Forged notarized testament: liability of notary for negligent signing as negligence in service and beneficiary's improper participation

Decizia nr. 60/A/2017

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 186/F din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice date prin rechizitoriu faptelor inculpatei A. din trei infracțiuni de instigare la fals intelectual, două infracțiuni de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și două infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 (2 fapte), art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 (3 fapte) și art. 291 C. pen. din 1969 (2 fapte), toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen. în infracțiunile de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969, complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 (raportat la notarul public B.), complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 (raportat la numita C.), participație improprie la abuz în serviciu, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969, participație improprie la fals intelectual prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 (raportat la notarul public D.) și două infracțiuni de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. din 1969, totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

S-au respins ca nefondate celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice formulate în cauză.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fapta de fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 291 teza I C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 291 teza I C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele menționate anterior și i s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, aceasta urmând să execute în final o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 861 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale și a celei accesorii pe un termen de încercare de 5 ani.

În baza art. 863 C. pen. din 1969, pe durata termenului de încercare, inculpata trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de probațiune București;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

I s-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 864 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata B. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 65 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă complementară exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 246 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata B. la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele menționate anterior și i s-a aplicat inculpatei B. pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat condiționat pe un termen de încercare de 4 ani executarea pedepsei principale și a celei accesorii.

I s-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a fost achitată inculpata D. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. din 1969 și fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. din 1969.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă E. și s-a dispus anularea următoarelor înscrisuri falsificate:

- înscrisul intitulat „Testament” privindu-l pe defunctul F., autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., „G.”;

- certificatele de legatar din 15 septembrie 2009 și din 16 septembrie 2009 emise de B.N.P., H. în favoarea inculpatei A.;

- încheierea din 15 septembrie 2009 dată de B.N.P., H. cu privire la cauza succesorală privind pe defunctul F.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata B. la plata sumei de 2.300 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare privind pe inculpata D. au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au fost trimiși în judecată inculpații:

- B., notar public în cadrul B.N.P., G., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.;

- D., notar public în cadrul B.N.P., H., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.;

- A., pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals intelectual, instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și uz de fals, prevăzute de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. (2 fapte), art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 (3 fapte) și art. 291 C. pen. din 1969 (2 fapte), toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reținut, în esență, că în luna septembrie 2009, inculpata B. a plăsmuit, a semnat și ștampilat un testament provenind de la defunctul F., decedat la data de 17 august 2008, fără ca documentul să fie înregistrat în registrul și evidențele notariale (registru general și opisul alfabetic), faptă comisă de conivență cu beneficiara înscrisului falsificat, inculpata A., și cu secretara B.N.P., G., numita C.

Cu privire la inculpata D., s-a reținut că, în datele de 15 noiembrie 2009 și 16 noiembrie 2009, a emis certificatele de legatar în beneficiul inculpatei A., cunoscând că documentul intitulat „Testament", autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., G., nu figurează înscris în Registrul Național de Evidența Opțiunilor Succesorale.

În ce o privește pe inculpata A., beneficiara testamentului falsificat, parchetul a reținut că, în luna septembrie 2009, aceasta a instigat pe notarul public B. din cadrul B.N.P., G., pentru a plăsmui înscrisul intitulat „Testament”, act ce a primit numărul de autentificare din 17 mai 2006, iar în aceeași lună a instigat-o pe numita C., secretară la același notariat, să facă o mențiune nereală pe același document, în sensul că acesta nu a fost revocat, act pe care ulterior l-a utilizat la B.N.P., „H.” în vederea deschiderii succesiunii după defunctul F., unde a instigat-o și pe inculpata D. să emită certificatul de legatar înregistrat la 15 septembrie 2009 și, ulterior, certificatul de legatar suplimentar din 16 septembrie 2009 în defavoarea moștenitorilor.

S-a mai arătat că certificatul de legatar din 15 septembrie 2009 a fost utilizat de inculpata A. în fața angajaților unității bancare I. pentru obținerea, în luna septembrie 2009, a sumelor de bani aflate în conturile defunctului, bani pe care i-a folosit la achitarea taxelor de succesiune.

După sesizarea instanței, persoana vătămată E. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând anularea înscrisurilor false folosite, respectiv obținute de inculpata A., iar la ultimul termen de judecată, și daune morale în cuantum de 171.876 lei.

În fața instanței, niciuna dintre inculpate nu a recunoscut săvârșirea faptelor de care au fost acuzate.

Subsecvent administrării probatoriului, la termenul din 7 septembrie 2016, instanța a pus în discuție, din oficiu, schimbarea încadrării juridice date prin rechizitoriu cu privire la unele din faptele inculpatei A., anume din infracțiunile de instigare la fals intelectual și instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, comise în legătură cu notarul B., respectiv din infracțiunea de instigare la fals intelectual săvârșită în legătură cu C. în infracțiunile de complicitate la abuz în serviciu și complicitate la fals intelectual (în relație cu inculpata B.), respectiv complicitate la fals intelectual (în relație cu numita C.).

În ce privește infracțiunile de instigare la fals intelectual și instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor comise în legătură cu notarul D., s-a pus în discuție schimbarea încadrării juridice a acestor fapte în infracțiunile de participație improprie la abuz în serviciu, respectiv participație improprie la fals intelectual, prev. de art. 31 V.C.P., raportat la art. 246 și art. 289 V.C.P.

La termenul din data de 7 septembrie 2016 (precum și la termenul din 22 septembrie 2016, când și-a precizat cererea inițială), reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatei D. din infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen. din 1969, iar a faptelor inculpatei A., din infracțiunile de instigare la fals intelectual, instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și uz de fals reținute în rechizitoriu într-o infracțiune continuată de instigare la fals intelectual cu trei acte materiale (ultimul dintre acestea în forma participației improprii, față de notarul public D.), respectiv instigare la abuz în serviciu (față de inculpata B.) și participație improprie la infracțiunea de neglijență în serviciu (cu privire la inculpata D.), aceasta din urmă prevăzută de art. 31 C. pen. din 1969 rap. la art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969 și două infracțiuni de uz de fals.

La termenul din 22 septembrie 2016, apărătorul inculpatei B. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual comise în relație cu clienta sa în două infracțiuni de participație improprie la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, cu reținerea în încadrarea juridică a dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969.

La același termen de judecată, instanța a constatat că unele din concluziile pe fondul cauzei ale apărătorului inculpatei B. echivalează în fapt cu o schimbare a încadrării juridice a faptelor clientei sale din infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual într-o singură infracțiune de neglijență în serviciu, nesolicitată însă expres cu acest titlu, astfel că a pus în discuție această cerere.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

În luna septembrie 2009, inculpata A. a obținut autentificarea, de către B.N.P., G., a unui testament falsificat, prin care devenea unica moștenitoare a defunctului F., decedat la 17 august 2008, persoană cu care inculpata se aflase în relații de concubinaj. Autentificarea testamentului, datat în mod fals 17 mai 2006, a fost efectuată de inculpata B., notar public, cu complicitatea unui angajat al biroului notarial, cel mai probabil martora C., aceasta din urmă profitând de modalitatea defectuoasă în care inculpata B. își desfășura activitatea.

După autentificarea testamentului, inculpata A. s-a prezentat la B.N.P., H. în vederea dezbaterii succesiunii defunctului F. Deoarece notarul public D. a solicitat dovezi în sensul că testamentul este valabil și nu a fost revocat, inculpata a revenit la biroul acesteia după câteva zile și a prezentat testamentul care purta mențiunea „9 septembrie 2009, h:945, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, alături de ștampila B.N.P., G. Mențiunea fusese efectuată de numita C., secretara B.N.P., „G.”

Apreciind că testamentul este valabil și acționând fără vinovăție, notarul public D. a efectuat procedura succesorală privind pe numitul F., a constatat că inculpata A. este unicul moștenitor al defunctului și a emis în favoarea acesteia certificatele de legatar din 15 septembrie 2009 și din 16 septembrie 2009. Ulterior, inculpata A., folosind cele două certificate de legatar, a intrat în posesia bunurilor din succesiunea defunctului F.

Înainte de a detalia situația de fapt expusă doar rezumativ în paragrafele anterioare, Curtea a observat că, prin rechizitoriul parchetului, s-a înfățișat o stare de fapt diferită de cea reținută de instanță, în sensul că, potrivit actului de sesizare, atât cei doi notari publici, cât și numita C. ar fi acționat de conivență cu inculpata A., pentru ca aceasta să beneficieze de succesiunea numitului F. Cu toate acestea, deși parchetul a afirmat expres că C. a fost implicată în plăsmuirea actului fals, față de aceasta s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea competenței către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, pentru motivul că inculpata nu a putut fi găsită pentru a i se comunica învinuirea.

Curtea a observat însă că nici Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și nici instanța de judecată nu au avut dificultăți deosebite în identificarea și audierea numitei C., astfel că soluția disjungerii cauzei față de aceasta din urmă apare ca fiind artificială și puțin justificată. Acest aspect rezultă cu claritate mai ales din împrejurarea că numita C. a fost audiată în calitate de martor în prezenta cauză (singura calitate posibilă), deși ea are calitatea de inculpat în Dosarul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, pentru fapte în legătură cu cele care fac obiectul dosarului de față.

Prin urmare, deși nesesizată cu infracțiuni comise de numita C., Curtea a fost totuși obligată să analizeze participarea acesteia la faptele deduse judecății, în vederea lămuririi situației de fapt și stabilirii formei de vinovăție a inculpaților trimiși în judecată. În acest context, instanța de fond a subliniat, totuși, că niciuna din considerațiile făcute cu privire la numita C. în cuprinsul hotărârii nu pot fi opuse acesteia, în cauza penală în care este implicată și, de altfel, nici într-o altă cauză penală sau civilă legată de faptele din prezentul dosar.

1. Falsificarea testamentului privind pe defunctul F.

Curtea a reținut că inculpata A. și F. au locuit împreună, fără a fi căsătoriți, din anul 1997 și până la decesul acestuia din urmă, survenit la data de 17 august 2008. La acel moment, singurii moștenitori legali ai defunctului (evident, în clase diferite de moștenitori) erau sora acestuia, J., stabilită de multă vreme în Statele Unite ale Americii și mătușa sa, numita K.

După decesul lui F., inculpata A., care rămăsese să locuiască în imobilul proprietatea defunctului, considerând că moștenitorii legali ai acestuia nu sunt interesați de acceptarea succesiunii, a decis să își însușească ea însăși bunurile succesorale.

În acest scop, beneficiind și de ajutorul unor persoane neidentificate, inculpata a participat la plăsmuirea unui testament al defunctului prin care era desemnată moștenitoare. Falsificarea actului a avut un caracter complex, în sensul că acesta a fost elaborat în două exemplare, sub forma unui testament autentificat, pe prima pagină a înscrisului fiind menționată manifestarea de voință a defunctului, iar pe verso fiind trecută o încheiere de autentificare din partea B.N.P., „G.”

Semnătura defunctului a fost realizată prin mijloace electronice (xerox color de tip inkjet), reproducând o semnătură reală a acestuia.

După întocmirea testamentului, s-a obținut semnarea încheierii de autentificare de pe verso-ul celor două exemplare ale acestuia, de către notarul public B., inculpată în cauza de față. Curtea a reținut că numărul încheierii de autentificare - și data încheierii de autentificare - „17 mai 2006” au fost scrise de mână de numita C., secretara biroului notarial.

Deoarece testamentul nu a fost redactat și autentificat la data încheierii de autentificare (17 mai 2006), aceasta fiind în mod evident falsă, actul nu se regăsește în opisul și registrul general notarial al B.N.P., „G.” aferent anului 2006, unde, este menționată autentificarea unui act constitutiv. De asemenea, nu au putut fi identificate nici cererea de autentificare a testamentului, copia actului de identitate al testatorului, chitanțele de plată a taxelor notariale și nici un alt document care se întocmește sau se prezintă cu ocazia autentificării unui act de către un birou notarial.

Totodată, în cuprinsul testamentului („azi data autentificări”), dar și în cuprinsul încheierii de autentificare („…) s-a prezentat F. (… )care (…) au solicitat și au consimțit (…”) și al antetului („B-ul x”) există greșeli gramaticale, iar caracterele folosite pentru redactarea actului sunt diferite de cele folosite în mod normal în cadrul biroului notarial, aspect care rezultă din declarațiile martorilor L., M., N., O., P. De asemenea, există o eroare și cu privire la adresa B.N.P., „G.”, menționată în antetul de pe verso-ul testamentului, specificându-se că aceasta s-ar afla la nr. 25, în loc de nr. 23, cum era corect.

Referitor la modalitatea semnării încheierii de autentificare de către inculpata B., instanța a reținut că, audiată în faza de urmărire penală, inculpata a precizat că semnătura respectivă îi aparține, însă a fost obținută în mod fraudulos, prin manoperele dolosive ale numitei C., secretara biroului, care i-a introdus cele două exemplare ale testamentului în mapa cu acte pe care aceasta le semna în mod curent.

Numita C., audiată atât în fața instanței în calitate de martor, cât și în faza de urmărire penală, în calitate de inculpat, a arătat că, în anul 2006 testamentul respectiv i-a fost înmânat de inculpata B. deja semnat, inculpata cerându-i să îl înregistreze, să îl ștampileze și să îi aplice timbrul sec.

