Unrealized profit claims in free trade zone concessions: Objective liability and force majeure limits on concessionaire damages

Decizia nr. 1259/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanțele cauzei;

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată;

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC A. SA Constanța, în contradictoriu cu pârâții CN B. SA Constanța și Statul Român, prin C., a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000.000 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri reprezentând profit nerealizat până la data introducerii acțiunii, obligarea pârâtelor la dobânda legală aferentă debitului de la pct. 1 cu începere de la data introducerii acțiunii și până la achitării efective și cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea Tribunalului București;

Prin sentința nr. 10619 din 08 iulie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, a obligat pârâta CN B. SA Constanța la plata sumei de 5.000.000 dolari SUA, echivalent în lei la momentul, plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă și a obligat aceeași pârâtă la dobânda legală aferentă debitului de 5.000.000 dolari SUA, de asemenea în lei, cu începere de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă.

1.3. Hotărârea Curții de Apel București în primul ciclu procesual;

Prin Decizia nr. 207 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul împotriva sentinței comerciale nr. 10619 din 8 iulie 2009, a anulat această sentință comercială și a trimis cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția a fost menținută prin Decizia nr. 645 din 10 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca urmare, dosarul a fost înregistrat, în primă instanță, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.4. Hotărârea supusă recursului;

Prin sentința civilă nr. 3871 din 8 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, excepția prescripției, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA și intervenientul C. și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 5 milioane dolari SUA, echivalentul în lei la momentul plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă.

Totodată, a obligat pe pârâți, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 5 milioane dolari SUA, echivalentul în lei, începând de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității în privința neefectuării de către reclamantă a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004, a constatat că acest act normativ reglementa forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere.

Investitorii trebuiau să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. În speță, reclamanta a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului său.

Prima instanță a reținut că H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090, la data de 23 noiembrie 2004. Având în vedere prevederile art. 78 din Constituție, reiese că actul normativ invocat de pârâtă a intrat în vigoare cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de concesiune, dispusă prin sentința Tribunalului lași nr. 915/E din 2 decembrie 2004, fiind de menționat că dezbaterile asupra fondului avuseseră loc anterior publicării H.G. nr. 1900/2004 în M. Of., pe data de 11 noiembrie 2004, când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, soluționând-o prin sentință executorie.

În speță, exista o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 (alin. (6), fila 6).

În privința excepției prescripției acțiunii, instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocat de pârâte, nu este aplicabil cererii reclamantei, deoarece art. 19 alin. (2)1 din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică și contractelor administrative (cum este cazul contractului de concesiune), a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 2 august 2007, ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune (25 august 2005).

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu și contractelor administrative.

De aceea, în lipsa unui termen special de prescripție în vigoare la data introducerii prezentei cereri, Curtea a considerat că termenul de prescripție este cel de 3 ani, termen general de prescripție aplicabil drepturilor de creanță, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prima instanță a reținut că acesta curge de la data când se naște dreptul la acțiune.

În speță, data nașterii dreptului la acțiune este data rezilierii judiciare a contractului de concesiune.

Momentul rezilierii judiciare a contractului de concesiune a fost același cu cel al constatării lipsei culpei concesionarei în încetarea raporturilor contractuale, relevantă în contextul imputării culpei de către concedenta, care a și reziliat, pe acest temei, contractul de concesiune.

Dreptul la acțiunea în despăgubiri nu se putea naște decât de la momentul constatării inexistenței culpei contractuale a concesionarei, căreia i s-a notificat rezilierea contractului pe un temei neconfirmat în cadrul acestei acțiuni.

S-a reținut ca fiind relevante sub aspectul lipsei culpei reclamantei-concesionare și consacrării judiciare a bunei sale credințe, recunoscută acesteia în litigiul anterior, considerentele de la fila 14 (ultim alineat) - fila 16 a sentinței nr. 915/E din 2 decembrie 2004 a Tribunalului Iași, intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, curtea de apel a observat că există o diferență între momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în reziliere (momentul dispariției cauzei contractului prin abrogarea regimului de facilități fiscale) și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire, ca urmare a rezilierii judiciare ex nunc a unui contract de concesiune (momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de reziliere).

Observând ca termenul de 3 ani nu s-a împlinit până la data introducerii cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului a respins excepția prescripției acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998, nu instituie interdicția subconcesionării, ci doar a menționării unei asemenea interdicții în contractul de concesiune (interdicție inexistentă, în speță, având în vedere Clauza 11.2 din Contract, contrară).

Pe de alta parte, textul menționat se referă la subconcesionare și nu la cesiunea contractului de concesiune. Chiar dacă cele doua sunt apropiate din punct de vedere juridic, ele nu sunt identice.

Cum art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998 este o norma juridică specială, ea se aplica strict, doar subconcesiunii, nu și altor cazuri asemănătoare, potrivit principiului,,norma speciala este de strictă aplicare”.

Nici Legea nr. 219/1998 și nici normele sale de aplicare nu prevedeau sancțiunea nulității absolute pentru cesiunea contractului de concesiune.

A reținut, de asemenea, prima instanță, că cesiunea contractului de concesiune s-a făcut, la acea dată, cu acordul concedentei, care a încheiat cu cesionara SC A. SA un Act Adițional la Contractul de concesiune din 1997, de confirmare a acceptării cesiunii.

Ca o confirmare, concedenta CN B. SA a pretins SC A. SA, și nu altei persoane, executarea obligațiilor contractuale izvorâte din contractul de concesiune, solicitând tragerea la răspundere contractuală a concesionarei SC A. SA pentru neplata de către aceasta a redevenței.

Referitor la celalalt argument invocat de pârâte, privind lipsa capacității de folosință, Curtea a considerat ca acesta este neîntemeiat, fiindcă cedenta SC D. SRL avea dreptul de a cesiona contractul de concesiune, chiar cu titlu gratuit, acest singur act juridic neîncălcând scopul stabilit în momentul înființării acesteia.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CN B. SA, judecătorul fondului a reținut că și aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, a observat că acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația „adecvată și efectivă" prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului, pe temeiul răspunderii obiective.

Ori, în temeiul art. 31 alin. (2) coroborat cu art. 35 lit. b) din Legea nr. 219/1998, obligația dezdăunării revine concedentului. Despăgubirea se stabilește prin acordul dintre concedent si concesionar, iar in lipsa unui acord, de către instanța judecătorească.

Totodată, a apreciat ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reținând că abrogarea regimului de facilități fiscale, existente la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de pârâtul Statul Român, fapt ce a dus la dispariția cauzei contractului și nașterea contextului rezilierii înainte de momentul acordării ajutorului de stat, prin care contractul ar fi putut fi salvat.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că la data de 27 ianuarie 1997, între RA E. SA (actuala CN B. SA) și SC D. SRL s-a încheiat un contract de concesiune cu privire la o suprafață de 15.966,77 mp, teren proprietate publică de stat, pe o perioadă de 50 ani. Prin Act adițional, RA E. SA a acceptat transferarea drepturilor și obligațiilor derivând din contractul cesionat către SC A. SA.

La acel moment se aflau în vigoare prevederile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere. Prin cap. V, Legea nr. 84/1992 instituia o serie de facilități menite să promoveze schimburile internaționale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi și să sporească posibilitățile de folosire a resurselor economiei naționale.

Principalele facilități fiscale care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate prin Circulara Vămilor nr. 14.935/1999 și Decizia nr. 753/2001 a F., O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A., raportată la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a F. (care a reluat Circulara Vămilor nr. 14.935/1999), O.U.G. nr. 217/1999 privind impozitul pe profit (raportată, și ea, la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a F.) și Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și Legea nr. 244/2004, de modificare și completare a Legii nr. 84/1992.

În considerarea abrogării tuturor facilităților fiscale inițial vizate, intimata-reclamanta a opus concedentei-pârâte, pe calea excepției de neexecutare a contractului de concesiune, refuzul de a mai continua plata redevențelor (ianuarie 2000). Refuzul concesionarei a fost pus în aplicare începând cu luna octombrie 2000 (aspect validat prin sentința nr. 915/E din 2 decembrie 2004 a Tribunalului Iași).

S-a observat că pierderea activității reclamantei ca urmare a abrogării regimului de facilități fiscale reiese din declarațiile partenerilor de afaceri ai concesionarei, care și-au anunțat intenția de a renunța la investiții.

S-a reținut, de asemenea, ca fiind importantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voința părților, efectul acestei situații fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comerciala.

În temeiul principiului autorității lucrului judecat, Curtea de apel a constatat că a fost antrenată răspunderea RA E. SA pentru Statul Român, aceasta fiind obligată la despăgubiri către reclamantă pentru prejudiciile create prin încetarea contractului de concesiune.

Susținerea pârâtei CN B. SA că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităților fiscale este neîntemeiată, întrucât legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

În acest sens, instanța de fond, reținând dispozițiile art. 31, art. 32, art. 35 din Legea nr. 219/1998, precum și cele ale art. 69, 70 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin H.G. nr. 216/1999, a constatat că acestea consacră obligația concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale a părții reglementare a contractului de concesiune, a denunțării unilaterale a acestuia, a incapacității de îndeplinire a obligațiilor, precum și obligația concedentului de a restabili echilibrul contractual în cazul în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporționat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse.

Legiuitorul a instituit în sarcina concedentului obligația de a-l despăgubi pe concesionar în toate situațiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea, fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Răspunderea reglementată de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 și de art. 69 din H.G. 216/1999 este o răspundere obiectivă.

În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (obligatorie în temeiul principiului autorității de lucru judecat) se arată că în materia contractului de concesiune și în baza legislației existente se putea desființa contractul prin reziliere și prin constatarea neexecutării lui (legea în vigoare la acel moment respectiv art. 31 din Legea nr. 219/1998), nu doar prin culpă conform principiului clasicei rezilieri.

Aceeași decizie a Înaltei Curții de Casație și Justiție privitoare la construcția edificată statuează că acest lucru ar fi fost posibil doar cu plata de despăgubiri de către concedent.

