Rescission of pre-contract for failure to obtain permits; commercial nature of share transfers triggering joint liability and limitation period start date

A.Antecontract. Obligatia de a face.

B.Fapte de comert. Calitatea persoanei

Termen de prescriptie.Dreptul la actiune.Data naşterii raportului juridic. Incidenţa dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: - antecontract

-prescripţia dreptului la acţiune

C.com., art. 3, pct. 1,2,4

Decretul nr. 167/1958, art. 7, alin.1,alin. 2

A. Printr-un antecontract, părțile își asumă o obligaţie de a face, dar ele se pot obliga nu doar la încheierea în viitor a contractului, ci şi la îndeplinirea oricăror operaţiuni necesare, cum ar fi obţinerea unei autorizaţii, parcurgerea formalităţilor pentru exercitarea dreptului de preempţiune, obţinerea certificatului de atestare fiscală, etc.

B. Potrivit art. 3 pct. 4 C.com., „cumpărările și vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale” sunt considerate fapte conexe de comerț, datorită strânsei lor legături cu acte sau operațiuni pe care legea le califică drept fapte de comerț.

Stabilirea, în art. 3, a actelor și operațiunilor pe care C.com. le consideră fapte de comerț implică supunerea lor legii comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârșește (comerciant sau necomerciant).

În concepția C. com., cumpărările și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale sunt fapte de comerț, fără a fi condiționate de existența intenției de revânzare, așa cum art. 3 pct. 1 și 2 C.com. pretinde în cazul cumpărărilor și vânzărilor de bunuri mobile, tocmai pentru că asemenea operațiuni sunt legate de contractul de societate, iar cumpărătorul dobândește calitatea de asociat, cu toate drepturile și obligațiile aferente.

C. Regula generală cuprinsă în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilește momentul de început al prescripției ca fiind cel în care se naște dreptul la acțiune.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, iar în conformitate cu alineatul 2 al aceluiași articol, „în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”.

Dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decret vizează dreptul subiectiv pur și simplu, așa încât ele au în vedere, sub un prim aspect, atât situațiile în care nu există un termen ori o condiție, suspensive, care să afecteze dreptul și obligația corelativă, cât și situația în care există un termen suspensiv, dar el este stipulat în favoarea creditorului sau în care există o condiție rezolutorie; sub un al doilea aspect, revelat de ipoteza obligațiilor al căror termen de executare nu este stabilit, prevederile legale citate au în vedere situația obligațiilor în care termenul lipsește cu desăvârșire.

Aceste dispoziții stabilesc un moment obiectiv al începutului termenului de prescripție (data nașterii raportului juridic), pentru a-l împiedica pe creditor să fie el cel care, prin propria sa voință, să impună momentul de la care prescripția începe să curgă împotriva sa.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2020 din 06 decembrie 2016

Notă: * Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă la data de 12.07.2011, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. , D., E. şi S.C. F. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună rezoluţiunea antecontractului de cesiune de părţi sociale încheiat la 06.07.2007 şi a actului adiţional nr. 621/15.04.2008 la antecontract, să oblige pârâţii la restituirea echivalentului în lei calculat la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii a sumei de 300.000 euro achitată cu titlu de avans în baza antecontractului şi la plata dobânzii legale aferente sumei plătite cu titlu de avans, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06.07.2007 a încheiat, în calitate de promitentă-cumpărătoare, cu pârâţii persoane fizice, în calitate de promitenţi-vânzători și cu pârâta persoană juridică, ca societate declarantă, un antecontract de cesiune de părţi sociale, prin care promitenţii-vânzători s-au obligat să-i cesioneze 20 de părți sociale, reprezentând 100% din capitalul social al societăţii declarante, în schimbul preţului determinat conform art. 2 din antecontract, acesta fiind încheiat în considerarea faptului că promitenţii-vânzători s-au obligat să obţină în favoarea societăţii declarante un drept de concesiune asupra terenului în suprafaţă de 170,20 m.p. situat în Bucureşti, proprietatea Municipiului Bucureşti, precum şi o autorizaţie de construire a unui imobil cu o suprafaţă construibilă de 10.000 m.p. suprateran şi 2.000 m.p. subteran, pe terenul situat în Bucureşti.

Conform antecontractului, la data semnării acestuia, reclamanta a achitat un avans de 300.000 euro din preţul părţilor sociale, într-un cont bancar deschis pe numele promitentului-vânzător D., urmând ca la data obţinerii concesiunii să achite suma de 700.000 euro, tot cu titlu de avans, în contul aceluiaşi promitent-vânzător.

Potrivit art. 4.3 din antecontract, în cazul în care societatea declarantă nu obţinea concesiunea în termenul convenit, reclamanta avea dreptul să notifice promitenţilor-vânzători fie că înţelege să încheie contractul chiar şi în aceste condiții, fie că nu mai înţelege să continue raporturile contractuale, situaţie în care promitenţii-vânzători urmau să restituie avansul, în termen de 30 de zile de la data solicitării de restituire.

Având în vedere că, la aproape un an de la încheierea antecontractului, societatea declarantă nu obţinuse nici concesiunea şi nici autorizaţia de construire şi, având în vedere susţinerile promitenţilor-vânzători că obţinerea acestora „era iminentă”, părțile au încheiat un act adiţional la antecontract, autentificat sub nr. 621/15.04.2008 de B.N.P. L.B. şi L.D., prin care au convenit ca, din suma de 700.000 euro care ar fi trebuit plătită la data obţinerii concesiunii (conform antecontractului), promitenta-cumpărătoare să achite suma de 300.000 euro, urmând ca diferenţa de 400.000 euro să fie achitată la data obţinerii concesiunii.

De asemenea, prin actul adiţional, părţile au prevăzut ca, în situaţia în care societatea declarantă nu obţine concesiunea, în termen de trei luni de la data autentificării actului adiţional, promitenţii-vânzători să restituie promitentei-cumpărătoare avansul de 300.000 euro, achitat de aceasta conform actului adiţional în termen de 24 de ore lucrătoare bancare socotite de la ora 9 a.m. a datei de 15 iulie 2008, promitenta-cumpărătoare având, în acest caz, posibilitatea de a decide dacă mai doreşte să încheie contractul de cesiune de părţi sociale sau nu.

Întrucât societatea declarantă nu a obţinut concesiunea și nici autorizaţia de construire, reclamanta a transmis pârâţilor notificarea înregistrată sub nr. 535/22.11.2010, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc G. , prin care le-a adus la cunoştinţă decizia de a nu mai încheia contractul de cesiune de părţi sociale ale societăţii declarante şi, în consecinţă, de a rezoluţiuna antecontractul, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia și a solicitat ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să-i fie restituită suma de 300.000 euro, achitată cu titlu de avans, conform art. 2.2.1 din antecontract.

