Land Revendication Revision Inadmissible: Newly Discovered Documents Not Decisive Without Topographical Expert Report

1. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Calculul termenului de revizuire în cazul în care înscrisurile invocate sunt redactate într-o limbă străină. Relevanța datei traducerii actelor în limba română

2. Cheltuieli de judecată. Depunerea înscrisurilor doveditoare ulterior închiderii dezbaterilor. Respingerea cererii

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Cheltuieli de judecată. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.

Index alfabetic : cheltuieli de judecată

înscrisuri

tardivitate

traducere certificată

C.proc.civ. din 1865, art. 112, art. 141, art. 167,

art. 322 pct. 5, art. 324, art. 326

1. Din punct de vedere probator, înscrisul redactat într-o limbă străină produce efecte împreună cu traducerea sa, care atestă conţinutul înscrisului tradus.

Astfel că, în condiţiile în care prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. se referă la „înscrisuri doveditoare”, aşadar la acele mijloace de probă ce au aptitudinea de a dovedi faptul pretins, atunci când acestea sunt redactate într-o limbă străină, partea care le invocă are obligaţia de a atașa cererii de revizuire traduceri certificate, în aplicarea art. 326 alin. (1) C.proc.civ., care trimite la prevederile referitoare la judecata cererii introductive.

Faţă de puterea doveditoare a traducerii, data procurării acesteia poate fi luată în considerare la calcularea termenului cererii de revizuire formulată pe temeiul art. 322 pct. 5 C.proc.civ., dat fiind că cererea nu ar putea fi soluţionată în absenţa traducerii, partea suportând sancţiunile procedurale aferente neîndeplinirii obligaţiei de depunere a traducerii certificate (în legătură cu care se aplică în mod corespunzător prevederile art. 141 C.proc.civ.).

2. În conformitate cu art. 167 alin. (2) C.proc.civ., dovezile încuviinţate trebuie administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Dovedirea existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată de către partea care a câştigat procesul şi care a pretins acordarea lor este supusă acestei condiţii de administrare a probelor, întocmai ca în cazul oricărei alte cereri a părţilor adresate instanţei de judecată în cursul procesului.

Nerespectarea acestei obligaţii atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovezi pe acel aspect, astfel încât înscrisurile doveditoare depuse după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi luate în considerare la soluţionarea cauzei, astfel că, în mod corect, instanța a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că nu au fost depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor dovezi de efectuare a unor asemenea cheltuieli.

Secția I civilă, decizia nr. 192 din 27 ianuarie 2017

Prin decizia nr. 2128 din 11.10.2016, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 147 din 13.11.2013 a Curţii de Apel Cluj, admiţând excepţia cu acest obiect invocată de intimaţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi B.; în prealabil, a respins excepţiile vizând: nelegala compunere a completului de judecată, invocată de către revizuentă; tardivitatea cererii de revizuire, invocată de intimaţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Regia Naţională a Pădurilor – Direcţia Silvică Suceava, Prefectul judeţului Suceava şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; nulitatea cererii de revizuire, invocată de intimata Regia Naţională a Pădurilor Romsilva.

Totodată, a obligat pe revizuenta A. la cheltuieli de judecată în revizuire în cuantum de 6146,28 lei către intimata B. şi a respins cererea formulată de intimata Regia Naţională a Pădurilor Romsilva pentru acordarea cheltuielilor de judecată în revizuire.

În motivarea deciziei, s-au reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepția zisă a nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de revizuentă, rezultată din încălcarea art. 11 teza I şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a apreciat că aceste dispoziții legale, ce impun, cu forță obligatorie, regula potrivit căreia orice cauză/cerere dedusă judecății, inclusiv cererile de exercitare a unei căi ordinare sau extraordinare de atac, sunt repartizate în mod aleatoriu către completele de judecată, au fost în totul respectate în ce privește prezenta cerere de revizuire, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Curtea a observat, în context, că, pentru a invoca încălcarea dispozițiilor legale privind repartizarea aleatorie a cauzei, revizuenta a făcut vorbire despre nelegala compunere a completului de judecată a cererii de revizuire. Or, compunerea completului de judecată are în vedere alcătuirea cu numărul de judecători stabilit de lege, iar nu repartizarea aleatorie a cauzelor. Dincolo însă de această eroare de denominare, Curtea a luat în considerare intenția reală a revizuentei și scopul urmărit de aceasta, așa cum rezultă ele din motivarea excepției invocate, anume punerea în discuție a pretinsei încălcări a normelor legale privitoare la repartizare aleatorie a cererii de revizuire şi a constatat că excepţia este nefondată.

În legătură cu excepția tardivității cererii de revizuire invocată prin întâmpinările depuse de intimații Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Suceava, Prefectul județului Suceava și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că a fost respectat în cauză termenul de revizuire prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 teza I C.proc.civ. 1865, avându-se în vedere şi prevederile art. 101 alin. (3) şi (5), precum şi ale art. 104 C.proc.civ.

În ipoteza descrisă de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., termenul de o lună pentru formularea cererii de revizuire se va socoti din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă.

Momentul de început al curgerii termenului de o lună are, prin lege, o determinare parțial

subiectivă, el fiind reprezentat de ziua în care autorul cererii de revizuire a descoperit înscrisurile în

considerarea cărora revizuirea este solicitată.

În cauză, revizuenta a afirmat, în cuprinsul cererii de revizuire, că în data de 17.11.2015 a descoperit înscrisurile care stau la baza cererii de revizuire, în vreme ce cererea de revizuire a fost trimisă Curții de Apel Cluj prin poștă.

Din examinarea plicului aflat la dosar, rezultă că depunerea la poștă s-a făcut în data de 16.12.2015, deci anterior împlinirii (la 17.12.2015) a termenului de o lună instituit prin art. 324 alin. (1) pct. 4 teza I C.proc.civ.

Niciunul dintre intimați nu a înfățișat dovezi din care să rezulte că revizuenta ar fi descoperit înscrisurile anterior datei de 17.11.2015, astfel încât să se poată lua în considerare o altă zi de început a curgerii termenului de declarare a revizuirii. Dată fiind însemnătatea termenelor de exercitare a unei căi de atac, este nevoie de probe certe, pe deplin convingătoare, cu privire la momentul de început al curgerii unui asemenea termen, care să răstoarne susţinerile revizuentei.

