Leaving accident scene with injuries is criminal; cassation appeal rejected, effective prison term upheld.

Părăsirea locului accidentului. Elemente constitutive. Recurs în interesul legii. Încetarea efectelor deciziei

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra siguranţei publice. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice

Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal

- părăsirea locului accidentului

- recurs în interesul legii

C. pen., art. 338

C. proc. pen., art. 4741

1. Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia s-au produs atât pagube materiale, cât şi leziuni traumatice unei persoane, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 338 alin. (1) C. pen. Părăsirea locului accidentului nu constituie infracţiune, conform art. 338 alin. (3) lit. a) C. pen., în ipoteza în care în urma accidentului s-au produs exclusiv pagube materiale.

2. În temeiul dispoziţiilor art. 4741 C. proc. pen., efectele deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii încetează în cazul modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, dacă aceasta nu subzistă în noua reglementare. În aplicarea dispoziţiilor art. 4741 C. proc. pen., efectele Deciziei nr. 66 din 15 octombrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, au încetat prin modificarea normei de incriminare a părăsirii locului accidentului, în sensul eliminării sintagmei care a generat problema de drept dezlegată prin Decizia nr. 66 din 15 octombrie 2007.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016

Prin sentinţa penală nr. 300 din 5 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Călăraşi a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 338 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 91 - art. 92 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 93 C. pen., i s-a pus în vedere inculpatului: să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei şi să presteze o muncă neremunerată în cadrul Primăriei Municipiului Călăraşi la Complexul B. sau la Serviciul Public C., în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului A. care, în noaptea de 22 aprilie 2015, în jurul orei 03:00, aflându-se la volanul unui autoturism, a produs un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat vătămarea integrităţii corporale a numitului D. şi, ulterior, a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie care au efectuat cercetarea locului faptei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 338 alin. (1) C. pen.

Prin decizia nr. 309/A din 18 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 300 din 5 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Călăraşi, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi pe fond, rejudecând, s-a înlăturat aplicarea art. 91 şi urm. C. pen., pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţă urmând a se executa efectiv în regim de detenţie.

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., pedeapsa complementară se va executa după executarea pedepsei principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Sub aspectul incidenţei sau nu a condiţiei de exceptare prevăzută în art. 338 alin. (3) C. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:

În primul rând, s-a constatat că, prin interpretarea per a contrario a acestui text, fapta există sub aspectul laturii obiective, dacă în urma accidentului s-au produs vătămări corporale. De altfel, această concluzie este acceptată şi de apărare, care în schimb a susţinut că existenţa vătămărilor corporale nu poate fi dovedită decât prin acte medicale constatatoare, spre exemplu raport sau expertiză medico-legală.

Practica judiciară constantă a instanţelor judecătoreşti contrazice însă această interpretare a textului de incriminare.

S-a reţinut că argumentul procurorului sub acest aspect, referitor la încetarea aplicabilităţii Deciziei nr. 66 din 15 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea legii, este pertinent cu referire la problema de drept analizată.

În redactarea art. 89 din O. U. G. nr. 195/2002 legiuitorul stabilea o condiţie pozitivă, şi anume ca în urma accidentului să se fi produs vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, astfel încât în interpretarea legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că sintagma de vătămare corporală nu poate fi interpretată decât prin prisma dispoziţiilor Codului penal anterior, care condiţionau existenţa acestor urmări de producerea unor leziuni sau vătămări ce au necesitat peste 10 zile de îngrijiri medicale.

Instanţa de apel a apreciat că reglementarea actuală a acestei infracţiuni, astfel cum rezultă din redactarea textului art. 338 C. pen., care nu mai face trimitere la condiţia producerii unui anumit tip de urmări, este mai largă decât incriminarea precedentă şi include toate situaţiile în care în urma accidentului rutier s-au produs atingeri ale integrităţii fizice a victimelor, indiferent de intensitatea acestora. Aceasta este singura interpretare legală, per a contrario, a dispoziţiilor art. 338 alin. (3) C. pen., prin formularea „nu constituie infracţiune dacă (…) s-au produs doar pagube materiale” înţelegându-se că în toate situaţiile în care s-au produs şi/doar pagube sub aspectul integrităţii fizice fapta există din punct de vedere penal. Practic, prin noua redactare, sunt incluse în urmările care atrag răspunderea penală atât urmările specifice art. 193, cât şi cele specifice art. 194 C. pen.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere că, atât sub imperiul Codului penal anterior, cât şi a celui actual, practica judiciară nu a condiţionat niciodată existenţa infracţiunii de lovire şi alte violenţe de existenţa unui certificat medico-legal, fiind suficient ca din probele administrate - planşe foto, declaraţii de martori etc. - să rezulte cu certitudine că integritatea fizică a victimei a fost, în orice măsură, atinsă, deteriorată, chiar dacă pentru vindecarea acestor urme fizice nu sunt necesare zile de îngrijiri medicale.