Subliniind că încheierea contractului de cesiune de părţi sociale a fost condiţionată de obţinerea de către pârâţi a concesiunii şi a autorizaţiei de construire și că și-a îndeplinit obligaţia contractuală corelativă, de plată a avansului în cuantumul, la termenul şi în modalităţile determinate în antecontract, reclamanta a afirmat că neexecutarea obligaţiilor asumate de către pârâţi este una totală și semnificativă, întrucât obţinerea concesiunii şi a autorizaţiei de construire a fost elementul esenţial în raport cu care a înţeles să intre în raporturi contractuale, încă de la momentul încheierii antecontractului părţile convenind că neîndeplinirea obligaţiilor de obţinere a concesiunii şi autorizaţiei de construire constituie un impediment la încheierea contractului de cesiune de părţi sociale.

Arătând și că pârâţii, ca debitori ai obligaţiilor neexecutate, au fost puşi în întârziere, în repetate rânduri, prin notificarea înregistrată sub nr. 535/22.11.2010, comunicată prin executor, prin convocarea la conciliere expediată la data de 12.01.2011 și prin promovarea acţiunii ce face obiectul cauzei de față, dar și că litigiul are natură comercială, reclamanta a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C.com., obligaţia debitorilor devenind exigibilă la data de 15.07.2008, conform clauzelor stipulate în actul adiţional.

Cum efectul principal al rezoluţiunii îl reprezintă desfiinţarea retroactivă a antecontractului, a considerat că părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii sale, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul actului desfiinţat, așa încât a solicitat admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la restituirea echivalentului în lei, calculat la cursul B.N.R. de la data efectivă a plăţii, al sumei de 300.000 euro, plătită cu titlu de avans și a dobânzii legale aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 5317/04.07.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a prezentat raporturile de natură contractuală dintre părți, citând clauzele relevante și a reținut că reclamanta solicită rezoluţiunea antecontractului de cesiune de părţi sociale şi a actului adiţional, cu motivarea că există o neexecutare totală a obligaţiilor asumate de pârâţi, constând în obţinerea concesiunii şi autorizaţiei de construire, iar această neexecutare este semnificativă, întrucât avea toate elementele esenţiale în raport de care a înţeles să intre în raporturi contractuale cu pârâţii. De asemenea, a notat că reclamanta solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea avansului în sumă de 300.000 euro şi a dobânzii legale aferente.

Instanţa de fond a apreciat că obligaţia de obţinere a concesiunii nu este una esenţială, care să aibă drept consecinţă rezoluţiunea antecontractului, atât timp cât, potrivit clauzei 2.2.3 din antecontract, chiar dacă societatea declarantă nu obţinea concesiunea, promitenta-cumpărătoare putea decide încheierea contractului de cesiune de părţi sociale.

De aceea, tribunalul a apreciat că obligaţia de obţinere a concesiunii nu este esenţială şi neîndeplinirea acesteia nu o îndreptăţeşte pe promitenta-cumpărătoare la promovarea unei acţiuni în rezoluţiune împotriva promitenţilor-vânzători, așa încât, dând eficiență clauzei cuprinse în art. 4 din antecontract, a apreciat ca nefiind fondat capătul de cerere privind rezoluţiunea antecontractului și a actului adiţional la acesta.

Cu toate acestea, a considerat că cererea privind restituirea avansului în sumă de 300.000 euro şi a dobânzii legale aferente ar fi fost întemeiat în raport cu prevederile clauzei 4.3 din antecontract, însă reclamanta nu a făcut dovada plăţii avansului în condiţiile prevăzute de părţi.

Astfel, în art. 2.2.1 din antecontract, părţile au prevăzut că avansul va fi achitat la data semnării antecontractului în contul pârâtului D. la Banca H. Bucureşti, însă reclamanta nu a făcut dovada virării avansului.

În aceste condiții, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea echivalentului în lei calculat la cursul B.N.R. de la data plăţii al sumei de 300.000 euro, reprezentând avans şi a dobânzii legale aferente acestei sume au fost apreciate ca nefondate, la fel fiind, ca o consecință, și capătul de cerere accesoriu, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 391/19.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Civilă; ca o consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul că cererea a fost admisă, s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de cesiune încheiat între părţi la data de 06.07.2007 şi a actului adiţional autentificat sub nr. 621/15.04.2008, iar părțile au fost repuse în situaţia anterioară, prin obligarea pârâţilor în solidar la restituirea sumei de 300.000 euro, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi la dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării deciziei şi până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă totală de 52.130,82 lei în fond şi apel.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, atât timp cât antecontractul de cesiune de părţi sociale nr. 150/06.07.2007 a fost încheiat, aşa cum rezultă din preambul, în considerarea faptului că promitenţii vânzători s-au obligat să obţină în favoarea S.C F. S.R.L. un drept de concesiune asupra terenului în suprafaţă de 170,20 m.p. situat în Bucureşti, precum şi o autorizaţie de construire pentru un imobil cu o suprafaţă construibilă de 10.000 m.p. suprateran şi 2.000 m.p. subteran, pe terenul situat în Bucureşti, rezultă neîndoielnic faptul că obligaţia principală, esenţială, de care promitenta-cumpărătoare a condiţionat încheierea convenţiei, era cea referitoare la obţinerea de către promitenţii-vânzători a dreptului de concesiune şi a autorizaţiei de construire.

Curtea de apel a subliniat că natura esențială a acestei obligații, asumate de promitenţii-vânzători, rezultă din toate clauzele contractuale, părţile convenind în raport cu data obţinerii dreptului de concesiune şi a autorizaţiei de construire, încheierea contractului (art. 1.2), stabilirea preţului (art. 2.1.1), drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 3.2, 3.3, 3.4) şi răspunderea pentru neexecutare (art. 4.1, 4.2 şi 4.3).

În acest context, a apreciat că obligaţia de obţinere a dreptului de concesiune este una esenţială, a cărei neîndeplinire culpabilă de către promitenţii-vânzători poate conduce la rezoluţiunea antecontractului şi a actului adiţional.

Examinând înscrisurile administrate la dosar, instanța de apel a constatat că promitenta-cumpărătoare a depus în contul promitentului-vânzător D. avansul în sumă de 300.000 euro, operaţiune juridică necontestată de promitenţii-vânzători şi recunoscută ca fiind efectuată, conform clauzei 2.2.3, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional.

În schimb, a notat că promitenţii-vânzători nu şi-au îndeplinit obligaţia de obţinere a concesiunii și a autorizaţiei de construire.

Astfel, în privinţa capătului de cerere privind rezoluţiunea antecontractului de cesiune încheiat de părţi la data de 6.07.2007 şi a actului adiţional autentificat sub nr. 621/15.04.2008 de B.N.P. L. B. şi L. D., curtea a evocat dispozițiile art. 1020 și 1021 C.civ., apoi a prezentat atât fundamentul rezoluţiunii, cât și condiţiile necesare pentru aplicarea acesteia și a constatat că intimaţii-pârâţi, din culpa lor, prin neexecutarea obligaţiei de a obţine dreptul de concesiune şi autorizaţia de construire, au determinat imposibilitatea încheierii contractului în condiţiile convenite.