Ca atare, pentru paguba efectivă, pretențiile reclamantei au fost soluționate prin decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, principiul de drept vizând, însă atât damnum emergens cât și lucrum cessans.

Referitor la susținerea pârâtelor, în sensul că dreptul pretins de reclamantă ar fi fost integral reparat prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prima instanță a reținut că aceasta este nefondată, deoarece instanțele au dispus despăgubirea concesionarei SC A. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare, prin acordarea unei sume de bani cuvenită acesteia în calitatea sa de constructor pe terenul altuia (de bună-credință). Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare a fost separată și independentă de regimul special al concesiunii.

În litigiul anterior nu s-a soluționat cererea concesionarei de acordare a indemnizației „adecvate și efective", cuvenită reclamantei pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului financiar al contractului de concesiune, deteriorare ce a cauzat dispariția cauzei contractului și, în final, încetarea acestuia cu efecte pentru viitor.

Curtea de apel a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului este aplicabil în cauză.

Părțile s-au întemeiat în mod rezonabil și justificat pe prevederile cap. V din Legea nr. 84/1992, la încheierea contractului de concesiune, astfel cum au reținut instanțele ce au soluționat rezilierea contractului, termenul pentru care reclamanta și-a asumat obligații fiind de 50 de ani, tocmai pentru încrederea acesteia în respectarea de către stat a angajamentului său și pentru a beneficia de facilitățile existente.

Abrogarea acestor facilități prin modificările legislative succesive a condus la lipsirea investitorilor din zonele libere de posibilitatea continuării raporturilor contractuale asumate și realizării profiturilor.

Beneficiul nerealizat este asimilat noțiunii de „bun".

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a recunoscut existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în situația în care, în baza unei jurisprudențe constante a instanțelor naționale, titularul ar fi fost îndreptățit la obținerea unor beneficii de natură patrimonială.

Reclamanta a suferit atât un prejudiciu constând în damnum emergens, contravaloarea construcțiilor ridicate, soluționat deja, cât și cel implicat de lucrum cessans, respectiv beneficiul nerealizat.

Reparația trebuie sa fie integrală incluzând atât paguba concretă asupra căreia există autoritate de lucru judecat, cât și profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat dacă și-ar fi desfășurat activitatea normală.

Prin raportul de expertiză judiciară s-au propus trei variante de calcul, una în care reclamanta ar putea fi despăgubită cu 11.235.146 dolari, o alta medie de 12.483.310 dolari și varianta maximă de 13.732.311 dolari, iar prin expertiza extrajudiciară s-a stabilit valoarea de 22 milioane dolari, însă Curtea a avut în vedere doar suma de 5 milioane de dolari, solicitată de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată.

Suma de 5 milioane de euro, pe care reclamanta a solicitat-o prin concluziile orale puse pe fondul cauzei și prin concluziile scrise nu a putut fi avută în vedere, deoarece aceasta solicitare de majorare a câtimii pretențiilor este formulată tardiv, după terminarea etapei de administrare a probelor și acordarea cuvântului asupra fondului cauzei.

Pentru a acoperi prejudiciul creat prin lipsa de folosință a sumei menționate anterior până la plata efectiva a acesteia, în baza art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, Curtea a obligat pe pârâtă și la plata dobânzii legale aferente acesteia, echivalentul în lei, începând de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Cu privire la pârâtul Statul Român, instanța de fond a considerat că pentru prejudiciul cauzat, acesta răspunde, deoarece prin fapta proprie de abrogare a facilităților fiscale aplicabile zonelor libere a lipsit pe reclamantă de beneficiul pe care l-ar fi realizat ca urmare a executării contractului de concesiune în contextul în care acesta a fost încheiat.

De asemenea, a reținut că Statul Român nu a legiferat expres posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul rezilierii contractelor de concesiune, ca urmare a dispariției facilităților fiscale existente.

De vreme ce interesul național (impus de aderarea României la Uniunea Europeană și de îndeplinirea condițiilor necesare în acest scop) a dictat încetarea contractului concesionarei (prin Notificarea 1680/08 februarie 2002), ambele pârâte devin solidar răspunzătoare pentru despăgubire integrală și efectivă, în condițiile impuse de art. 69 din H.G. nr. 216/1999 și art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1992.

2. Recursurile exercitate în cauză și soluția Înaltei Curți (anterioară contestației în anulare);

Împotriva sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții CN B. SA Constanța și Statul Român prin C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de CN B. SA Constanța și de Statul Român, prin C., împotriva sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A modificat sentința recurată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin C., respingând, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanța în contradictoriu cu Statul Român, prin C.

A admis excepția prescripției acțiunii invocată de pârâta CN B. SA Constanța și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanța în contradictoriu cu pârâta CN B. SA Constanța, ca fiind prescrisă, apreciind, în esență, că ca reclamanta intimata SC A. SA putea și trebuia să cunoască întinderea pagubei, respectiv a profitului nerealizat ca urmare a abrogării facilităților fiscale la data la care a solicitat rezilierea contractului de concesiune (20 august 2002), astfel că introducerea acțiunii la data de 28 august 2005 este prescrisa in conformitate cu prev. art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958.

3. Contestația în anulare și decizia Înaltei Curți dată în contestație;

Împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și a Deciziei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2005* a formulat contestație în anulare intimata SC A. SA, solicitând anularea acesteia pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr 644 din 17 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității contestației în anulare formulate de contestatoarea SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocate de intimata CN B. SA Constanța.

A admis contestațiile în anulare formulate de contestatoarea SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și a Deciziei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2005* și, în consecință, a anulat Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, fixând termen pentru rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a apreciat că din analiza considerentelor deciziei atacate și a situației existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării instanței de recurs rezultă că instanța a reținut eronat momentul la care SC A. SA a sesizat instanța cu cererea reconvențională în reziliere contractuală în litigiul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004, ca fiind data de 20 august 2002, în raport de care a calculat termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, fără să observe că la dosarul cauzei, la filele 55-59 din vol. I al Dosarului nr. x/3/2005 înregistrat pe rolul Tribunalului București, ca anexă la acțiunea în pretenții dedusă judecății, exista în copie certificată cererea reconvențională în reziliere contract având parafa instanței cu data de 26 august 2002, aplicată la momentul înregistrării și depunerii acesteia în dosarul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004.

De asemenea, instanța de recurs a reținut eronat că acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă de SC A. SA la data de 28 august 2005, după împlinirea termenului general de prescripție, fără să observe că la dosarul cauzei exista plicul în original, respectiv dovada expedierii acțiunii prin poștă la data de 25 august 2005 (conform ștampilei poștale), acțiune ce a fost înregistrată pe rolul Tribunului București la data de 26 august 2005 conform ștampilei instanței, în cadrul termenului general de prescripție.

Aceste erori materiale săvârșite de instanța de recurs se circumscriu noțiunii de greșeală materială și justifică admiterea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât sunt erori evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

4. Motivele de recurs invocate în cauză;

4.1 Recursul exercitat de pârâta CN B. SA;

Au fost invocate prioritar următoarele excepții:

- excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA;

- excepția lipsei calității procesuale pasive a CN B. SA, invocate de recurenta-pârâtă CN B. SA;

- excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată și, pentru aceleași considerente, excepția inadmisibilității acțiunii;

- excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În subsidiar s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată precum și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că sentința este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865).

Instanța de fond a respins în mod nelegal și neîntemeiat excepția lipsei calității procesuale pasive a CN B. SA deoarece Compania nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în care prejudiciul invocat se datorează faptei unei terțe persoane, respectiv Statului Român.

S-a precizat faptul că CN B. SA nu este și nu a fost niciodată reprezentanta Statului Român, fiind o societate comercială care funcționează după principiile pieței concurențiale, astfel încât Compania nu avea posibilitatea reală de a garanta menținerea regimului de facilități fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, după cum nici legiuitorul însuși nu a înțeles să o facă.

Modificarea Legii nr. 84/1992 și eliminarea regimului facilităților fiscale a fost atributul exclusiv al Statului Român, prin organele sale legislative, atribut statuat de dispozițiile art. 73 din Constituția României, entitate terță raportului obligațional invocat de intimata-reclamantă.

Mai mult, în Contractul de concesiune din 1997, încheiat cu intimata-reclamantă, nu se prevedea în sarcina CN. B. SA obligația menținerii și/sau garantării regimului beneficiilor fiscale, pe durata derulării concesiuni.

Instanța de fond, realizând o aplicare greșită a legii, a respins excepția apreciind în mod nejustificat că "acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația adecvată și efectivă prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului "și întrucât " legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii Contractului, consacra obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin Contractul de concesiune, indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective".

De asemenea, instanța de fond a soluționat excepției lipsei calității pornind de la o premiză total eronată și anume aceea că legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii Contractului din 1997, ar fi cea prevăzută de Legea nr. 219/1998.

Se arata de recurenta că la data încheierii Contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, Legea nr. 219/1998 nu fusese încă adoptată, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 1999, după 2 (doi) ani calculați de la momentul semnării contractului din 1997.

În mod evident în anul 1997, CN B. SA nu putea să își asume ceea ce nu era prevăzut în legislația în vigoare la data încheierii contractului din 1997, iar intimata-reclamantă SC A. SA. (cea care a preluat drepturile și obligațiile contractuale de la SC D. SRL) nu putea avea așteptarea legitimă de a fi despăgubită cu o indemnizație "adecvata și obiectivă", astfel cum prevăd dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, pentru simplul motiv că Legea nr. 219/1998 nu exista la data de 27 ianuarie 1997 (data încheierii Contractului din 1997), aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998 și intrată în vigoare la data de 29 ianuarie 1999.