Curtea a reținut că, la ultimul termen de judecată, inculpata B., prin apărător, a solicitat efectuarea unei expertize grafoscopice asupra testamentului, pentru a se stabili dacă propria sa semnătură de pe acest act nu a fost cumva reprodusă prin folosirea unui xerox, la fel ca și în cazul presupusului testator.

Cererea de efectuare a expertizei a fost respinsă ca neutilă cauzei, însă susținerea apărătorului inculpatei privind posibila copiere a semnăturii acesteia trebuie analizată ca o apărare de fond. În acest sens, s-a arătat că, pe parcursul procesului penal, inculpata a susținut în mod constant că semnăturile de pe cele două exemplare ale testamentului îi aparțin, neafirmând niciodată că acestea ar fi fost copiate.

Totodată, cele două semnături, deși provin în mod evident de la inculpată, aspect acceptat inclusiv de aceasta, nu sunt identice nici ca formă și nici ca poziționare în pagină, însă sunt realizate prin folosirea aceluiași instrument de scris, fiind exclusă posibilitatea copierii lor prin mijloace tehnice. Practic, pentru ca acestea să fi fost xerocopiate, ar fi trebuit ca autorii falsului să folosească două semnături diferite ale inculpatei, la care aceasta să fi folosit același instrument de scris.

Curtea a apreciat, însă, că un asemenea procedeu ar fi fost foarte dificil de pus în practică, dar și inutil în raport de scopul falsificatorilor - acela de a obține un testament cu aparență de legalitate. Nu rezultă, de altfel, motivul pentru care falsificatorii nu ar fi procedat în același mod și în cazul semnăturilor testatorului (spre deosebire de cele a inculpatei, semnăturile testatorului sunt absolut identice și plasate în aceeași poziție pe paginile celor două exemplare ale testamentului, fapt posibil doar prin xerocopiere), în condițiile în care inculpata A. avea la dispoziție suficiente documente semnate de acesta în timpul vieții și, implicit, mai multe semnături ale acestuia.

Drept urmare, instanța a apreciat că semnăturile de pe încheierea de autentificare existentă pe cele două exemplare ale testamentului aparțin inculpatei B. și nu au fost xerocopiate.

Referitor la circumstanțele concrete în care a intervenit această operațiune, Curtea a apreciat că susținerile inculpatei B., în sensul că a semnat cele două exemplare ale testamentului odată cu alte acte, fără a-și da seama despre natura actului autentificat, sunt plauzibile. Este extrem de greu de crezut că, în situația în care inculpata B., cu o vechime de peste 20 de ani în activitatea de notar public, ar fi hotărât să se implice în falsificarea unui testament, ar fi redactat acest act cu greșeli gramaticale, ar fi folosit caractere diferite față de cele folosite, în mod normal, în cadrul biroului notarial și ar fi menționat eronat până și adresa B.N.P., „H.” în antet. De asemenea, este improbabil ca, în aceeași ipoteză (implicarea conștientă a inculpatei în falsificarea actului), numita B. să își fi asumat riscul neînregistrării testamentului în registrul aferent anului 2006 și pe cel al neatașării la acesta a vreunuia dintre actele accesorii unei autentificări (cerere autentificare, copie act identitate testator etc.).

Totodată, instanța a reținut că declarațiile numitei C., singura persoană audiată care a afirmat că testamentul ar fi fost realmente autentificat la data de 17 mai 2006, amintindu-și inclusiv faptul că acesta i-a fost înmânat de inculpata B. pentru a trece data și numărul încheierii de autentificare, precum și despre existența unei erori privind dublarea numărului de autentificare, apar ca necredibile.

Astfel, martora a afirmat și că testamentul ar fi fost redactat în afara cabinetului notarial în raport de caracterele folosite la scrierea sa, însă nu rezultă cum ar fi fost posibil ca un act redactat în afara notariatului (adică adus de persoana care a solicitat autentificarea, strict în vederea efectuării acestei operațiuni) să conțină mențiuni precum „S-a cerut autentificarea prezentului înscris: (…)”, antetul biroului notarial, încheierea de autentificare deja redactată, ba chiar și cuantumul taxelor notariale datorate.

De asemenea, în condițiile în care C. a învederat și că erorile de numerotare ale actelor (dublarea unui număr) erau descoperite la finalul unei zile de lucru, atunci când toate actele autentificate în cursul programului erau trecute în registre, nu rezultă cum nu a fost detectată tocmai „eroarea” de numerotare privind testamentul din prezenta cauză.

Raportat la cele arătate, reținând și celelalte nereguli privind testamentul menționat, Curtea a apreciat că declarațiile martorei C. sunt nesincere, aceasta încercând să evite să se autoincrimineze. Este evident că testamentul privind pe F., purtând o semnătură xerocopiată, conținând greșeli gramaticale, dar și alte erori și neînregistrat în registrele biroului notarial, nu putea fi autentificat la data menționată în cuprinsul acestuia (17 mai 2006).

În același timp însă, data autentificării și numărul încheierii de autentificare au fost trecute pe testament de numita C., după cum reiese din propria declarație, astfel că aceasta avea tot interesul să susțină că data încheierii de autentificare avea caracter real.

Aceste aspecte, la care se adaugă și împrejurarea că tot C. a fost persoana care a trecut pe testament mențiunea „9 septembrie 2009, h:945, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, alături de ștampila B.N.P., G. duc la presupunerea rezonabilă că C. a fost persoana care, profitând de modul de lucru defectuos al inculpatei B. și de încrederea de care se bucura în ochii acesteia (era secretara biroului din anul 1999), a obținut în mod fraudulos semnătura acesteia pe testamentul falsificat.

În opinia instanței de fond, raportat la aspectele deja arătate anterior, inculpata B. a semnat încheierea de autentificare de pe cele două exemplare ale testamentului falsificat fără a o citi, aspect acceptat chiar de inculpată la momentul când a afirmat că testamentul a fost introdus într-un teanc de acte „aflate în mapă” pe care „le semna în mod curent”. Cel mai probabil, inculpata proceda în acest fel datorită încrederii pe care o avea în secretara biroului notarial, numita C.

2. Activitățile ulterioare falsificării testamentului privind pe defunctul F.

După obținerea în mod fraudulos a semnăturii inculpatei B. pe testamentul falsificat, în modul deja arătat, „beneficiara” testamentului, inculpata A., s-a prezentat la B.N.P., H. și a solicitat dezbaterea succesiunii defunctului F.

Inculpata D., notar public, a verificat dacă succesiunea numitului F. a fost dezbătută și a solicitat inculpatei A. să prezinte dovada faptului că testamentul este valabil și nerevocat, astfel că, după câteva zile, inculpata a revenit la B.N.P., H. cu testamentul care purta mențiunea „9 septembrie 2009, h:945, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, alături de ștampila B.N.P., G., mențiuni aparținând numitei C.

Susținerile acesteia din urmă, în sensul că a verificat doar existența înscrisului în mapa aferentă anului 2006, ocazie cu care nu a observat nici dublarea numărului actului și nici faptul că acesta nu este înregistrat în evidențele biroului notarial, nu sunt credibile atât pentru motivele anterior arătate, cât și pentru că, în ipoteza în care varianta susținută de martoră ar fi reală, ar fi fost imposibil ca actul să nu îi ridice suspiciuni care să impune efectuarea unor verificări suplimentare.

Este de neconceput ca secretarul unui birou notarial, care a ocupat această poziție mai mult de 10 ani, să nu observe aspectul diferit al testamentului față de celelalte acte redactate la același birou notarial și să nu efectueze un minimum de verificări suplimentare, cum ar fi, exemplificativ, consultarea registrelor și a opisului din anul autentificării înscrisului.

După prezentarea testamentului care purta mențiunea deja arătată, inculpata D. a efectuat verificări în Registrul de evidență a opțiunilor succesorale și în Registrul Național de evidență a testamentelor autentice, a audiat pe martorul R. cu privire la existența unor rude ale defunctului, iar, la data de 15 septembrie 2009, a pronunțat încheierea din 15 septembrie 2009, prin care a constatat că inculpata A. este unicul moștenitor al lui F., în baza testamentului autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., „G.”

De asemenea, la aceeași dată, inculpata a emis certificatul de legatar din 15 septembrie 2009 privind sumele de bani aparținând defunctului, iar în ziua următoare, certificatul de legatar din 16 septembrie 2009 privind bunurile imobile ale acestuia.

Folosind actele emise de B.N.P., H., inculpata A. a retras de la I. sumele de bani aflate în conturile defunctului.

3. Apărările inculpatelor privind situația de fapt;

Sub aspectul apărărilor inculpatelor pe situația de fapt, Curtea a analizat deja susținerea inculpatei B., în sensul că nu s-ar fi dovedit împrejurarea că semnăturile de pe încheierile de autentificare ale celor două exemplare ale testamentului i-ar aparține, precum și afirmația că semnătura sa a fost obținută prin mijloace dolosive. Instanța a înlăturat prima susținere a inculpatei și a reținut că cea de-a doua a fost confirmată de probele administrate în cauză, însă acest aspect nu este de natură a înlătura răspunderea sa penală.

Referitor la apărările inculpatei D., care a arătat, în esență, că a respectat toate dispozițiile legale privind dezbaterea unei succesiuni și nu a avut cum să își dea seama de caracterul fals al testamentului prezentat de inculpata A., Curtea a apreciat că acestea sunt întemeiate și legitimează concluzia că inculpata nu a săvârșit faptele de care este acuzată cu vinovăția prevăzută de lege (nici în forma intenției, cum s-a arătat în rechizitoriu și nici în forma culpei, cum s-a solicitat prin cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de parchet).

Astfel, instanța a apreciat că nu se poate reține că inculpata D. ar fi participat în mod conștient la săvârșirea infracțiunilor care fac obiectul prezentei cauze. Din probele administrate în cauză rezultă mai întâi că aceasta a efectuat, în mod corespunzător, verificările prevăzute de lege (art. 68 și urm. din Legea nr. 36/1995) cu privire la situația testamentului și a succesiunii. Totodată, testamentul prezentat de numita A. avea aparența unui act întocmit în mod legal, neputând ridica inculpatei Popescu bănuieli privind autenticitatea sa.

În acest sens, inculpata D. nu putea observa problema tipului de caractere folosit la redactarea acestui act (această împrejurare putea ridica suspiciuni doar angajaților B.N.P., „G.”), iar semnătura defunctului, falsificată prin xerocopiere color, avea aspectul unei semnături reale. Totodată, în condițiile în care testamentul purta ștampila B.N.P., „G.” și semnătura notarului B., iar inculpata A. obținuse și confirmarea existenței și nerevocării testamentului din partea biroului notarial emitent, confirmare care purta, la rândul său, ștampila notarului public B., numita D. nici nu avea motive să efectueze verificări vizuale extrem de amănunțite cu privire la semnătura testatorului.

Practic, împrejurarea că actul fusese semnat de testator în fața notarului public care autentificase testamentul era menționată în chiar încheierea de autentificare a actului, drept urmare, inculpata D. nu avea temeiuri să se îndoiască de veridicitatea semnăturii defunctului.

Totodată, dincolo de constatările instanței cu privire la calitatea falsificării semnăturii lui F., chiar și partea civilă E., filatelist, a afirmat în fața instanței că fotocopierea semnăturii „nu sărea în ochi”. De altfel, bănuielile părții civile privind falsificarea semnăturii fuseseră provocate și de alte elemente de fapt, care nu puteau fi cunoscute de inculpata D. (faptul că defunctul nu era un om religios și nu era preocupat de respectarea obiceiurilor creștinești după decesul său, că în anul 2006 scrisul său era tremurat).

În ce privește aspectul relativ neglijent al testamentului, inculpata D. a depus la dosarul cauzei mai multe acte notariale valabile, provenind de la diferite birouri, în cuprinsul cărora se folosiseră tipuri diferite de caractere ori antetele birourilor notariale nu fuseseră trecute în mod complet. Drept urmare, Curtea nu a putut reține că aspectul testamentului ar fi fost suficient pentru ca inculpata D. să aibă bănuieli privind eventuala sa falsificare.

Chiar făcând abstracție de actele notariale depuse de inculpată, Curtea a apreciat că aspectul general al testamentului, dublat de existența ștampilelor biroului notarial emitent, de semnătura notarului public și de confirmarea existenței și nerevocării acestuia provenind de la biroul notarial emitent erau suficiente pentru a crea inculpatei impresia că actul avea caracter real.

Nu în ultimul rând, persoana inculpatei A., în vârstă de 54 de ani la data faptelor, care s-a prezentat în fața notarului public ca o persoană simplă, cu posibilități materiale reduse (notarul public a emis mai întâi un certificat de legatar privind sumele de bani aparținând defunctului pentru ca A. să aibă banii necesari achitării taxelor notariale, declarație A.) și fără cunoștințe juridice (inculpata Popescu i-a explicat acesteia care sunt actele necesare pentru dezbaterea succesiunii), nu putea crea inculpatei bănuiala că se folosea de un document fals pentru dezbaterea succesiunii.

Greșelile gramaticale și eroarea privind adresa biroului notarial, chiar dacă ar fi fost observate, nu erau suficiente ca un terț, care nu pleca de la premisa că actul prezentat de inculpata A. era fals, să aibă suspiciuni referitoare la veridicitatea documentului prezentat.

De asemenea, nici descrierea faptelor acestei inculpate, astfel cum a fost realizată în capitolul „Încadrare juridică” din rechizitoriu - „în data de 15 noiembrie 2009 a emis certificatele de în beneficiul inculpatei A., cunoscând că documentul intitulat „Testament”, autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., G., nu figurează înscris în Registrul Național de Evidența Opțiunilor Succesorale” - nu permite reținerea în sarcina acesteia a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu.