Totodată, a constatat că nici notificarea nr. 535/22.11.2010 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc G., prin care promitenta-cumpărătoare a adus la cunoştinţa promitenţilor-vânzători decizia de a nu mai încheia contractul de cesiune, de a rezoluţiona antecontractul şi de a solicita restituirea avansului achitat, nici convocarea la conciliere nu au primit vreun răspuns din partea intimaţilor-pârâţi.

În acest context, a înlăturat susţinerea acestora din urmă referitoare la faptul că, obligaţia asumată, fiind una imposibil de executat, nu poate constitui temei juridic pentru obligarea la restituirea avansului, atâta vreme cât dispoziţiile art. 1083 Cod civil se referă în mod expres la posibilitatea eliberării debitorului pentru neexecutare doar în situaţiile de forţă majoră sau caz fortuit, cauze care nu au fost nici măcar invocate.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța de prim control judiciar a reținut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 969, 1020-1021 C.civ., capătul de cerere referitor la rezoluţiunea antecontractului de cesiune şi a actului adiţional fiind găsit întemeiat.

A înlăturat susţinerea intimaţilor-pârâţi potrivit căreia obligaţia neîndeplinită şi-ar fi pierdut caracterul esenţial, de vreme ce apelanta-reclamantă a prevăzut alternativa încheierii contractului şi în absenţa autorizaţiei de construire şi a dreptului de concesiune, subliniind că o astfel de prevedere nu are alt rol decât acela de a conferi apelantei un drept de opţiune între rezoluţiunea antecontractului şi încheierea contractului în alte condiţii decât cele convenite iniţial.

În privinţa capătului de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea avansului de 300.000 euro de către intimaţi în solidar, curtea de apel a reţinut că virarea cu titlu de avans a sumei de 300.000 euro de apelanta-reclamantă în contul intimatului-pârât D. este necontestată, o atare operaţiune bancară fiind recunoscută în mod expres de promitenţii-vânzători în actul adiţional şi dovedită cu dispoziţiile de plată din 15.04.2008.

În această situaţie, în temeiul art. 1021 teza a II-a C.civ., întrucât primul capăt de cerere a fost găsit întemeiat, iar apelanta-reclamantă a ales ca, în loc să silească pe intimaţii-pârâţi să execute antecontractul, să ceară desfiinţarea acestuia, cu daune interese, instanța de apel a repus părţile în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiilor, respectiv echivalentul în lei, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, al sumei de 300.000 euro şi a dobânzii legale aferentă acestei sume.

Luând act că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata întregii sume, iar intimaţii-pârâţi B. şi C. au solicitat în principal obligarea la restituirea sumei de 300.000 euro doar a intimatului D., în contul căruia a fost virată suma, iar în subsidiar obligarea fiecărui intimat la partea din avans care i s-ar fi cuvenit în raport de cota procentuală din capitalul social deţinută, curtea a evocat clauzele cuprinse în art. 2.1.3, 2.2.3, 4.2 și 4.5 din antecontract, din interpretarea cărora rezultă voinţa comună a părţilor de a răspunde solidar în ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate.

De aceea, chiar dacă din art. 2.1.3 rezultă în mod clar acordul de voinţă al intimaţilor-pârâţi ca preţul total al vânzării să nu fie distribuit proporţional cu cotele de participare la capitalul social, aceștia au prevăzut expres solidaritatea pasivă în caz de răspundere, pentru neexecutarea obligaţiilor.

În această situaţie, curtea a considerat că, în temeiul dispoziţiilor art. 1041 şi 1042 C.civ., capătul de cerere referitor la obligarea în solidar a intimaţilor-pârâţi la restituirea avansului este fondat.

Întrucât apelanta a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi şi la plata dobânzii legale aferente, fără a preciza data de la care să înceapă calcularea dobânzii, curtea de apel a stabilit ca moment de începere, data pronunţării deciziei sale, iar ca final, data restituirii efective a contravalorii în lei a sumei de 300.000 euro.

În consecinţă, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea; a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ.

Recursurile declarate de S.C. A. S.A., B., C. și D. împotriva deciziei mai sus evocate au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție,Secția a II-a Civilă, prin decizia nr. 1610/11.06.2015, reținându-se că procedura de citare a lui D. nu a fost legal îndeplinită în fața instanței de apel, deoarece acesta nu a fost citat la domiciliul său cunoscut, din străinătate; de aceea, în vederea unei judecăți unitare, decizia a fost casată în tot, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanței de apel.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, sub nr. x/3/2011*.

În şedinţa publică de la 16.11.2015, apelanta-reclamantă a precizat, pe calea unor note de şedinţă, că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă restituirea avansului achitat în temeiul antecontractului de cesiune încheiat la data de 06.07.2007, iar nu avansul achitat în temeiul actului adiţional din 15.04.2008, acesta fiind deja restituit la 15.07.2008 de către intimatul D.

Intimaţii-pârâţi B. şi C. au solicitat respingerea capătului de cerere privind restituirea avansului, ca prescris, susținând că termenul de prescripţie s-a împlinit la 06.07.2010 și reclamanta a solicitat restituirea după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, iniţial prin notificarea nr. 535/22.11.2010.

Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă a pronunțat decizia nr. 127/25.01.2016, prin care a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea, astfel cum a fost precizată, a dispus rezoluţiunea antecontractului de cesiune încheiat între părţi la data de 06.07.2007 şi a actului adiţional autentificat sub nr. 621/15.04.2008 de B.N.P. L.B. şi L.D., a obligat pârâţii la restituirea în solidar către reclamantă a sumei de 300.000 euro, în echivalent în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, achitată cu titlu de avans şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la scadența obligației de restituire, 22.12.2010, până la data restituirii efective, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel și recurs, în sumă totală de 57.211,21 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că analiza preambulului antecontractului de cesiune de părţi sociale încheiat la 06.07.2007 relevă că cele 20 de părţi sociale, reprezentând 100% din capitalul social al S.C. F. S.R.L., deţinute de către promitenţii-vânzători, au devenit atractive pentru promitenta-cumpărătoare în condiţiile în care societatea declarantă urma să obţină concesiunea şi autorizația de construire menționate mai sus.

Instanța de apel a notat și că, potrivit art. 1.2 din antecontract, părţile au declarat în mod expres că înţeleg să încheie contractul de cesiune părţi sociale în termen de maxim 30 de zile calendaristice de la data finalizării auditului tehnic, economic şi juridic efectuat de promitenta-cumpărătoare în legătură cu S.C. F. S.R.L. şi de la data la care promitenta-cumpărătoare „ia la cunoştinţă sub semnătura reprezentantului său autorizat de conţinutul Autorizaţiei de construire”, dar nu mai devreme de data de 30.08.2007. Totodată, preţul părţilor sociale a fost stabilit de părţi prin raportare la situaţia în care autorizaţia de construire „obţinută de promitenţii vânzători” permite edificarea unei construcţii supraterane în suprafaţă de 10.000 m.p., el fiind în această situaţie, de 4.400.000 euro (art. 2.1.1). Dacă, însă, autorizaţia de construire „obţinută de promitenţii vânzători” permite edificarea unei construcţii supraterane de mai puţin de 10.000 m.p., preţul total al părţilor sociale urma să fie calculat în raport cu suprafaţa construibilă, la un preţ de 440 euro/m.p. construibil (art. 2.1.2).