A fost respinsă, așadar, ca nefondată excepția tardivității cererii de revizuire.

În legătură cu excepția nulității cererii de revizuire invocată de intimata Regia Națională a Pădurilor – Romsilva prin Direcția Silvică Suceava, s-a apreciat că şi această excepţie este nefondată.

Într-adevăr, în cererea de revizuire formulată în cauză nu se indică numărul de înscriere a revizuentei în registrul persoanelor juridice, codul fiscal, contul bancar și nici sediul profesional al avocatului acesteia, deși menționarea lor avea semnificația îndeplinirii unei cerințe legale specifice inclusiv unei cereri de revizuire, în sensul prevederilor art. 326 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 112 pct. 1 C.proc.civ.

Pe de altă parte însă, Curtea a observat că simpla neîndeplinire a unei cerințe privitoare la forma unui act de procedură nu este, prin ea însăși, suficientă pentru a angaja sancțiunea nulității acelui act de procedură. Art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ. stabilește că sancțiunea nulității unui act de procedură este angajată doar atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, trei condiții: actul să fie făcut cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent; prin încălcarea formelor prescrise de lege să se fi cauzat vreunei părți (inclusiv când este cazul, unui interes public) o vătămare; vătămarea, înțeleasă ca formă de prejudiciere procesuală efectivă și determinabilă, să nu poată fi înlăturată pe o altă cale decât aceea - severă - a anulării actului.

Prin urmare, neîndeplinirea oricăreia dintre aceste condiții împiedică intervenirea sancțiunii nulității, actul de procedură continuând a-și produce efectele specifice.

În cauză, este evident că cererea de revizuire nu cuprinde elementele de conținut sus-arătate, însă, în concret, nu s-ar putea vedea care este vătămarea pe care lipsa acestora este de natură să o genereze.

Sub acest aspect, elementele cu adevărat necesare în vederea bunei desfășurări a judecății sunt menționate în cerere; de asemenea, și în etapele procesuale anterioare (judecata în primă instanță, în apel și în recurs, în mai multe cicluri procesuale) activitatea de judecată s-a putut desfășura normal, fără a impieta asupra ei eventuala nemenționare a unora dintre elementele învederate de intimată.

Prin urmare, în lipsa unei vătămări concrete și identificabile, nu s-ar putea considera că se află îndeplinită cea de-a doua condiție a nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ., aceasta și în condițiile în care nu este vorba despre elemente de conținut ale cererii prevăzute de lege sub sancțiunea expresă a nulității, deci care să atragă prezumția – relativă – de vătămare la care se referă teza finală a art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

În ce privește indicarea elementelor de identificare a imobilelor în litigiu, în sensul art. 112 alin. (1) C.proc.civ., aceasta nu apărea ca necesară, fiind vorba despre exercitarea unei căi de atac, iar nu despre o veritabilă cerere de chemare în judecată. Or, exigența învederată de intimată este proprie acestei din urmă cereri, iar nu uneia prin care se exercită o cale de atac.

S-a apreciat că fără temei a susținut intimata că revizuenta nu ar fi respectat nici dispozițiile art. 83 alin. (3) C.proc.civ. prin nedepunerea unei copii legalizate „de pe înscrisul doveditor al calității de reprezentant legal al A.”, căci cererea de revizuire și reprezentarea în instanță a revizuentei s-au realizat prin avocat ales, iar nu prin reprezentant legal. În consecință, nu dispozițiile art. 83 alin. (3) C.proc.civ. erau incidente, ci acelea ale alin. (20 din același articol, coroborate cu prevederile cuprinse în actele normative care, cu valoare de lege specială, reglementează profesia de avocat.

Întrucât nu există, în sensul legii, motive în raport de care să se poată declara nulă absolut ori anula cererea de revizuire, Curtea de Apel a respins excepția invocată de intimată.

În legătură cu excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimații Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B., s-a reţinut că, deși a indicat ca temei al cererii sale de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., fără a distinge între cele două teze ale acestuia, în realitate revizuenta se prevalează de prevederile tezei I a pct. 5, potrivit cărora revizuirea se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit „înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înlăturate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților”.

În interpretarea și aplicarea acestor prevederi legale, doctrina și jurisprudența au stabilit, în mod consecvent, că cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv poate fi admisă dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții: autorul cererii de revizuire să prezinte un înscris nou, deci care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără a mai fi necesar să fie confirmat sau întregit cu alte mijloace de dovadă; înscrisul invocat să fi existat la data la care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere; înscrisul să nu fi putut fi prezentat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire pentru că a fost reținut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să fie determinant în cauză, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță, soluția pronunțată ar fi fost alta; înscrisul să fie înfățișat de autorul cererii de revizuire, neputându-i-se pretinde instanței de judecată să încerce din oficiu obținerea lui.

Aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea cel puțin a uneia dintre ele face inadmisibilă cererea de revizuire, obligând la respingerea acesteia.

Din considerentele deciziei civile nr. 147 din 13.11.2013 a Curții de Apel Cluj, atacată cu prezenta cerere de revizuire, reiese, în esenţă, că motivele pentru care acțiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă au fost, în principal, două: primul, că reclamanta (actuala revizuentă) nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate; al doilea, că și în situația în care dreptul de proprietate al reclamantei ar fi fost dovedit, era absolut necesară administrarea probei cu expertiza topografică în vederea identificării în concret a fiecărui imobil, ca o condiție determinării situației lui juridice actuale.

Prin decizia civilă nr. 3332 din 27.11.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat statuările făcute de instanța de apel potrivit celor de mai sus, dispunând respingerea ca nefondate a recursurilor declarate în cauză, inclusiv a recursului declarat de actuala revizuentă.

Aşadar, chiar în situația în care, ipotetic, s-ar considera că înscrisurile depuse în susținerea cererii de revizuire ar face dovada deplină a faptului că reclamanta ori antecesorii săi ar fi avut – contrar celor reținute prin decizia atacată cu revizuire - calitatea de proprietar desăvârșit asupra imobilelor în litigiu, aceste înscrisuri nu erau de natură a conduce prin ele însele, fără a trebui completate cu alte mijloace de probă, la constatarea că acțiunea reclamantei putea fi admisă.