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit art. 561 lit. c) din Ordinul ministrului justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995 pentru adoptarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, în vigoare în luna septembrie 2009, la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România se înființează următoarele registre: (…) c.) Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale, în care se înregistrează toate actele notariale referitoare la acceptarea pură și simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la succesiune.

Totodată, conform art. 80 alin. (1) din același act normativ, declarațiile de renunțare la succesiune, de acceptare pură și simplă sau sub beneficiu de inventar se fac în formă autentică și se înscriu pentru opozabilitate în Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale prevăzut la art. 561, iar la alin. (1)1 al textului menționat se prevedea că fac excepție de la dispozițiile alin. (1) declarațiile de acceptare pură și simplă, făcute în cadrul dezbaterii succesorale și consemnate în încheierea de ședință.

Raportat la aceste dispoziții legale, Curtea a apreciat că un testament autentificat nu trebuia înscris în Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale, astfel că această acuzație a Ministerului Public nu se confirmă.

Există însă posibilitatea ca, în fapt, parchetul să fi avut în vedere nu Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale prevăzut de art. 561 lit. c) din Ordinul ministrului justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995, ci Registrul național de evidență a testamentelor autentice, în care se înregistrează toate dispozițiile testamentare și revocarea lor, conform art. 561 lit. b) din actul normativ menționat.

Curtea a observat însă că, potrivit art. 16 alin. (1) din Normele metodologice privind registrele unice ținute de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, la cererea persoanelor interesate notarul public poate proceda la înregistrarea în x a testamentelor, codicilelor și revocărilor acestora făcută în formă autentică anterior datei de 1 ianuarie 2007.

Drept urmare, nici în cazul în care parchetul ar fi avut în vedere verificările privind x, împrejurarea că testamentul nu era înregistrat în acest registru nu era de natură să împiedice dezbaterea succesiunii, deoarece testamentele autentificate anterior datei de 1 ianuarie 2007 (în cazul de față, data testamentului falsificat era 17 mai 2006) erau înregistrate în x doar la cererea persoanelor interesate.

În fine, Curtea a reținut că, la data dezbaterii succesiunii, Legea nr. 36/1995 nu reglementa o procedură specifică prin care un birou notarial să procedeze la verificarea unor acte autentificate de alt birou notarial (astfel de proceduri nu erau reglementate nici de alte acte normative, în acest sens făcându-se trimitere la relațiile din partea Camerei Notarilor Publici București).

În practică, aceste verificări par a se fi efectuat prin procedura folosită și de inculpată, anume menționarea pe testament a faptului că acesta nu a fost revocat, mențiune efectuată de biroul notarial care a autentificat testamentul (în acest sens, relevante fiind înscrisurile depuse de inculpată, filele 220-224 vol. 1 dos. inst.).

Cu privire la susținerile inculpatei A., care a arătat în esență că în anul 2009, după decesul lui F., a găsit din întâmplare, într-un geamantan, testamentul al cărei beneficiară era și despre existența căruia defunctul nu îi spusese nimic în timpul vieții, Curtea a apreciat că acestea sunt complet neplauzibile.

În acest sens, a avut în vedere modul complex de falsificare a testamentului - xerocopierea semnăturii defunctului, elaborarea unui act cu aparență de înscris notarial - operațiuni care nu aveau cum să fie efectuate în cursul vieții lui F. și, de asemenea, nu exista vreo persoană, cu excepția inculpatei, care să fie interesată de plăsmuirea unui testament în favoarea acesteia. La fel, inculpata era persoana care avea acces la documente purtând semnătura defunctului și cunoștea datele de identificare ale acestuia.

Drept urmare, era imposibil ca testamentul falsificat să se fi putut afla în geamantanul menționat de inculpată și să îl fi descoperit din întâmplare, căutând alte acte ale defunctului.

Oricum, Curtea a observat și că la 18 august 2008, la doar o zi după decesul numitului F., inculpata A., împuternicită pe contul în dolari SUA pe care defunctul îl deținea la Banca Comercială a României, Mihai Bravu, a dispus plata către sine însăși a sumei de 41.707 dolari SUA, după cum rezultă din relațiile comunicate de unitatea bancară, aspect care duce la presupunerea rezonabilă că inculpata luase imediat după decesul acestuia hotărârea de a-și însuși cât mai mult din bunurile succesorale.

Încadrarea juridică;

Curtea a constatat că, în afară de schimbarea de încadrare juridică pusă în discuție din oficiu de instanță doar cu privire la inculpata A., Ministerul Public a solicitat, la rândul său, schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatelor A. și D., iar apărătorul inculpatei B. a solicitat schimbarea încadrării juridice a unora din faptele inculpatei A. Separat de aceste solicitări, la ultimul termen de judecată, instanța a calificat unele din apărările înfățișate cu ocazia concluziilor pe fond de apărătorul inculpatei B. ca o cerere de schimbare a încadrării juridice privind-o pe aceasta.

Astfel, Ministerul Public a apreciat, în urma administrării probelor în faza de judecată că inculpata D. nu s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, ambele infracțiuni intenționate, ci doar de săvârșirea unei singure infracțiuni, de neglijență în serviciu, constând în neefectuarea în mod corespunzător, din culpă, a verificărilor privind testamentul prezentat de A. Ca urmare a acestei solicitări de schimbare a încadrării juridice, parchetul a solicitat și schimbarea în mod corelativ a încadrării juridice a faptelor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata A. în relație cu notarul public D., prin reținerea, față de A., a dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 privind participația improprie.

Apărătorul inculpatei B. a solicitat, în principal, achitarea clientei sale, astfel că a solicitat, în mod corelativ, schimbarea încadrării juridice a faptelor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata A. în relație cu notarul public B., prin reținerea față de A. a dispozițiilor art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 privind participația improprie la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual.

Deoarece instanța a apreciat că, din concluziile apărătorului inculpatei B. rezulta, cu caracter subsidiar solicitării de pronunțare a unei soluții de achitare, faptul că inculpata ar fi acționat cu forma de vinovăție a culpei, a calificat aceste susțineri ca o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptelor acesteia din infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual în infracțiunea de neglijență în serviciu (similar cu schimbarea de încadrare juridică solicitată de parchet cu privire la inculpata D.).

În ce privește schimbarea de încadrare juridică a faptelor inculpatei A., pusă în discuție din oficiu, Curtea a apreciat mai întâi că infracțiunile de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata în relație cu notarul public B., precum și infracțiunea de instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata în relație cu numita C. reprezintă infracțiuni de complicitate la faptele menționate.

În același timp, cu referire la infracțiunile de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata A. în relație cu notarul public D., având în vedere că aceasta din urmă nu a acționat cu vinovăție, s-a pus în discuție reținerea, față de inculpata A., a dispozițiilor art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 privind participația improprie la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual.

Referitor la situația inculpatei B., instanța a apreciat că încadrarea juridică dată prin rechizitoriu este cea corectă, iar fapta inculpatei care, în luna septembrie 2009, a semnat încheierile de autentificare de pe cele două exemplare ale testamentului falsificat al defunctului F., fără a citi conținutul acestora și, implicit, fără a respecta dispozițiile art. 43 alin. (2), art. 45 alin. (1) (privind obligația verificării de către notarul public a actelor pe care le autentifică) art. 50 alin. (1) și art. 58 alin. (1) (privind obligația notarului public de a identifica părțile participante la actul notarial) din Legea nr. 36/1995 realizează elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. din 1969 și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. din 1969.

Prin autentificarea unui testament falsificat, inculpata a realizat atât un fals intelectual (care vizează mențiunile din cuprinsul încheierii de autentificare, anume prezența lui F. în fața notarului și semnarea de către acesta a testamentului la 17 mai 2006) și, totodată, a adus o vătămare intereselor legale ale numitului E., succesibil al defunctului F.

În aceste condiții, infracțiunea de abuz în serviciu nu este absorbită de infracțiunea de fals intelectual, deoarece fapta inculpatei a avut ca efect, pe lângă producerea unui înscris fals, și vătămarea intereselor legale ale unei persoane terțe. Curtea a reținut și că o astfel de vătămare nu se produce în cazul oricărei infracțiuni de fals intelectual, astfel că, în prezenta cauză, se impune reținerea ambelor infracțiuni menționate mai sus.

Referitor la susținerea inculpatei B. în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ar fi, în fapt, lipsită de subiect pasiv, deoarece persoana vătămată E., care nu ar fi acceptat în termen legal succesiunea defunctului F., nu poate justifica un interes legal care ar fi fost vătămat prin autentificarea testamentului falsificat, Curtea a constatat netemeinicia acesteia.

Astfel, în primul rând, instanța penală nu a putut soluționa în cadrul prezentei cauze procedura succesorală privind pe defunctul F., stabilind dacă persoana vătămată a acceptat sau nu în termen succesiunea acestuia. Instanța a reținut însă că persoana vătămată E. are vocație succesorală cu privire la moștenirea numitului F., invocând acte de acceptare tacită a succesiunii acestuia făcute de mama sa, numita K.

În aceste condiții, prin autentificarea de către inculpata B. a unui testament falsificat privind pe defunct, testament care instituia ca legatar universal pe inculpata A., persoana vătămată a fost pusă în imposibilitatea de a obține dezbaterea succesiunii lui F. în cadrul procedurii succesorale notariale, în cadrul căreia notarul public urma a stabili dacă persoana vătămată are sau nu calitatea de succesor al acestuia, soluționând implicit și problema acceptării în termenul legal a succesiunii.

Drept urmare, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către inculpata B., prin nerespectarea unor obligații prevăzute de lege, a avut ca efect vătămarea intereselor legale ale numitului E. care are, implicit, calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor.

Nici susținerile inculpatei B., în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu ar fi fost dezincriminată prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale a României, nu sunt întemeiate.

Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a României a interpretat sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 246 C. pen. din 1969. Drept urmare, această decizie nu determină dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, ci doar impune organelor judiciare să aibă în vedere împrejurarea că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” echivalează cu sintagma „îndeplinește prin încălcarea legii”, iar instanța a analizat deja acest aspect, reținând că inculpata B. a încălcat mai multe dispoziții imperative ale Legii nr. 36/1995.

În fine, sub aspectul formei de vinovăție cu care ar fi acționat inculpata B., instanța de fond a considerat că, prin semnarea unui act notarial fără măcar a-l citi, autentificând în acest fel un testament fals, inculpata a acționat cu intenție indirectă. Este incontestabil că orice notar public și, cu atât mai mult unul cu o vechime de peste 20 de ani în activitate, cunoaște efectele juridice ale semnăturii sale. De asemenea, orice notar public este obligat să aibă cunoștință despre obligațiile sale profesionale esențiale, anume cele de a citi actele care îi sunt prezentate și de a identifica persoanele care solicită efectuarea unui act notarial. Totodată, un notar public cunoaște și efectele pe care le poate avea semnarea unor acte notariale fără lecturarea acestora.

Drept urmare, prin semnarea unei încheieri de autentificare a unui act notarial fără a citi măcar numele părții sau a verifica data încheierii de autentificare, un notar public prevede efectele potențiale ale faptei sale, însă nu este interesat de evitarea acestora, acceptând, așadar, producerea lor. Nu s-a putut susține că, datorită verificărilor prealabile efectuate de angajații biroului notarial privind actele ce urmează a fi autentificate și identitatea părților, forța obligațiilor legale ale notarului public ar fi diminuată, în condițiile în care Legea nr. 36/1995 impune acestuia să ia cunoștință ex propriis sensibus atât de conținutul actelor autentificate, cât și de identitatea persoanelor care se prezintă în fața sa.

Cu privire la inculpata A., Curtea a apreciat că fapta acesteia, de a prezenta spre autentificare notarului public B. un testament falsificat privind pe defunctul F. întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 și complicitate la fals intelectual, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969. Inculpata A. a avut cunoștință despre caracterul fals al testamentului, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că aceasta ar fi exercitat vreun act de instigare privind pe inculpata B.. În aceste condiții, acțiunile sale reprezintă doar fapte de complicitate la infracțiunile săvârșite de notarul public prin autentificarea testamentului falsificat.

Totodată, fapta inculpatei de a pune la dispoziție, la data de 9 septembrie 2009, testamentul falsificat, după autentificare, numitei C., secretar al B.N.P., „G.”, pentru ca aceasta să treacă pe testament mențiunea falsă „9 septembrie 2009, h:945, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la fals intelectual, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969.

Și în acest caz, Curtea a reținut că, din probele administrate, nu rezultă că inculpata A. ar fi exercitat vreun act de instigare față de numita C., astfel că forma sa de participație la această infracțiune este cea a complicității. Totodată, instanța a arătat deja că probele administrate în cauză conduc la presupunerea rezonabilă că numita C. era conștientă de caracterul fals al testamentului.

Fapta inculpatei A. de a se prezenta cu testamentul falsificat, după autentificare, la B.N.P., H. și a solicita dezbaterea succesiunii defunctului F., determinând-o astfel pe inculpata D., care nu avea cunoștință despre caracterul fals al actului, să emită certificatele de legatar din 15 septembrie 2009 și din 16 septembrie 2009 în favoarea lui A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de participație improprie la abuz în serviciu, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 și participație improprie la fals intelectual prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969.