Considera recurentă că la data de 14 mai 1999, data semnării actului de cesiune de drepturi între SC D. SRL și SC A. SA, era în vigoare Legea nr. 219/1998, însă acest act normativ nu se aplică Contractului de concesiune încheiat la data de 27 ianuarie 1997, și aceasta deoarece în cuprinsul art. 40 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 se prevede expres că "toate contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea iar prin actul adițional încheiat între recurentă și concesionara SC A. SA la data de 21 mai 1999, s-a stipulat în mod expres că "toate celelalte clauze ale Contractului de concesiune din 1997 rămân valabile", înțelegându-se prin aceasta că părțile nu au înțeles să supună Contractul de concesiune din 1997 noilor reglementări legislative în materia concesiunii, în vigoare la data Încheierii primului Act adițional la Contract.

Recurenta a arătat ca astfel nu și-a asumat prin clauzele Contractului de concesiune din 1997 obligația menținerii și/sau garantării facilităților fiscale de care beneficia concesionara și, pe de altă parte, dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990, sub imperiul cărora s-a încheiat și derulat Contractul din 1997, nu prevedeau obligația subscrisei-concedente la plata unei indemnizații "adecvate și efective" în situația încetării Contractului înainte de termen, indiferent de existența sau inexistența culpei CN B. SA Constanța.

A mai arătat recurenta ca s-a reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 915/2004 a Tribunalului lași, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca încetarea Contractului din 1997 s-a produs datorită unui caz fortuit, iar CN B. SA nu era obligată ca în acesta situație să repare prejudiciul concesionarei nici în temeiul dispozițiilor contractuale și nici în temeiul dispozițiilor legale aplicabile la momentul încheierii Contractului, intimata-reclamantă nu poate invoca un raport obligațional în contradictoriu cu subscrisa, întemeiat pe răspunderea obiectivă.

S-a mai precizat că această concluzie rezulta si din considerentele Deciziei nr. 3718/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit cu care "nu cu titlu de sancțiune a rezilierii Contractului au fost acordate despăgubiri pârâtei, ci ca urmare a creșterii valorii fondului. Nu poate fi loc de daune interese când dintr-un caz fortuit debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase".

Instanță în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al SC A. SA indiferent de temeiul juridic în raport cu care se verifică incidența sancțiunii prescripției.

Instanța de fond a reținut greșit că art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu este aplicabil cererii reclamantei deoarece art. 19 alin. (2)1 din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică și contractelor administrative a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune (25 august 2005).

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu și contractelor administrative.

Recurenta a arătat ca raționamentul primei instanțe este excesiv de rigid și în contradicție cu practica constantă a instanțelor de judecată.

Contractele administrative erau asimilate actelor administrative încă din formularea inițială a Legii nr. 554/2004 și aceeași calificare primeau și în temeiul Legii nr. 29/1990.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul special de prescripție de un an.

Cauza care a atras stingerea obligațiilor contractuale în opinia intimatei reclamante a reprezentat-o abrogarea facilităților fiscale.

Abrogarea facilităților fiscale a reprezentat atât temei pentru cererea de reziliere a Contractului de concesiune și de obligare a Subscrisei la acoperirea valorii investiției (damnum emergens), cât și pentru cererea de obligare a Subscrisei la plata venitului nerealizat (lucrum cessans) ce face obiectul prezentei judecăți.

Acest lucru este recunoscut expres de intimata reclamantă în cadrul procedurii de conciliere directă.

Recurenta apreciază că la data învestirii instanței cu propria cerere de reziliere a contractului și de obligare a CN. B. SA la plata contravalorii investiției efectuate, intimata reclamantă cunoștea atât contravaloarea investiției, cât și beneficiul nerealizat.

De altfel momentul obiectiv la care intimata reclamantă a luat cunoștință de beneficiul nerealizat a fost momentul la care a intrat în vigoare cel din urmă act care a abolit facilitățile fiscale iar acest act normativ este Legea nr. 414/2002, intrată în vigoare la 1 iulie 2002.

Așadar, termenul maxim în care SC A. SA putea solicita contravaloarea acestui beneficiu nerealizat era 1 iulie 2003, și nicidecum 26 august 2005, moment la care intimata reclamantă a dedus judecății pretențiile din prezenta cauză.

Se arata de recurenta ca de la momentul la care intimata reclamantă a avut reprezentarea întregului său prejudiciu, respectiv: 01 iulie 2002, data intrării în vigoare a celui din urma act care a abolit facilitățile fiscale Legea nr. 414/2002 sau, cel mai târziu, 20 august 2002 data înregistrării cererii de reziliere a Contractului de concesiune și "de obligare a Subscrisei la plata contravalorii lui damnum emergens; și până la data înregistrării prezentei cereri, 26 august 2005 s-a scurs mai mult de un an de zile, se solicită modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al SC A. SA și respingerii acțiunii acesteia ca tardiv introdusă

Susține recurenta ca și în cazul în care s-ar analiza momentul nașterii dreptului la acțiune în conformitate cu regulile generale din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă atunci acțiunea formulată de SC A. SA ar fi tot prescrisă contrar opiniei primei instanțe.

Raționamentul primei instanțe privind sancțiunea prescripției extinctive și principiile care stau la baza acesteia consacrate expres la art. 1 respectiv art. 12 din Decretul nr. 167/1958 este eronat.

Efectul prescripției extinctive - stingerea dreptului material la acțiune - este cârmuit de două principii importante, consacrate expres la art. 1 respectiv art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Recuperarea prejudiciului, inclusiv a profitului nerealizat (lucrum cessans), constituie un drept accesoriu dreptului principal de a cere anularea Contractului de cesiune, SC A. SA a formulat prezenta acțiune anterior ca litigiul privind rezilierea să fie soluționat irevocabil.

Concluzionând recurenta CN. B. SA a arătat ca prin abrogarea facilităților fiscale, contravaloarea pretinselor investiții realizate nu a fost afectată, deci nu o eventuală scădere a acestei valori a determinat formularea cererii reconvenționale solicitând modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al SC A. SA întrucât, chiar dacă, prin reducere la absurd s-ar considera că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel de un an din Legea nr. 554/2004, termenul maxim în care s-ar fi putut solicita contravaloarea profitului nerealizat ar fi fost 1 iulie 2005 (iar nicidecum 26 august 2005).

Pe fondul cauzei arată că important în soluționarea prezentului litigiu este a se reține natura juridică și considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 când a stabilit obligarea recurentei la plata contravalorii investiției, respectiv faptul că suma reprezentând contravaloarea investiției ce urma a fi plătită de subscrisa către SC A. SA, "nu era datorata cu titlu de sancțiune a rezilierii contractului, ci ca urmare a creșterii valorii fondului".

Excluzând culpa contractuală ca temei juridic pentru admiterea acțiunii și obligarea CN. B. SA la plata sumei de 5.000.000 dolari SUA reprezentând beneficiu nerealizat, rezultă că singurul temei în baza căruia ar putea fi admisă această acțiune este o răspundere legală, obiectivă, a CN. B. SA rezultând din dispozițiile art. 31 din Legea nr. 219/1998 însă în speță nu se poate reține o răspundere legală, obiectivă, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 219/1998, acest act normativ nefiind în vigoare la momentul încheierii Contractului de Concesiune din 1997.

Prima instanță în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, interpretând dispozițiile H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, în mod izolat, iar nu în corelație cu actele normative anterioare prin care au fost abrogate facilitățile fiscale și care au constituit însuși fundamentul adoptării H.G. nr. 1900/2004.

Instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității formulată de recurentă întrucât H.G. nr. 1900/2004 reglementează forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere și nu se aplică investitorilor ale căror contracte încetaseră să mai existe la momentul instituirii acestei forme de sprijin cum a fost și cazul contractului de concesiune încheiat de părți; în plus, în speță există o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

Recurenta considera ca SC A. SA nu s-a prevalat de procedura reglementată de H.G. nr. 1900/2004 iar obținerea ajutorului de stat cu titlu de beneficiu nerealizat echivalează cu lipsirea de efect (în ceea ce o privește) a actelor normative care au abrogat facilitățile fiscale.

H.G. nr. 1900/2004 reprezenta singura cale legală de obținere a echivalentului ajutoarelor de stat pentru contractele de concesiune încheiate cu administrațiile zonelor libere până la data de 1 iulie 2002;

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită despăgubiri echivalente cu profitul nerealizat,pretins cauzate de abrogarea facilităților fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992; dar în fapt, concesionara SC A. SA urmărește recuperarea ajutorului de stat recunoscut de Legea nr. 84/1992 și care a fost abrogat de legiuitor din această perspectivă, admiterea acțiunii SC A. SA constituie astfel fraudă la lege.

Prima instanță a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 1200 C. civ. pronunțându-se cu privire la natura răspunderii concedentei CN. B. SA Constanța deși acest aspect a fost tranșat cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2005.

Prima instanță a avut un raționament greșit considerând că - CN. B. SA a fost ținută răspunzătoare pentru Statul Român; - a considerat abrogarea facilităților fiscale, drept fapta proprie a Subscrisei, apreciind că în cauză a avut loc modificarea unilaterală a Contractului de concesiune la inițiativa acesteia;- a stabilit ca fiind aplicabilă Legea nr. 219/1998, respectiv art. 31 din lege si art. 69 din H.G. nr. 216/1999; - a interpretat cadrul legal incident în sensul instituirii unei răspunderi obiective a concedentului.

Prima instanță asimilează în mod neîntemeiat abrogarea facilităților fiscale cu modificarea unilaterală a Contractului de concesiune de către Subscrisa.

Se arată că abrogarea facilităților fiscale și, pe această cale, modificarea Contractului de concesiune, nu poate fi imputată Subscrisei câtă vreme recurenta nu este putere executivă și nici legiuitor.

Nicio prevedere contractuală nu derogă de la regimul legal al concesiunii, instituind o răspundere a concedentului independent de orice culpă. Dimpotrivă, problema răspunderii pentru forță majoră a fost tranșată contractual în termeni expreși care exclud orice controversă.

Potrivit art. 9.2. din Contractul de concesiune: „întârzierea sau neexecutarea obligațiilor asumate în caz de forță majoră nu atrag după sine, pentru nici una dintre părți penalizări, alte compensații sau participări în compensații de la cealaltă parte”.