Sub acest aspect, proba cu expertiza rămânea în continuare indispensabilă soluționării cauzei, necesitatea administrării ei fiind stabilită, cu forță obligatorie, prin decizia de casare cu trimitere nr. 2368 din 15.03.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un ciclu procesual anterior.

Astfel fiind, trebuie considerat că înscrisurile nou depuse de revizuentă nu au, prin ele însele, aptitudinea de a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată prin decizia atacată cu revizuire, proba cu expertiza rămânând în continuare necesară soluționării cauzei.

Prin aceasta, rămâne neîndeplinită cerința legală ca înscrisul nou să aibă suficientă forță probantă prin el însuși, fără a mai fi necesar să fie confirmat prin alte mijloace de probă ori întregit cu alte dovezi. În consecință, înscrisurile nou depuse de revizuentă nu pot fi socotite nici determinante în soluționarea cauzei, simpla lor cunoaștere, neînsoțită de administrarea probei cu expertiza, nefiind de natură a conduce la pronunțarea altei soluții.

În aceste circumstanțe, s-a considerat inutilă examinarea apărărilor unora dintre intimați potrivit cărora înscrisurile nou depuse nu fac vorbire despre toate imobilele în litigiu, ci doar despre o parte dintre acestea, după cum apare ca inutil a fi examinat și dacă, într-adevăr, acestea au valoarea unor veritabile titluri ce dovedesc dreptul de proprietate al reclamantei revizuente.

Din aceleași rațiuni, este lipsit de utilitate a fi cercetate și celelalte apărări ale intimaților privitoare la neîntrunirea și a altor condiții rezultate din dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C.proc.civ.

Pentru toate aceste considerente, s-a admis excepția inadmisibilității cererii de revizuire, respingându-se, în consecinţă, cererea de revizuire formulată.

În legătură cu acordarea cheltuielilor de judecată, s-a reținut că au solicitat să le fie acordate cheltuieli de judecată prin prezenta decizie intimatele B. și Regia Națională a Pădurilor.

În ce o privește pe intimata B., aceasta a făcut dovada că judecarea prezentei cereri de revizuire i-a prilejuit cheltuieli în sumă totală de 6146,28 lei, reprezentând onorariu avocațial, cost al transportului la instanță și de cazare a reprezentantului avocat al intimatei.

Fiind parte câștigătoare a judecății în revizuire, iar revizuenta parte perdantă, s-a dispus obligarea acesteia din urmă la a-i plăti intimatei, în aplicarea prevederilor art. 274 C.proc.civ., suma de 6148,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la cererea intimatei Regia Națională a Pădurilor de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în revizuire, Curtea a reținut că, fiind parte câștigătoare, aceasta apărea ca îndreptățită la a obține cheltuieli de judecată în contra revizuentei. În același timp, însă, acordarea cheltuielilor de judecată este în mod necesar condiționată de dovedirea lor în condițiile stabilite de lege.

Dintr-o asemenea perspectivă, respectarea principiului contradictorialității și a celui al dreptului la apărare al părții căzute în pretenții (în speță, revizuenta), impune fără echivoc ca inclusiv dovezile ce atestă efectuarea unor cheltuieli de judecată să fie depuse la dosar mai înainte de închiderea dezbaterilor, pentru ca partea perdantă să le poată cunoaște și, după caz, să poată formula eventuale apărări în legătură cu acest capăt de cerere.

Or, intimata Romsilva a depus dovezile ce atestau efectuarea de cheltuieli de judecată doar ulterior datei închiderii dezbaterilor, astfel că nu pot fi luate în considerare de către instanță.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs revizuenta A. şi intimatele Regia Naţională a Pădurilor - prin Direcţia Silvică Suceava şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5 şi 9 C.proc.civ., revizuenta a susţinut următoarele:

Este nelegală soluţia Curţii de Apel Cluj de respingere a excepţiei de nelegală compunere a completului, în condiţiile în care această hotărâre a fost dată cu încălcarea legii în materie de incompatibilităţi, la pronunţarea acesteia participând şi un judecător incompatibil, ceea ce echivalează cu judecarea propriei incompatibilități.

Pe de altă parte, din moment ce s-a invocat şi incompatibilitatea absolută a judecătorilor care au participat la pronunţarea deciziei nr. 147 din 13.11.2013 a Curţii de Apel Cluj, soluţionarea excepţiei privind nelegala compunere a completului precum şi soluţionarea cererii de revizuire de către aceeaşi judecători contravine flagrant legii privind incompatibilităţile.

Aprecierea Curţii de Apel Cluj în sensul că revizuenta ar fi fost într-o „eroare de denominare” atunci când a invocat excepţia de nelegală compunere a instanţei este cel puţin neprocedurală, din moment ce în motivarea excepţiei s-a invocat şi starea de incompatibilitate a magistraţilor care fac parte din complet, „situaţia fiind echivalentă judecării propriei cauze”.

Or, prin nelegală compunere a completului se înţelege atât alcătuirea acestuia cu un număr de judecători necorespunzător, cât şi cu judecători care se aflau într-o situaţie de incompatibilitate, astfel cum art. 304 pct. 1 C.proc.civ. a fost interpretat în practica judiciară şi în doctrină. Instanţa este greşit alcătuită şi în situaţia în care la judecată participă un judecător incompatibil, întrucât dispoziţiile procedurale privind incompatibilităţile au caracter imperativ.

Pentru aceste considerente, hotărârea a fost dată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 1 C.proc.civ.).

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Cluj a încălcat regulile de desfăşurare a procesului, respectiv cele privind obligaţia instanţei de a se pronunţa şi asupra excepţiilor invocate de părţi.

Art. 129 C.proc.civ., care reglementează principiul aflării adevărului, prevede în alineatul ultim că judecătorii hotărăsc asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar acest obiect include şi excepţiile invocate de părţi, astfel încât nepronunţarea asupra acestora atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

În cauză, la termenul din 01.03.2016, revizuenta a invocat incompatibilitatea absolută a judecătorilor C. şi D., incompatibilitate care a fost motivată şi pe excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012; art. 24, 25 alin. (1), 27, 41 şi 45 C.proc.civ., în măsura în care permit ultraactivitatea legii vechi şi înlătură aplicarea imediată a legii noi privind incompatibilitatea.