Curtea a arătat deja că inculpata D. a acționat fără vinovăție, astfel că în ceea ce o privește pe inculpata A. trebuie reținută incidența participației improprii în forma intenție - lipsă de vinovăție, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969.

Totodată, faptele inculpatei A. de a folosi testamentul falsificat, după autentificare, la B.N.P., „D.” iar apoi, certificatul de legatar din 15 septembrie 2009 la I., în vederea producerii de consecințe juridice, cunoscând caracterul fals al ambelor acte, întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de uz de fals, prev. de art. 291 C. pen. din 1969.

În ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de parchet, care o vizează în principal pe inculpata D., instanța a arătat deja că inculpata a acționat fără vinovăție, astfel că, implicit, nu s-a putut reține în sarcina acesteia infracțiunea de neglijență în serviciu prev. de art. 249 C. pen. din 1969.

Față de cele arătate, singura schimbare de încadrare juridică ce a fost operată în cauză este cea pusă în discuție de instanță, celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice formulate în cauză au fost respinse ca nefondate.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatelor B. și A., Curtea a avut în vedere criteriile oferite de art. 72 C. pen. din 1969. Astfel, instanța a reținut că faptele ambelor inculpate au caracter grav, în sarcina notarului public B. reținându-se ignorarea unor norme de importanță fundamentală în activitatea exercitată, iar, în sarcina numitei A., săvârșirea unor infracțiuni atent elaborate, la care au participat și alți făptuitori, unii din aceștia încă necunoscuți și care au avut ca efect însușirea unor bunuri succesorale de o valoare ridicată și fraudarea intereselor moștenitorilor legali ai defunctului F.

În același timp însă, ambele inculpate au o vârstă înaintată (76 de ani inculpata B. și 61 de ani inculpata A.), nu au antecedente penale, iar de la data comiterii faptelor care au făcut obiectul cauzei și până în prezent nu s-au implicat în alte activități contrare legii.

Totodată, în cazul inculpatei B., instanța a reținut că săvârșirea faptelor a fost favorizată și de unul dintre angajații biroului notarial (posibil C.), precum și de încrederea exagerată pe care inculpata a acordat-o acestui angajat. În aceste condiții, Curtea a apreciat că aplicarea față de inculpata B. a unei pedepse de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual și a unei pedepse de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cu suspendarea condiționată a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare este suficientă pentru sancționarea acesteia.

Pe lângă fiecare din pedepsele aplicate inculpatei, precum și pe lângă pedeapsa rezultantă, instanța a stabilit și pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969. De asemenea, pe lângă pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de fals intelectual, precum și pe lângă pedeapsa rezultantă în același cuantum, instanța a interzis inculpatei, în baza art. 65 C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969 pe o durată de 2 ani.

Interzicerea exercițiului dreptului de a exercita profesia de notar public se impune cu necesitate în cazul acestei inculpate, care a săvârșit faptele în exercițiul acestei activități, prin încălcarea gravă a obligațiilor de serviciu. Referitor la interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969, Curtea a apreciat că faptele săvârșite de inculpată o fac pe aceasta incompatibilă cu ocuparea funcțiilor publice prevăzute în textele legale menționate.

Cu privire la suspendarea condiționată a executării pedepsei, Curtea a avut în vedere lipsa antecedentelor penale ale inculpatei, circumstanțele concrete în care au fost săvârșite faptele anterior arătate, precum și vârsta înaintată a acesteia, aspecte de natură a crea convingerea că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea sa efectivă.

În ce o privește pe inculpata A., Curtea a aplicat acesteia o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual (fapte săvârșite prin raportare la inculpata B.).

De asemenea, inculpatei i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual (faptă săvârșită prin raportare la numita C.), o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fapta de fals intelectual și o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (fapte săvârșite prin raportare la inculpata D.).

Totodată, instanța a aplicat inculpatei o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, constând în prezentarea testamentului falsificat la B.N.P., „D.”, respectiv o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals constând în prezentarea certificatului de legatar din 15 septembrie 2009 la I. Diferențierea între aceste ultime două pedepse se impune în raport de importanța actelor falsificate folosite de inculpată.

Pe lângă fiecare din aceste pedepse, precum și pe lângă pedeapsa rezultantă, inculpatei i s-a interzis, în baza art. 71 C. pen. din 1969 exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969 pentru aceleași motive ca și în cazul inculpatei B.

În urma contopirii pedepselor principale anterior menționate, inculpatei i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, aceasta urmând să execute în final o pedeapsă de 3 ani închisoare. Sporul de 6 luni închisoare se impune în raport de multitudinea și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatei, precum și față de deosebita sa perseverență infracțională.

Totodată, Curtea a apreciat că față de inculpată se poate dispune, în baza art. 861 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale și a celei accesorii pe un termen de încercare de 5 ani.

Referitor la această măsură, Curtea a apreciat, dincolo de gravitatea incontestabilă a faptelor săvârșite de inculpată în cauza de față că, în raport de vârsta acesteia, lipsa antecedentelor penale și anumite circumstanțe de ordin personal (în principal convingerea că sprijinul și îngrijirea acordate defunctului în ultimii ani ai vieții, precum și conviețuirea foarte îndelungată cu acesta o îndreptățeau să îl moștenească) care au determinat-o să se angreneze în activitatea infracțională din prezenta cauză, numita A. nu va mai săvârși alte infracțiuni, iar scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., Curtea a achitat-o pe inculpata D. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. din 1969 și fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. din 1969.

Cu privire la latura civilă a cauzei, reținând caracterul fals al actelor și având în vedere faptul că desființarea unui înscris poate fi dispusă chiar și în lipsa unei constituiri de parte civilă, conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen., Curtea a dispus anularea înscrisurilor falsificate.

În ce privește modificarea acțiunii civile efectuată de partea civilă la ultimul termen de judecată, prin care acesta a solicitat, pe lângă anularea actelor menționate, și daune morale în cuantum de 171.876 lei, Curtea a constatat că partea civilă nu a precizat în ce ar fi constat prejudiciul moral provocat prin faptele inculpatelor B. și A. Este adevărat că orice persoană care este victima unei infracțiuni suferă o serie de inconveniente, cum ar fi necesitatea de a se prezenta în fața organelor judiciare, de a lua diverse măsuri pentru înlăturarea/limitarea prejudiciului suferit etc., însă aceste aspecte nu sunt suficiente de plano pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de despăgubiri morale.

Curtea a apreciat că în cauza de față, în condițiile în care partea civilă E. nu a detaliat împrejurările care ar impune acordarea unor astfel de despăgubiri, hotărârea de condamnare a inculpatelor B. și A., însoțită de anularea înscrisurilor false, este suficientă pentru compensarea daunelor de natură morală inerente infracțiunilor care fac obiectul cauzei.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatele B. și A., care au criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Ministerul Public a invocat, în esență, următoarele:

a) - greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice și greșita achitare a inculpatei D. pentru faptele reținute prin rechizitoriu.

S-a subliniat, sub acest aspect, că deși nu susțin teza inițială a acuzării privind comiterea faptei cu intenție, probele administrate dovedesc însă ușurința cu care inculpata - notar public - a ignorat neregularitățile înscrisului falsificat prezentat (aspect neglijent, folosirea a trei tipuri de caractere în cuprinsul său, absența de pe verso a siglei biroului notarial, absența timbrului sec și a celui judiciar ori a mențiunilor privind chitanța de plată a onorariului, aplicarea unei fotocopii a semnăturii).

Aceste neajunsuri ale documentului, coroborate cu faptul că beneficiara nu era moștenitor rezervatar, obligau notarul la o diligență sporită, eventual la verificări suplimentare efectuate personal, chiar dacă nu existau reglementări imperative în acest sens.

Un ultim argument în susținerea acestei critici a fost acela al atitudinii ulterioare a inculpatei D., a cărei reticență inițială în a prezenta persoanei vătămate actele care au stat la baza deschiderii succesiunii, coroborată cu încercarea de a-l determina pe cel din urmă să renunțe la demersurile inițiate pentru lămurirea situației, confirmă încălcarea obligației de diligență de care inculpata era ținută.

Prin urmare, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969, și condamnarea acesteia la o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. din 1969.

b) - greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatei B., sub aspectul modalității de executare.

S-a apreciat că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în temeiul art. 861 C. pen. din 1969, este necesară în contextul gravității sporite a faptei, ce rezultă nu doar din circumstanțele obiective ale cauzei, ci și din atitudinea ulterioară a inculpatei, care nu a adus vreun reproș fostei sale angajate și nici nu a dispus încetarea raporturilor de muncă. Aceste elemente demonstrează că inculpata B. avea cunoștință de existența actului falsificat în arhivă, înscris pe care l-a semnat ea însăși, în mod conștient.

c) - greșita încadrare a faptelor săvârșite de inculpata A. sub aspectul înlocuirii eronate a dispozițiilor art. 25 C. pen. anterior, referitoare la forma de participație a instigării, cu dispozițiile art. 26 C. pen. anterior, privind complicitatea.

S-a subliniat că, în condițiile identificării inculpatei A. ca unic beneficiar al săvârșirii faptelor, cunoscător al tuturor elementelor necesare falsificării semnăturii, este dovedită și ipoteza că aceasta a avut inițiativa săvârșirii faptelor, fiind corectă încadrarea juridică reținută, sub acest aspect, prin actul de sesizare.

Făcând trimitere și la criticile aduse soluției dispuse față de inculpata D., s-a concluzionat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei A., prin reținerea unei infracțiuni continuate de instigare la fals intelectual (3 acte materiale raportat la activitatea celor două coinculpate și a numitei C.), a unei infracțiuni de instigare la abuz în serviciu (raportat la activitatea inculpatei B.), a unei infracțiuni de neglijență în serviciu, săvârșită în forma participației improprii (raportat la activitatea inculpatei D.) și a două infracțiuni de uz de fals.

Apelanta-inculpată B. a criticat hotărârea instanței de fond sub următoarele aspecte:

a) - greșita respingere a probei cu expertiză solicitată instanței de fond, în scopul de a se lămuri dacă semnătura aplicată pe testamentul defăimat ca fals îi aparține.

Inculpata a apreciat că, respingând cererea sa, instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 5, art. 8, art. 10 alin. (5), art. 100 alin. (2) și art. 103 alin. (1), (2) C. proc. pen., fiindu-i vătămate dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și dreptul ca judecata să aibă loc în baza unor probe certe, sigure, decisive. Invocarea pretinsei mențineri, de către inculpată, a susținerii inițiale că semnătura îi aparține este inadecvată, în condițiile în care aceasta nu a recunoscut săvârșirea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

b) - nelegala respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice dată faptelor pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată, pe relația cu apelanta B., prin nereținerea dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969.

Inculpata a apreciat că cererea sa are corespondent în raționamentul judecătorului fondului, care a reținut explicit că ea nu a intenționat să semneze documentul în mod conștient, că semnarea testamentului a fost urmarea modului defectuos de lucru și a încrederii avute în angajata C., iar semnătura inculpatei a fost obținută în mod fraudulos.

c) - calificarea greșită a atitudinii subiective a inculpatei B. ca fiind specifică intenției indirecte, putându-se reține eventual, culpa.

Apelanta a arătat că distincția legală existentă în cuprinsul prevederilor art. 19 alin. (1) lit. b), respectiv art. 19 alin. (2) lit. b) C. pen. sub aspectul intenției indirecte, respectiv a culpei, se regăsește și în raționamentul judecătorul fondului, care a apreciat improbabil ca, în ipoteza implicării conștiente a inculpatei în falsificarea testamentului, aceasta să își fi asumat riscul neînregistrării documentului în registrul aferent anului 2006 și al neatașării vreunuia dintre actele necesare autentificării.

d) - interpretarea nelegală a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu referire la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969.

Făcând trimitere la competența legală a instanței supreme de a da lămuriri asupra unor chestiuni de drept, pe de o parte, și la imposibilitatea asimilării considerentelor deciziei Curții Constituționale unor îndrumări date de aceasta instanțelor judecătorești, pe de altă parte, inculpata a susținut că instanța nu era ținută de interpretarea dată prevederilor art. 246 C. pen. din 1969 prin decizia autorității constituționale. Urmare a deciziei menționate supra, fapta reținută în sarcina inculpatei nu este prevăzută de legea penală și se impune achitarea sa, conform art. 16 lit. b) C. proc. pen.

e) - evaluarea nelegală a conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu imputate inculpatei B., din perspectiva calității de subiect pasiv a numitului E.

S-a arătat că o atare calitate este condiționată de preexistența unui drept, a unui interes legitim recunoscut subiectului pasiv, drept vătămat ca urmare a infracțiunii de abuz în serviciu. Persoana vătămată nu era, în speță, titularul unui interes legitim, în măsura în care acesta nu exercitase dreptul de opțiune succesorală de pe urma defunctului F., nici el și nici mama sa.

Apreciind că instanța de fond a făcut o confuzie între vocația succesorală și calitatea de moștenitor - titular de drept succesoral, apelanta a susținut că persoana vătămată, succesor colateral, ar fi justificat un interes legitim în raport cu faptele imputate acesteia numai dacă ar fi făcut, în termenul prevăzut de art. 700 C. civ. anterior, declarație expresă de acceptare a succesiunii de pe urma defunctului sau ar fi luat în stăpânire de fapt averea succesorală rămasă de pe urma acestuia. În absența acestor manifestări de voință, persoana vătămată nu avea un interes născut și actual în raport cu defunctul și nici calitatea de subiect pasiv.

f) - netemeinicia situației de fapt reținute, atât sub aspectul momentului pretinsei realizări a falsului intelectual, cât și al atribuirii semnăturii aplicate pe înscrisul defăimat inculpatei B.