A mai arătat recurenta,analizând imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata bunul public, de interes național sau local - ipoteza dedusă judecății, în literatura de specialitate s-a arătat că:"sintagma „imposibilitate obiectivă" are în vedere imposibilitatea executării obligațiilor determinată de o cauză exterioară, care nu este imputabilă părții respective, înglobând atât forța majoră cât și cazul fortuit. În doctrină se consideră că noțiunea de "imposibilitate obiectivă" are același conținut cu cauza străină neimputabilă prevăzută de art. 1082 C. civ.'"

Chiar și în ipoteza în care nu s-ar fi decis cu putere de lucru judecat că, în cauză, operează cazul fortuit/forță majoră exoneratoare de răspundere, trebuie sa se observe că intimata reclamantă a primit indemnizația pentru intervenirea forței majore administrative, respectiv c/valoarea creșterii fondului, orice alte pretenții (c/valoarea profitului nerealizat) fiind inadmisibile.

Prima instanță a stabilit greșit situația de fapt și tot astfel a calificat, interpretat și aplicat cadrul legal incident, admițând greșit acțiunea formulată de SC A. SA.

Arata recurenta CN. B. SA ca instanța supremă a reținut, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre irevocabilă, că desființarea Contractului de concesiune s-a produs datorită intervenirii unui caz fortuit - împrejurări exterioare voinței părților, de neînlăturat și imprevizibile - respectiv modificările legislative prin care au fost abrogate facilitățile fiscale în zonele libere, care au condus la imposibilitatea obiectivă a executării obligațiilor contractuale, deci o lipsa a răspunderii contractuale a acesteia în situația intervenirii cazului fortuit care a dus la desființarea Contractului de concesiune.

De asemenea a mai arătat recurenta CN. B. CA niciuna din condițiile răspunderii civile contractuale nu sunt îndeplinite în cauză,nu există fapta ilicită a recurentei și nici răspunderea acesteia pentru fapta altuia.

Răspunderea contractuală se fundamentează pe încălcarea unei obligații contractuale concrete, prevăzută în contractul încheiat între părți.

Niciunde în cuprinsul Contractului de Concesiune încheiat între Subscrisa și intimata reclamantă nu se prevede obligația Subscrisei de a acorda sau menține facilități fiscale (obligație de altfel și imposibil de prevăzut, dată fiind lipsa unor competențe de legiferare ale Subscrisei).

Prin urmare, nefiind încălcată o obligație contractuală concretă, stabilită în mod expres în contractul dintre părți, nu există fapta ilicită a Subscrisei.

Recurenta considera ca nu există o răspundere a recurentei pentru faptele Statului Român, care să dea naștere unei obligații de despăgubire în sarcina Subscrisei nu există prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat iar acesta nu îndeplinește condițiile pentru a fi reparat: să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Prejudiciul constând în beneficiul nerealizat din activitatea preconizată a fi desfășurată în zona liberă, ca urmare a abrogării facilităților fiscale nu este însă cert, având în vedere următoarele ca potrivit Caietului de Sarcini și Ofertei Tehnice depuse de concesionară, activitatea ce trebuia să se desfășoare de aceasta pe terenul luat în concesiune în zona liberă era aceea de producție parchet triplu stratificat, obiectivul investițional fiind construirea și dezvoltarea unei fabrici de parchet laminar triplu stratificat ori niciodată concesionara SC A. SA nu a desfășurat pe terenul concesionat activitatea de producție parchet, ci destinația investiției a fost schimbată în depozitare mărfuri.

Se arata ca SC A. SA a schimbat destinația inițială a investiției (fabrica de parchet stratificat) și nu a început vreodată să desfășoare activitatea de producție parchet și in consecință nu poate solicita un prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat din această activitate, activitate pe care nu a realizat-o niciodată.

Proiectul investițional nu a fost niciodată finalizat. Clădirea realizată pe terenul concesionat nu a fost niciodată dotată cu echipamentele tehnologice necesare activității de producție parchet motiv pentru care investiția nu a fost niciodată funcțională pentru producția parchet.

De asemenea, precizează recurenta, SC A. SA s-a confruntat cu dificultăți financiare, neavând capacitatea financiară de a susține investiția, încă înainte de abrogarea facilităților fiscale și independent de acestea s-a găsit în mod repetat în situația de a nu putea plăti redevențele datorate, invocând lipsa de lichidități și situația financiară dificilă.

În concluzie se arata ca SC A. SA nu a deținut niciodată mijloacele financiare necesare realizării investiției preconizate și desfășurării activității de producție parchet, astfel încât, în lipsa dovedirii existenței unor resurse financiare necesare pentru realizarea unei astfel de activități și cel puțin a demarării acestei investiții, nu se poate susține că prejudiciul solicitat, constând în beneficiul nerealizat din această activitate, este unul cert.

În ceea ce privește raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru stabilirea profitului nerealizat, se susține de recurenta ca acesta nu poate fi luat în considerare întrucât își bazează concluziile pe Studiul de fezabilitate întocmit de societatea G. din Finlanda pentru societatea SC D. SRL (nu pentru societatea reclamantă), anterior încheierii Contractului de Concesiune.

În lipsa realizării interesului public (finalizarea și operarea proiectului investițional), arata recurenta CN. B. SA încasarea profitului nerealizat cu titlu de daune echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză.

Precizează recurenta ca nu există fapta ilicită și prejudiciu nici raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, nu există culpă.

În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., art. 19 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 1082 și art. 1083 C. civ.

4.2. Recursul exercitat de pârâtul Statul Român;

Statul Român, prin C., a solicitat solicitând în principal casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, in subsidiar, modificarea in tot, prin admiterea uneia din excepțiile formulate (a inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin C. si a lipsei calității de reprezentant a C. pentru Statul Roman) sau, pe fond, respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că prin hotărârea data, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865).

Se arată că deși la termenul de judecată din data de 02 martie 2007 (Dosar Tribunalul București nr. x/3/2005), CN B. SA, a formulat cerere de introducere in cauza a Statului Roman prin C., în baza art. 12 alin. (5) și (6) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, instanța de fond nu a clarificat aspectul cu privire la calitatea deținuta in litigiu de Statul Roman prin C., respectiv de pârât sau de intervenient.

Astfel, inclusiv soluția pronunțata de instanța de fond fata de Statul Roman prin C. trebuia sa se facă in raport de calitatea acestuia in litigiu, care sa fie reflectata in procedura de citare.

Or, citarea unei părți, pe tot parcursul litigiului, în calitate de intervenient și stabilirea unei obligații în sarcina acesteia, prin hotărârea judecătorească, în calitate de parat, atrage aplicarea dispozițiilor art. 105 din C. proc. civ., cu consecința casării hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În al doilea rând, se susține că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii fata de Statul Roman prin C., excepție invocata prin notele scrise depuse la termenul de judecata din data de 03 februarie 2012,

Arata recurenta ca din cuprinsul hotărârilor pronunțate de instanța de fond, nu rezulta niciun moment ca instanța a analizat si s-a pronunțat cu privire la aceasta excepție.

De asemenea, din cuprinsul hotărârii judecătorești nu rezulta ca instanța de fond a analizat in totalitate apărările formulate de Statul Roman prin C. nu a respectat prevederile art. 261 C. proc. civ.

În al treilea rând, arată că hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de fond a respins greșit excepțiile lipsei calității de reprezentant a C. pentru Statul Roman si, respectiv, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin C., fără a observa ca în cauza, raporturile juridice nu s-au creat intre reclamanta SC A. SA Constanta și C., in nume propriu sau in calitate de reprezentant al Statului Roman, conform art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 si de asemenea, C. nu a emis nici un act a cărui anulare sa se solicite si nici nu este parte semnatara a Contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, care a generat litigiul de față.

Trebuie avute în vedere, totodată, si dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, potrivit cărora, „Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații. El participa în astfel de raporturi prin C., afara de cazurile in care legea stabilește anume alte organe in acest scop."

De asemenea, conform dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum si ale oricăror organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

Greșit susține reclamanta ca Statul Roman prin C. ar avea calitate procesuala pasiva ce izvorăște din calitatea de proprietar al terenului concesionat acesteia, teren pe care parata-concedenta CN B. SA doar îl administrează.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri", calitatea de ordonator principal de credite pentru bunurile din domeniul public aflate în administrarea CN. B. SA Constanța (inclusiv pentru bunul ce a făcut obiectul Contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997) o are H.

Cele de mai sus rezulta si din dispozițiile art. 2 alin. (1) si alin. (3) din Legea nr. 342/2004.

Deși a reținut ca in cauza a fost antrenata răspunderea RA E. SA Constanta, instanța de fond a obligat în mod greșit si Statul Roman prin C. la plata despăgubirilor către reclamanta.

Or, atâta vreme cât litigiul de față s-a desfășurat în materia contenciosului administrativ, instanța de fond avea obligația sa aplice dispozițiile art. 18 alin. (4) ale Legii nr. 554/2004 să constate că părți în litigiu nu pot fi decât părțile contractante, ca raportul juridic s-a creat exclusiv între reclamanta SC A. SA și pârâta CN B. SA și, ca atare, numai în legătură cu această pârâtă instanța de fond trebuia să hotărască, cu privire la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă.

Instanța de fond nu a făcut nicio analiza în legătură cu îndeplinirea condițiilor necesare a putea fi antrenată, răspunderea civilă respectiv, existenta unei fapte ilicite,săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existenta unui prejudiciu si a unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita și prejudiciu stabilind, în mod arbitrar, că Statul Roman prin C. trebuie să plătească reclamantei despăgubiri, împreună cu parata CN B. SA.

Consideră recurenta ca instanța de fond a stabilit o răspundere mixta a celor doua părți obligate in solidar, reprezentată de o răspundere contractuală, în ceea ce privește pârâta CN B. SA, și de o răspundere civila delictuala, nedovedita însă, în ceea ce privește Statul Roman prin C., ceea ce este inadmisibil și nu a indicat temeiul în baza căruia a stabilit obligația solidara a CN. B. SA și a Statului Roman prin C.