Aşadar, curtea a subliniat că cesiunea părţilor sociale şi preţul lor depindeau exclusiv de „obţinerea de către promitenţii vânzători” a autorizaţiei de construire, promitenţii-vânzători asumându-şi această obligaţie fără de care cesionarea de către aceştia a părţilor sociale pe care le deţineau în cadrul S.C. F. S.R.L. către promitenta-cumpărătoare urma să nu mai aibă loc.

Prin urmare, la momentul încheierii antecontractului, promitenţii-vânzători au avut reprezentarea exactă a întinderii obligaţiei pe care şi-au asumat-o, respectiv obţinerea de către aceştia a concesiunii şi a autorizaţiei de construire, precum şi a faptului că numai în considerarea îndeplinirii acestei obligaţii esenţiale, promitenta-cumpărătoare a fost de acord să încheie contractul de cesiune pentru cele 20 de părţi sociale în valoare nominală totală de 200 lei, pentru un preţ de 4.400.000 de euro.

De aceea, instanța de apel a apreciat că tribunalul, considerând că obligația în discuție este neesențială, a interpretat greşit dispoziţiile art. 969 C.civ. și nu a acordat prioritate voinţei reale a părţilor contractante, astfel cum aceasta este atestată de înseşi clauzele stipulate în antecontract.

În aceeași ordine de idei, a apreciat că voinţa reală a părților reiese şi din preambulul actului adiţional la antecontract, în care s-a consemnat că încheierea sa este determinată de faptul că „dreptul de concesiune asupra terenului în suprafaţă de 170,20 m.p. şi autorizaţia de construire (...) nu au fost obţinute, existând însă iminenţa obţinerii acestora, sau cel puţin a dreptului de concesiune, într-un termen estimat de 3 (trei) luni de zile calculat începând de azi, data prezentului înscris”.

Curtea a subliniat și că posibilitatea promitentei-cumpărătoare de a decide, în lipsa îndeplinirii obligaţiilor asumate de promitenţii-vânzători – de obţinere a concesiunii şi a autorizaţiei de construire –, încheierea contractului de cesiune de părţi sociale nu poate conduce la concluzia că respectivele obligaţii nu ar fi esenţiale, deoarece prevederea în discuție, stipulată doar în favoarea promitentei-cumpărătoare, dă expresie dreptului creditorului care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile, de a solicita rezoluţiunea contractului sau executarea sa.

Cum, în speţă, promitenta-cumpărătoare şi-a executat obligaţiile astfel cum s-a prevăzut expres în antecontract şi în actul adiţional la antecontract, achitând cu titlu de avans suma de 300.000 euro la data încheierii antecontractului de cesiune, 06.07.2007, precum şi suma de 300.000 euro la data încheierii actului adiţional, 15.04.2008, iar promitenţii-vânzători nu şi-au îndeplinit obligaţia asumată, de obţinere a concesiunii şi a autorizaţiei de construire şi nici nu au notificat pe promitenta-cumpărătoare asupra existenţei unei imposibilităţi fortuite de executare, ci au susţinut că există iminenţa obţinerii acestora într-un termen de 3 luni de zile de la data de 15.04.2008, determinând-o astfel să încheie actul adiţional, cererea de rezoluţiune a antecontractului de cesiune de părţi sociale şi a actului adiţional la antecontract a fost apreciată ca fiind întemeiată.

În acest context, curtea de apel a înlăturat apărarea intimaţilor-pârâţi în sensul că nu aceştia şi-au asumat o astfel de obligaţie, ci doar societatea declarantă, F. S.R.L., întrucât clauzele antecontractului şi ale actului adiţional la antecontract fac referire expresă la „promitenţii vânzători”.

Cu privire la capătul de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea avansului în sumă de 300.000 euro de către intimaţii-pârâţi, în solidar, curtea a notat, cu prioritate, că nu a existat niciun dubiu cu privire la suma pretinsă de reclamantă, atât intimaţii, cât şi prima instanţă având în mod cert reprezentarea faptului că suma de 300.000 euro pretinsă este cea plătită de promitenta-cumpărătoare cu titlu de avans la data încheierii antecontractului, 06.07.2007, şi nu cea, egală în cuantum, plătită cu titlu de avans în temeiul actului adiţional încheiat la 15.04.2008, aceasta din urmă fiind restituită de intimatul-pârât D. la 15.07.2008, în conformitate cu prevederile actului adiţional, ca sancţiune pentru neîndeplinirea până la acea dată a obligaţiei de a obţine concesiunea şi autorizaţia de construire.

În continuare, instanța de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit plata sumei în contul intimatului-pârât D., întrucât faptul plăţii avansului de 300.000 euro la data încheierii antecontractului, 06.07.2007, nu a fost contestat niciodată de intimaţii-pârâţi, nici în primul ciclu procesual şi nici în cel de-al doilea, în rejudecarea apelului, aceștia referindu-se la încasarea sumei plătite de către reclamantă, în mod exclusiv către D., care, la rândul lui, nu a contestat niciodată că ar fi încasat în contul indicat prin antecontract suma menţionată, de 300.000 euro, la data de 06.07.2007.

În recurs, a fost depus în probaţiune extrasul de cont emis de Banca H. pentru perioada 01.07.2007-21.08.2007.

Cum rezoluţiunea presupune existenţa unei sancţiuni juridice – repunerea părţilor în situaţia anterioară –, curtea a apreciat că în cauză este întemeiată cererea apelantei de restituire a sumei de 300.000 euro, plătită cu titlu de avans la data de 06.07.2007, în mod solidar, de către intimaţii-pârâţi.

Contrar susţinerilor intimaţilor-pârâţi, a subliniat că obligaţia de restituire a avansului este una solidară, aspect care rezultă în mod direct şi nemijlocit din clauzele antecontractului de cesiune, stipulate în art. 4.2, 4.3 și 4.5, prin care promitenţii-vânzători s-au obligat în solidar la restituirea avansului şi la plata unor eventuale daune interese, în cazul în care nu-și îndeplineau obligaţia de obţinere a autorizaţiei de construire și a concesiunii, în termen de 30 de zile de la data notificării acestora de către promitenta-cumpărătoare. În acest context, instanța de apel a citat dispozițiile art. 1039 C.civ. și a mai reținut că, dincolo de faptul că, prin convenția părților, promitenţii-vânzători şi-au asumat obligaţia solidară, în dreptul comercial solidaritatea este regula; ea se prezumă fără a fi nevoie de vreo stipulaţie expresă a părţilor în acest sens, potrivit art. 42 C.com., în vigoare la data încheierii antecontractului, context în care a înlăturat apărarea intimaţilor-pârâţi în sensul că sunt persoane fizice şi nu comercianţi, notând că operaţiunea de cesiune a părţilor sociale deţinute în cadrul unei societăţi comerciale este una comercială, însăşi deţinerea părţilor sociale şi a calităţii de asociat reprezentând fapte de comerţ în accepţiunea art. 3 și 7 C.com.

