondate şi le- a respins, pentru următoarele considerente:

1. Recurentul-reclamant A. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nelegală, în ceea ce priveşte admiterea apelului formulat de către Ministerul Finanţelor Publice, aceasta fiind dată cu încălcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 paragr. 1 din Convenţie, art. l din Protocolul adiţional la Convenţie, art. 36, art. 41 şi art. 46 din Convenţie, art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C.civ., reținând că prejudiciul moral ce se cere reparat nu este consecința inacțiunii pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pentru a-i fi atribuită calitatea de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozițiilor legale invocate.

Pornind de la faptul că angajarea răspunderii civile delictuale, prin prisma art. 998-999 C. civ., presupune obligația de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită și văzând că reclamantul nu a justificat atribuțiile Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu, în legătură cu obligația de executat stabilită prin hotărârea judecătorească, instanța de apel a reținut în mod legal că delictul nu poate fi imputat acestui pârât.

Totodată, având în vedere că Statul este obligat să ia toate măsurile legale în vederea executării hotărârilor judecătorești, Înalta Curte reține că instanţa de apel a apreciat în mod corect că încălcarea drepturilor prevăzute de convenție este consecința inacțiunii Statului Român cu privire la executarea sentinței din 8 martie 2001, pronunțată de instanța națională, reținând, de asemenea, că nici din perspectiva hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanţelor Publice nu este justificată.

În cauza pendinte, se constată că Ministerul Finanţelor Publice nu acţionează în nume propriu, neavând nicio obligaţie rezultată dintr-o activitate proprie. Astfel, legal și temeinic a reținut instanța de apel că interesul reclamantului nu se poate realiza față de Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, întrucât acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.

Critica recurentului-reclamant privind încălcarea art. 10 din O.G. nr. 94/1999 nu este pertinentă având în vedere că acest act normativ nu are incidenţă în cauză, întrucât hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza reclamantului nu stabileşte despăgubiri a căror plată necesită parcurgerea procedurii prevăzute de acest act normativ.

Este de necontestat că art. 6 paragr. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţiune, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la respectarea drepturilor procesuale.

Critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție nu este întemeiată.

În cauză, recurentul-reclamant a solicitat acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești din 2001 privind reintegrarea sa în funcția avută înainte de concediere, precum și pentru constatarea încălcării art. 6 & 1 și art. 1 din Protocolul 1 din Convenție ca urmare a neexecutării acestei hotărâri.

Prima instanță a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale pentru nerespectarea sentinței nr. 2948/08.03.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, precum și ca o consecință a pronunțării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Nițescu contra României.

Instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond în privința cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, dar a înlăturat răspunderea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de la plata acestei sume, ca urmare a constatării lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Prin urmare, nu se poate reține că soluționarea cauzei de către instanța de fond și de către instanța de prim control judiciar s-a efectuat cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie.

Invocarea prevederilor art. 36 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este neavenită în cadrul acțiunii deduse judecății, câtă vreme acesta se referă la intervenția terților în cadrul procedurii ce se desfășoară în cauzele aflate pe rolul instanței europene.

În ceea ce privește invocarea art. 41 din Convenția Europeană, de asemenea, instanța supremă observă că această prevedere legală se referă la acordarea unei satisfacții echitabile de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în condițiile expres prevăzute în cuprinsul acestui articol. În cauză, Curtea Europeană a considerat că nu este cazul să acorde reclamantului o indemnizație în acest sens, deoarece pretențiile în cifre și justificativele necesare nu au fost prezentate până la termenul acordat în acest scop, conform art. 60&1 din Regulament.

Pe cale de consecință, nici această prevedere legală nu are legătură cu dispozițiile legale de drept material sau procesual incidente în cauză.

Cât privește încălcarea art. 46 din Convenția Europeană, este de observat că această prevedere legală reglementează forța executorie și executarea hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar în cauză s-au solicitat și s-au acordat daune morale pentru nerespectarea sentinței nr. 2948/2001 și ca urmare a pronunțării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Nițescu împotriva României.