Mai mult decât atât a arătat recurenta ca instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, de vreme ce a făcut aprecieri in legătura cu actele normative pe care avea obligația sa le aplice, și nu sa critice conținutul acestora.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute in art. 304, instanța putând sa examineze cauza sub toate aspectele (art. 3041 C. proc. civ.).

5. Poziția procesuală și apărările reclamantei intimate SC A. SA;

În rejudecarea recursului SC A. SA a renunțat la cererea de acordare a dobânzii legale aferentă sumei de 5.000.000 dolari SUA (fila 271 dos. recurs).

De asemenea, a solicitat respingerea excepțiilor invocate de CN B. SA iar pe fond, respingerea ca neîntemeiate a recursurilor exercitate de pârâți.

S-a susținut caracterul nefondat al motivelor de recurs, pentru următoarele considerente:

A. Solicitarea recurentului-pârât Statul Român, formulată prin reprezentantul său, C., de casare a sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare în favoarea primei instanțe, apare ca inadmisibilă față de prevederile art. 312 alin. (6) C. proc. civ. (C. proc. civ.) deoarece secția a VIII-a de contencios administrativ, a Curții de Apel București a rejudecat cauza în fond, după o primă desființare a unei inițiale soluții asupra fondului, pronunțată de o instanță considerată necompetentă (secția a VI-a comercială a Tribunalului Municipiului București).

B. Critica nefondată formulată împotriva modului în care a fost reținută calitatea de parat a statului roman prin C.

Caracterul nefondat al acestei critici, formulată de către recurentul - copârât Statul Român prin C., se datorează incidenței, în cauză, a prevederilor art. 311 C. proc. civ.

Ca urmare a incidenței prevederilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., desființarea sentinței Tribunalului Municipiului București a produs efecte inclusiv asupra cadrului procesual, redevenit cel inițial, respectiv cel de la momentul introducerii acțiunii de judecată și cel dictat de principiul disponibilității părții - în speță, al reclamantei-intimate SC A. SA, de chemare în judecată a Statului Român prin C. ca pârât.

Calitatea de intervenient principal a revenit Statului Român prin C. ca urmare a arătării, în persoana sa, a titularului dreptului de proprietate asupra terenului concesionat reclamantei-intimate. Arătarea în persoana acestuia a titularului dreptului de proprietate s-a făcut de către recurenta-pârâtă CN B. SA, prin recursul acesteia în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 64-66 C. proc. civ.

Se arată că nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., supusă îndreptării în recurs pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează citarea propriu-zisă a părții în proces iar nu calitatea în care se îndeplinește operațiunea citării.

C. Pretinsa nemotivare a excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva argumentelor invocate de statul roman prin C.

Excepția pretins nesoluționată și/sau nemotivată inclusiv din perspectiva motivelor Statului Român viza, în esență, inadmisibilitatea acțiunii "în lipsa unor reglementări speciale" apte de a prevedea, în mod expres, faptul că Statul Român ar putea sta în judecată prin C. în acțiunile de contencios administrativ. Acest recurent-pârât pretinde că în cauză ar putea fi incidente doar dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, față de prevederile căruia ar putea avea calitate procesuală pasivă doar "autoritatea publică despre care reclamantul consideră că l-a vătămat într-un drept sau interes legitim".

Considera reclamanta intimata ca interpretarea dată Legii nr. 554/2004 de acest recurent-pârât este deosebit de restrictivă și eronată.

Soluționând acțiunea pe fondul său, prima instanță a făcut-o având în vedere că sfera de aplicabilitate a Legii nr. 554/2004 nu se poate limita doar la prevederile art. 8 alin. (1), cu totala ignorare a prevederilor art. 2 lit. c) teza a II-a (de asimilare a contractelor administrative actelor administrative unilaterale), precum și a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de preconizare a soluțiilor judiciare aplicabile în materia litigiilor izvorâte din contractele administrative, pe toată durata derulării contractelor.

Excepția inadmisibilității acțiunii invocată (și) de Statul Român prin C. a fost unită cu fondul cauzei, pe temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii primei instanțe din perspectiva expresă a argumentelor - oricum nefondate - ale acestei excepții, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România), însă această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

D. Caracterul nefondat al excepției reiterată în recurs, a lipsei calității de reprezentant al C. pentru recurentul-copârât Statul Roman

Se arata ca este nefondată susținerea, reiterată în recurs (pe temeiul art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954), a lipsei calității de reprezentant a C. pentru Statul Român - proprietar al terenului concesionat reclamantei-intimate SC A. SA și aflat în administrarea recurentei-copârâte CN B. SA, subordonată administrativ H.

Textul art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea C. reglementează două situații:

a) cea a reprezentării Statului Român în fața instanțelor - caz în care rolul reprezentării revine întotdeauna - și fără excepții - C.;

b) cea a reprezentării Statului Român în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice - caz în care rolul reprezentării poate reveni și altor organe reglementate expres de lege, altele decât C.

În cazul dedus judecății, C. este chemat în judecată, în fața instanței, ca reprezentant al Statului Român (împrejurare ce atrage incidența primei ipoteze reglementată de teza întâi a art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009), neaflându-ne într-o altă situație" (prevederile tezei a doua a art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 nedevenind, din acest motiv, incidente).

Prin urmare, chiar dacă în cadrul raporturilor de drept substanțial calitatea de reprezentant al Statului Român (proprietar al terenului concesionat) ar fi putut-o avea H., calitatea de reprezentant a Statului Român în cadrul acțiunii judecătorești îndreptate împotriva acestuia o are întotdeauna C., potrivit prevederilor art. 3 pct. 81 teza I din H.G. nr. 34/2009.

E. Caracterul nefondat al excepției reiterată în recurs a lipsei calității procesuale pasive a statului roman.

Este nefondat, motivul de recurs prin care este reiterată (ca apărare de fond) excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin C., pe motiv - al imposibilității de adoptare a unei alte soluții de fond în afara celor strict reglementate. în materia contenciosului administrativ, de prevederile art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, de răspunderea imputabilă în mod strict doar părților contractante ale unui contract administrativ.

Arata reclamanta intimata ca soluția legal preconizată de art. 18 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 554/2004 este de „obligare la plata unor despăgubiri materiale și morale", fără distincția realizată, prin adaos la lege, de către recurentul-pârât Statul Român prin C.

Invocarea inexistentei unor raporturi contractuale între Statul Român prin C. și reclamanta-intimată SC A. SA.

Reclamanta-intimată SC A. SA aduce drept contra-argument faptul ca în calitate de proprietar al bunului public constituind obiect al concesiunii, administrat de autoritatea concedentă în numele său, Statul Român nu putea fi străin de contractul de concesiune al părților. Ca dovadă, necesitatea întrevăzută de legiuitorul însuși, de introducere a sa în cauză pe temeiul art. 12 din Legea nr. 213/1998, prevedere de care concedentă a și uzat în speță.

Se arata că ambele recurente-pârâte invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive:recurenta-pârâtă CN B. SA contestă calitatea sa procesuală pasivă întrucât nu aceasta - ci Statul Român - s-ar face vinovată de măsurile legislative de abrogare a regimului de facilități fiscale aplicabil anterior zonelor libere recurentul-pârât Statul Român prin C. își contestă calitatea procesuală pasivă pe motiv al inexistenței unui raport contractual direct cu intimata-reclamantă, arătând că asemenea raporturi au existat strict între intimata-reclamantă și recurenta-pârâtă CN B. SA.

O asemenea situație ar echivala cu un inadmisibil refuz de acces la instanță și cu o încălcare a prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a principiului conform căruia legea - Legea nr. 219/1998-se interpretează în sensul aplicării, iar nu al neaplicării sale.

Ceea ce a dispus prima instanță a fost aplicarea, în speță, a prevederilor art. 32 din Legea nr. 213/1998, consacrând principiul răspunderii obiective, întemeiată pe ideea de garanție obiectivă, impusă în prezentul litigiu în mod egal concedentei, precum și Statului Român (proprietar al terenului concesionat într-o zonă favorizată de acesta din punct de vedere fiscal - RA E. SA Constanța).

Acest temei juridic consacră principiul echilibrului financiar al contractului de concesiune, încheiat cu privire la o suprafață de teren din Zona Liberă Constanța, pe care reclamanta - intimată-concesionară a inițiat o afacere, zădărnicită ulterior de acțiunile autorităților publice ale Statului Român (în plus, proprietar al suprafeței concesionate).

F. Potrivit prevederilor art. 32 din Legea nr. 219/1998, „concesionarul nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor sale, în cazul în care această creștere rezultă în urma (...) unei acțiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică".

Răspunderea concedentului pentru creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor concesionarei ca urmare a unei acțiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică este o formă de răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție obiectivă, detașată de orice idee de culpă și având ca suport obligația legală de garantare de către autoritățile publice a legalității activităților desfășurate în competența lor.

În cauză fiind vorba despre o formă de răspundere legală, bazată pe ideea de garanție obiectivă, independentă de culpă, condiția existenței unui raport contractual cu Statul Român prin C. nu era necesară, absența acestui raport neputând duce la concluzia lipsei calității procesuale a recurentului-pârât Statul Român prin C.

Pretinsa neîntrunire a elementelor răspunderii civile (existenta unei fapte ilicite. cauzarea unui prejudiciu, vinovăția, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu si vinovăția").

Toate elementele răspunderii civile sunt pe deplin întrunite, așa cum o demonstrează toate probele administrate în cauză.

În ceea ce privește condiția vinovăției, ea este irelevantă, câtă vreme răspunderea ce se solicită a fi angajată este o răspundere obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de garanție (obiectivă), angajată pentru încălcarea dreptului concedentei la siguranța în afaceri și la siguranța investiției sale, decisă pe temeiul existenței unui anumit regim fiscal aplicabil zonei în care se regăsea terenul concesionat, proprietate a Statului Român.