În acest sens, s-a susţinut că legile de procedură se aplică nu numai cauzelor viitoare, ci şi celor în curs de judecată (Curtea Constituţională - decizia nr. 35/1996), în ceea ce priveşte actele procesuale viitoare, fără a afecta actele de procedură deja îndeplinite sub imperiul vechii legi. Legea veche supravieţuieşte doar cu titlu de excepţie şi numai în măsura în care nu este contrară sau incompatibila cu legea nouă.

În materie de incompatibilităţi a judecătorului există considerente de interes general proprii unei societăţi democratice care impun aplicarea imediată a legii noi.

Dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea garanţiilor privind organizarea şi compunerea tribunalului care, în opinia judecătorului european „reflectă principiul statului de drept, inerent oricărui sistem al Convenţie şi care se referă la orice dispoziţie din dreptul intern referitoare la compunerea tribunalului în fiecare cauză - precum cele privind delegările incompatibilitatea şi recuzarea magistraţilor - a cărei nerespectare are drept consecinţă nelegalitatea participării unui judecător la judecarea unei cauze şi constituie o încălcare a art. 6 paragraf 1 (Lavents c. Letonia, 28 noiembrie 2002; Coeme c. Belgia, 22 iunie 2000).

Incompatibilităţile, vizând obiectivitatea şi imparţialitatea instanţei de judecată, sunt situaţii juridice create din chiar momentul intrării în vigoare a legii noi. Acestea nu afectează substanţa cauzei, nu afectează raporturile între părţile în proces şi nici actele procesuale care au fost deja îndeplinite.

Incompatibilităţile nu fac parte din categoria drepturilor subiective constituite pe temeiul legii anterioare în favoarea uneia sau alteia dintre părţile unui proces care să justifice supravieţuirea legii procesuale vechi, ci constituie reguli adoptate de legiuitor în interesul general al bunei administrări a justiţiei în scopul asigurării imparţialităţii justiţiei în sensul art. 124 alin. (2) din Constituţie.

Incompatibilităţile nu impun subiecţilor de drept procesual o anumită conduită, ci vizează conduita instanţei de judecată, asigura imparţialitatea acesteia şi garantează realizarea dreptului la un proces echitabil.

Principiul legalităţii care trebuie să guverneze activitatea instanţelor de judecată impune judecătorului să se supună numai legii şi în primul rând dispoziţiilor constituţionale care trebuie să fie aplicate direct.

Normele de procedură privind incompatibilităţile absolute sunt norme de drept public care

interesează ordine publică şi organizarea judiciară astfel încât sunt de imediată aplicare.

În materie de incompatibilităţi preeminenţa prezentului faţă de trecut este de interes public major, astfel încât respectarea supremaţiei Constituţiei impune aplicarea imediată a legii noi.

Această excepţie de neconstituţionalitate a fost invocată nu numai în procedura de recuzare, ci şi în cadrul propriu-zis de soluţionare a cererii de revizuire, fiind conexă excepţiei de incompatibilitate absolută invocată la termenul din 01.03.2016.

În aceste condiţii, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire avea obligaţia ca, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale, indiferent de faptul că anterior în procedura recuzării a fost respinsă această cerere.

De asemenea, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, avea obligaţia de a decide şi asupra excepţiei de incompatibilitate absolută.

Or, aşa cum rezultă din decizia recurată, Curtea de Apel Cluj nu s-a pronunţat asupra acestor excepţii de ordine publică.

Este nelegală admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire şi respingerea cererii ca inadmisibilă pe motiv că înscrisul nou nu este determinant cauzei.

Nedovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate a fost considerentul decisiv în pronunţarea deciziei supuse revizuirii, cu autoritate de lucru judecat.

Acea decizie a fost invocată ulterior în toate acţiunile ce au avut ca obiect restituirea imobilelor în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Curtea de Apel Suceava pronunţându-se în sensul respingerii acţiunilor tocmai ca urmare a invocării prezumţiei de lucru judecat. De asemenea, şi în procedurile prevăzute de Legea nr. 247/2005, a fost invocată prezumţia de lucru judecat întemeiată pe această decizie.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr. x încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 şi actele conexe depuse la dosar constituie un „înscris doveditor” în sensul art. 322 pct. 5 C.proc.civ., prin care se atestă o alta situaţie de fapt decât cea afirmată de instanţa de apel în urma „analizei contextului istoric”.

Aceste înscrisuri sunt esenţiale şi determinante sub aspectul existenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu şi a dovedirii acestui drept, sunt probante prin ele însele în ce priveşte existenţa dreptului de proprietate al reclamantei, nefiind necesară sub acest aspect completarea prin alte mijloace de probă.

După încheierea acestui act de vânzare-cumpărare, statul austriac nu a mai avut în Bucovina nicio proprietate, astfel încât aceste înscrisuri infirmă în totalitate toată construcţia aşa zisei „analize a contextului istoric" pe care s-a fundamentat în mod decisiv decizia civilă nr. 147 din 13.11.2013.

Pe de altă parte, expertiza nu constituie un mijloc de probă prin care se dovedeşte existenţa dreptului de proprietate, ci doar constată amplasamentul unei proprietăţi existente.

În litigiul ce a format obiectul dosarului în care a fost pronunţată decizia supusă revizuirii, instanţa de judecată a fost învestită şi cu o acţiune în radierea dreptului de proprietate al Statului Român pentru nevalabilitatea titlului statului.

Pentru soluţionarea acţiunii în rectificare (radiere) tabulară nu trebuie administrată proba cu expertiză topo, astfel încât înscrisurile noi sunt probante şi suficiente prin ele însele pentru a determina radierea dreptului statului pentru nevalabilitatea înscrierii ca efect al nevalabilităţii titlului.