Instanța de apel a pronunțat decizia ce face obiectul recursului cu respectarea garanțiilor conferite de art. 20 din Constituția României, recurentul nefiind în măsură să justifice, prin motivele invocate, nesocotirea art. 20 din Constituție cu ocazia soluționării cauzei în fazele procesuale anterioare.

Față de considerentele anterior expuse recursul reclamantului A. a fost respins ca nefondat.

2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel sub patru aspecte.

Primul aspect se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 coroborate cu art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 și cu neobservarea prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, ceea ce a condus la reținerea nelegală a calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Al doilea aspect este circumscris neîndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale în raport cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Al treilea aspect se referă la aplicarea greșită a principiului răspunderii solidare, iar al patrulea aspect privește cuantumul exagerat de mare al sumei acordate cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește primul aspect referitor la păstrarea hotărârii instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este de subliniat că reclamantul A., prin cererea de chemare în judecată, a solicitat în contradictoriu cu pârâții acordarea de daune morale pentru neexecutarea sentinței nr. 2948/08.03.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, precum și pentru constatarea încălcării art. 6&1 şi art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie de către Curtea Europeană ca urmare a neexecutării acestei hotărâri.

Prin sentința civilă nr. 2948/08.03.2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a dispus obligarea intimatului, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, să reintegreze pe reclamant într-un post de medic primar ginecolog și șef al Secției II (Obstretică fiziologică) din cadrul Spitalului C., să-i plătească anumite sume cu titlu de salarii și daune morale.

Punerea în executare a acestei hotărâri a rămas multă vreme fără niciun rezultat, situație care l-a determinat pe reclamant să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului.

Trebuie reamintit că, prin hotărârea pronunțată în cauza Nițescu contra României la data de 21.04.2009, definitivă la 21.07.2009, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește obligația referitoare la reintegrarea reclamantului și la plata salariilor aferente perioadei ulterioare datei de 15.06.2001. Totodată, a declarat că nu a existat încălcarea art. 6&1 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește obligația referitoare la plata salariilor aferente perioadei anterioare datei de 15.06.2001, precum și în ceea ce privește plata daunelor morale.

În ceea ce privește obligația de reintegrare a reclamantului, Curtea Europeană a reținut (paragraful 37) că „executarea unei hotărâri judecătorești a oricărei jurisdicții trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din proces conform articolului 6 din Convenție...Atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze în executarea unei decizii judiciare și omit să facă acest lucru, această inerție angajează responsabilitatea statului, conform art. 6&1 din Convenție.”

În ceea ce privește obligația de reintegrare, în hotărârea Curții Europene se arată la paragraful 40 că “Statul nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din 08.03.2001 în partea sa referitoare la reintegrarea reclamantului.”

Referitor la obligația de reintegrare a reclamantului, instanța supremă reține că neîndeplinirea acestei obligații s-a perpetuat în timp până când a devenit imposibil de executat ca urmare a faptului că reclamantul a depășit vârsta de 65 de ani până la care avea dreptul să ocupe funcția de șef de secție (deținută anterior desfacerii contractului de muncă), concluzie care se desprinde din reglementarea art. 185 alin. (13) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

În cauză se solicită daune morale ca urmare a neexecutării hotărârii pronunțate de instanța națională, dar și pentru constatarea încălcării articolelor 6&1 și 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană. Instanţa supremă reţine că neexecutarea hotărârii de reintegrare s-a perpetuat în timp până a devenit imposibil de executat, astfel că se justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului în litigiul dedus judecății, având în vedere că despăgubirile solicitate sunt consecința directă, atât a încălcărilor constatate de Curtea Europeană, dar şi a faptului că situaţia creată prin neexecutarea hotărârii pronunţate de instanţa naţională nu mai poate fi remediată nici după pronunțarea hotărârii de către Curtea Europeană, despăgubirile având menirea de a compensa prejudiciul încercat de reclamant ca urmare a acestei situații.