G. Pentru analogie, reclamanta intimata invoca prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, arătând ca este ceea ce a solicitat, în esență, și intimata-reclamantă, prin acțiunea sa având ca obiect "despăgubirea adecvată și efectivă, aceasta fiind îndreptățită nu doar la sporul de valoare adus terenului în care construcția s-a încorporat (acordat în precedentul litigiu, irevocabil soluționat), ci și la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea investiției. Aceasta ca urmare a faptului că respectiva construcție nu era oarecare, ci una special dedicată unei anumite investiții/afaceri/activități comerciale: de fabrică de parchet triplustratificat; scopul concesionarei, la încheierea/preluarea contractului de concesiune (cu toate drepturile decurgând din acesta), nu era acela de a realiza o simplă construcție, ci de a dezvolta o întreagă investiție pe care, din motivele independente de culpa sa, nu a mai realizat-o.

H. Caracterul nefondat al argumentelor vizând fondul cauzei privitoare la:

Pretinsa încălcare, de către prima instanță, a atributelor puterii judecătorești, faptă de natură a atrage un conflict juridic între autoritatea judecătorească și legiuitor.

Se arata ca dispunând obligarea solidară a recurentelor - copârâte la plata despăgubirii, prima instanță a făcut-o în lumina răspunderii obiective legal instituite de prevederile Legii nr. 219/1998 și ale H.G. nr. 216/1999.

Este nefondată susținerea inadmisibilității acțiunii invocată pentru pretinsa neefectuare de către concesionară a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere întrucât:

- H.G. nr. 1900/2004 reglementa forme de sprijin - iar nu de despăgubiri („adecvate și efective") - cuvenite investitorilor din zonele libere;

- investitorii trebuiau să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. Reclamanta a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului său;

- H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090, la data de 23 noiembrie 2004 cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de concesiune;

- potrivit art. 1 al Procedurii de acordare a ajutorului de stat, renegocierea contractelor de concesiune pentru diminuarea redevențelor asumate urma să aibă loc în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1900/2004 (respectiv în luna februarie 2005, moment la care contractul de concesiune al părților fusese deja reziliat, la inițiativa pârâtei). Demersul judiciar al rezilierii a fost continuat de către concedentă, singura care a exercitat în acel moment apel;

- actul normativ nu a avut în vedere situația investitorilor ale căror valabile contracte încetaseră să mai existe la momentul instituirii acestei forme de sprijin, din motive independente de culpa lor;

- H.G. nr. 1900/2004 nu a avut în vedere despăgubirea cuvenită unor asemenea investitori, ci doar sprijinul investitorilor cu contracte valabile.

- ar fi existat o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a uza de o asemenea procedură, conform recunoașterii Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

Inadmisibilitatea acțiunii este întemeiată pe o prevedere legală ulterioară, imposibil de aplicat cazului dedus judecății prima instanță nu a făcut altceva decât să aplice prevederile legii (cele ale Legii nr. 219/1998 și ale H.G. nr. 216/1999) ce instituie o asemenea formă de răspundere, legală.

Pretinsa stabilire, de către prima instanță, a unei răspunderi greșit interpretate ca fiind mixte, respectiv atât contractuală (stabilită în sarcina concedentei CN B. SA). cât și delictuală (stabilită în sarcina Statului Român prin C.).

Reclamanta intimata arata ca exista o răspundere solidara a celor doi recurenți-pârâți; - concedenta CN B. SA (administrator al terenului concesionat) și Statul Român prin C. (proprietar al terenului concesionat pe care s-a realizat investiția intimatei-reclamante) ca urmare - a calității de proprietar al fondului concesionat (în anumit regim fiscal) al recurentului-copârât Statului Român;- specificului răspunderii (legale și obiective) angajate în sarcina ambelor recurente-copârâte pe principiul echilibrului financiar al contractului, consacrat de art. 32 din Legea nr. 219/1998.

J. Este nefondat argumentul invocat de recurenta-pârâtă CN B. SA privind neincidența prevederilor Legii nr. 219/1998 și al Normelor sale Metodologice de Aplicare aprobate prin H.G. nr. 216/1999.

Contractul de concesiune a fost preluat de către reclamanta-intimată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/1998, după cum însăși recurenta-pârâtă CN B. SA recunoaște, actul normativ devenind astfel pe deplin aplicabil.

Este de asemenea nefondat argumentul invocat de recurenta-pârâtă CN B. SA prin motivele de recurs, privind ultra-activitatea Legii nr. 15/1990, pe temei al art. 40 din Legea nr. 219/1998 și al unei presupuse voințe a părților, deși niciodată expres exprimată în acest sens.

Potrivit dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998, doar contractele de concesiune urmau a-și păstra valabilitatea, ca acte juridice bilaterale valabil încheiate prin consimțământul mutual, valabil exprimat de părțile contractante, nu însă și normele juridice în baza cărora fuseseră încheiate acestea.

K. Este nefondata susținerea incidentei dispozițiilor Legii nr. 15/1990 asupra contractului pe concesiune.

Prevederile Legii nr. 15/1990 nu au fost, niciodată aplicabile contractului de concesiune încheiat - nici măcar celui inițial, ulterior preluat de reclamantă ca urmare a faptului că legea aplicabilă a fost doar Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Ca urmare adoptării unui act normativ special în domeniul concesiunilor din zonele libere, cum era și terenul în cauză, Legea nr. 84/1992 a devenit lege specială în raport cu cea generală, nr. 15/1990, privind concesiunea terenurilor proprietate de stat.

L. Concluzii de fond desprinse din regulamentul de stabilire a metodologiei de concesiune a terenurilor din zonele libere.

Potrivit art. 6 din Anexa 3 a Metodologiei aprobate prin H.G. nr. 682/1994, "Pe baza criteriilor stabilite, comisia de licitație desemnează câștigătorii licitației."

Câștigarea licitației organizate pentru implementarea investiției pe terenul în acest scop concesionat demonstrează îndeplinirea de către concesionară a criteriilor enumerate. Nu în ultimul rând, investiția a fost realizată.

Enumerarea criteriilor pentru stabilirea câștigătorilor licitației constituie, totodată, dovada impactului pe care modificarea ulterioară a legislației aplicabile zonei libere îl putea avea asupra contractului de concesiune al părților și, deci, asupra parametrilor săi inițiali. Acești parametri economici, inițial vizați la organizarea licitației, au fost esențialmente modificați ca urmare a modificării legislației.

Atribuind contractul de concesiune pe baza parametrilor inițial vizați, cu succes prezentați de licitatoare Ia momentul organizării licitației publice, dovediți de aceasta ca realizabili printr-un studiu de fezabilitate (confirmat, ulterior, și de raportul de expertiză efectuat în cauză) și acceptați de concedentă, concedenta și-a asumat ea însăși garanția asigurării îndeplinirii respectivilor parametri și, implicit, pe aceea a asigurării regimului de zonă liberă implicând facilitățile fiscale inițiale ce constituiseră tocmai premisa acestora.

Garanția punerii în practică a parametrilor concesiunii inițial avuți în vedere și, implicit, garanția menținerii regimului de facilități fiscale ce constituia - din punct de vedere economico -financiar-justificarea și cauza acestora, incumba atât concedentei (în calitatea sa de parte contractantă), cât și statului, în numele căruia se administra concesiunea și care deținea, totodată, răspunderea menținerii regimului fiscal promis.

Răspunderea pentru neîndeplinirea acestei obligații de a face este o răspundere solidară legală, reglementată de art. 32 din Legea nr. 219/1998 și H.G. nr. 216/1999, ca formă de răspundere obiectivă (lipsită de culpă), ceea ce explică inclusiv reziliere judiciară a contractului de concesiune similar dispusă, pentru lipsă de culpă.

M. Invocarea H.G. nr. 1900/2004 reprezintă dovada recunoașterii, chiar de recurenta-pârâtă CN B. SA, a îndreptățirii reclamantei-intimate la despăgubiri, precum și a caracterului justificat al acțiunii sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât H.G. nr. 1900/2004 urma să acorde reclamantei-intimate SC A. SA exact aceleași drepturi pe care asta din urmă, aflată în imposibilitatea obiectivă de plată a redevențelor impuse, i le solicitase în mod constant concedentei.

N. Este nefondat motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se reiterează excepția prescripției dreptului la acțiune.

Recurenta-pârâtă CN B. SA consideră că. atâta vreme cât contractele administrative sunt legal asimilate actelor administrative unilaterale, și termenele de prescripție acțiunilor izvorând din acestea ar fi supuse, retroactiv, aceleiași asimilări.

În mod corect a stabilit prima instanță că doar începând cu data de 2 august 2007 a intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007 - și nicidecum mai devreme, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.,durata termenului de prescripție aplicabil acțiunilor de contencios administrativ izvorâte din interpretarea, aplicarea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ, urma să fie cel special, de 1 an de zile.

Dovada imposibilității aplicării retroactive a unor prevederi legale în materie de prescripție o constituie însăși nevoia legiuitorului de a interveni expres, abia ulterior (prin Legea nr. 262/2007) în stabilirea termenului special de prescripție aplicabil contractelor administrative, semn că până în acel moment: termenul legal de prescripție aplicabil acțiunilor izvorâte din asemenea contracte fusese cel general, reglementat de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani; asimilarea realizată pe baza art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 nu producea efecte asupra termenului special de prescripție al acțiunilor izvorâte din asemenea contracte.

De menționat că prima instanță nu a considerat necesar să apeleze și la rele argumente oferite de către subscrisa în acest sens. intimată arătase că, față de adoptarea Legii nr. 244/2004. de modificare a nr. 184/1992 (ultima în șirul modificărilor legislative ale regimului zonelor anterioare rezilierii judiciare a contractului), chiar și condiția termenului special de prescripție de 1 an s-ar fi dovedit îndeplinită în cauză. Astfel, Legea nr. 244/2004 fusese ultima care adusese modificări regimului zonelor libere, abrogându-le definitiv la data de 15 septembrie 2004 (prin pct. IV al Legii nr. 244/2004, intrată în vigoare în termen de 90 de zile de la data publicării sale în M. Of.). Termenul de 1 an s-ar fi considerat împlinit la data de 15 septembrie 2005, când acțiunea fusese deja dedusă judecății, de la data de 25 august 2005.

Este nefondat motivul de recurs privind momentul începerii curgeri termenului de prescripție.