S-a susținut, pe de o parte, că reținerea lunii septembrie 2009 ca moment al comiterii faptei s-a bazat pe deducții, ignorându-se declarația în sens contrar a numitei C., care a arătat că testamentul a fost întocmit la data menționată în cuprinsul său, respectiv 17 mai 2006. În acest ultim caz, intervenirea prescripției speciale a răspunderii penale impunea încetarea procesului penal, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a invocat absența unor dovezi certe că semnătura aplicată la rubrica notar public de pe încheierea de autentificare ar aparține apelantei-inculpate, solicitându-se, prin urmare, achitarea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. c) C. proc. pen.

Apelanta-inculpată A. a solicitat, în esență, achitarea sa pentru infracțiunile care fac obiectul judecății, fie în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., sub aspectul participației sale la infracțiunea de abuz în serviciu, fie al dispozițiilor art. 16 lit. c) C. proc. pen., sub aspectul infracțiunii de fals intelectual.

Inculpata a invocat, ca argumente faptice, lipsa unor dovezi privind intenția ca element subiectiv, absența calității de moștenitor a persoanei vătămate, inexistența vreunei înțelegeri cu inculpata B. ori cu numita C.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicție, Înalta Curte a procedat la reascultarea nemijlocită a persoanei vătămate E., unica probă a cărei administrare a fost solicitată de Ministerul Public în susținerea apelului propriu.

La termenul din data de 10 februarie 2017, instanța de apel a respins cererea inculpatei B. de administrare a probei cu expertiză criminalistică grafoscopică, apreciind că, raportat la teza probatorie și restul mijloacelor de probă administrate în cauză, nu este necesară efectuarea unei expertize pentru stabilirea identității semnatarului încheierii de autentificare în litigiu.

La același termen, în temeiul dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a luat act de poziția celor trei inculpate de a uza de dreptul la tăcere în ultimul grad de jurisdicție.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

În coordonate obiective, situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță și, cu excepțiile ce vor fi analizate în prezenta decizie, nu a fost contestată, în substanță, de către participanții procesuali în cel de-al doilea grad de jurisdicție.

Circumstanțele spațio-temporale în care s-au realizat acțiunile de autentificare a înscrisului intitulat ”testament”, emitere a celor două certificate de legatar și folosire ulterioară a acestora de către inculpata A., precum și gradul de implicare a celor trei inculpate în aceste activități au fost stabilite concordant împrejurărilor ce rezultă din probatoriu, temeinic evaluat prin sentință.

Probatoriul administrat în apel, limitat la reascultarea persoanei vătămate, nu a adus modificări esențiale sub acest aspect. Drept urmare, în limitele particularităților de ordin obiectiv ale acuzațiilor, Înalta Curte constată integral temeinice argumentele și concluziile instanței de fond.

În acest context, apreciază neutilă o eventuală reluare, în considerentele prezentei decizii, a tuturor elementelor probatorii pe care s-au întemeiat aceste concluzii, urmând a detalia propria analiză numai prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept care interesează din perspectiva cenzurării explicite a criticilor punctuale formulate în apel.

În mod special, instanța de apel va avea în vedere că, în cel de-al doilea grad de jurisdicție, poziția participanților reflectă, în principal, contestarea concluziilor instanței de fond cu privire la aspectul subiectiv al acuzațiilor și calificarea în drept a faptelor și, în mod cu totul indirect, cele statuate cu privire la conținutul obiectiv al faptelor, în materialitatea lor.

I. Sub aspectul implicării inculpatelor A. și B. în autentificarea înscrisului fals intitulat ”testament”, atribuit în mod nereal defunctului F.

I. a) În circumstanțele obiective relevante, acest episod al activității infracționale deduse judecății a fost corect reținut de către prima instanță, atât sub aspectul contribuției inculpatei A. la falsificarea actului de autentificare a testamentului contrafăcut, cât și al participației concrete a inculpatei-notar public la consumarea acestei activități.

Probatoriul testimonial și cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului evidențiază, similar constatărilor instanței de fond, că, la o dată neprecizată, plasată, cel mai probabil, după decesul concubinului său F., inculpata A. a fost implicată în plăsmuirea unui înscris intitulat ”Testament”, întocmit în 2 exemplare, prin care era desemnată moștenitoare a întregii mase succesorale rămase de pe urma defunctului.

Înscrisul a fost falsificat prin contrafacerea, pe ambele exemplare, a semnăturii atribuite defunctului F., semnătură reprodusă prin mijloace electronice color, de tip inkjet, după o semnătură reală a acestuia, concluzie certă, desprinsă din raportul de constatare tehnico-științifică întocmit în faza de urmărire penală, la data de 29 decembrie 2012.

Pentru justa soluționare a cauzei de față, clarificarea gradului concret de implicare a inculpatei A. în activitatea anterioară de contrafacere a semnăturii defunctului nu are o relevanță particulară, întrucât acest episod al activității infracționale nu se circumscrie obiectului judecății. Faptele concret imputate inculpatei A. în speță vizează exclusiv conduita sa ulterioară, concretizată în demersurile efectuate pe lângă funcționari din cadrul B.N.P., G., în vederea autentificării înscrisului falsificat și folosirii sale în procedura succesorală subsecventă.

În acest ultim sens, este cert că, ulterior contrafacerii semnăturii defunctului în modalitatea arătată, într-una din zilele imediat premergătoare datei de 8 septembrie 2009, inculpata A. a prezentat înscrisul contrafăcut B.N.P., G., unde s-a procedat la datarea în fals a încheierii de autentificare din data 17 mai 2006 și la semnarea acesteia de către inculpata B., notar public, pe ambele exemplare ale încheierii.

Mențiunile olografe referitoare la numărul și data încheierii de autentificare din 17 mai 2016 au fost realizate de numita C., secretară în cadrul biroului notarial în perioada 1999-2010, împrejurare confirmată probator, în mod neechivoc, atât de depozițiile acesteia din urmă, cât și de declarațiile martorelor P., O., M., foste salariate în cadrul aceluiași birou.

Încheierea de autentificare cuprinde mențiuni nereale, referitoare la prezența defunctului F. la sediul notarului public la data pretinsă a autentificării, consimțământul pretins exprimat de acesta la autentificarea înscrisului și semnarea testamentului în fața notarului public. Mențiunile în sens contrar inserate în actul notarial semnat de inculpata B. constituie baza factuală a infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu imputate acesteia în calitate de autor, respectiv coinculpatei A., în calitate de participant secundar.

Caracterul nereal al acestor mențiuni rezultă, în mod direct, din însuși faptul contrafacerii semnăturii testatorului în circumstanțele descrise. Reproducerea, prin mijloace electronice, a semnăturii defunctului are semnificația unei probe directe a falsului operat asupra înscrisului intitulat ”testament”.

În egală măsură, falsificarea semnăturii testatorului demonstrează, în opoziție cu cele atestate în încheierea de autentificare, că defunctul F. nu s-a prezentat la biroul notarial la data pretinsă a autentificării, nu a fost legitimat de către notar și nu a semnat personal, în fața acestuia din urmă, înscrisul în litigiu. Această împrejurare faptică are, prin urmare, și semnificația unei probe directe a caracterului fals al încheierii de autentificare datate 17 mai 2006.

Similar primei instanțe, Înalta Curte consideră relevante probator, sub acest aspect, împrejurarea că testamentul în litigiu, pretins autentificat la data precizată, nu a fost înregistrat în opisul și registrul general notarial al B.N.P., G. corespunzătoare anului 2006 (la nr. 1017, aferent anului 2006, fiind înscrisă autentificarea unui act constitutiv), dar și faptul că, în arhiva biroului, nu a fost identificat vreun alt document prezentat sau întocmit, în mod obișnuit, în procedura de autentificare a unui înscris (respectiv cerere de autentificare, copie act de identitate solicitant sau, cel puțin, chitanța de plată a onorariului, la care se face referire în cuprinsul încheierii falsificate).

Întocmirea încheierii de autentificare în circumstanțele anterior descrise relevă că redactarea și semnarea acestui document au fost grefate, în mod necesar, pe o conivență infracțională existentă între inculpata A. și cel puțin unul dintre membrii personalului angajat în cadrul B.N.P. G. Salariații biroului erau singurele persoane care, cu excepția notarului public, aveau acces direct la registrele notariale, la ștampila ori instrumentele de aplicare a timbrului sec, fiind, totodată, singurele care ar fi putut introduce înscrisul contrafăcut între filele mapei corespunzătoare anului 2006 (acolo unde a și fost identificat de către martora O.).

Pe parcursul procesului, probatoriul testimonial a demonstrat cu certitudine faptul că numita C., secretară în cadrul biroului 1999-2010, a fost persoana care a înscris olograf nu doar numărul și data încheierii de autentificare pe verso-ul testamentului în litigiu. C. a fost cea care, la data de 9 septembrie 2009, în circumstanțe ce vor fi analizate ulterior, a efectuat și menținea olografă ”9 septembrie 2009, h.9,45, verificat în arhiva B.N.P., „G.”, testamentul nu este revocat”, împrejurare confirmată de raportul de constatare tehnico-științifică din data de 29 octombrie 2012.

Aceste elemente de fapt au fundamentat suspiciunea că C. a acordat inculpatei A. sprijinul necesar consumării falsului intelectual, suspiciune pe care s-a grefat, ulterior, și dispoziția de trimitere în judecată a fostei salariate a biroului notarial pentru complicitate la această infracțiune, în legătură cu circumstanțele falsificării încheierii în litigiu.

Notând că C. avea, la data ascultării sale ca martor în prezenta cauză, și calitatea de inculpat pentru faptele în privința cărora a depus mărturie, Înalta Curte reține exigențele art. 118 C. proc. pen. și subliniază că declarația dată de C. în prezenta cauză nu ar putea fi folosită împotriva sa în procedura judiciară distinctă în care martora este implicată. Această din urmă procedură și suspiciunile care planează asupra gradului său de implicare în falsificarea încheierii de autentificare determină însă Înalta Curte să evalueze cu rezervă susținerile sale și, similar primei instanțe, să le valorifice probator numai în măsura în care se coroborează cu alte probe, certe, decisive și legal administrate.

Din această perspectivă, Înalta Curte califică neveridice susținerile numitei C., care a susținut că testamentul în litigiu i-ar fi fost prezentat, la data pretinsei autentificări, de către inculpata B., iar demersurile sale s-ar fi limitat la menționarea numărului și datei încheierii de autentificare.

Absența oricărei justificări rezonabile a inexistenței unei înregistrări a înscrisului în registrele notariale, lipsa de plauzibilitate a ipotezei pasivității, timp de 2 ani, a personalului biroului notarial, care ar fi omis, în toată această perioadă, să corecteze orice pretinsă eroare cu privire la numărul de autentificare și să înregistreze adecvat testamentul autentificat, faptul că o singură persoană din carul biroului notarial a relaționat direct cu inculpata A., atât cu ocazia falsificării inițiale a încheierii de autentificare, cât și în contextul ulterior al efectuării mențiunii olografe nereale din data de 9 septembrie 2009, constituie elemente obiective certe, care, coroborate, clarifică momentul de timp în care s-a realizat falsificarea încheierii de autentificare.

În plus, Înalta Curte constată caracterul neveridic al relatărilor numitei C. care, în declarația de învinuit din 07 martie 2013, a descris detaliat circumstanțele în care s-ar fi realizat pretinsa autentificare inițială a testamentului, inclusiv existenta unei erori cu privire la numărul de înregistrare, intenția de rectificare a acestei erori prin menționarea unui „bis”, indicând, drept cauză a omisiunii de înlăturare a erorii, volumul sporit de activitate al biroului și prezența sporadică a notarului la sediu (fila 90 și urm. dup).

Intervenind la un interval de timp de aproximativ 7 ani de la data pretinsei autentificări, aceste declarații ridică suspiciuni semnificative în privința veridicității lor, Înalta Curte neidentificând elemente obiective, care să justifice credibil memorarea cu acuratețe a detaliilor unui eveniment absolut obișnuit în practica biroului notarial și reactivarea, în amintirea martorei, a acestui episod aparent banal, după un interval de timp atât de îndelungat.

Deși au valoarea unor probe indirecte, aceste informații concordante, corelate cu faptul cert al contrafacerii semnăturii testatorului, susțin concluzia că testamentul atribuit defunctului F. a fost falsificat imediat anterior folosirii sale la B.N.P ”D.”, iar încheierea de autentificare a fost contrafăcută cu sprijinul cel puțin al unuia dintre salariații B.N.P. G.

Plasarea momentului falsificării încheierii de autentificare imediat premergător utilizării actului în procedura succesorală, iar nu într-o perioadă mult anterioară, este demonstrată de însăși derularea faptelor, în materialitatea lor.

Succesul activității ilicite presupunea cu necesitate utilizarea testamentului falsificat imediat ulterior obținerii sale, pentru a se evita, pe de o parte, eventuala identificare a falsului în arhiva B.N.P. G., iar pe de altă parte, a se asigura concursul salariatului acestui birou, implicat în activitatea ilicită inițială, și la alte eventuale demersuri subsecvente, necesare atingerii scopului urmărit.