Mai mult, cum apelanta este o societate înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990 şi operaţiunea pe care dorea să o fi încheiat este una comercială, a apreciat că este incident art. 56 C.com. potrivit căruia dacă o operaţiune este comercială pentru una dintre părţi, ea este comercială pentru toate părţile implicate şi se supune legilor comerciale.

În aceste condiții, curtea de apel a constatat că intimaţilor-pârâţi li se aplică prezumţia de solidaritate reglementată de art. 42 C.com., așa încât aceştia au fost obligaţi în solidar la restituirea sumei plătite de către promitenta-cumpărătoare cu titlu de avans la data de 06.07.2007, în cuantum de 300.000 euro, în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii.

Cum obligaţia de restituire a sumei încasate cu titlu de avans nu a fost executată potrivit clauzei contractuale stipulată în art. 4.2 din antecontract în termen de 30 de zile de la data de 22.11.2010, la care promitenţii-vânzători au fost notificați de către promitenta-cumpărătoare, instanța de prim control judiciar a notat că de la data de 22.12.2010, aceștia se află de drept în întârziere potrivit art. 43 C.com. și datorează promitentei-cumpărătoare dobânzi, până la plata efectivă a sumei datorate.

În raport de cele reţinute în legătură cu scadenţa obligaţiei de restituire a sumei încasate cu titlu de avans, curtea a înlăturat apărarea intimaţilor-pârâţi, efectuată pentru prima dată în noul ciclu procesual, privind prescrierea dreptului la acţiune al apelantei, notând și că prescripția nu a început să curgă până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus rezoluțiunea actului.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, D., C. și B. au declarat recurs.

Prin calea de atac astfel exercitată, recurentul D. a solicitat ca decizia atacată să fie schimbată în tot, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

În motivare, acesta a susținut că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Dezvoltându-l, a arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că obținerea concesiunii ar fi o obligație esențială, de natură să determine rezoluțiunea, cât timp art. 2.2.3 din antecontract recunoaște dreptul promitentei-cumpărătoare să încheie contractul și în lipsa îndeplinirii acestei obligații. De asemenea, recurentul D. a precizat și că obținerea concesiunii a reprezentat o obligație asumată de societatea declarantă F. S.R.L., iar nu de promitenții-vânzători.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a arătat că decizia atacată încalcă art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la data la care intimata-reclamantă a solicitat restituirea avansului achitat în baza antecontractului, prescripția – care a început să curgă de la data încheierii convenției, 06.07.2007 – era deja împlinită. În acest context, a subliniat că partea adversă nu se poate prevala de clauzele actului adițional, întrucât în temeiul acestui act a fost achitat un alt avans, cele două sume astfel plătite având regim juridic diferit, ce trebuie analizat în raport cu actul care a stat la baza fiecăreia.

Recurenții C. și B., ale căror memorii de recurs sunt identice, au solicitat admiterea recursurilor promovate și, în principal, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, în măsura menținerii dispoziției de repunere în situația anterioară, obligarea fie exclusiv a pârâtului D. la restituirea avansului primit, fie a pârâților, dar potrivit cotelor prevăzute de art. 2.1.2.1, 2.1.3.2 și 2.1.3.3 din antecontract (D. și E. – 91,72%, iar C. și B., câte 4,14%).

În motivare, acești recurenți au arătat că prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2, că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, că a fost schimbată natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, ca urmare a unei interpretări greșite și că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, au susținut că în apel s-a schimbat atât cauza, cât și obiectul cererii de chemare în judecată, cu încălcarea art. 132 și a art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

Recurenții au precizat că, deși reclamanta a achitat de două ori suma de 300.000 de euro, cu titlu de avans (prima dată în temeiul antecontractului, iar a doua oară în baza actului adițional), din cererea de chemare în judecată rezultă că a pretins restituirea unei singure sume de 300.000 de euro, fără a preciza explicit, măsura în care o solicită pe cea achitată la 06.07.2007, în temeiul antecontractului, sau pe cea plătită la 15.04.2008, în baza actului adițional. Cu toate acestea, au afirmat că din motivarea acțiunii reiese fără putință de tăgadă că reclamanta a pretins restituirea sumei de 300.000 de euro plătită la 15.04.2008, de vreme ce data de 15.08.2008, când părțile fixaseră prin actul adițional momentul exigibilității restituirii acestui avans, este cea de la care s-a solicitat acordarea dobânzii legale.

În continuare, recurenții C. și B. au precizat că după ce prima instanță a respins cererea de restituire a avansului, motivat de lipsa dovedirii plății acestuia, în apel reclamanta a probat plata avansului în sumă de 300.000 de euro, la 15.04.2008, fiindu-i apoi admisă cererea de restituire – cu toate că reclamanta a dovedit plata altui avans decât cel pe care a pretins apoi că l-a solicitat prin cererea introductivă. Ulterior, în recurs, D. a dovedit restituirea avansului pe care l-a primit la 15.04.2008, însă reclamanta a înțeles să probeze achitarea primului avans în sumă de 300.000 de euro, din 06.07.2007. În aceste condiții, după casare, cu ocazia rejudecării apelului, reclamanta a precizat la 16.11.2015 că obiectul cererii sale îl reprezintă restituirea avansului achitat la 06.07.2007.

În acest fel, cei doi recurenți au apreciat că a fost încălcată interdicția de a fi modificate obiectul și cauza cererii direct în apel, așa încât au susținut că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să respingă capătul de cerere privind restituirea avansului.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, au afirmat că instanța de apel a obligat pe toți pârâții, în solidar, la restituirea sumei, deși nu fusese învestită cu o cerere privind obligarea în solidar, iar potrivit art. 1041 C.civ., solidaritatea nu se prezumă.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., recurenții C. și B. au invocat două ipoteze:

Prima dintre ele vizează, potrivit susținerilor acestor recurenți, stabilirea în mod eronat a obligației asumate de către S.C. F. S.R.L. ca fiind o obligație esențială a promitenților-vânzători.

Astfel, au arătat că atât dreptul de concesiune, cât și autorizația de construire urmau a fi obținute de către societatea declarantă, iar semnarea antecontractului și a actului adițional de către promitenții-vânzători nu are semnificația potrivit căreia aceștia și-ar fi asumat, în nume propriu, obligația obținerii concesiunii și a autorizației de construire, cu atât mai mult, după cum însăși instanța de apel a reținut, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 prevede că obligațiile asumate de persoana juridică o obligă pe aceasta, iar nu pe membrii organelor sale de conducere.