Pe de altă parte, conform jurisprudenţei, înscrisul nou doveditor trebuie să fie doar apt de a putea duce la o altă soluţie nu să şi determine ab initio o altă soluţie, caracterul efectiv şi real determinant al înscrisului fiind analizat numai odată cu evocarea fondului.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva a criticat dispoziţiile de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, respectiv a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, susţinând următoarele:

Instanţa de apel a stabilit în mod greşit sarcina probei privind data descoperirii înscrisurilor noi, atunci când a constatat că niciunul dintre intimaţi nu a înfăţişat dovezi din care să rezulte că revizuenta ar fi descoperit înscrisurile anterior datei de 17.11.2015, astfel încât să se poată lua în considerare o altă zi de început a curgerii termenului de declarare a revizuirii.

Sarcina probei revine revizuentei, pe temeiul art. 1169 C.civ., mai mult, faptele negative nu trebuie dovedite, deoarece pentru probarea lor s-ar ajunge la dovedirea unui şir infinit de fapte pozitive.

Instanţa de apel a luat în considerente, în mod greşit, data de 17.11.2015 pentru calcularea termenului de formulare a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ.

Revizuirea deciziei nr. 147 din 13.11.2013 a fost cerută în considerarea înscrisurilor în limba germană or, data de 17.11.2015 este înscrisă pe traducerile în limba română, astfel încât revizuenta nu a dovedit decât faptul că a luat cunoştinţă de traduceri în 17.11.2015, fără a face dovada că în aceeaşi zi a luat la cunoştinţă şi despre înscrisurile în limba germană, cu toate că avea această obligaţie.

Recurenta a susţinut că, din modul în care au fost îndeplinite actele procesuale în cauză, rezultă că revizuenta a avut cunoştinţă de aceste înscrisuri în timpul celor 15 ani cât a durat judecata cauzei.

Anexat cererii de revizuire, a fost depus în limba germană doar contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1870, celelalte înscrisuri fiind depuse doar în traducerea în limba română. În cererea de revizuire nu s-a menţionat că celelalte documente în limba germană vor fi depuse ulterior.

Mai mult decât atât, dacă revizuenta ar fi dorit să nu planeze suspiciunea tardivităţii, ar fi depus dovada luării la cunoştinţă despre documentele scrise în limba germană, ceea ce nu a făcut, ci s-a mărginit doar la data de pe traducerile acestora, ceea ce nu este relevant în speţa de faţă.

Nu poate fi admisă susţinerea că la data de 17.11.2015 revizuenta a luat la cunoştinţă doar de traducerile înscrisurilor, iar de documentele în limba germană a luat la cunoştinţă doar în martie 2016 (când s-a efectuat a doua traducere), cu excepţia contractului nr. x.

Revizuirea nu putea fi întemeiată doar pe traduceri, fără ca revizuenta să fie în posesia documentelor originale, respectiv copii atestate ale acestor documente şi nici nu este posibil ca A. să fi „descoperit” întâi traducerile documentelor şi abia ulterior documentele în limba germană.

În plus, la termenul din 22.03.2016, la trei luni de la învestirea instanţei, revizuenta a depus înscrisuri, atât în limba germană, cât şi traducerea lor în limba română, despre care nu s-a făcut vorbire în cererea de revizuire şi care nici nu au fost depuse odată cu cererea de revizuire, respectiv: Nota explicativă nr. 36792 din 1870 f 10 c din 20.10.1870 şi adresa nr. 19689. 1870 10 C. Traducerea adresei nr. 36742 din 1870 f 10 C a fost depusă în decembrie 2015.

Pentru traducerile depuse în decembrie 2015, traducătorul E. nu a specificat numărul şi data cererii în temeiul căreia a efectuat traducerile. în schimb, pentru traducerile depuse în martie 2016, traducătorul F. precizează pentru fiecare înscris tradus că a efectuat traducerea „potrivit cererii scrise din 14.03.2016 păstrate în arhiva biroului de traduceri”.

Recurenta a făcut referire şi la întâmpinarea depusă la data de 23.05.2007, în dosarul nr. x/86/2006, aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava, în care se precizează: „A. a dobândit proprietatea şi prin cumpărarea unor mari domenii forestiere. Spre exemplu, în anul 1870 statul austriac a vândut către A. vastul domeniu muntos Câmpulung Moldovenesc şi Dorna în suprafaţă de 69.217 ha cu suma de 2.900.000 coroane (...)”.

Aşadar, la momentul 2007, A. avea cunoştinţă despre existenţa contractului pe care îşi sprijină cererea de revizuire, precum şi despre existenţa celorlalte înscrisuri depuse în prezentul dosar.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 6.203 lei, recurenta a susţinut că cererea sa a fost respinsă în mod netemeinic şi nelegal.

O parte dintre dovezi a fost depusă în şedinţa publică din data de 4.10.2016, iar o parte a fost ataşată la concluziile scrise.

Contrar aprecierii instanţei de apel, aceste dovezi nu trebuiau puse în discuţia părţilor.

Cheltuielile de transport şi de cazare solicitate în cauză (tarife/preţuri fixe stabilite de unităţile de cazare, de compania de transport aeriană) nu puteau fi cenzurate de către instanţă, din oficiu sau la cererea părţii care a pierdut procesul, ca în cazul onorariului de avocat.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Suceava a criticat respingerea excepţiei privind tardivitatea cererii de revizuire, susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 1169 C.civ. privind sarcina probei.

După cum a dovedit recurenta în cursul judecării cererii de revizuire, revizuenta a avut cunoştinţă despre actul de vânzare cumpărare din anul 1870, invocat drept motiv de revizuire, încă din data de 23.05.2007, deoarece a făcut trimitere la acesta prin întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/86/2006 aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava.

Lipsa de diligenţă şi dezinteresul în procurarea înscrisului nu pot fi apreciate decât ca fiind culpabile şi nimeni nu poate invoca în apărare propria culpă.

Este adevărat că, prin invocarea excepţiei tardivităţii, Direcţia Silvică Suceava era obligată să preia iniţiativa probei şi sa facă dovada acesteia, dar raportat la speţa în sine, s-a luat aceasta iniţiativă, dovadă fiind cererea de probe formulată în faţa instanţei la termenul din 4.10.2016, prin care s-a solicitat să se prezinte de către revizuentă dovezi relative la data formulării cererii de eliberare a înscrisului invocat ca nou, dovada comunicării acestui înscris de către entitatea deţinătoare, dovada transmiterii lui spre traducere, întrucât luarea la cunoştinţă nu poate fi raportată la data primirii traducerii, ci în mod obiectiv la data când i s-a comunicat copia legalizată a înscrisului.

