Building owner awarded damages for continued occupation after commodatum expired; appeal dismissed.

Contract de locațiune. Tacita relocațiune. Prejudiciul efectiv. Beneficiu nerealizat. Repararea integrală a prejudiciului cauzat de fapta ilicită.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte.

Index alfabetic : locațiune

tacita relocațiune

fapta ilicită

prejudiciu

beneficiu nerealizat

repararea integrală

C.civ. din 1864, art.1411, art. 1437

O.G. nr. 13/2011

A. Potrivit art. 1437 C.civ., „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat in posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea fără termen.”

Conform art. 1411 C.civ., „locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat.”

Aşadar, tacita relocaţiune este o instituţie juridică specifică contractului de locaţiune, contract cu titlu oneros, neputând fi invocată în cadrul unui contract de comodat.

B. În situaţia îndeplinirii condiţiilor obţinerii reparării prejudiciului, autorul acestuia este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), urmărindu-se restabilirea situaţiei anterioare. Astfel, trebuie precizat că dobânda legală este destinată acoperirii prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de plată şi reprezintă preţul lipsei de folosinţă.

Articolul 3 din O.G. nr. 13/2011 reglementează modalitatea de stabilire a dobânzii legale, iar potrivit art. 6 din actul normativ mai sus indicat, „dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.”

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1490 din 27 septembrie 2016

Prin cererea înregistrată la 18.04.2012 pe rolul Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a Civilă, Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 973.226,70 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în suprafaţă de 506 m.p., situat în Iaşi, judeţul Iaşi şi a unui număr de 20 locuri de parcare, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului principal, conform O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 998-999, 1079 şi 1088 C.civ. şi O.G. nr. 13/2011.

În urma cererii pârâtei, la termenul din 04.09.2012, a fost introdusă în cauză, în calitate de chemată în garanţie, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.).

Prin sentinţa nr. 255/15.05.2015, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă, Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepția inadmisibilităţii acțiunii, invocată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.), a respins excepția lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie, a respins cererea pârâtei de chemare în garanţie a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.), a admis în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 226.368,20 lei (182.555 lei plus T.V.A.), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în suprafaţă de 506 mp situat în Iaşi, jud. Iaşi, aferentă perioadei 12.04.2009-31.12.2009; 195.585,71 lei (157.730,41 lei la care se adaugă T.V.A.), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a aceluiaşi spaţiu, aferentă perioadei 01.01.2010-31.12.2010 şi 48.079,93 lei (38.774,14 lei la care se adaugă T.V.A.), pentru lipsa de folosinţă a clădirii, în perioada 01.01.2011-02.04.2011; a respins cererea de plată a sumei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a 20 de locuri de parcare, aferentă aceloraşi perioade şi a obligat pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului, determinată conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii şi până la data plăţii efective a debitului principal, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 2.350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, a apreciat că, raportat la motivarea excepţiei inadmisibilităţii, în fapt, se pune în discuţie temeinicia acțiunii, toate aspectele relevate fiind apărări de fond şi, în consecinţă, le-a examinat ca atare.

A reţinut tribunalul că la data de 18.10.2006 s-a încheiat între reclamantă şi Agenţia de Plaţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) un contract de comodat, având ca obiect imobilul situat în Iaşi, jud. Iaşi, cu destinaţia de sediu pentru Agenţia de Plaţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X.

Potrivit art. 3.1, contractul se încheia pe o perioada de 12 luni, cu începere din 15.10.2006 şi până la 14.10.2007, cu posibilitatea prelungirii acestuia prin act adiţional, în condiţiile legii.

La 15.02.2008 s-a încheiat o convenţie de novaţie prin schimbare de debitor, Agenţia de Plaţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul judeţean X devenind beneficiar al spaţiului sus-indicat.

Durata contractului de comodat a fost prelungită prin patru acte adiţionale, până la data de 30.09.2008.

Notând că, deşi după această dată raporturile contractuale dintre părţi au încetat, pârâta a continuat să folosească spaţiul aparţinând reclamantei până la data de 13.04.2011, prima instanţă a subliniat că problema care trebuie clarificată este aceea a operării sau nu a tacitei relocaţiuni, aspect invocat de pârâtă şi de chemata în garanţie.