De asemenea, au afirmat că obligațiile esențiale ale antecontractului de vânzare-cumpărare sunt cea de a vinde, asumată de promitenții-vânzători, și cea de a cumpăra, pe care și-a asumat-o promitenta-cumpărătoare, orice altă obligație neputând fi considerată esențială, cu atât mai mult cu cât, prin voința chiar a promitentei-cumpărătoare, care și-a rezervat dreptul de a dobândi părțile sociale și în cazul neîndeplinirii obligației de obținere a concesiunii și a autorizației de construire, acestei obligații i se subliniază caracterul neesențial.

În continuare, recurenții C. și B. au arătat că obținerea dreptului de concesiune și a autorizației de construire trebuie interpretate în ansamblul contractual drept clauze de dezicere, care dau dreptul promitentei-cumpărătoare de a se răzgândi și de a desființa unilateral contractul, independent de culpa vreuneia dintre părți, prin excepție de la principiul irevocabilității actului juridic.

A doua ipoteză subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. are în vedere aprecierea eronată asupra existenței solidarității pasive a promitenților-vânzători.

Citând clauzele cuprinse la art. 4.2 și 4.3 din antecontract, recurenții C. și B. au susținut că nu poate fi reținută solidaritatea pasivă, câtă vreme ea nu rezultă expres din antecontract, iar art. 1041 C.civ. prevede că obligația solidară nu se prezumă. Pe de altă parte, analiza comparativă a celor două clauze evocate mai sus, pe de o parte, și a art. 4.5, pe de altă parte, arată că obligația de restituire a avansului nu face parte din categoria celor pe care promitenții-vânzători și le-au asumat în mod solidar.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., acești recurenți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit normele juridice, atunci când a reținut solidaritatea obligațiilor născute din antecontract.

Astfel, notând dispozițiile art. 1039 C.civ., au subliniat că promitenții-vânzători nu s-au obligat „la același lucru”, fiecare obligându-se la cesiunea propriilor părți sociale pe care le deține.

Pe de altă parte, chiar dacă potrivit art. 3 pct. 4 C.com., „cumpărările și vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale” sunt considerate fapte obiective de comerț, art. 7 C.com. definește comercianții ca pe „aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale”, iar prezumția de solidaritate nu se aplică decât comercianților, potrivit art. 42 C.com.

Prin urmare, cum promitenții-vânzători nu au calitatea de comercianți, întrucât nu desfășoară cumpărări și vânzări de părți ale societăților comerciale cu titlu profesional, au susținut că se încadrează în categoria persoanelor cărora li se aplică excepția de la solidaritate.

Mai mult, au precizat că solidaritatea se aplică doar codebitorilor, însă în speță, fiecare dintre promitenții-vânzători și-a asumat câte o obligație distinctă și diferită de a celorlalți, aceea de a-și vinde părțile sociale proprii – antecontractul nedând naștere, prin urmare, unei singure obligații de a vinde, care să aibă mai mulți codebitori.

Așa fiind, cum promitenta-cumpărătoare nu ar fi avut dreptul să se îndrepte împotriva oricăruia dintre promitenții-vânzători în vederea executării contractului de cesiune, interpretarea corectă pe care instanța de apel ar fi trebuit să o ofere ar fi presupus ca și acțiunea în restituirea prestațiilor să aibă același caracter divizibil.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, a fost invocată aplicarea greșită a art. 1021 C.civ., deoarece obligația considerată ca esențială de către instanța de apel nu este una specifică antecontractului, nici asumată de promitenții-vânzători, ci de către o terță persoană (societatea declarantă), așa încât neexecutarea sa nu poate fi imputabilă promitenților-vânzători. S-a mai arătat că obligația respectivă nu a fost asumată sub condiție rezolutorie, cât timp promitenta-cumpărătoare și-a rezervat dreptul de a cumpăra părțile sociale și în cazul neîndeplinirii sale, dar și că ea reprezintă, în fapt, o clauză de dezicere. În final, recurenții C. și B. au susținut că intimata-reclamantă nu numai că nu și-a executat obligațiile decurgând din antecontract, dar nici măcar nu s-a declarat gata să și le execute, neexprimându-și intenția de a cumpăra.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., acești recurenți au arătat și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor juridice incidente în materia prescripției extinctive, iar o parte din constatările acesteia sunt lipsite de temei legal.

Dezvoltând această critică, au susținut că afirmația curții de apel, potrivit cu care prescripția acțiunii în restituirea prestațiilor făcute în baza unui act desființat prin rezoluțiune începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul, este lipsită de temei legal.

Recurenții C. și B. au arătat, în acest context, că prescripția unei asemenea acțiuni începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, adică de la data de 06.07.2007, când avansul a fost achitat în baza antecontractului.

La 10.10.2016, intimata S.C. A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Înalta Curte a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului declarat de recurentul D., asupra căreia, în baza art. 137 alin. 1, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C.proc.civ., şi a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 şi art. 11 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată, completată şi rectificată, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Pe de altă parte, O.G. nr. 32/1995 a instituit obligativitatea aplicării şi a timbrului judiciar, în cazurile în care se percepe taxa judiciară de timbru.

În conformitate cu prevederile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar potrivit art. 35 alin. 2 din Normele Metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin Ordinul nr. 760/1999 al Ministrului Justiției, instanţele judecătoreşti – cu totul excepţional –, pentru motivele menţionate în rezoluţie, pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată.

Art. 20 alin. 3 din lege statuează că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.

Aşadar, constatând că exercitarea căilor de atac promovate este supusă cerinţei timbrării, prin rezoluţie fiecărui recurent i s-a pus în vedere cuantumul taxei de timbru şi al timbrului judiciar pe care era obligat să le achite.

Recurentul D., deși legal citat, nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de timbrare, necesară pentru legala învestire a instanţei , motiv pentru care, în temeiul textelor de lege evocate mai sus, recursul acestei părți urmează să fie anulat ca netimbrat.

Analizând, în limitele controlului de legalitate, actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma recursurilor declarate de recurenții C. și B., Înalta Curte a reținut următoarele:

Acești recurenți și-au întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C.proc.civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată sau modificată atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, sau atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit lămurit sau neîndoielnic al acestuia, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Subsumat primului motiv de recurs, au arătat că în apel s-a schimbat atât cauza, cât și obiectul cererii de chemare în judecată, cu încălcarea art. 132 și a art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

Astfel, recurenții C. și B. au precizat că, deși reclamanta a achitat de două ori suma de 300.000 de euro, cu titlu de avans (prima dată în temeiul antecontractului, iar a doua oară în baza actului adițional), din cererea de chemare în judecată rezultă că a pretins restituirea unei singure sume de 300.000 de euro, fără a preciza explicit, măsura în care o solicită pe cea achitată la 06.07.2007, în temeiul antecontractului, sau pe cea plătită la 15.04.2008, în baza actului adițional. Cu toate acestea, au afirmat că din motivarea acțiunii reiese fără putință de tăgadă că reclamanta a pretins restituirea sumei de 300.000 de euro plătită la 15.04.2008, de vreme ce data de 15.08.2008, când părțile fixaseră prin actul adițional momentul exigibilității restituirii acestui avans, este cea de la care s-a solicitat acordarea dobânzii legale, însă prin decizia atacată, au fost obligați la restituirea avansului care fusese plătit la 06.07.2007.