Numai prin admiterea, cercetarea şi analiza, după administrare a acestor probe se putea emite o soluţie de natură a fi apreciată ca reprezentând adevărul juridic cu privire la data la care s-a luat la cunoştinţă de către revizuentă despre existenţa acestui înscris.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursurile declarate de către Regia Naţională a Pădurilor, prin Direcţia Silvică Suceava şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, cu toate că au fost formulate prin cereri distincte, ambele vizează aceeaşi dispoziţie adoptată prin decizia recurată, anume cea de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, astfel încât vor fi analizate împreună criticile pe acest aspect, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Urmează a se evalua ulterior şi motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată, aparţinând recurentei Romsilva.

Înalta Curte constată că excepţia tardivităţii cererii de revizuire a fost respinsă în mod corect de către Curtea de Apel Cluj, cererea fiind formulată în termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.,

respectiv o lună de la data descoperirii înscrisurilor doveditoare invocate.

Ambele recursuri se bazează pe premisa că termenul trebuie calculat în raport de data descoperirii înscrisurilor în limba germană, invocate în susţinerea cererii întemeiate pe art. 322 pct. 5 C.proc.civ., şi nu de data procurării traducerii în limba română.

Această premisă este greşită, în condiţiile în care norma ce reglementează termenul de formulare a revizuirii se referă la „înscrisuri doveditoare”, aşadar la acele mijloace de probă ce au aptitudinea de a dovedi faptul pretins.

Acest caracter îl prezintă, în mod neechivoc, înscrisurile pe care se fundamentează cererea de revizuire, dar nu se poate ignora că, atunci când acestea sunt redactate într-o limbă străină, partea care le invocă are obligaţia de a ataşa la cererea de chemare în judecată traduceri certificate de către partea însăşi, conform art. 112 alin. (4) C.proc.civ. Aceeaşi obligaţie revine titularului cererii de revizuire, în aplicarea art. 326 alin. (1) C.proc.civ., care trimite la prevederile referitoare la judecata cererii introductive.

Aşadar, din punct de vedere probator, înscrisul redactat într-o limbă străină produce efecte împreună cu traducerea sa, care atestă conţinutul înscrisului tradus.

Faţă de puterea doveditoare a traducerii, data procurării acesteia poate fi luată în considerare la calcularea termenului cererii de revizuire, dat fiind că cererea nu ar putea fi soluţionată în absenţa traducerii, partea suportând sancţiunile procedurale aferente neîndeplinirii obligaţiei de depunere a traducerii certificate (în legătură cu care se aplică în mod corespunzător prevederile art. 141 C.proc.civ.).

Întrucât Curtea de Apel s-a raportat, în mod corect, la data înscrisă pe traducerile în limba română ale înscrisurilor invocate în cererea de revizuire, considerând că revizuenta şi-a îndeplinit obligaţia de dovedire a datei descoperirii înscrisurilor, nu poate fi primită susţinerea recurentei Romsilva privind stabilirea greşită a sarcinii probei. De altfel, după cum rezultă din cererile de recurs, recurentele nu au contestat data traducerii, ci doar relevanţa acesteia pentru calcularea termenului, astfel încât nu se pune problema inversării sarcinii probei.

În acelaşi context, referirea recurentei RNP – Direcţia Silvică Suceava la solicitarea adresată instanţei de revizuire la termenul de judecată din 4.10.2016, din care ar rezulta îndeplinirea obligaţiei de a înfăţişa dovada contrară celor afirmate de către revizuentă, este nerelevantă, cât timp solicitarea a fost formulată în considerarea datei la care s-a luat cunoştinţă de înscrisurile în limba germană, şi nu a datei traducerii în limba română.

Cât priveşte susţinerea ambelor recurente în sensul că revizuenta a avut cunoştinţă de actul de vânzare - cumpărare încă din data de 23.05.2007, deoarece a făcut trimitere la acesta prin întâmpinarea depusă în dosarul în care s-a pronunţat decizia supusă revizuirii, se constată că această susţinere interesează admisibilitatea cererii de revizuire şi nu însuşi termenul pentru formularea acesteia.

După cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, termenul instituit prin art. 324 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. este unul subiectiv şi este legat de data procurării înscrisului probator al faptului pretins, rezultată din dovezile administrate de către revizuentă, înscris ce este înfăţişat pentru prima oară în materialitatea sa.

Împrejurarea că, eventual, revizuenta a cunoscut despre existenţa înscrisului în cursul procesului finalizat prin decizia supusă revizuirii, fără a-l fi depus în mod efectiv la dosar, precum şi motivele pentru care nu l-a înfăţişat instanţei în materialitatea sa, au relevanţă exclusiv în evaluarea cerinţelor desprinse din art. 322 pct. 5 C.proc.civ., motiv pentru care susţinerea recurentelor nu va fi primită.

Va fi înlăturată şi susţinerea Romsilva în legătură cu depunerea, în cursul judecării cererii de revizuire, a unor înscrisuri ce nu au fost invocate în cererea introductivă, în condiţiile în care Curtea de Apel a soluţionat excepţia tardivităţii revizuirii în raport de data de 17.11.2015, şi nu de date ale unor traduceri ulterioare, astfel încât legalitatea dispoziţiei instanţei trebuie verificată în limitele în care dispoziţia a fost adoptată şi motivată.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a respins criticile recurentelor vizând soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de revizuire.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pretins efectuate de către recurenta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva în cursul judecării revizuirii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel a respins cererea recurentei cu acest obiect, constatând că nu au fost depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor dovezi de efectuare a unor asemenea cheltuieli.

În conformitate cu art. 167 alin. (2) C.proc.civ., dovezile încuviinţate trebuie administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Dovedirea existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată de către partea care a câştigat procesul şi care a pretins acordarea lor este supusă acestei condiţii de administrare a probelor, întocmai ca în cazul oricărei alte cereri a părţilor adresate instanţei de judecată în cursul procesului.