Astfel, a evocat corespondenţa dintre părţi, luând act că adresele depuse la dosar evidenţiază explicit dorinţa reclamantei de a încheia pe viitor un contract de închiriere, iar nu unul de comodat, dar şi că pârâta, în calitate de instituţie publică, a demarat procedura publică de achiziţie, care însă nu a fost finalizată.

A apreciat prima instanţă că probatoriul administrat în cauză relevă intenţia părţilor de a încheia un contract de închiriere, favorabil ambelor parţi, iar nu un nou contract de comodat.

În acest sens, a subliniat că, atunci când părţile au înţeles să prelungească contractul de comodat, au încheiat conform art. 3.3 din contract acte adiţionale care au consfinţit voinţa lor exprimată, astfel că nu poate fi primită ipoteza acordului tacit, invocată de pârâtă.

Prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine în sprijinul susţinerii vizând existenţa unui acord tacit de relocațiune nici convenţia nr. 319/2007, întrucât conţinutul ei face referire doar la consumul de utilităţi, şi nici facturile emise sau procesul verbal din 27.02.2009.

A reţinut tribunalul că nu pot fi primite nici apărările vizând existenţa unui acord expres exprimat de reclamantă prin semnarea procesului verbal de predare-primire a spaţiului, dar şi prin adresa 8/994/05.07.2010 referitoare la factura nr. 1387/2010, pârâta omiţând să releve aspectul principal, şi anume că în cazul primului act se are în vedere doar luarea în primire a spaţiului, iar în cel de-al doilea, plata unei facturi.

A subliniat tribunalul că, aşa cum afirmă şi reclamanta, contractul de comodat este unul cu titlu gratuit care creează obligaţii doar în sarcina comodantului, astfel că, potrivit art. 983 C.civ., el se interpretează de fiecare dată în favoarea celui care se obligă.

Or, în speţă, nu numai că nu există un înscris care să consfinţească prelungirea contractului, dar există premisele clare şi lipsite de echivoc ale unei dorinţe de încetare a folosinţei gratuite şi de încheiere a unui contract de închiriere care să fie profitabil ambelor parţi.

Raportat la aceste aspecte, tribunalul a constatat că pârâta a folosit fără drept spaţiul reclamantei începând din 12.04.2009 şi ca atare i-a produs un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a acestuia.

În raport cu dispoziţiile art. 3 alin 3 din O.G. 13/2011, pârâta a fost obligată şi la plata dobânzii aferente acestor sume, începând cu data introducerii acțiunii şi până la plata lor efectivă.

În ceea ce priveşte locurile de parcare, prima instanţă, luând act că folosinţa acestora nu a constituit obiectul contractului de comodat, iar din probele administrate nu a rezultat existenţa unui loc amenajat care sa asigure exclusivitate pentru maşinile pârâtei, a respins cererea de plată a sumei reprezentând despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a celor 20 locuri de parcare pentru aceeaşi perioada sus-indicată.

A respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie, reţinând că A.P.I.A. are în subordine pârâta, existând astfel o legătura suficientă care eventual să poată constitui un temei al cererii de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte însă cererea de chemare în garanţie, prima instanţă a respins-o, subliniind că responsabilitatea derulării corespunzătoare a procedurii de închiriere a spaţiului şi derulării în bune condiţii a activităţi aparţine pârâtei, care are personalitate juridică.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel A.P.I.A. şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 510/20.11.2015, Curtea de Apel Iași, Secţia Civilă a respins ca fiind lipsit de interes apelul declarat de A.P.I.A. şi ca nefondat apelul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că situaţia de fapt stabilită de tribunal are corespondent în probele administrate.

A reţinut însă curtea de apel că, dacă sub aspectul motivării în fapt, conform art. 261 pct. 5 C.proc.civ., sentinţa cuprinde considerentele pentru care s-au primit sau înlăturat apărările părţilor sub aspectul pretinsei „tacite relocaţiuni” invocate de pârâtă, în ceea ce priveşte motivarea în drept a formei răspunderii pentru folosirea fără titlu a imobilului, ulterior încetării contractului de comodat, aceasta este deficitară.