Argumentul recurentei-pârâte privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție:

Termenul de prescripție al dreptului la acțiune ar fi început a curge de la momentul, subiectiv, al dreptului de a solicita și obține rezilierea contractului pentru dispariția cauzei sale, ca urmare a abrogării regimului de facilități fiscale. În ceea ce privește momentul obiectiv de la care reclamanta a luat cunoștință beneficiul nerealizat, acesta ar fi fost în opinia recurentei-pârâte - cel mai târziu - momentul la care a intrat în vigoare cel din urmă act de abrogare a facilităților fiscale, considerat de aceasta ca fiind Legea nr. 414 din 1 iulie 2002.

Termenul s-ar considera împlinit chiar dacă durata sa nu ar fi cea de 1 an, prin aplicarea Legii nr. 554/2004 modificată de Legea nr. 262/2007, ci cel de 3 ani urmare a aplicării Decretului nr. 167/1958.

Pentru prejudiciul născut ca urmare a dispariției cauzei contractului din acest motiv reziliat sui-generis - termenul de prescripție nu putea curge de la momentul, anterior, al irevocabilei constatări judiciare a dispariției totale și definitive a causa remota a contractului (confirmată și definitivată prin adoptarea Legea nr. 244/2004 inclusiv).

În contextul derulării contractului chiar și pe parcursul desfășurării litigiului anterior, precum și al solicitării - și obținerii - de către concesionară a unui drept de retenție asupra construcției (cu implicita sa obligație de continuare a administrării investiției și, implicit, a terenului public aferent), cu atât mai relevantă devine incidența în cauză a prevederilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958 (socotelile dintre părți nu fuseseră date și aprobate până la data de 19 decembrie 2006), împrejurare de natură a determina suspendarea termenului prescripției până la acea dată, la care se dovedește a fi avut loc - urmare a soluționării irevocabile a precedentului litigiu - predarea construcției către concedentă.

Prin chiar natura ei, concesiunea presupune îndeplinirea de acte de administrare ale bunului proprietate publică, fără ca prin acestea dreptul de concesiune să ajungă a se confunda cu dreptul real de administrare.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958 au în vedere actele de administrare propriu-zise, materiale, iar nu dreptul de administrare, privit ca drept real.

Momentul dării și aprobării socotelilor între părți a fost data de 19 decembrie 2006, dată la care construcția edificată de către reclamantă pe terenul concesionat acesteia a fost predată pârâtei CN B. SA, odată cu terenul public aferent.

Ca dovadă a menținerii, în scop de administrare, a raporturilor contractuale a părților, inclusiv pe durata precedentului litigiu, stau următoarele fapte și acte juridice: emiterea Avizului de punere în funcțiune ca spațiu de depozitare 30 din 4 decembrie 2002 (ulterior rezilierii unilaterale a contractului), solicitarea anterioară a concesionarei, de emitere a unei licențe de depozitare începând cu data de 15 ianuarie 2003, cerere acceptată de concedentă până la dala de 14 aprilie 2003, pe parcursul derulării litigiului vizând rezilierea judiciară a contractului, deși din motive obiective ne mai materializată.

Recunoașterea pretențiilor reclamantei, prin emiterea de către concedentă, la data de 20 decembrie 2002. în plină desfășurare a precedentului litigiu privind rezilierea contractului (denunțat, totodată, prin anterioară notificare unilaterală), a avizului de funcționare a fabricii de parchet triplu stratificat (fila 40 din volum Curtea de Apel București) are efectul reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, al întreruperii termenului prescripției.

Avizul de punere în funcțiune a fabricii de parchet triplu stratificat, emis de către concedentă ulterior denunțării unilaterale a contractului de către aceasta (prin notificare de reziliere) constituie o recunoaștere a recurentei pretențiilor reclamantei, în sensul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958: a posibilității concesionarei de valorificare a unui asemenea obiectiv, recunoscut ca realizabil de însăși actuala sa contestatoare (recurenta - pârâtă); a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamanta - intimată prin nerealizarea, din motive independente de culpa sa, a obiectivului autorizai.

Avizul constituie recunoașterea, de către recurenta-pârâtă, a caracterului îndreptățit al prezentei acțiuni, documentul având drept consecință începerea calculului curgerii termenului de prescripție de la data emiterii sale. (20 decembrie 2002).

În cauză sunt incidente prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, si are drept consecință faptul că dreptul la acțiune separată s-a născut de la data rezilierii judiciare a contractului.

Momentul la care reclamanta putea cunoaște paguba și pe autorul ei a fost de la rezilierii judiciare definitive a contractului de concesiune. Momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv paguba și pe autorul ei a fost data rezilierii judiciare a contractului de concesiune, deoarece în acest moment s-a constatat cu efecte ex nunc, dispariția cauzei contractului.

Suspendarea, pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - la solicitarea CN B. SA - a soluționării prezentei acțiuni până la momentul, ulterior, al soluționării precedentei acțiuni în reziliere, constituie un argument a fortiori de apreciere termenului de prescripție a dreptului la acțiune separată ca începând a curge de la momentul rezilierii judiciare, irevocabile, a contractului de concesiune.

O. Este nefondat motivul de recurs, criticând pretinsa încălcare, de către prima instanță, a autorității de lucru judecat.

Este de asemenea denaturată reinterpretarea scopului prezentei acțiuni ca fiind de culpabilă tragere la răspundere pentru schimbarea cadrului legislativ, atât a concedentei (exonerată de răspunderea pentru „fapta" altuia), cât și a celui a cărui bun este administrat de aceasta (inclusiv printr-o tendențioasă interpretare a noțiunii de „faptă”).

Cazul fortuit (în realitate, fapta autorității) nu reprezintă, așadar, o cauză exoneratoare de răspundere în sensul dreptului comun, ci dimpotrivă, însăși cauza angajării răspunderii obiective și integrale a concedentei, încetarea contractului de concesiune tocmai urmare a acestei fapte.

Rațiunea răspunderii obiective și integrale o constituie, în această materie, principiul echilibrului financiar al contractului de concesiune, pe care însăși legea specială îl consacră, izvorât fiind din necesitatea „realizării unei posibile egalități între avantajele care îi sunt acordate concesionarului și sarcinile care îi sunt impuse”, în vederea asigurării scopului contractului, de „promovare a schimburilor internaționale, atragere de capital străin prin introducerea noilor tehnologii, sporirea posibilităților de folosire a resurselor naționale" (art. 1 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere).

În realitate, recurenta-pârâtă CN B. SA confundă situația de drept comun a cazului fortuit, exoneratoare de răspundere, cu cea a hazardului administrativ pentru care devine obiectiv răspunzătoare, în calitatea sa de concedentă, tocmai ca urmare a împrejurărilor de imprevizibilitate administrativă (noile acte normative).

Răspunderea obiectivă a concedentei în cadrul rezilierii sui generis și a efectelor sale nu este, așadar, atât o răspundere lipsită de culpă (constatată ca inexistentă), cât o răspundere independentă de culpă (a cărei eventuală existență este oricum lipsită de relevanță). Odată dovedită ca existentă, elementul suplimentar al culpei poate deveni relevant, cel mult, sub aspectul stabilirii întinderii răspunderii.

Dacă recurenta-pârâtă CN B. SA s-ar fi aflat într-o situație de caz fortuit în executarea obligațiilor sale contractuale, după cum susține actualmente, litigiul anterior nu ar fi putut fi inițiat de aceasta, în calitatea sa de debitoare a unei obligații imposibil de executat (menținerea scopului inițial al contractului).

Instanțele au dispus despăgubirea anterioară a concesionarei SC A. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare, prin acordarea unei despăgubiri cuvenite acesteia în calitatea sa de constructor pe terenul altuia (de bună-credință), despăgubire obligatorie chiar și în situația în care concesionara ar fi fost de rea-credință sau ar fi deținut o eventuală culpă în reziliere neconfirmat, în care despăgubirea eventual cuvenită concesionarei pe temeiul art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. s-ar fi compensat cu cea pretinsă și obținută de partea adversă, susținătoare a rezilierii-sancțiune).

Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare a fost independentă de regimul special al concesiunii, nedatorându-se acestuia din urmă. Efectele negative produse asupra concesionarei au rămas neatenuate prin plata silită anterioară.

În anteriorul litigiu nu s-a soluționat cererea concesionarei de acordare a indemnizației „adecvate și efective", cuvenită acesteia pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului financiar al contractului de concesiune, finalizată prin dispariția cauzei sale și, în cele din urmă, prin încetarea sa judiciară, cu efecte pentru viitor.

Specifică regimului concesiunii fiind și neacordată anterior cu un asemenea titlu, indemnizația „adecvată și efectivă” a putut fi solicitată pe cale separată, hotărârea judecătorească de reziliere sui-generis având autoritate de lucru judecat în privința temeiului rezilierii, a calității și capacității procesuale a părților litigante, precum și a naturii despăgubirii dispuse.

6. Analiza motivelor de recurs;

Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, ținând cont de motivele de recurs invocate în cauză precum și de dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte constată următoarele:

6.1. Cu privire la excepțiile invocate de pârâta recurentă CN B. SA;

Excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată precum și excepția inadmisibilității acțiunii sunt neîntemeiate deoarece se întemeiază pe o înțelegere eronată a obiectului judecății.

Astfel, judecata nu constă în pretenția la ajutoare de stat, cum greșit susține recurenta, ci în despăgubiri pentru beneficiul nerealizat prin rezilierea contractului de concesiune.

Or, acțiunea în despăgubiri este admisibilă și este de competența instanțelor judecătorești.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că problema a fost tranșată definitiv prin decizia dată în contestația în anulare în cuprinsul căreia s-a arătat că în cauză este incident termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și că acțiunea în pretenții dedusă judecății introdusă de SC A. SA la data de 25 august 2005 (data poștei) este în cadrul termenului general de prescripție.

În consecință, dincolo de orice alte considerente, autoritatea de lucru judecat a deciziei amintite se opune unei dezlegări diferite, motiv pentru care excepția este considerată neîntemeiată.