Nerespectarea acestei obligaţii atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovezi pe acel aspect, astfel încât înscrisurile doveditoare depuse după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi luate în considerare la soluţionarea cauzei.

Este adevărat că recurenta Romsilva a depus anumite înscrisuri chiar la termenul din 4.10.2016, când instanţa a rămas în pronunţare, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs, însă din conţinutul acestora reiese doar dovada deplasării consilierului juridic la câteva termene de judecată, nu şi a costului transportului, în legătură cu care dovezile au fost depuse odată cu concluziile scrise, pentru termenul la care pronunţarea a fost amânată, împreună cu dovada cheltuielilor de cazare.

Pentru acest motiv, au fost respinse criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de intimatele Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor – Direcţia Silvică Suceava.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către revizuenta A., se constată următoarele:

Motivul de recurs vizând nelegala compunere a completului de judecată ce a soluţionat cererea de revizuire, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C.proc.civ., se referă, pe de o parte, la dispoziţia Curţii de Apel de respingere a excepţiei nelegalei compuneri, iar, pe de altă parte, la pronunţarea hotărârii de către o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Se observă că revizuenta nu a indicat în mod explicit dispoziţiile legale pretins încălcate, dar din referirea la incompatibilitatea absolută se deduce că partea se raportează la prevederile noului Cod de procedură civilă. Întrucât prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. s-au formulat critici tocmai în legătură cu dispoziţiile art. 41 din noul cod, urmează ca ambele motive de recurs să fie evaluate împreună, din perspectiva apărărilor formulate de parte pe aspectul alcătuirii completului de judecată şi a modului de soluţionare a acestora.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut, pe de o parte, că soluţionarea acestei excepţii, ca şi însăşi cererea de revizuire, s-a făcut de către un complet format din judecători incompatibili, iar, pe de altă parte, că acest complet trebuia să se pronunţe asupra sesizării Curţii Constituţionale, indiferent de faptul că aceeaşi cerere fusese anterior soluţionată în procedura recuzării, totodată, asupra excepţiei de incompatibilitate absolută.

Criticile revizuentei nu sunt fondate.

Din actele dosarului, rezultă că la termenul din 1.03.2016, revizuenta a formulat o a doua cerere de recuzare a ambilor judecători din completul învestit aleatoriu cu soluţionarea cererii de revizuire (o primă cerere fusese respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 8.02.2016, iar o cerere similară ulterioară a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 18.05.2016), precum şi excepţia incompatibilităţii absolute a acestora, pe temeiul art. 45 cu referire la art. 41 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.

Revizuenta a precizat verbal, la termenul de judecată, că aceste cereri se întemeiază pe excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 şi ale art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27, 41 şi 45 din noul Cod de procedură civilă, cu finalitatea aplicării dispoziţiilor din noul cod referitoare la incompatibilităţi şi în procese începute anterior intrării în vigoare a noului cod, precum cel de faţă.

Aşadar, revizuenta a invocat incompatibilitatea în care s-ar fi aflat membrii completului de judecată pe calea recuzării, iar cererile succesive cu acest obiect au fost soluţionate în conformitate cu prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, respectiv de către alte complete de judecată decât cel învestit cu soluţionarea revizuirii.

Faptul că revizuenta a invocat acest incident procedural şi pe calea unei excepţii procesuale nu are nicio relevanţă din punctul de vedere al obiectului apărării, cât timp orice incident referitor la compunerea completului de judecată se soluţionează de către un alt complet, pe temeiul normei anterior menţionate, iar în cauză s-a dezlegat în mod corespunzător aspectul procedural al pretinsei incompatibilităţi.

Din acest motiv, susţinerea recurentei în sensul că însuşi completul de judecată în legătură cu care s-a invocat incompatibilitatea trebuia să decidă asupra excepţiei cu acest obiect este contrară dispoziţiilor din Regulamentul de ordine interioară şi nu poate fi primită.

De asemenea, este nefondată şi susţinerea potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluţionarea revizuirii ar fi trebuit să soluţioneze încă o dată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Asupra acestei cereri s-a pronunţat, în sensul respingerii ca inadmisibilă, chiar completul care a soluţionat cererea de recuzare de la 1.03.2016 (ulterior, aceeaşi soluţie a fost dată şi în privinţa unei noi cereri identice, printr-o încheiere de la data de 18.05.2016), iar respingerea sesizării Curţii Constituţionale prin încheierea din 22.03.2016 a fost confirmată irevocabil prin decizia nr. 1726 din 30.09.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, completul de judecată nu mai era învestit cu sesizarea Curţii Constituţionale, din moment ce cererea fusese deja soluţionată irevocabil, iar revizuenta nu a criticat, nici prin recursul împotriva încheierii din 22.03.2016, nici prin recursul de faţă, soluţionarea acelei cereri de către completul de judecată învestit potrivit art. 110 alin. 1 din Regulament.

Faţă de aceste considerente, sunt nefondate susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Singura apărare rămasă nesoluţionată la momentul dezbaterilor asupra revizuirii era aceea a excepţiei nelegalei compuneri a completului.

Această excepţie, invocată de către revizuentă la termenul din 2.02.2016, a fost justificată prin faptul că cei doi membri ai completului au pronunţat chiar decizia ce formează obiectul cererii de revizuire. În drept, revizuenta a invocat prevederile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor.

Din cererea depusă în scris, rezultă că partea a făcut referire şi la art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din noul Cod de procedură civilă, însă doar pentru a arăta că cei doi judecători nu pot soluţiona excepţia de nelegalitate a compunerii completului, astfel cum a fost motivată anterior, şi nu ca temei al excepţiei.

Cazurile de incompatibilitate descrise în art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din noul cod, precum şi cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, au fost invocate distinct, ca motive de recuzare, printr-o cerere formulată tot la data de 2.02.2016.

După cum s-a arătat deja, cererea de recuzare a fost soluţionată în conformitate cu prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, fiind respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 8.02.2016.