În acest sens, a evocat principiul disponibilităţii şi a subliniat că reclamanta, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, prin cererea de chemare în judecată a invocat ca temei de drept art. 998-999, art. 1079 şi art. 1088 C.civ., susţinerile şi apărările din cererile intitulate de parte „răspuns la întâmpinare” neputând constitui „modificări” ale cererii de chemare în judecată, care să învestească legal prima instanţă.

Aceasta, întrucât modificarea cererii de chemare în judecată în fapt şi sub aspectul temeiului de drept poate avea loc numai în forma, la termenul şi în condiţiile prevăzută de art. 132 C.proc.civ.

A apreciat instanţa de prim control judiciar că împrejurarea că folosirea spaţiului locativ a fost precedată de încheierea unui contract de comodat care a încetat prin ajungere la termen, moment la care s-a născut dreptul de „înapoiere a lucrului”, nu impune o altă calificare juridică a faptelor deduse judecăţii, decât aceea dată de parte.

Or, reclamanta a optat pentru răspunderea civilă delictuală, probând îndeplinirea condiţiilor acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

A subliniat curtea de apel că, potrivit art. 294 C.proc.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi, dar şi că prima instanţă a soluţionat cele două cereri în limitele învestirii şi cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil – legalitatea, dreptul de dispoziţie al părţilor şi rolul activ al judecătorului.

Totodată, a subliniat şi că reclamanta este aceea care a stabilit şi cadrul procesual, înţelegând să se îndrepte împotriva Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean Iaşi, persoană juridică cu deplină capacitate de folosinţă şi exerciţiu a drepturilor procesuale.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie, curtea de apel a evocat condiţiile formulării unei astfel de cereri şi a subliniat că, deşi pârâta şi chemata în garanţie sunt înfiinţate în baza aceluiaşi act normativ, nu s-a făcut proba raportul juridic dintre acestea, calitatea de ordonator de credite a A.P.I.A. nefiind suficientă.

A reţinut, de asemenea, că cererea de chemare în garanţie trebuie să îndeplinească condiţiile cererii de chemare în judecată, deci şi existenţa unui interes, care trebuie justificat şi în căile de atac.

Or, atât timp cât cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, A.P.I.A. nu justifică un interes născut, actual, personal şi direct în promovarea căii de atac, întrucât nu a suferit niciun prejudiciu.

Aşa fiind, curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată excepţia lipsei de interes a A.P.I.A.

Luând act că prima instanţă nu a fost investită cu o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, conform art. 49 alin. 3 C.proc.civ., iar excepţia lipsei de interes în exercitarea căi de atac este absolută şi peremptorie, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de A.P.I.A. pe fond, cu privire la sentinţa atacată.

Cu privire la apelul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X, a reţinut că, în fapt, din istoricul derulării raporturilor dintre părţi, materializate iniţial prin contractul de comodat care a încetat prin ajungere la termen, din actele adiţionale şi din corespondenţa privind încheierea contractului de închiriere rezultă că în perioada pentru care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă, aceasta a deţinut spaţiul locativ fără titlu legal.

A apreciat că examinarea tacitei relocaţiuni în considerentele sentinţei, sub aspectul noilor raporturi juridice de comodat, s-a impus, fiind una dintre apărările pârâtei. Pretinsa folosire a spaţiului cu titlu gratuit nu s-a demonstrat însă de pârâtă, în condiţiile în care corespondenţa părţilor probează inexistenţa acordului reclamantei de continuare a comodatului. Pe de altă parte, nu s-a depus la dosar niciun înscris din care să rezulte continuarea comodatului, iar tacita relocaţiune nu este posibilă.

În acest context, a reţinut că în mod corect a constatat tribunalul că în perioada 12.04.2009 – 02.04.2011 pârâta a folosit spaţiul aflat în proprietatea reclamantei, fără drept şi i-a produs acesteia un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă.

De altfel, nici pârâta nu a contestat deţinerea imobilului până la data încheierii procesului verbal de predare, ci doar faptul că folosirea, în opinia sa, a fost cu titlu gratuit, apărare înlăturată corect de tribunal.

