Continuity of criminalization for calumnious accusation under new penal code barring cassation for de-criminalization

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Denunţare calomnioasă. Inducerea în eroare a organelor judiciare

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

C. pen., art. 268

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Fapta de denunţare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior nu este dezincriminată, ci are corespondent în dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. pen. referitoare la inducerea în eroare a organelor judiciare, existând o continuitate în incriminarea faptei, care determină inaplicabilitatea cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 244/RC din 14 iunie 2017

Prin sentinţa penală nr. 1640 din 31 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Tulcea, în temeiul art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Prin decizia nr. 19/P din 12 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, între altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de către inculpatul A., a fost desfiinţată sentinţa apelată şi, în rejudecare:

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută în art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de denunţare calomnioasă, în formă continuată, prevăzută în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

În baza art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă în formă continuată, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva acestei decizii penale, prin apărător ales, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din 19 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 19/P din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la complet.

Prin motivele de recurs în casaţie, în esenţă, inculpatul a susţinut că instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor sesizate de persoana vătămată, petrecute înainte de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, într-o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală de la 1 februarie 2014.

Analizând recursul în casaţie formulat de A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie, recursul în casaţie devenind astfel o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, fiind analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen.

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie, întemeiat pe cazul de casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

În privinţa dezincriminării faptei pentru care inculpatul a fost condamnat, motiv indicat în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că prin intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014 nu s-a realizat o dezincriminare a faptei de denunţare calomnioasă prevăzută în art. 259 C. pen. anterior, care continuă să aibă corespondent în Codul penal în art. 268, sub o altă denumire marginală, respectiv inducerea în eroare a organelor judiciare, existând o continuitate de incriminare a faptei pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Astfel, art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu denumirea marginală de denunţare calomnioasă, prevedea că „învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Legea penală în vigoare din 1 februarie 2014 incriminează, în art. 268 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare, care stipulează că „sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Or, din analiza deciziei penale atacate, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii constatând că infracţiunea de denunţare calomnioasă reţinută în sarcina recurentului inculpat A. continuă să fie prevăzută în legislaţia penală.

În ceea ce priveşte faptele imputate inculpatului A., prin decizia atacată s-a reţinut că, în perioada 2011 - 2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acesta a sesizat cu rea-credinţă, de mai multe ori, organele judiciare, reclamând săvârşirea de către B. a mai multor fapte, catalogate ca fiind infracţiuni, în condiţiile în care acele fapte aveau un caracter nereal sau inexistent, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă în formă continuată prevăzută în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

Din situaţia de fapt, stabilită de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate în cursul procesului penal, reies a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, instanţa de apel stabilind ca lege penală mai favorabilă Codul penal anterior, motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei şi a dispus condamnarea inculpatului.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest sens, referitor la motivele de recurs în casaţie care vizează inexistenţa sau insuficienţa probatoriului cu privire la dovedirea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că, în realitate, prin acestea nu se susţine nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, care să conducă la o soluţie de achitare a inculpatului.

Starea de fapt reţinută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casaţie, astfel că o eventuală reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 C. proc. pen., în condiţiile în care recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Referitor la critica recurentului inculpat prin care se invocă aspecte legate de aplicarea legii penale mai favorabile, cu trimitere la dispoziţiile deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale şi ale deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se încadrează cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ca de altfel niciunui alt caz de casare dintre cele prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Deopotrivă, în legătură cu susţinerile inculpatului referitoare la evitarea unei duble sancţiuni cu privire la aceeaşi faptă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că formează caz de casare numai greşita dispunere a încetării procesului penal, soluţie care nu s-a pronunţat prin hotărârea recurată, faţă de inculpat fiind dispusă o soluţie de condamnare.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel. Această cale extraordinară de atac reprezintă un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale sau civile, remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, ci desfiinţarea deciziei dacă aceasta este contrară legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 19/P din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.