Aşadar, ceea ce avea de verificat Curtea de Apel, faţă de motivarea excepţiei nelegalei compuneri a completului, era doar nerespectarea prevederilor legale referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, context în care Înalta Curte constată că instanţa a procedat în mod corespunzător, reţinând că revizuenta nu invocă, în realitate, un incident procedural legat de compunerea completului de judecată.

Contrar susţinerilor recurentei, faţă de toate actele de procedură arătate anterior, Înalta Curte constată că, la momentul pronunţării deciziei recurate, cei doi membri ai completului nu erau incompatibili să soluţioneze cererea de revizuire şi, cu atât mai puţin, excepţia vizând modul de repartizare aleatorie a cauzei.

Acest incident procedural legat de compunerea completului a fost tranşat în cursul judecăţii, cu motivarea că nu este incident art. 41 sau 42 din noul Cod de procedură civilă, dat fiind că decizia supusă revizuirii a fost pronunţată într-o cauză iniţiată înainte de intrarea în vigoare a acestuia, iar sub imperiul vechiului cod, potrivit deciziei nr. 2/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, judecătorul care a pronunţat hotărârea pe fond nu este incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire.

Din motivele de recurs, nu rezultă că recurenta – revizuentă a criticat nelegalitatea încheierii din camera de consiliu de la 8.02.2016, prin care cererea de recuzare a fost respinsă cu motivarea arătată anterior (celelalte două cereri de recuzare au fost respinse ca tardive). Susţinerile referitoare la incompatibilitatea absolută (potrivit noului cod) au fost reiterate doar în contextul criticilor privind nepronunţarea completului asupra sesizării Curţii Constituţionale şi a excepţiei de incompatibilitate, iar aceste critici sunt nefondate, pentru considerentele deja expuse.

Întrucât cei doi judecători, membri ai completului, nu erau incompatibili să soluţioneze cererea de revizuire, sunt nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C.proc.civ. şi vor fi respinse ca atare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând aplicarea greşită a legii prin decizia recurată, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate a revizuirii privind caracterul determinant al înscrisurilor noi, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Criticile recurentei revizuente se bazează pe premisa greşită că nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei în cererea în revendicare a fost unicul considerent decisiv în pronunţarea deciziei supuse revizuirii.

După cum s-a arătat prin decizia recurată, două considerente au fost esenţiale în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii în revendicare: primul, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate; al doilea, că și în situația în care dreptul de proprietate al reclamantei ar fi fost dovedit, era absolut necesară administrarea probei cu expertiza topografică în vederea identificării în concret a fiecărui imobil, ca o condiție determinării situației lui juridice actuale.

Necesitatea administrării probei cu expertiză tehnică a fost statuată prin decizia nr. 2368 din 15.03.2011, prin care Înalta Curte a casat decizia Curţii de Apel şi a trimis cauza spre rejudecare, „deoarece este necesară stabilirea şi a situaţiei de pe teren, care poate să facă imposibilă restituirea imobilelor, în măsura în care dreptul de proprietate asupra fiecărei parcele de teren ar fi constatat.”

Considerentul redat atestă faptul că instanţa supremă a statuat şi pentru ipoteza în care s-ar dovedi dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor revendicate şi s-ar pune în discuţie restituirea efectivă a acestora. Restituirea, ce reprezintă finalitatea revendicării, s-ar putea dovedi imposibilă faţă de situaţia juridică actuală a fiecărei parcele de teren, motiv pentru care era absolut necesară proba cu expertiză, tocmai pentru „a fi individualizat obiectul litigiului dedus judecăţii, locul situării acestuia, vecinătăţile şi afectaţiunea imobilelor”, după cum s-a arătat în decizia de casare.

Proba cu expertiză nu a fost administrată în cadrul rejudecării după casare, din culpa reclamantei, prin decizia supusă revizuirii dispunându-se decăderea reclamantei din dreptul de a administra proba, ca urmare a neplăţii costului expertizei.

Astfel, cererea în revendicare a fost respinsă nu numai din cauza nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei, însă şi pentru motivul nedovedirii posesiei exercitate de către pârâţi cu privire la întreaga suprafaţă de teren revendicată şi la toate construcțiile pretins a fi restituite.

Acest din urmă argument este distinct de cel referitor la dovada dreptului de proprietate şi a fost decisiv în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii în revendicare, în sensul că ar fi fost suficient prin el însuşi pentru adoptarea soluţiei de respingere a cererii, chiar în ipoteza în care s-ar fi probat dreptul de proprietate, interesând aspectul relativ la restituirea efectivă, în raport de situaţia juridică actuală a fiecărei parcele de teren.

Argumentele redate în motivarea deciziei supuse revizuirii nu pot fi cenzurate în prezenta cale extraordinară de atac, deoarece ţin de legalitatea hotărârii, ce putea fi verificată exclusiv pe calea recursului (care, de altfel, a fost exercitat, prin decizia nr. 3332 din 27.11.2014 a Înaltei Curţi respingându-se recursul ca nefondat).

Ca atare, este corectă concluzia Curţii de Apel din decizia recurată în cauză, în sensul că înscrisurile noi, depuse în susţinerea cererii de revizuire, despre care s-a pretins că dovedesc dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor revendicate, nu aveau aptitudinea de a conduce, prin ele însele, la o altă soluţie decât cea pronunţată.

Neadministrarea probei cu expertiză şi, deci, nedovedirea situaţiei juridice actuale, în

vederea restituirii terenurilor, rămâne, chiar dacă s-ar dovedi dreptul de proprietate, un argument esenţial în adoptarea soluţiei de respingere a cererii în revendicare. Acesta nu poate fi cenzurat în cadrul revizuirii, limitat la înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, astfel încât nu pot fi primite susţinerile recurentei – revizuente în legătură cu forţa probantă a expertizei şi nici cu inutilitatea administrării probei cu expertiză.

Întrucât instanţa de revizuire a constatat în mod corect că revizuirea nu este admisibilă în condiţiile în care înscrisurile noi nu au suficientă forţă probantă prin ele însele, fără a mai fi necesar să fie confirmate prin alte mijloace de probă ori întregite cu alte dovezi şi, deci, nu pot fi considerate determinante în soluţionarea cauzei, Înalta Curte a respins criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de către revizuentă, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.