A apreciat curtea de apel că pretinsa pasivitate a reclamantei, infirmată de corespondenţa dintre părţi, precum şi nefinalizarea negocierii nu conferă pârâtei posesia legitimă a spaţiului ulterior încetării contractului şi nu înlătură caracterul ilicit al faptei.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 998 C.civ. şi a subliniat că, ulterior încetării contractului de comodat, apelanta-pârâtă a folosit fără drept spaţiul locativ, izvorul obligaţiei de plată fiind deci faptul juridic.

Astfel, apelanta-pârâtă a încălcat obligaţia de predare a bunului la încetarea contractului de comodat, astfel încât în sarcina ei s-a născut o nouă obligaţie, prevăzută de art. 998 C.civ., aceea de a repara prejudiciul produs.

A apreciat curtea de apel că au fost probate elementele răspunderii civile delictuale, reţinând că prejudiciul constă în lipsa de folosinţă a spaţiului, respectiv echivalentul chiriei şi al fructelor civile pe care le putea obţine reclamanta, stabilit prin expertiză; fapta ilicită constă în deţinerea imobilului fără titlu; legătura de cauzalitate este evidenţiată de posesia nelegitimă prin care pârâta a lipsit proprietarul de folosinţa bunului, iar vinovăţia, exprimată în atitudinea subiectivă a pârâtei faţă de fapta ilicită, s-a probat, aceasta cunoscând că a încetat folosinţa gratuită.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, a apreciat că împrejurarea că tribunalul şi-a însuşit concluziile expertizelor efectuate de experţii tehnici desemnaţi, la care au achiesat şi experţii consultanţi, nu echivalează unei nemotivări a sentinţei. Mai mult, critica apelantei este una generică, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea sau netemeinicia sentinţei sub acest aspect.

Cu privire la criticile privind obligarea la plata dobânzii conform O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel a subliniat că reclamanta este îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului care i s-a cauzat, ceea ce include şi dobânda datorată de la data introducerii acţiunii, trimiterea la respectivul act normativ fiind făcută pentru a determina modalitatea de calcul.

A apreciat că apărările intimatei-reclamante sub acest aspect, în absenţa apelului declarat, nu învestesc legal instanţa de control judiciar.

Curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate şi criticile privind stabilirea cuantumului prin includerea T.V.A., reclamanta fiind persoană juridică, cu activitate comercială, plătitoare de regulă de T.V.A., operaţiunile de scutire de la plata acestei taxe fiind expres şi limitativ prevăzute de Codul fiscal.

În acest context, a subliniat că, în speţă, nu se regăsesc ipotezele prevăzute la 141 alin .2 lit. c) C. fisc., invocat de apelantă.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că o astfel de apărare nu a fost formulată în faţa primei instanţe, astfel că, potrivit art. 294 C .proc.civ., nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac. Pe de altă parte, faptul că reclamanta nu ar fi urmat procedura fiscală vizează exclusiv raportul juridic fiscal ce excede controlului judiciar în cauză şi nu este o împrejurare care să înlăture răspunderea civilă a pârâtei.

În continuare, a subliniat că, în speţă, s-au probat condiţiile cerute de lege pentru a se putea obţine repararea prejudiciului de către cel care l-a cauzat, principiul general fiind acela al reparării integrale.

În ceea ce priveşte criticile vizând respingerea cererii de chemare în garanţie, le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, pentru considerentele deja expuse.

În acest sens, a reiterat cele reţinute cu privire la răspunderea civilă personală a pârâtei şi a subliniat că modalitatea de finanţare a instituţiilor publice nu este de natură să o îndreptăţească la formularea cererii de chemare în garanţie, întrucât punerea la dispoziţie a sumelor necesare plăţii, prin includerea lor în finanţarea de la bugetul de stat, vizează etapa executării şi nu a constituirii titlului executoriu.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că nu au fost formulate critici vizând aplicarea şi interpretarea art. 274 C.proc.civ., ori cuantumului acestora, apelanta limitându-se să invoce faptul că bugetul nu prevede sume care să poată fi alocate unei astfel de situaţii.

Împotriva acestei decizii, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În motivare, a reiterat istoricul litigiului şi a susţinut că, deşi potrivit dispoziţiilor art. 998-99 C.civ. pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, aceasta trebuia să dovedească îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, prima instanţă a apreciat că problema care trebuie clarificată este cea a operării sau nu a tacitei relocaţiuni.