Identitatea dintre persoana care a menționat olograf numărul și data încheierii de autentificare, respectiv a efectuat mențiunea olografă din 09 septembrie 2009, constituie o probă certă în acest sens, după cum și opțiunea datării în fals a încheierii de autentificare ca fiind 17 mai 2006 susține concluzia anterior enunțată. Spre deosebire de testamentele încheiate ulterior datei de 01 ianuarie 2007 (a căror înregistrare în Registrul național de evidență a testamentelor autentice era obligatorie), înregistrarea testamentelor încheiate anterior acestei date era facultativă, fiind realizată numai la cererea persoanelor interesate.

Verificarea autenticității unui testament încheiat în anul 2006 și a eventualei sale revocări era, prin urmare, dificilă, unii notari optând, în practică, pentru efectuarea unei mențiuni privind revocarea testamentului pe originalul înscrisului, astfel cum rezultă din adresa din 13 martie 2013 a Uniunii Naționale a Notarilor Publici (fila 85/vol. 1 fond).

Faptul că un atare demers de verificare a fost realizat și în speță demonstrează că persoanele implicate au cunoscut particularitățile reglementărilor succesive privind modul de înregistrare a testamentelor și au mizat tocmai pe dificultatea depistării imediate a caracterului fals al testamentului autentic. Aceste împrejurări susțin, o dată în plus, concluzia implicării necesare a unui salariat al biroului notarial (cunoscător al reglementărilor în domeniu), dar și realizarea întregului demers infracțional într-o perioadă scurtă, în care au fost condensate toate episoadele premergătoare finalizării cauzei succesorale aflate pe rolul B.N.P., H.

În acest context probator, susținerile inculpatei B. referitoare la inaptitudinea probatoriului de a confirma cu certitudine plasarea momentului realizării falsului în apropierea datei de 08 septembrie 2009 sunt lipsite de temei, concluzia primei instanțe cu privire la data și contextul falsificării încheierii de autentificare având o bază probatorie certă și pe deplin concordantă.

Înalta Curte constată, similar primei instanțe, că elementele obiective analizate supra fac însă neplauzibilă ipoteza, vehiculată în actul de acuzare și iterată în apel, a unei conivențe infracționale între A. și coinculpata notar B. și a implicării conștiente, voluntare, a celei din urmă în semnarea frauduloasă a încheierii de autentificare.

Sub aspect obiectiv, probatoriul administrat nu a permis decelarea unei acțiuni comune, concertate, a celor două inculpate și a martorei C., orientate spre autentificarea în fals a testamentului în litigiu.

Împrejurările reliefate de declarațiile persoanelor ascultate, înscrisurile ori constatarea tehnico-științifică nu confirmă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că semnarea încheierii de autentificare de către inculpata B. a reprezentat un episod integrat într-o activitate planificată cu implicarea sa directă, bazată, așadar, pe o înțelegere preexistentă între aceasta și beneficiara A.

Ipoteza contrară a acuzării sub acest aspect este dedusă din faptul singular al semnării încheierii de autentificare de către inculpata notar, în circumstanțele expuse. Nu există, însă, un minimum de probatorii care să releve că inculpata B. ar fi cunoscut rezoluția infracțională a coinculpatei A., s-ar fi implicat conștient în activitatea ilicită orientată spre dobândirea averii defunctului F. și ar fi conlucrat, în acest scop, cu numita C.

O atare concluzie a fost formulată, de altfel, și de către instanța de fond, care a reținut explicit, în considerentele sentinței, „caracterul plauzibil” al susținerilor inculpatei B. referitoare la semnarea celor două exemplare ale testamentului „fără a-și da seama care era natura actului autentificat”.

Or, în principiu, faptul obiectiv al semnării unui înscris în cuprinsul căruia au fost inserate date nereale nu dezvăluie întotdeauna, în mod automat și necondiționat de alte circumstanțe, atitudinea subiectivă a autorului semnăturii. Prezumția că autorul semnăturii cunoaște conținutul actului pe care îl semnează este una puternică, dar nu irefragabilă, nefiind exclus, la modul absolut, ca, în circumstanțe particulare, semnătura să fi fost aplicată fără cunoașterea exactă a conținutului documentului.

În orice caz, deplina clarificare a aspectului subiectiv presupune o necesară corelare a actului de conduită cu toate celelalte împrejurări obiective pertinente - anterioare, concomitente sau posterioare acestuia - numai astfel putându-se identifica, cu certitudine, atitudinea psihică a autorului faptei în raport cu propriile acțiuni și urmările acestora.

În cauza de față, similar primei instanțe, Înalta Curte nu identifică presupusa motivație a inculpatei notar public B. care, acceptând pretinsa sa implicare în activitatea frauduloasă de falsificare a încheierii de autentificare, ar fi optat, ulterior, pentru o pasivitate totală, abținându-se de la orice minime demersuri menite a oferi o aparență de legalitate procedurii de autentificare (prin conservarea, cel puțin, a chitanței de plată a onorariului), a disimula caracterul ilegal al demersurilor sale (prin înregistrarea corespunzătoare a testamentului în evidențele notariale) și a asigura, în final, nu doar reușita activității infracționale, ci și protejarea sa de consecințele penale ale conduitei adoptate.

Pe parcursul celor două grade de jurisdicție nu au fost administrate probe care să demonstreze că apelanta B. ar fi avut, anterior întocmirii încheierii de autentificare, vreun minim contact cu A., fie direct, fie, cel puțin, mediat de C. sau de alte persoane. Declarațiile celor două inculpate și ale martorilor ascultați pe parcursul procesului nu relevă minime indicii de relaționare a celor două părți anterior demarării cercetărilor penale în speță.

Sub aspectul evenimentelor petrecute la data reală a autentificării testamentului atribuit defunctului F., declarațiile contradictorii ale persoanelor ascultate în cauză și pozițiile lor ireconciliabile fac, de asemenea, imposibilă decelarea completă și sigură a contextului în care, premergător datei de 8 septembrie 2009, a fost întocmită și semnată încheierea.

Inculpata A. a negat orice implicare directă în procedura de autentificare, susținând, în mod nereal, că ar fi găsit testamentul autentificat ulterior decesului defunctului, printre obiectele personale ale acestuia.

Elementele probatorii anterior detaliate, interesul evident și exclusiv pe care inculpata A. îl avea în obținerea bunurilor rămase de pe urma defunctului, corelate cu acțiunile sale imediat ulterioare decesului (transferul bancar, din contul defunctului în contul personal, a sumei de 41.707 dolari SUA chiar a doua zi după deces) demonstrează, dincolo de orice dubiu rezonabil, că A. a fost singura persoană care a avut atât interesul, cât și oportunitatea să își aproprie, prin mijloace ilicite, bunurile acestuia.

În plus, caracterul neveridic al apărărilor acestei inculpate rezultă inclusiv din negarea oricărei implicări în obținerea mențiunii olografe „9 septembrie 2009, h.9,45, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat” pe unul din exemplarele testamentului. O atare poziție se află în contrast evident nu numai cu declarațiile în sens contrar ale inculpatei D. și numitei C. Ea contravine unor argumente de logică, ce fac imposibilă identificarea modalității și scopului în care alte persoane străine de cauză, neprecizate, ar fi efectuat aceste mențiuni - fără știința inculpatei, dar în beneficiul său patrimonial evident și exclusiv - ulterior depunerii testamentului la B.N.P., H., astfel cum pare a sugera apelanta A.

La rândul său, inculpata B. a susținut, în faza de urmărire penală, că, cel mai probabil, a semnat încheierea de autentificare urmare a mijloacelor dolosive utilizate de C., care ar fi putut introduce documentul printre alte înscrisuri aflate pe biroul notarului. În fazele ulterioare ale procesului, inculpata a uzat de dreptul la tăcere și nu a oferit informații suplimentare, care să permită analiza critică, pe baze probatorii, a acestor susțineri.

Plauzibilitatea unei atare explicații a fost confirmată de martora P., fost referent și consilier juridic în cadrul B.N.P. G. în perioada 2004-2015 și care, în declarația dată în fața instanței de fond, a confirmat posibilitatea teoretică a introducerii testamentului în mapa cu documente legalizate și semnarea sa într-un atare context. Faptul particular al semnării încheierii de autentificare în litigiu în aceste circumstanțe nu a fost însă perceput nemijlocit de către martoră, astfel că Înalta Curte reține probabilitatea, iar nu certitudinea, unei atare derulări a evenimentelor.

În fine, audiată în calitate de martor în primul grad de jurisdicție, C. a nuanțat împrejurările relatate în declarația anterioară, opinând, fără a fi sigură, că testamentul a fost autentificat la data menționată în cuprinsul încheierii, nefiind posibilă semnarea din eroare a acestuia, urmare a așezării sale printre alte înscrisuri prezentate notarului în procedura de legalizare. În privința rațiunilor ce au justificat neînregistrarea documentului în evidențele biroului notarial, aceasta nu a oferit o explicație plauzibilă, susținând că eventualele erori de numerotare erau înlăturate prin aplicarea de „bis”, situații întâlnite în practica biroului.

Sub acest ultim aspect, relatările numitei C. au caracter singular, din declarațiile martorelor O., P., M., N. - foste sau actuale angajate ale B.N.P., G. - rezultând caracterul cu totul izolat al situației generate de existența testamentului în litigiu, identificat în arhiva biroului fără a fi înregistrat în evidențe și sub un număr de autentic atribuit anterior, în mod legal, altui document.

În fine, împrejurările ulterioare datei de 8 septembrie 2009 nu susțin nici ele teza conivenței infracționale dintre B. și A. și nu conduc la concluzia valorificată de acuzare.

Împrejurarea că inculpata-notar nu ar fi întreprins vreun demers legal împotriva numitei C. ulterior constatării situației testamentului litigios nu este aptă eo ipso să susțină ipoteza unei acțiuni concertate și a unei rezoluții infracționale comune acestor două persoane. În acest sens, este relevant că suspiciunile legate de autenticitatea testamentului au fost ridicate abia ulterior sesizării organelor judiciare de către persoana vătămată, respectiv la data de 04 iulie 2011, dată la care C. nu mai era angajată la B.N.P., G.

În orice caz, manoperele utilizate pentru falsificarea încheierii de autentificare, aparența existenței semnăturii reale a notarului public și aflarea actului contestat în arhiva biroului notarial sunt împrejurări care, în circumstanțe obișnuite, fac dificilă înțelegerea deplină, în chiar momentul depistării înscrisului, a contextului exact al întocmirii sale și a identificării certe a persoanei responsabile.

Pasivitatea inculpatei în a sesiza, la rândul său, organele judiciare poate avea, așadar, nu doar semnificația atribuită de procuror, ci și motivația contrară anterior expusă, caracterizându-se printr-o doză de echivoc care, în absența altor mijloace de probă clarificatoare, exclude valorificare probatorie necritică a primei variante, în detrimentul inculpatei.

Or, Înalta Curte subliniază că regula in dubio pro reo complinește prezumția de nevinovăție consacrată de art. 4 alin. (1) C. proc. pen. și exclude valorificarea, în defavoarea acuzatului, a probelor al căror conținut este îndoielnic sub aspectul vinovăției sale. Altfel spus, atunci când probele administrate relevă variante divergente ale realității obiective, deopotrivă plauzibile, iar alte probe clarificatoare nu se întrevăd, exigențele acestei reguli se opun valorificării ca sigure a variantei defavorabile inculpatului, dubiul persistent având, așa cum s-a reținut în jurisprudența instanței supreme, semnificația unei „probe pozitive de nevinovăție” (Decizia penală nr. 3465/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția penală).

I. b) Reținând astfel contextul faptic în care a fost autentificat testamentul atribuit defunctului F., Înalta Curte constată nefondată critica Ministerului Public referitoare la greșita încadrare juridică dată faptei săvârșite de inculpata A., sub aspectul formei de participație incidente.

Împrejurarea că inculpata A. a fost unicul beneficiar al testamentului falsificat și singurul cunoscător al elementelor necesare contrafacerii semnăturii nu conduce, în mod automat și exclusiv, la concluzia că aceasta a fost și persoana care, în relație cu activitatea derulată în cadrul B.N.P., G., a avut inițiativă infracțională, determinând notarul public B. să își încalce atribuțiile prevăzute de Legea nr. 36/1995 și să ateste, prin semnarea încheierii de autentificare, împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Dubiul persistent cu privire la circumstanțele exacte ale întocmirii încheierii de autentificare și suspiciunea ce planează asupra implicării altui angajat al biroului notarial în activitatea ilicită fac imposibilă stabilirea, cu certitudine, a persoanei/persoanelor care au conceput și inițiat activitatea ilicită, prezentând notarului spre semnare încheierea în litigiu.

Realizarea unei identități între această persoană și inculpata A. se grefează pe o speculație, câtă vreme nu există vreun mijloc de probă care să susțină concluzia că inculpata ar fi fost persoana care ar fi solicitat, în mod direct, notarului public B. autentificarea testamentului.

Din această perspectivă, insuficienta clarificare a contribuției fostei angajate a biroului notarial legitimează calificarea participației inculpatei A. la acest episod infracțional ca fiind un act de ajutor, specific complicității, iar nu de instigare. Dată fiind forma de vinovăție ce va fi reținută în cazul inculpatei B. și încadrarea juridică subsecventă, astfel cum vor fi detaliate infra, o atare chestiune nu mai are, de altfel, consecințe directe asupra calificării juridice a faptei.

I. c).1 Critica inculpatei B. referitoare la greșita respingere, în primă instanță, a probei cu expertiză grafoscopică este neîntemeiată.