De asemenea, tot neîntemeiate sunt și excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CN B. SA.

Astfel, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios; calitatea procesuală activă se întemeiază pe identitatea dintre reclamant și titularul dreptului dedus judecății, iar calitatea procesuală pasivă pe cea dintre pârât și titularul obligației corelative dreptului amintit.

În speță, dreptul în discuție este reprezentat de despăgubirile pretinse de reclamanta SC A. SA ca urmare a abrogării dispozițiilor legale care instituiau facilitățile fiscale reglementate de capitolul V din Legea nr. 84/1992, în considerarea cărora a fost încheiat contractul de concesiune.

Părțile contractului de concesiune sau, așa cum este cazul în speță, succesoarele acestora, sunt părțile raportului juridic litigios deoarece atât dreptul pretins cât și obligația corelativă își au originea în acest contract.

Contractul de concesiune a fost inițial încheiat între RA E. SA și SC D. SRL.

În baza dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 584/2004, RA E. SA a trecut la CN B. SA, înființată prin H.G. nr. 517/1998, și s-a reorganizat ca subunitate fără personalitate juridică a acesteia, în completarea celor existente.

Prin act adițional la contract, RA E. SA a acceptat transferarea drepturilor și obligațiilor derivând din contractul cesionat de la SC D. SRL către SC A. SA.

În consecință, SC A. SA are calitate procesuală activă în calitate de titulară a dreptului dedus judecății iar CN B. SA are calitate procesuală pasivă în calitate de titulară a obligației corelative acestui drept.

Chestiunea existenței dreptului pretins de reclamantă este distinctă de cea a calității procesuale și va fi discutată pe fond.

6.2. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român;

Prima instanță a considerat că Statul Român are calitate procesuală pasivă deoarece abrogarea regimului de facilități fiscale existent la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de către acesta.

Sentința este nelegală sub acest aspect deoarece instituie fără temei legal răspunderea patrimonială a statului pentru actul de legiferare, fapt ce atrage incidența motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși bunul concesionat este proprietatea statului, administrarea lui s-a făcut prin intermediul unei autorități publice, Statul Român nefiind parte contractuală.

Cum dreptul la despăgubiri își are originea în contract, limitele contractului reprezintă în același timp limitele litigiului.

6.3 Cu privire la fondul recursului;

Starea de fapt relevantă este, în esență, următoarea:

La data de 27 ianuarie 1997 s-a încheiat între RA E. SA, în calitate de concedent, și SC D. SRL, în calitate de concesionar, contractul de concesiune a terenului în suprafață de 15.966,77 mp amplasat în incinta nr. 2 a RA E. SA, pentru desfășurarea unor activități specifice zonei libere (filele 13-20 vol. I Dosar nr. x/2005 al Trib. Mun. București, atașat).

La data de 14 mai 1999 SC D. SA a cesionat către reclamanta intimată SC A. SA toate drepturile și obligațiile ce îi reveneau în temeiul contractului de concesiune (filele 10-11 vol. I Dosar nr. x/2005 al Trib. Mun. București).

Prin actul adițional din data de 21 mai 1999 la contractul de concesiune amintit, părțile au căzut de acord ca reclamanta intimată SC A. SA să devină „proprietarul de drept pe durata concesiunii al investiției în curs de realizare pe parcela concesionată” (filele 21-22 vol. I Dosar nr. x/2005 al Trib. Mun. București).

În legătură cu acest contract s-au înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești două situații litigioase, după cum urmează:

Primul litigiu

La data de 13 iunie 2002, succesorul în drepturi al concedentei RA E. SA, respectiv pârâta recurentă CN B. SA a solicitat rezilierea contractului de concesiune din vina concesionarei, pentru neplata redevenței.

Pe cale reconvențională, SC A. SA a solicitat rezilierea contractului de concesiune din vina concedentei precum și despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 915 din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iași, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 61 din 26 mai 2005 a Curții de Apel Iași, modificată la rândul ei în parte prin Decizia civilă nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (filele 60-79, 80-94 vol. I Dosar nr. x/2005 și filele 33-41 din vol. II din același dos. al Trib. Buc.), au fost admise în parte atât cerere principală cât și cererea reconvențională și s-a dispus, printre altele, rezilierea contractului de concesiune și obligarea concedentei la plata către concesionară a contravalorii investiției (2.501.051 dolari SUA; cu drept de retenție până la plata sumei); cererea autorității concedente de obligare a SC A. SA la plata redevenței pentru perioada octombrie 2000 - 15 martie 2002 a fost respinsă.

Acest prim litigiu este important pentru că următoarele chestiuni, soluționate prin hotărâre irevocabilă, se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu:

- contractul de concesiune a fost încheiat în considerarea facilităților stabilite prin cap. V al Legii privind regimul zonelor libere nr. 84/1992 iar înlăturarea acestor facilități prin norme ulterioare succesive au condus la dispariția cauzei contractului din cauze exterioare voinței părților, astfel încât se justifică rezilierea contractului;

- neexecutarea contractului s-a datorat cazului fortuit, respectiv schimbării pe cale normativă a condițiilor de desfășurare a activității comerciale în zonele libere;

- despăgubirile au fost acordate nu cu titlu de sancțiune ci ca urmare a creșterii valorii fondului, SC A. SA, fiind constructor de bună credință în sensul art. 494 din V.C.C. (cf. Deciziei civile nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție);

- cererea referitoare a plata redevenței a fost respinsă cu motivarea că dispozițiile art. 1083 din V.C.C. exclud răspunderea debitorului pentru cauze exterioare voinței părților, așa cum sunt cele incidente în speță, cauze de neînlăturat și imprevizibile în momentul acordului de voință.

Al doilea litigiu (prezentul litigiu);

Între momentul pronunțării deciziei Curții de Apel Iași și cel al pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul litigiu, respectiv la data de 25 august 2005 (conf. celor reținute în cuprinsul deciziei pronunțate în contestația în anulare), SC A. SA a declanșat prezentul litigiu prin care urmărește complinirea despăgubirilor, cu motivarea că cele acordate inițial reprezintă doar pierderea efectiv suferită (damnum emergens), nu însă și beneficiul nerealizat (lucrum cessans) la care are dreptul potrivit art. 969, art. 970, art. 1021, art. 1073, art. 1084 din V.C.C. și H.G. nr. 216/1999 și care constă în profitul previzionat prin studiul de fezabilitate avut în vedere la încheierea contractului și nerealizat datorită rezilierii acestuia.

Prima instanță, bazându-se pe prevederile art. 31, art. 32 și art. 35 din Legea privind regimul concesiunilor nr. 219/1998, art. 69 și art. 70 din H.G. nr. 216/1999 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a considerat acțiunea întemeiată și a acordat reclamantei profitul nerealizat.

Înalta Curte;

Constată că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii și fără a lua în considerare starea de fapt și chestiunile de drept dezlegate cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865) și modificarea sentinței recurate.

Astfel, prin decizia amintită, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul litigiu rezultat din contractul de concesiune, s-a stabilit lipsa culpei părților pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, rezilierea fiind dispusă pentru dispariția cauzei contractului din motiv de caz fortuit, iar despăgubirile au fost acordate pentru a preîntâmpina concedenta să beneficieze nejustificat de creșterea valorii fondului prin accesiunea construcției făcute cu bună credință de SC A. SA. Nu au fost acordate daune interese sub forma de damnum emergens, cf. art. 1084 din V.C.C.

Lipsa culpei părților a fost esențială iar SC A. SA a beneficiat de această apreciere prin respingerea cererii autorității concedente de obligare a societății la plata redevenței, cu motivarea că potrivit art. 1083 din V.C.C. „nu poate fi loc la daune-interese când, din o forță majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase” (conf. Deciziei civile nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Contrar celor de mai sus, Curtea de Apel București a reținut că în primul litigiu reclamantei i s-au acordat daune interese prin repararea pierderii suferite prin rezilierea contractului și, de aceea, instanța s-a simțit îndreptățită să completeze daunele prin acordarea presupusului beneficiu nerealizat.

Or, în lipsa culpei autorității concedente, nu există temei legal pentru astfel de daune.

Dispozițiile art. 31, art. 32 și art. 35 din Legea privind regimul concesiunilor nr. 219/1998 sau ale art. 69 din H.G. nr. 216/1999, în vigoare la data faptelor, nu sunt incidente în cauză deoarece se referă la ipoteze diferite de cea dedusă judecății (respectiv modificarea unilaterală a contractului de către concedent sau creșterea sarcinilor concesionarului în urma unei măsuri dispuse de către o autoritate publică, în caz de forță majoră sau caz fortuit; denunțarea unilaterală de către concedent a contractului atunci când interesul național sau local o impune) iar art. 70 din H.G. nr. 216/1999 se referă la daunele interese în caz de culpă. În sfârșit, prima instanță nu arată ce legătură are art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu prezenta cauză, respectiv în ce măsură poate fi despăgubită o societate comercială pentru profitul nerealizat ca urmare a unor modificări legislative.

Așa fiind, textele legale invocate de reclamanta intimată, precum și cele pe care adițional s-a bazat prima instanță, nu reprezintă temei legal pentru a pretinde complinirea despăgubirilor acordate în urma primului litigiu.

7. Soluția Înaltei Curți;

În consecință, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA și excepția lipsei calității procesuale pasive a CN. B. SA, invocate de recurenta-pârâtă CN B. SA.

Va admite recursurile declarate de pârâții CN B. SA și Statul Român prin C., va modifica sentința recurată în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin C.; în consecință, va respinge acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Va respinge acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta CN B. SA, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă SC A. SA la plata către recurenta - pârâtă CN B. SA a sumei de 27.769,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA și excepția lipsei calității procesuale pasive a CN B. SA, invocate de recurenta-pârâtă CN B. SA.

Admite recursurile declarate de pârâții CN B. SA și Statul Român prin C. împotriva sentinței civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin C. și, în consecință, respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă SC A. SA la plata, către recurenta - pârâtă CN B. SA, a sumei de 27.769,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2016.