A arătat că, ulterior, instanţa de apel a considerat ca fiind îndeplinite aceste condiţii, ignorând însă situaţia de fapt existentă.

Astfel, a omis să reţină faptul că reclamanta a solicitat suspendarea negocierilor până la o dată ulterioară, pentru ca ulterior să formuleze o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat plata retroactivă a unor sume de bani, precum şi dobânzi.

În acest sens, a evocat corespondenţa purtată de părţi şi a subliniat buna sa credinţă şi disponibilitatea pentru rezolvarea situaţiei, dar şi reaua-credinţă a intimatei care a rămas într-o pasivitate nejustificată, i-a transmis lunar facturile pentru achitarea utilităţilor şi, ulterior, a promovat o acţiune în instanţă.

A susţinut recurenta că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 998-999, raportat la art. 1169 C.civ., subliniind că, raportat la situaţia de fapt, prejudiciul nu este cert, fapta ilicită nu există, iar vinovăţia sa nu poate fi dovedită.

Cu privire la fapta ilicită, a arătat că a beneficiat de acordul proprietarului, pentru toată perioada în care a folosit spaţiul, aspect care înlătură caracterul ilicit al faptei.

În sprijinul acestei afirmaţii, a arătat că ulterior ajungerii la termen a contractului de comodat, reclamanta a întocmit lunar centralizatorul pe baza facturilor privind utilităţile, cheltuieli pe care ea le-a achitat, fără obiecţiuni din partea proprietarului spaţiului, care, mai mult, nu i-a impus prin niciuna dintre notificările transmise vreun termen de predare a spaţiului, nu a finalizat negocierile în vederea încheierii unui contract de închiriere şi nu a solicitat evacuarea, preferând să stea în pasivitate şi să promoveze ulterior o acţiune, având ca finalitate o îmbogăţire fără justă cauză.

A conchis recurenta că în mod greşit curtea de apel a menţinut sentinţa tribunalului, reţinând doar aspectele invocate de S.C. A. S.A. şi omiţând să îi analizeze susţinerile vizând reaua credinţă a părţii adverse şi buna sa credinţă, subliniind că pe întreaga perioadă a ocupării spaţiului a considerat că are acordul proprietarului, care nu a arătat un interes deosebit în rezolvarea situaţiei, nu a emis niciun act din care să rezulte încetarea colaborării şi a emis facturi, care au fost achitate.

O altă critică vizează acordarea T.V.A., susţinând că pentru suma solicitată, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, T.V.A. nu este datorată, astfel că acordarea acestei taxe de către instanţă este nelegală.

Concretizând, recurenta a evocat dispoziţiile art. 141 alin. 2 lit. e) şi alin. 3 C. fisc., precum şi Normele metodologice de aplicare a acestuia, susţinând că, raportat la aceste dispoziţii legale, persoana impozabilă care închiriază poate opta pentru taxarea operaţiunii de închiriere, însă opţiunea trebuie notificată organelor fiscale competente şi clientului.

Or, în perioada de desfăşurare a negocierilor s-a avut în vedere preţul de închiriere, fără a se face vreo referire la plata T.V.A., corespondenţa părţilor nerelevând niciun indiciu privind intenţia proprietarului în acest sens.

Mai mult, a arătat că instanţa de prim control judiciar a ignorat prevederile art. 137 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora baza de impozitare a T.V.A. nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate.

Cum, în speţă, suma acordată cu titlu de lipsă de folosinţă reprezintă daune-interese, recurenta a subliniat că în mod nelegal a fost obligată la plata T.V.A.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat decizia atacată şi prin prisma încălcării art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, a susţinut că, potrivit textului de lege sus-indicat, dobânda legală se poate acorda doar în două situaţii: când există dispoziţii legale în vigoare care să prevadă acest fapt şi când aceste dobânzi sunt prevăzute în contractul încheiat de părţi.

Or, în speţă, nu există prevederi legale exprese în acest sens, iar între părţi nu a fost încheiat un contract care să prevadă plata de dobânzi.

În final, a solicitat admiterea recursului, iar în cazul respingerii căii de atac şi menţinerii obligaţiei sale de plată, admiterea cererii de chemare în garanţie.