Deși, în contextul formulării și respingerii, în apel, a unei cereri probatorii similare, inculpata nu a mai dezvoltat oral aceste motive de critică, Înalta Curte constată că susținerile sale antamează, în mod indirect, chestiuni de fond, referitoare la fundamentului probator al concluziei că notarul B., iar nu altă persoană, a semnat încheierea de autentificare falsificată.

Sub acest aspect, este cert că, anterior datei la care s-au purtat dezbaterile asupra fondului cauzei, identitatea semnatarului la rubrica „notar public” a încheierii de autentificare nu a fost vreodată contestată pe parcursul procesului. Dimpotrivă, în declarația din 27 iulie 2011, menținută și în depozițiile succesive din datele de 05 martie 2013 și 07 octombrie 2014, date în prezența apărătorului ales, inculpata B. a afirmat explicit că semnătura în discuție îi aparține.

Afirmații similare se regăsesc și în depozițiile angajaților biroului notarial, cărora, în faza de urmărire penală, li s-au prezentat spre vizualizare cele două exemplare ale testamentului autentificat în litigiu. N. a arătat, în acest sens, că „sigiliul și semnătura sunt autentice” (fila 215/dup), P. a făcut precizări similare (fila 218 verso/dup), iar L. a arătat că „semnătura și ștampila notarială cu numele notarului sunt autentice” (fila 229/dup). Toate cele trei martore au manifestat o poziție similară și în cursul judecății, cu ocazia ascultării lor nemijlocite.

La rândul său, martora M. a arătat, în faza de urmărire penală, că „semnătura de la rubrica notar public (…) aparține doamnei notar B.” (fila 232 verso/dup), nesiguranța manifestată cu ocazia ascultării sale ulterioare, din data de 13 ianuarie 2016, fiind motivată plauzibil de trecerea timpului și de dificultatea de a-și aminti particularitățile semnăturii apelantei notar.

Poziția concordantă a tuturor acestor persoane coroborează afirmațiile similare ale inculpatei B. și conferă caracter de certitudine faptului semnării încheierii de către cea din urmă, de vreme ce martorele au fost angajate ale biroului notarial pe perioade semnificative de timp, aprecierile lor având, așadar, o bază obiectivă, derivată din experiența îndelungată în cadrul biroului și cunoașterea nemijlocită a particularităților semnăturii efectuate, în mod obișnuit, de notarul B.

Din această perspectivă, efectuarea unei expertize pentru lămurirea identității semnatarului la rubrica „notar public” tindea la clarificarea unei împrejurări deja stabilite pe baza altor mijloace de probe, cu un grad ridicat de certitudine și coroborate în totalitate.

Or, în conformitate cu dispozițiile art. 172 alin. (1) C. proc. pen., efectuarea unei expertize asupra semnăturii atribuite notarului public ar fi fost condiționată, în speță, de constatarea prealabilă a caracterului necesar al opiniei unui expert pentru clarificarea acestei împrejurări, urmare a evaluării întregului probatoriu relevant și a reținerii eventualei sale insuficiențe în demonstrarea identității semnatarului. O atare constatare nu a intervenit în cauză, în condițiile în care întregul probatoriu, grefat pe audieri de persoane, supus liberei aprecieri a organului judiciar, în condițiile prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. pen., a relevat concordant aspectul analizat și a clarificat pe deplin faptul că inculpata B. a semnat încheierea de autentificare în litigiu.

I.c). 2. Critica aceleiași apelante, referitoare la incertitudinea momentului pretinsei realizări a falsului intelectual, este nefondată.

Imposibilitatea determinării exacte a datei la care s-a realizat activitatea de falsificare a încheierii de autentificare a testamentului în litigiu nu dă naștere unei incertitudini cu privire la plasarea acestei date în intervalul imediat anterior folosirii înscrisului falsificat pentru deschiderea procedurii succesorale. Considerațiile expuse anterior în prezenta decizie sunt pertinente sub acest aspect, astfel că Înalta Curte face trimitere la ele, fără a le reitera.

În plus, este evident că, fiind orientată spre atingerea scopului enunțat, falsificarea testamentului a survenit într-un moment în care pretinsa beneficiară A. putea uza în mod eficient de acesta, respectiv ulterior împlinirii termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală pentru eventualii moștenitori legali.

Drept urmare, reținerea lunii septembrie 2009 ca moment real al întocmirii frauduloase a încheierii de autentificare are o bază probatorie sigură și, raportat la acest moment de timp, precum și la dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d) și art. 124 C. pen. din 1969 în materia prescripției răspunderii penale (legea în vigoare la data comiterii faptelor fiind identificată corect ca lege penală mai favorabilă), termenul de prescripție specială de 7 ani și 6 luni pentru faptele reținute în sarcina inculpatei B. nu s-a împlinit.

I.c). 3. Criticile inculpatei B. referitoare la calificarea greșită a atitudinii sale subiective ca fiind specifică intenției indirecte și efectele acestei calificări asupra încadrării juridice a faptelor sunt, însă, fondate.

Prima instanță a reținut că întreaga conduită a inculpatei B. a fost expresia unei poziții psihice specifice intenției indirecte, apelanta semnând cele două exemplare ale încheierii de autentificare „fără a le citi” și „fără a-și da seama care era natura actului autentificat”, semnătura notarului fiind obținută în mod fraudulos, cel mai probabil pe fondul încrederii pe care o avea în secretara biroului C.. S-a apreciat însă că, în considerarea funcției și a obligațiilor profesionale instituite în sarcina notarului public, semnarea unei încheieri de autentificare fără a citi documentul relevă că făptuitorul prevede efectele potențiale ale faptei sale, însă nu este interesat de evitarea acestora, acceptând producerea lor.

În dezacord cu prima instanță, Înalta Curte constată că semnarea unui act notarial fără a cunoaște conținutul acestuia, pe fondul speculării unor posibile relații de încredere existente între notar și personalul angajat al biroului, în circumstanțe de natura celor existente în speță, determină calificarea atitudinii subiective a autorului ca fiind specifică culpei simple.

Ca modalitate a formei de vinovăție prevăzute de art. 16 alin. (3) C. pen. (art. 19 alin. (1) C. pen. din 1969), intenția indirectă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatului faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii sale.

Factorul intelectiv specific intenției (indiferent de modalitatea sa) - exprimat prin termenul „prevede” - presupune, întotdeauna, că făptuitorul își dă seama că o anumită conduită a sa va produce un anume rezultat; el reclamă existența, în psihicul autorului, a unei reprezentări prealabile, cât mai exacte, a conținutului acțiunii efectuate, a împrejurărilor în care se desfășoară, a altor condiții ale laturii obiective, atunci când ele sunt prevăzute în norma de incriminare ca elemente ale infracțiunii în forma sa tipică.

În cazul intenției indirecte (întâlnită în cazul faptelor care pot produce cel puțin două rezultate), factorul conștiință presupune ca făptuitorul să aibă reprezentarea atât a rezultatului pe care îl dorește (și care poate fi licit), cât și a celui pe care nu îl urmărește, dar a cărui producere este posibilă și acceptată de autor. Prin urmare, și în cazul acestei modalități a intenției, făptuitorul are reprezentarea mentală a ambelor rezultate ale conduitei sale, implicit, a circumstanțelor în care acționează și care pot influența configurația urmărilor faptei.

În ipoteza în care nu cunoaște sau cunoaște eronat conținutul acțiunii pe care o efectuează, inclusiv elementele colaterale verbum regens, dar atașate în mod necesar laturii obiective, făptuitorul nu prevede consecințele faptelor sale. În această ipoteză, atitudinea sa psihică reprezintă expresia fie a unei alte forme de vinovăție (culpa simplă), fie, după caz, a cauzei de neimputabilitate prevăzute de art. 30 C. pen.

În situația în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși acesta trebuia și putea să îl prevadă, atitudinea sa psihică este specifică culpei simple sau fără prevedere (neglijența). Lipsa prevederii rezultatului înseamnă că făptuitorul, deși a executat integral acțiunea ce constituie verbum regens, nu a avut reprezentarea urmărilor produse. În acest caz, răspunderea sa penală intervine numai dacă el trebuia și putea să prevadă rezultatul.

Obligația de prevedere rezultă, de regulă, din actele normative care reglementează executarea anumitor funcții, profesii, meserii sau activități; ea poate fi dedusă și din utilizarea criteriului obiectiv de analiză a împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta, pentru a se determina dacă un om normal și atent din categoria făptuitorului avea posibilitatea să prevadă rezultatului faptei.

Posibilitatea concretă de prevedere - criteriul subiectiv - trebuie determinată pe baza unei evaluări a trăsăturilor și aptitudinilor individuale ale făptuitorului, respectiv particularități psihofizice, intelectuale, profesionale, raportate la momentul și condițiile concrete în care s-a comis fapta.

În coordonatele acestor considerații teoretice, Înalta Curte reține că infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. din 1969 (art. 321 C. pen.) presupune, din punct de vedere obiectiv, o acțiune de falsificare a unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, realizată de un subiect activ calificat - funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu - prin modalitățile expres prevăzute de norma incriminatoare, respectiv prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea de a insera unele date sau împrejurări.

Din perspectiva laturii subiective, falsul intelectual este o infracțiune eminamente intenționată, săvârșită numai cu intenție, directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând întotdeauna că denaturează conținutul unui înscris oficial - fie prin menționarea mincinoasă, în cuprinsul său, a unor împrejurări nereale, fie prin omisiunea menționării lor - urmărește sau doar acceptă starea de pericol pentru încrederea publică în această categorie de înscrisuri.

Date fiind exigențele art. 16 alin. (6) teza finală C. pen. (similare celor regăsite în cuprinsul art. 19 alin. (2) C. pen. din 1969), câtă vreme falsul intelectual săvârșit din culpă nu este prevăzut de lege, o astfel de faptă nu constituie infracțiune.

Particularizând aceste considerații la datele speței, se constată că semnarea, de către notarul B., a încheierii de autentificare datate 17 mai 2006 ar fi realizat conținutul infracțiunii de fals intelectual comisă cu intenție indirectă, numai în ipoteza în care inculpata ar fi cunoscut natura actului autentificat (testament), ar fi avut reprezentarea caracterului nereal al mențiunilor privind presupusa prezență personală a defunctului și, în pofida acestor împrejurări, ar fi acceptat să semneze încheierea de autentificare pe fondul relației de încredere cu C., manifestând indiferență față de starea de pericol astfel creată.

Or, o atare derulare obiectivă a evenimentelor nu a fost reținută de prima instanță și nici confirmată probator. Dimpotrivă, reconstituirea ideologică a împrejurărilor în care a fost semnat actul în litigiu a reliefat teza contrară, a necunoașterii naturii actului autentificat și, implicit, a caracterului mincinos al mențiunilor consemnate în cuprinsul său - aceste ultime două elemente fiind esențiale pentru existența infracțiunii analizate.

O atare necunoaștere este, incontestabil, urmarea culpei inculpatei care, raportat la criteriul obiectiv, trebuia să prevadă că, în exercitarea atribuțiilor de notar public, semnarea unui înscris prezentat de părți, fără a-l citi și fără a-i verifica fondul/forma, în contrast cu obligațiile expres prevăzute de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, poate avea ca urmare atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului (în cazul de față, prezența personală și legitimarea testatorului) și denaturarea conținutului său.

Din perspectiva criteriului subiectiv, un notar cu vârsta, experiența profesională și personalitatea inculpatei, care nu dezvăluie tare majore, în împrejurările obișnuite ale exercitării funcției în care a semnat testamentul în litigiu, a avut și posibilitatea concretă să prevadă că semnarea unui înscris oficial fără a-l citi poate avea urmarea menționată.

Această urmare îi este imputabilă, așadar, sub forma culpei simple, nu a intenției indirecte, context în care Înalta Curte conchide că, în circumstanțele concrete ale speței, semnarea încheierii de autentificare de către apelanta-inculpată B. nu a fost comisă cu vinovăția prevăzută de lege, astfel că se impune achitarea acesteia, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Drept urmare, în cazul participantului secundar A., în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., va schimba în mod corespunzător încadrarea juridică a faptei reținute, sub acest aspect, din infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 în infracțiunea prevăzută de art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969, notând că ajutorul acesteia, cu intenție, la comiterea din culpă a faptei de fals intelectual analizate constituie participație improprie la această din urmă infracțiune, în varianta intenție/culpă.

Infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. din 1969 (art. 297 alin. (1) C. pen.), prin raportare și la cele statuate prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, presupune, din punct de vedere obiectiv, o conduită de tipul fie al inacțiunii (neîndeplinirea unui act), fie al acțiunii (îndeplinirea unui act cu încălcarea legii), realizate de un subiect activ calificat - funcționar public/funcționar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu - și care are ca urmare o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane.

Din perspectiva laturii subiective, abuzul în serviciu este o infracțiune intenționată, săvârșită numai cu intenție, directă sau indirectă, după cum făptuitorul, cunoscând obligațiile specifice funcției și prevăzând că actul neîndeplinit sau efectuat cu încălcarea legii va produce o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, urmărește sau doar acceptă acest rezultat.

Particularizând aceste considerații la datele speței, se constată că semnarea, de către notarul B., a încheierii de autentificare datate 17 mai 2006, pe ambele exemplare ale testamentului atribuit defunctului F., fără a citi conținutul acestora și, implicit, fără a se conforma dispozițiilor art. 43 alin. (2), art. 45 alin. (1), art. 50 alin. (1) și art. 58 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, a fost caracterizată ca realizând conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, comisă cu intenție indirectă.