Responsabilitatea Statului pentru reintegrarea reclamantului în funcția deținută a fost reținută de instanța europeană și se menține și în prezent, dat fiind faptul că executarea hotărârii pronunțate de instanța națională în partea privitoare la reintegrarea reclamantului nu mai poate fi adusă la îndeplinire din cauza trecerii timpului, cu consecinţa imposibilităţii legale de a mai ocupa o funcție identică cu cea pe care a ocupat-o reclamantul anterior concedierii prin depăşirea vârstei de 65 de ani. În aceste condiții, contrar susținerilor recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, devin incidente prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cărora statul participă nemijlocit în raportul juridic dedus judecății, în nume propriu prin Ministerul Finanțelor Publice, ca subiect de drepturi și obligații, calitate procesuală atrasă ca urmare a încălcărilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care s-au perpetuat și după pronunțarea Curții Europene în partea referitoare la reintegrarea reclamantului, până când executarea hotărârii în această privință a devenit imposibilă.

Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție și dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 invocate de recurentul-pârât Statul Român nu sunt aplicabile în cauză deoarece nu este vorba despre o eroare judiciară care să atragă răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate în această modalitate și care să conducă la răspunderea subsidiară a judecătorului pe calea unei acțiuni de regres promovată de Stat în temeiul art. 52 alin. (2) teza finală din Constituție coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât şi în situaţiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanţelor Publice este acela care are vocaţia generală de a reprezenta Statul Român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu.

Cât privește aspectul referitor la susținerea recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia instanța de apel a respins criticile privind neîndeplinirea condiţiilor cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, se reține că acesta este neîntemeiat.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză, respectiv art. 998-999 C. civ. şi, analizând cu rigurozitate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, a statuat în mod corect asupra condiției vinovăției pârâtului, reținând, totodată, temeinic și legal că fapta ilicită săvârșită de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârilor pronunțate de instanțe prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora.

Înalta Curte constată că litigiul de faţă vizează repararea unui prejudiciu moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa naţională, precum şi ca urmare a constatării încălcărilor art. 6&1 şi art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Este adevărat că statul nu a fost parte în procesul desfăşurat în faţa instanţelor interne, însă Curtea Europeană a reţinut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii interne, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului.

Ca garant al forţei publice, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Totodată, în mod corect, instanța de apel a reţinut că prejudiciul constă în suferința și frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea în care s-a aflat acesta de a-și exercita profesia și funcția la care era îndreptățit pe o perioadă mare de timp și că inacțiunea Statului Român (cu referire la punerea în executare a hotărârilor judecătorești) a avut rol de cauză ce se corelează cu prejudiciul moral invocat.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât vizând lipsa unei analize efective a apărărilor şi susţinerilor sale în apel referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de temeinicie şi legalitate care poate fi exercitat în calea de atac a apelului, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Astfel, se constată că instanța de apel a apreciat judicios asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fiind întrunite exigențele art. 998-999 C. civ. cu privire la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între acestea, precum și a vinovăției pârâtului în producerea prejudiciului.

Sub al treilea aspect, ce vizează greşita respingere a criticilor privitoare la neaplicarea principiului răspunderii solidare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1003 C. civ., când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.

În cauză este vorba de răspunderea civilă delictuală a mai multor pârâți, care au creat același prejudiciu, răspunderea acestora fiind comună și de natură să îl acopere în întregime.

Ideea de garanție fundamentează răspunderea Statului, în virtutea rolului de garant al puterii publice, iar în condițiile în care Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie respectarea unei hotărâri judecătorești, reținând și constatările Curții Europene în cauza Nițescu contra României, se apreciază că există carențe imputabile acestuia, astfel că existând această responsabilitate şi în sarcina Statului Român, condițiile art. 1003 C. civ. sunt întrunite.

Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 1003 C. civ., delictul fiind imputabil în aceeași măsură angajatorului - Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” şi Ministerului Sănătăţii care au refuzat reintegrarea reclamantului dispusă prin hotărâre judecătorească, cât și Statului, prin prisma obligațiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor instanțelor şi ca o consecinţă a constatării neexecutării hotărârii în partea privitoare la reintegrarea reclamantului.

În ceea ce privește critica referitoare la menținerea de către instanța de apel a daunelor morale acordate de instanța de fond, se observă că recurentul-pârât nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei atacate, limitându-se a face consideraţii generale asupra cuantumului exagerat al daunelor acordate în cauză, fără a indica ce prevedere legală ar fi fost nesocotită de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei.

Sub aspectul prejudiciilor de ordin moral, Înalta Curte reţine că acestea constituie consecinţe dăunătoare cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

Un criteriu fundamental, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

In speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorii lezate, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de atenuare a efectelor negative produse în plan psihic şi moral. Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale referitoare la legislaţia şi practica judiciară din România, raportându-se, totodată, nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci a avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant, daunele morale acordate fiind de natură să acopere suferinţa produsă prin lezarea demnităţii, a reputaţiei în domeniul profesional şi împiedicarea exercitării profesiei, suma de 80.000 euro reprezentând o măsură justă prin raportare la consecinţele suportate de reclamant.

Susţinerile recurentului-pârât ce vizează, în realitate, redimensionarea daunelor morale nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanţa de recurs, ci o chestiune de apreciere a instanţei formată în baza materialului probator şi prin analiza respectării echilibrului între o despăgubire integrală şi echitabilă şi îmbogăţirea fără just temei.

Aşadar, Înalta Curte reţine că susţinerile referitoare la cuantumul daunelor morale nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara criticilor de legalitate atâta timp cât se raportează în mod explicit la situaţia de fapt, la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

3. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte l-a respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din această perspectivă, precum şi din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă, aceasta derivând din calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, ce are în subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.”, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, art. 3 pct. 14, subordonarea institutului menţinându-se și prin hotărârile de Guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Totodată, în mod corect a reținut instanța de apel că, până la constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acest pârât avea obligația de a contribui la punerea în executare a sentinței civile din 2001 și că neexecutarea obligației de reintegrare în muncă a constituit fapta ilicită ce a produs reclamantului prejudiciul moral.

Susținerea potrivit căreia întreaga răspundere pentru modificarea structurii organizatorice este în sarcina Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului, ministerul neavând niciun fel de pârghii legale în ceea ce priveşte organizarea instituţiei cu personalitate juridică din subordinea lui, nu poate fi primită având în vedere calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, ce are în subordine, sub autoritatea şi în coordonarea sa acest institut, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății și Familiei, subordonare ce s-a menținut și prin hotărârile de Guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Astfel, se constată că, în mod corect, au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apel că prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa naţională, precum şi prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „B.” şi Ministerul Sănătăţii au săvârşit o faptă ilicită, în sensul dispoziţiilor art. 998 C. civ.

Critica recurentului-pârât potrivit căreia instanţele nu au analizat faptul că reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor sau autorizația de practică a profesiei raportat la dispoziţiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, va fi înlăturată, reţinându-se că acestea sunt aspecte care țin de probatoriile administrate şi care vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea soluţiei criticate, ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Nu trebuie omis nici faptul că, prin trecerea timpului şi împlinirea vârstei legale de pensionare, reclamantul se află într-o imposibilitate obiectivă de a mai prezenta documentele solicitate, iar această situaţie incumbă intimaţilor-pârâţi care nu au înţeles să pună în executare hotărârea de reintegrare în funcţia avută anterior desfacerii contractului de muncă.

În cauză, se constată că instanţa de apel a verificat în conformitate cu art. 295 C. proc. civ. aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile şi a făcut analiza cauzei prin prisma probatoriilor administrate.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii împotriva deciziei civile nr. 204A/2016 din 16.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.