Analizând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Autoarea căii de atac a invocat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prima critică a recurentei, circumscrisă motivului de nelegalitate indicat mai sus, se îndreaptă împotriva modalităţii în care curtea de apel a dezlegat chestiunea îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii sale delictuale, raportat la dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1169 C.civ.

În acest context, a arătat că instanţa de apel a considerat ca fiind îndeplinite aceste condiţii, ignorând însă situaţia de fapt existentă, aşa cum este aceasta relevată de corespondenţa dintre părţi.

Aceste critici nu se circumscriu însă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ele neputând fi încadrate în această ipoteză legală, chiar dacă recurenta a invocat aplicarea greşită a art. 998-999 şi art. 1169 C.civ.

Aceasta, întrucât, în realitate, criticile sus-menţionate vizează aspecte de apreciere ori de stabilire a situației de fapt şi de administrare şi interpretare a probelor.

Astfel, recurenta a susţinut că probatoriul administrat în cauză nu relevă existenţa faptei ilicite şi vinovăţia sa, subliniind că din corespondenţa purtată cu intimata rezultă că a avut acordul acesteia pentru folosirea spaţiului.

Aşadar, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenta îşi exprimă în fapt nemulţumirea faţă de modul de stabilire a situaţiei de fapt şi pune în discuţie o reevaluare a materialului probator, nepermisă în recurs.

Cât priveşte dispoziţiile art. art. 998-999 şi art. 1169 C.civ., acestea sunt evocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate, autoarea căii de atac făcând trimitere, în susţinere, doar la interpretarea probatoriului şi împrejurări de fapt.

În acest context, Înalta Curte atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu formează obiect al examinării în recurs, când analiza este limitată doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.

Separat de acest aspect, trebuie subliniat că, susţinând că ulterior ajungerii la termen a contractului de comodat, a folosit spaţiul cu acordul proprietarului acestuia, recurenta invocă tacita relocaţiune, apărare care de altfel a fost analizată şi de instanţele de fond.

Potrivit art. 1437 C.civ., „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat in posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea fără termen.”

Conform art. 1411 C.civ., „locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat.”

Aşadar, tacita relocaţiune este o instituţie juridică specifică contractului de locaţiune, contract cu titlu oneros, neputând fi invocată în cadrul unui contract de comodat.

De asemenea, se impune subliniat că afirmaţia recurentei conform căreia instanţa de apel a omis să îi analizeze susţinerile vizând reaua-credinţă a părţii adverse şi buna sa credinţă, relevate de împrejurarea că pe întreaga perioadă a ocupării spaţiului a considerat că are acordul proprietarului, care nu a arătat un interes deosebit în rezolvarea situaţiei, nu a emis niciun act din care să rezulte încetarea colaborării şi a emis facturi, care au fost achitate, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., fără însă ca reclamanta sa fi invocat si acest motiv de recurs.

Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Înalta Curte constată că decizia atacată îndeplineşte aceste cerinţe, instanţa de prim control judiciar înlăturând argumentat susţinerile Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean Iași, vizând buna sa credinţă şi reaua-credinţă a părţii adverse.

Astfel, contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel a examinat criticile sale sub acest aspect, apreciind că probele administrate, respectiv corespondenţa purtată de părţi, relevă inexistenţa acordului reclamantei de continuare a comodatului şi infirmă pretinsa pasivitate a acesteia.

Aşadar, instanţa de apel a analizat criticile Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X şi a expus raţionamentul în urma căruia a apreciat că ulterior ajungerii la termen a contractului de comodat pârâta a folosit spaţiul proprietatea reclamantei fără drept şi i-a produs acesteia un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă.

O altă critică, circumscrisă de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizează încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. 2 lit. e) şi alin. 3 C. fisc., precum şi a Normelor metodologice de aplicare a acestuia, având în vedere că, raportat la aceste dispoziţii legale, persoana impozabilă care închiriază poate opta pentru taxarea operaţiunii de închiriere, însă opţiunea trebuie notificată organelor fiscale competente şi clientului.

Înalta Curte subliniază că o asemenea critică ar fi putut fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. în măsura în care pretenţiile reclamantei ar fi fost întemeiate pe un contract de închiriere.