O asemenea susținere nu este fondată.

Din chiar petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâților la restituirea, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, a sumei de 300.000 de euro, achitată cu titlu de avans, în baza antecontractului.

Contrar afirmațiilor recurenților C. și B., Înalta Curte subliniază că nu numai din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că acesta a constituit obiect parțial al acțiunii, ci și din motivele de fapt și de drept expuse de către reclamantă în cererea introductivă; în mod explicit, aceasta a pretins restituirea sumei de 300.000 de euro, achitată la 06.07.2007 în temeiul antecontractului, invocând prevederile cuprinse în art. 2.2.1 din respectivul antecontract. Nici susținerea potrivit căreia data de 15.08.2008 când părțile au fixat prin actul adițional momentul exigibilității restituirii acestui avans este cea de la care s-a solicitat acordarea dobânzii legale nu are acoperire în petitul acțiunii.

De aceea, obligarea pârâților, prin decizia atacată, la restituirea avansului care fusese plătit la 06.07.2007 nu confirmă ipoteza prezentată de acești recurenți, a incidenței art. 304 pct. 5 C.proc.civ., întrucât în apel nu s-a schimbat nici obiectul, nici cauza cererii de chemare în judecată, nefiind încălcate art. 132 și art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., în cadrul căruia a fost criticată dispoziția instanței de apel, de a obliga toți pârâții, în solidar, la restituirea sumei, în lipsa învestirii cu o asemenea cerere, Înalta Curte recunoaște că, în mod expres, petitul cererii de chemare în judecată nu relevă o solicitare expresă a reclamantei, vizând obligarea în solidar a pârâților la restituirea sumei de 300.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

În egală măsură, reclamanta nici nu a pretins că obligația ar fi divizibilă și, ca atare, nu a pretins ca fiecare pârât să fie obligat să-i restituie o parte din suma pe care a plătit-o.

De aceea, chiar dacă lipsește, într-adevăr, din petitul cererii de chemare în judecată o solicitare expresă a reclamantei, vizând obligarea în solidar a pârâților la restituirea sumei, dispoziția în acest sens a curții de apel nu relevă o pronunțare extra petita sau plus petita, cu atât mai mult cu cât obligația de restituire este, prin efectul legii, solidară, după cum se va arăta în considerentele care vor fi prezentate în analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., recurenții au invocat două ipoteze, prima dintre ele vizând stabilirea în mod eronat a obligației asumate de către S.C. F. S.R.L. ca fiind o obligație esențială a promitenților-vânzători.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, iar nu interpretarea sa greșită.

Această concluzie rezultă în urma interpretării gramaticale a textului legal, din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest context, se impune a se atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării instanței supreme, a cărei analiză este limitată, de chiar conținutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac nedevolutivă.

Desigur că cel puțin autorizația de construire urma a fi obținută de societatea declarantă, în calitate de proprietar al terenului și, prin voința părților, aceeași entitate urma să fie și titular al dreptului de concesiune asupra terenului învecinat cu cel aflat deja în proprietate, dar acest aspect nu are valența inexistenței vreunei obligații, în sarcina promitenților-vânzători, de a obține concesiunea și autorizația de construire.

Asumarea de către aceștia, în nume propriu, a obligației obținerii autorizației de construire rezultă în mod neîndoielnic, din art. 2.1.1 şi 2.1.2 din antecontractul de cesiune părţi sociale nr. 150/06.07.2007, din al cărui preambul rezultă că a fost încheiat în considerarea obținerii dreptului de concesiune şi a autorizaţiei de construire, aspect ce conferă caracter semnificativ acestei obligaţii.

Curtea de apel a subliniat că natura esențială a obligației în discuție rezultă din ansamblul clauzelor contractuale, părţile convenind în raport cu data obţinerii concesiunii şi a autorizaţiei de construire, încheierea contractului de cesiune (art. 1.2), stabilirea preţului cesiunii (art. 2.1.1) şi răspunderea lor pentru neexecutarea obligaţiilor asumate (art. 4.1, 4.2 şi 4.3).

Recurenții C. și B. au mai afirmat că obligațiile esențiale ale antecontractului de vânzare-cumpărare sunt cea de a vinde, asumată de promitenții-vânzători, și cea de a cumpăra, pe care și-a asumat-o promitenta-cumpărătoare, orice altă obligație neputând să fie considerată una esențială.

O atare susținere este lipsită de temei nu doar legal, ci și contractual.

În mod prioritar, trebuie notat că, atât timp cât incident în cauză este C. civ. de la 1864, disputa asupra caracterului esențial al obligației impune precizarea că o atare calitate a obligației neîndeplinite, aptă să justifice rezoluțiunea, a fost reglementată numai prin noul C. civ.; în sistemul celui anterior, obligația trebuia să fie una semnificativă, iar neexecutarea – suficient de gravă cât să fundamenteze aplicarea sancțiunii desființării contractului, prin rezoluțiune.

Înalta Curte subliniază că obligațiile evocate de către cei doi recurenți sunt cele principale, specifice ale antecontractului; în același timp, ele se constituie și în efecte ale încheierii antecontractului.

Printr-un antecontract, părțile își asumă o obligaţie de a face, dar ele se pot obliga nu doar la încheierea în viitor a contractului, ci şi la îndeplinirea oricăror operaţiuni necesare, cum ar fi obţinerea unei autorizaţii, parcurgerea formalităţilor pentru exercitarea dreptului de preempţiune, obţinerea certificatului de atestare fiscală, etc.

Apreciind că, în afara obligației de a vinde și a celei de a cumpăra, nicio altă obligație nu poate să fie considerată esențială sau semnificativă, recurenții golesc de conținut însăși instituția rezoluțiunii, de vreme ce aceasta poate opera atunci când una dintre părți nu își îndeplinește o obligație cu caracter determinant la încheierea unei convenții.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte impune concluzia că stabilirea, de către instanța de apel, a naturii semnificative, esențiale, a obligației în discuție este una corectă, care dă prevalență voinţei reale a părţilor contractante, astfel cum aceasta este atestată de clauzele stipulate în antecontract.

Rezervarea, de către promitenta-cumpărătoare, a dreptului de a dobândi părțile sociale și în cazul neîndeplinirii obligației de obținere a concesiunii și a autorizației de construire nu are aptitudinea de a contura acestei obligații caracter neesențial, ci dă expresie dreptului de opțiune al creditorului care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile, de a solicita rezoluţiunea contractului sau de a cere executarea sa, recunoscut de art. 1021 C.civ.