În cauză, în momentul impactului, produs ca urmare a pierderii controlului autoturismului de către inculpatul aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, victima D., care era pasager pe scaunul din stânga spate, a fost proiectată în afara autoturismului pe scuarul care desparte sensurile de mers, la momentul impactului aceasta pierzându-şi cunoştinţa şi fiind transportată la spital cu o ambulanţă.

S-a apreciat că aceste elemente de fapt rezultă atât din declaraţiile inculpatului, cât şi ale martorului D. şi sunt confirmate şi de procesul-verbal de constatare, din care rezultă deteriorarea autoturismului, inclusiv spargerea parbrizului spate, precum şi din înscrisurile medicale întocmite cu privire la victimă la momentul transportării acesteia la spital, din care rezultă că aceasta prezenta plăgi contuze în regiunea temporală, TCC minor, policontuzii corporale, traumatism coloană cervicală.

Faptul că victima nu s-a prezentat la I.N.M.L. pentru constatări, întrucât nu a dorit să formuleze plângere penală împotriva inculpatului, nu are relevanţă din punctul de vedere al existenţei infracţiunii de părăsire a locului accidentului.

S-a apreciat că probatoriul administrat este consistent şi suficient în a demonstra că accidentul rutier provocat de inculpat a adus atingeri (de altfel, destul de serioase) integrităţii fizice a victimei, pe lângă cele materiale, astfel încât nu este incidentă exceptarea prevăzută în art. 338 alin. (3) C. pen.

Împotriva deciziei nr. 309/A din 18 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală a formulat recurs în casaţie inculpatul A., invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând în esenţă că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de existenţă a conţinutului infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 338 alin. (1) C. pen., în accidentul de circulaţie producându-se doar pagube materiale.

Prin încheierea nr. 349/RC din 26 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A.

Examinând cauza, în temeiul art. 442 - art. 444 C. proc. pen. şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, reglementat sub denumirea de recurs în casaţie (Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secţiunea a 2-a), prin care se atacă hotărârile definitive care au intrat în autoritate de lucru judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Astfel, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Se asigură echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizând numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârii, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Conform dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

În prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 338 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 338 C. pen.:

,,(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.

(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:

a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;

b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;

c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;

d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.”

Se apreciază ca fiind neîntemeiate argumentele invocate de recurentul inculpat, în sensul că din combinarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) C. pen. rezultă că reglementarea actuală a infracţiunii de părăsire a locului accidentului nu este diferită de reglementarea prevăzută anterior în art. 89 din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, fiind aplicabilă şi în prezent Decizia nr. 66 din 15 octombrie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, art. 89 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, prevedea că: „părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Prin Decizia nr. 66 din 15 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că sintagma „vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane” conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. (2) C. pen. anterior.

Însă, prin actualul text de incriminare al infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzut în art. 338 C. pen., legiuitorul a lărgit sfera de incidenţă a acestei infracţiuni, întrucât a fost eliminată necesitatea ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni. Astfel, art. 338 alin. (1) C. pen. face referire (doar) la părăsirea locului accidentului de către conducătorul auto implicat într-un accident de circulaţie, iar situaţiile în care părăsirea locului accidentului nu constituie infracţiune sunt enumerate în art. 338 alin. (3) C. pen.

Totodată, având în vedere modificarea dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată şi că aceasta nu mai subzistă în noua reglementare, au încetat şi efectele Deciziei nr. 66 din 15 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit dispoziţiilor art. 4741 C. proc. pen.

Conform situaţiei de fapt, reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, în baza probelor administrate, în noaptea de 22 aprilie 2015, în jurul orei 03:00, inculpatul A., aflându-se la volanul unui autoturism, a pierdut controlul asupra autoturismului, lovind doi arbori cu portiera dreapta spate, moment în care maşina s-a răsucit şi a provocat avarii la două autoturisme staţionate.

În momentul impactului, martorul D., pasagerul de pe scaunul din stânga spate, a fost proiectat în afara autoturismului, suferind leziuni în zona capului. Inculpatul a ieşit din autoturism şi a plecat imediat de la locul accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie care au efectuat cercetarea la faţa locului.

Se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, întrucât există o concordanţă deplină între situaţia de fapt şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 338 alin. (1) C. pen., în cauză nefiind incidentă niciuna din situaţiile prevăzute în art. 338 alin. (3) C. pen., care exclud răspunderea penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca fiind neîntemeiate argumentele invocate de recurentul inculpat, în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. a) C. pen., întrucât în urma accidentului de circulaţie s-au produs doar pagube materiale.

Ambele instanţe au reţinut că accidentul de circulaţie provocat de recurentul inculpat a determinat producerea unor leziuni traumatice martorului D. - victimă în cauză - apreciindu-se că acestea sunt dovedite de declaraţiile martorilor, procesul-verbal de constatare la faţa locului şi înscrisurile medicale întocmite cu privire la victimă, în momentul transportării acesteia la spital, din care rezultă că prezenta plăgi contuze şi traumatisme.

Împrejurarea că martorul D. nu a formulat plângere penală împotriva inculpatului şi că nu există un act medico-legal constatator al vătămării fizice suferite de acesta este lipsită de relevanţă, astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 309/A din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.