Or, în speţă, demersul judiciar al reclamantei a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, aceasta solicitând repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a spaţiului ce a făcut obiectul unui contract de comodat care a încetat prin ajungere la termen.

Cât priveşte critica conform căreia instanţa de apel a ignorat prevederile art. 137 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte constată că acesta a fost invocată omisso medio, astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Astfel, în apel, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X, printr-o completare a motivelor depusă în termen, a invocat încălcarea dispoziţiilor de drept fiscal numai sub aspectul opţiunii lăsate persoanei impozabile care închiriază, de a-i fi taxată operaţiunea de închiriere; în ce priveşte excluderea din baza de impozitare a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, cu titlu de daune-interese, în fazele procesuale anterioare, partea nu a formulat în condiţiile şi termenele prevăzute de lege nicio critică, aşa încât prezentarea sa pentru prima dată în recurs este inadmisibilă, deoarece este făcută omisso medio.

În acest sens, chiar dacă prin concluziile scrise depuse în termenul de amânare a pronunţării, adică după închiderea dezbaterilor, când instanţele nu mai pot fi învestite, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean X a invocat încălcarea dispoziţiilor de drept fiscal sub aspectul excluderii din baza de impozitare a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, cu titlu de daune-interese, o astfel de împrejurare nu are aptitudinea de a înlătura considerentul expus mai sus, întrucât tardivitatea invocării unui nou motiv de apel face nu numai ca acesta să scape examinării în calea ordinară de atac, ci şi să fundamenteze inadmisibilitatea invocării sale în recurs, pentru prima dată.

Recurenta a criticat decizia atacată şi prin prisma încălcării art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform căruia „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.”

A susţinut recurenta că, potrivit acestui text de lege, dobânzile se pot acorda doar în două situaţii: când există dispoziţii legale în vigoare care să prevadă acest fapt şi când aceste dobânzi sunt prevăzute în contractul încheiat de părţi; or, în speţă, nu există prevederi legale exprese în acest sens, iar între părţi nu a fost încheiat un contract care să prevadă plata de dobânzi.

În analiza acestei critici, instanţa supremă va porni de la principiul general al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită.

Astfel, în situaţia îndeplinirii condiţiilor obţinerii reparării prejudiciului, autorul acestuia este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), urmărindu-se restabilirea situaţiei anterioare.

În speţă, autoarea cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a spaţiului, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului principal.

În acest context, trebuie precizat că dobânda legală este destinată acoperirii prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de plată şi reprezintă preţul lipsei de folosinţă.

Aşadar, odată ce instanţa constată că se impune repararea prin echivalent a prejudiciului, în respectarea principiului general al reparării prejudiciului, poate acorda şi dobânzi, de la data introducerii acţiunii, până la plata efectivă a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, asigurându-se astfel acoperirea beneficiului nerealizat.

Altfel spus, se impune acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsirii reclamantei de sumele care i se cuveneau cu titlu de despăgubire, de la data introducerii acţiunii, până la data la care aceasta le încasează.

Articolul 3 din O.G. nr. 13/2011 reglementează modalitatea de stabilire a dobânzii legale, iar potrivit art. 6 din actul normativ mai sus indicat, „dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.”

Aşa fiind, corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta este îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului care i s-a cauzat, ceea ce include şi dobânda datorată de la data introducerii acţiunii, trimiterea la O.G. nr. 13/2011 vizând doar determinarea modalităţii de calcul.

În altă ordine de idei, se cuvine subliniat că succesiunea actelor dosarului relevă că recurenta a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar criticile invocate de recurentă nu sunt apte să conducă la modificarea acesteia.

Trebuie subliniat şi că, solicitând ca în cazul respingerii recursului şi menţinerii obligaţiei sale de plată, să se admită cererea sa de chemare în garanţie a Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.), recurenta propune o construcţie contradictorie şi lipsită de logică juridică.

Aceasta, întrucât admiterea cererii de chemare în garanţie nu poate fi decât o consecinţă a admiterii recursului.

Or, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, pentru a fi în măsură să obţină o eventuală modificare în acest sens a deciziei atacate.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.