A doua ipoteză subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. are în vedere aprecierea eronată asupra existenței solidarității pasive a promitenților-vânzători, recurenții C. și B. ajungând la o asemenea concluzie în urma examinării comparative a art. 4.2 și 4.3 din antecontract, pe de o parte și a art. 4.5, pe de altă parte.

Chiar dacă, într-adevăr, doar în art. 4.5, părțile au prevăzut, în mod expres, obligația solidară a promitenților-vânzători de a plăti daune-interese, într-o altă ipoteză decât cea dedusă judecății, o asemenea împrejurare nu înlătură solidaritatea acestora și în cazul restituirii avansului pentru desființarea antecontractului, pentru că sunt incidente prevederile 42 C.com., cu referire la art. 3 pct. 4 C.com.

Această analiză presupune trecerea la examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Potrivit art. 3 pct. 4 C.com., „cumpărările și vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale” sunt considerate fapte conexe (nu obiective, așa cum a reținut instanța de prim control judiciar) de comerț, datorită strânsei lor legături cu acte sau operațiuni pe care legea le califică drept fapte de comerț.

Stabilirea, în art. 3, a actelor și operațiunilor pe care C.com. le consideră fapte de comerț implică supunerea lor legii comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârșește (comerciant sau necomerciant).

În concepția C. com., cumpărările și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale sunt fapte de comerț, fără a fi condiționate de existența intenției de revânzare, așa cum art. 3 pct. 1 și 2 C.com. pretinde în cazul cumpărărilor și vânzărilor de bunuri mobile, tocmai pentru că asemenea operațiuni sunt legate de contractul de societate, iar cumpărătorul dobândește calitatea de asociat, cu toate drepturile și obligațiile aferente.

În aceste condiții, susținerea recurenților, potrivit cărora nu au calitatea de comercianți, întrucât nu desfășoară cumpărări și vânzări de părți ale societăților comerciale cu titlu profesional, nu poate conduce la încadrarea lor în categoria persoanelor cărora li se aplică excepția de la solidaritate; ca atare, promitenților-vânzători li aplică solidaritatea, în condițiile art. 42 C.com.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, a fost invocată aplicarea greșită a art. 1021 C.civ., dar criticile dezvoltate în jurul acestei chestiuni și-au primit deja dezlegarea în considerentele expuse anterior, așa încât reluarea lor este inutilă, cu mențiunea că intimata-reclamantă era legitimată să pretindă rezoluțiunea, întrucât își executase obligațiile – acestea fiind însă limitate, în contextul interdependenței obligațiilor, doar la plata sumelor datorate cu titlu de avans.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenții au arătat și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor juridice incidente în materia prescripției extinctive, iar o parte din constatările acesteia sunt lipsite de temei legal.

Dezvoltând această critică, au susținut că afirmația curții de apel, potrivit cu care prescripția acțiunii în restituirea prestațiilor făcute în baza unui act desființat prin rezoluțiune începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul, este lipsită de temei legal.

Recurenții C. și B. au arătat, în acest context, că prescripția unei asemenea acțiuni începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, adică de la data de 06.07.2007, când avansul a fost achitat în baza antecontractului.

Înalta Curte reține că momentul de la care cursul prescripției începe să curgă este reglementat în mod expres de lege.

Regula generală cuprinsă în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilește momentul de început al prescripției ca fiind cel în care se naște dreptul la acțiune.

Dreptul subiectiv pretins de către intimata-reclamantă este cel de a obține restituirea avasului plătit în temeiul antecontractului, ca efect al rezoluțiunii sale.

Fără a devolua aspectele de fapt, reținute de instanțele de fond, Înalta Curte notează că potrivit art. 4.2 din antecontract, „în cazul în care Promitenta-Vânzătoare nu obține Autorizația de construire, ori rezultatele auditului sunt apreciate de către Promitenta-Cumpărătoare ca fiind nesatisfăcătoare, Promitenții-Vânzători vor restitui sumele achitate de Promitenta-Cumpărătoare cu titlu de avans în termen de 30 de zile de la data notificării acestora de către Promitenta-Cumpărătoare”, la această clauză părţile făcând trimitere, în art. 4.3, şi în ipoteza neobținerii concesiunii.

Prin urmare, dreptul intimatei-reclamante de a pretinde restituirea sumei plătite cu titlu de avans trebuie să fie executat de către recurenți după expirarea unui termen de 30 de zile de la cererea celei dintâi, materializată într-o notificare.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, iar în conformitate cu alineatul 2 al aceluiași articol, „în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”.

Dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decret vizează dreptul subiectiv pur și simplu, așa încât ele au în vedere, sub un prim aspect, atât situațiile în care nu există un termen ori o condiție, suspensive, care să afecteze dreptul și obligația corelativă, cât și situația în care există un termen suspensiv, dar el este stipulat în favoarea creditorului sau în care există o condiție rezolutorie; sub un al doilea aspect, revelat de ipoteza obligațiilor al căror termen de executare nu este stabilit, prevederile legale citate au în vedere situația obligațiilor în care termenul lipsește cu desăvârșire.

Aceste dispoziții stabilesc un moment obiectiv al începutului termenului de prescripție (data nașterii raportului juridic), pentru a-l împiedica pe creditor să fie el cel care, prin propria sa voință, să impună momentul de la care prescripția începe să curgă împotriva sa.

Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu recurenții, că aspectul reținut de instanța de apel, potrivit cu care prescripția acțiunii în restituirea prestațiilor făcute în baza unui act rezoluționat începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul, este lipsită, într-adevăr, de temei legal.

Cu toate acestea, ea nu are aptitudinea de a conduce la admiterea recursului, de vreme ce, așa cum s-a arătat mai sus, dreptul intimatei-reclamante de a pretinde restituirea sumei plătite cu titlu de avans trebuie să fie executat de către recurenți după expirarea unui termen de 30 de zile de la cererea celei dintâi, materializată într-o notificare – la același moment, situându-se și dreptul aceleiași părți, de a solicita rezoluțiunea antecontractului, drept în raport cu care restituirea avansului are caracter accesoriu.

În speță, notificarea la care se referă art. 4.2 din antecontract a fost transmisă recurenților prin executor judecătoresc la data de 22.11.2010, așa încât formularea cererii de chemare în judecată la data de 12.07.2011 apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție.

Suplimentând cu aceste considerente pe cele expuse în apel, Înalta Curte constată că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., sub aspectul niciuneia din criticile dezvoltate de recurenți în cadrul său, nu este fondat.

De aceea, decizia atacată se dovedește a fi una legală, motivele de recurs invocate nejustificând nici casarea, nici modificarea sa, împrejurare în raport cu care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., recursurile declarate de recurenții C. și B. au fost respinse ca nefondate.