Similar analizei efectuate în precedent - sub aspectul falsului intelectual, Înalta Curte reține, și în acest caz, că fapta săvârșită în circumstanțele descrise ar fi constituit infracțiunea de abuz în serviciu numai în ipoteza în care s-ar fi demonstrat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că apelanta a cunoscut natura actului autentificat (testament) sau, cel puțin, că este vorba de un înscris supus procedurii de autentificare, cu toate exigențele normative ce caracterizează o atare procedură, a avut reprezentarea opoziției dintre conduita sa și dispozițiile legale anterior menționate și, în pofida acestor împrejurări, a acceptat să autentifice testamentul pe fondul relației de încredere cu C., manifestând indiferență față de atingerea adusă relațiilor de serviciu și de rezultatul astfel produs.

Or, o atare derulare obiectivă a evenimentelor nu a fost confirmată, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., de probatoriul administrat. Dimpotrivă, unica variantă apreciată plauzibilă de către prima instanță și valorificată ca atare a fost aceea ca inculpata nu a cunoscut natura actului în litigiu, semnătura sa fiind obținută ”în mod fraudulos”, de unul dintre salariații biroului, prin introducerea înscrisului în mapa de legalizări aflată pe birou, pe fondul defectuozității modului de lucru al notarului și al încrederii avute în personalul administrativ.

Înalta Curte a subliniat deja, în considerentele prezentei decizii, temeinicia unei atare concluzii, luând în considerare și exigențele principiului in dubio pro reo.

În acest context, rezultă că necunoașterea, de către inculpată, a naturii actului autentificat echivalează, în mod necesar, cu absența reprezentării incidenței dispozițiilor legale enunțate de prima instanță, aplicabile în procedura de autentificare și care reclamau deslușirea, de către notar, a voinței reale a părții (art. 45 alin. (1)), verificarea personală și stabilirea identității acesteia (art. 50 alin. (1) și art. 58 alin. (1)).

Admițând, similar primei instanțe, că semnarea înscrisurilor s-a realizat în contextul calificării lor eronate, ca fiind, legalizări ale unor copii, Înalta Curte constată că, în atare situație, nu era obligatorie stabilirea, de către însuși notarul public, a identității părților, dispozițiile art. 43 alin. (5), art. 49 lit. f) din Legea nr. 36/1995 (în forma în vigoare la data comiterii faptei) reglementând situația legalizării copiilor ca o situație de excepție de la obligația cu caracter general anterior menționată.

Ansamblul de împrejurări faptice anterior descrise - modul defectuos de lucru al inculpatei, încrederea în secretara biroului etc. - corelate cu neglijența inculpatei B. în verificarea conținutului actului datat 17 mai 2006, au determinat calificarea eronată a unui act autentic ca fiind un înscris din categoria celor prevăzute de art. 43 alin. (5) teza finală din Legea nr. 36/1995 și autentificarea sa fără ca notarul să stabilească nemijlocit identitatea părților, consimțământul lor și să verifice condițiile de fond și de formă prevăzute de lege.

O atare urmare s-a grefat, incontestabil, pe culpa simplă a inculpatei care, raportat la criteriul obiectiv și la obligația generală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 36/1995, trebuia să prevadă că, în exercitarea atribuțiilor de notar public, semnarea oricărui act instrumentat în activitatea notarială presupune citirea sa prealabilă, personală, iar nesocotirea acestor obligații poate avea ca rezultat încălcarea unor cerințe esențiale de valabilitate a actului și vătămarea intereselor legale ale altor persoane (în cazul de față, moștenitorii legali).

Din perspectiva criteriului subiectiv, se mențin valabile considerațiile anterior expuse, referitoare la vârsta, experiența profesională și personalitatea inculpatei, care, și în contextul unei relații de încredere dezvoltate în timp cu secretara biroului, a avut posibilitatea concretă să prevadă că semnarea înscrisului în litigiu fără a-l citi poate avea urmarea socialmente periculoasă expusă.

În acest context, Înalta Curte conchide că încălcarea din culpă, de către inculpata-notar public, a obligațiilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 36/1995 și semnarea unui act notarial fără a-i verifica conținutul, ce a avut ca urmare autentificarea unui testament falsificat și o vătămare importantă a intereselor legale ale persoanei vătămate E. - persoană cu vocație succesorală la moștenirea defunctului F., realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. din 1969 (art. 298 C. pen.), sens în care, cenzurând soluția contrară, dar expresă, a primei instanțe, va schimba în mod corespunzător încadrarea juridică.

Ca efect al acestei calificări juridice, instanța de apel va schimba în mod concordant și încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei A., din infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 în infracțiunea prevăzută de art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969, notând că ajutorul acesteia, cu intenție, la comiterea din culpă a faptei de abuz în serviciu constituie participație improprie la această din urmă infracțiune, în varianta intenție/culpă.

I.d) Sub aspectul tratamentului sancționator, în privința inculpatei B., notează că limitele de pedeapsă mai reduse, prevăzute de art. 249 C. pen. din 1969 (o lună la 2 ani sau amendă) comparativ cu cele prevăzute de art. 298 C. pen. (3 luni la 3 ani sau amendă), precum și regimul suspendării condiționate reglementat de C. pen. anterior (fără corespondent în legea nouă) determină calificarea legii penale vechi, în vigoare la data comiterii faptelor, care fiind legea penală mai favorabilă inculpatei.

Raportându-se la criteriile generale de individualizare, respectiv circumstanțele concrete de comitere a faptei, gradul de pericol social moderat ce caracterizează neglijența în serviciu, atunci când subiect activ este un notar public, urmările efectiv produse și datele ce caracterizează persoana inculpatei - notar cu experiență profesională semnificativă, cu o vârstă înaintată și aflată la primul conflict cu legea penală - Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse orientate spre mediul limitelor speciale, cu durata de 1 an închisoare, este aptă să asigure, în mod concret și adecvat, funcțiile de prevenție generală și specială ale pedepsei.

Sub aspectul modalității de executare, constată neîntemeiată critica Ministerului Public, suspendarea condiționată a executării pedepsei, în condițiile prevăzute de art. 81 și următoarele C. pen. din 1969 fiind, în contextul particularităților cauzei, al datelor privind persoana inculpatei și al perioadei de timp semnificative scurse de la debutul procesului penal, suficientă pentru atingerea scopului pedepsei. În plus, dată fiind schimbarea încadrării juridice, argumentele acuzării privind necesitatea aplicării dispozițiilor art. 861 C. pen. din 1969 - argumente privind gravitatea faptelor ori atitudinea subiectivă a inculpatei - nu își mențin pertinența, gradul de pericol social concret al faptei culpabile de neglijență în serviciu și periculozitatea autorului fiind semnificativ nuanțate față de criteriile similare raportate la infracțiunea intenționată de abuz în serviciu.

În ceea ce o privește pe inculpata A., schimbarea încadrării juridice ca efect al reconsiderării poziției psihice a inculpatei B. nu are efecte nici în planul limitelor speciale de pedeapsă (care, conform art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969, sunt identice celor aplicabile în caz de participație proprie) și nici în cel al periculozității sale. Drept urmare, va aplica acestei inculpate pedepse cu durate identice celor stabilite de prima instanță, urmând a face, în final, aplicarea corespunzătoare a normelor relative la concursul de infracțiuni, conform legii penale în vigoare la data comiterii faptelor, identificată ca fiind mai favorabilă.

I.c). 4, Din perspectiva noii încadrări juridice dată faptei, analiza criticilor inculpatei B. privind interpretarea nelegală a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu referire la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969, este superfluă.

Decizia invocată a vizat neconstituționalitatea prevederilor art. 246 C. pen. din 1969, nu a normei de incriminare a faptei de neglijență în serviciu, regăsită în cuprinsul art. 249 C. pen. din 1969 (art. 298 C. pen.), astfel că, date fiind exigențele art. 31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992, efectele specifice ale deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate nu pot fi extinse la alte dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate, cum este cazul art. 249 C. pen. din 1969, a cărui incidență a fost reținută de către Înalta Curte, în prezenta cauză.

I.c). 5 În fine, susținerile aceleiași inculpate referitoare la reținerea eronată a calității de subiect pasiv a numitului E. sunt nefondate.

În principiu, sfera intereselor legale ocrotite de dispozițiile art. 249 C. pen. din 1969 include toate posibilitățile de manifestare ale unei persoane, concordante cu interesele generale ale societății, recunoscute și ocrotite de lege. În cazul particular al succesiunii legale, dreptul unui colateral ordinar de a culege moștenirea era prevăzut expres de art. 675 C. civ. anterior (în forma în vigoare la data faptelor). Legea civilă conferă, astfel, rudelor colaterale ale defunctului din clasa menționată o vocație generală la moștenire și, totodată, drept de opțiune succesorală, indiferent dacă, la data deschiderii succesiunii, persoanele respective aveau în concret vocație la moștenire. O atare vocație concretă se determină numai ulterior, prin devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație generală, pe acelea care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct.

În cauza de față, persoana vătămată E. este rudă a defunctului F., mama celui dintâi fiind mătușa defunctului. Prin declarația autentificată din 30 august 2010 la B.N.P., S., persoana vătămată a precizat că, în calitatea menționată, mama sa a acceptat în mod tacit, în timpul vieții și în termenul legal de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ. anterior, succesiunea de pe urma defunctului, solicitând înscrierea acestei declarații în Registrul Național de Opțiuni Succesorale.

Măsura în care vocația succesorală abstractă a persoanei vătămate a avut și caracter concret putea fi determinată numai în urma parcurgerii procedurii succesorale, pe durata căreia era permisă verificarea existenței/semnificației pretinselor acte de acceptare tacită a succesiunii efectuate de autoarea persoanei vătămate și a intervenirii acestora în termenul prevăzut de lege, finalitate a cărei atingere a fost împiedicată de comiterea faptelor ilicite deduse judecății.

Drept urmare, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că persoana vătămată era, în speță, titularul unui drept de opțiune succesorală ocrotit de lege, inclusiv prin mijloace penale, drept a cărui vătămare se poate circumscrie conținutului incriminării existente în cuprinsul art. 246 ori, după caz, art. 249 C. pen. din 1969.

În fine, notând că înscrisurile întocmite în procedura succesorală relevă o valoare a activului succesoral de pe urma defunctului de 1.050.955 lei (încheiere din 16 septembrie 2009 a B.N.P., „D.”), la care se adaugă suma de 23.262,10 lei (încheiere din 15 septembrie 2009 a aceluiași birou), rezultă că vătămarea adusă intereselor legale ale persoanei vătămate este una „importantă”, fiind realizate pe deplin elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen. din 1969 (art. 298 C. pen.).

II. Sub aspectul implicării inculpatei A. în activitatea de falsificare a înscrisului care atesta verificarea testamentului în arhiva B.N.P., G. și constatarea nerevocării sale

Din perspectiva particularităților faptice, acest episod al activității infracționale nu a făcut obiect de critică în apel. Susținerile Ministerului Public în cel de-al doilea grad de jurisdicție s-au rezumat la invocarea greșitei încadrări juridice a faptei comise de inculpata A., în sensul reținerii eronate, de către prima instanță, a formei de participație a complicității, iar nu a instigării, valorificate prin actul de trimitere în judecată.

Reevaluând întregul probatoriu administrat în cauză în virtutea efectului integral devolutiv al apelurilor declarate, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată fundamentată concluzia primei instanțe, în sensul că implicarea inculpatei A. în redactarea, de către C., la data de 09 septembrie 2009, a mențiunii în litigiu a fost specifică unui act de complicitate, iar nu de instigare la falsul intelectual astfel comis.

Sub acest aspect, face trimitere la considerentele detaliate anterior, notând că dubiul persistent cu privire la contribuția exactă a altui angajat al biroului notarial și a ponderii acestei contribuții în activitatea ilicită fac imposibilă stabilirea, cu certitudine, a persoanei/persoanelor care au conceput și inițiat acest episod al activității ilicite. Din această perspectivă, este legitimă caracterizarea participației inculpatei A. la această activitate ca fiind un act de ajutor, specific complicității, iar nu de determinare la săvârșirea faptei penale.

Așa cum s-a argumentat în precedent, implicarea apelantei A. în acest episod rezultă din însăși derularea faptelor, în materialitatea lor, fiind cert că, subsecvent înregistrării, la 08 septembrie 2009, a cererii de deschidere a procedurii succesorale la B.N.P., D., în contextul practicii consacrate la nivelul unor birouri notariale, aceasta din urmă a solicitat apelantei-semnatare a cererii să facă dovada că testamentul nu a fost revocat. Declarațiile inculpatei notar, coroborate și cu susținerile numitei C., relevă că, în contextul acestei solicitări, A. a relaționat direct cu cea din urmă, martora fiind persoana care a efectuat mențiunea olografă nereală „9 septembrie 2009, h.9,45, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, a semnat și a aplicat ștampila notarului public B.

Caracterul nereal al împrejurărilor consemnate rezultă din chiar modalitatea în care a fost pusă în executare rezoluția infracțională, testamentul falsificat fiind identificat în mapa aferentă anului 2006, fără a fi înregistrat în opisul și registrul notarial aferente anului 2006, și completat cu mențiunea olografă în litigiu fără alte verificări din partea secretarului biroului.

Dat fiind consecințele juridice ale unei atare mențiuni asupra derulării procedurii succesorale (urmări confirmate de adresa din 13 martie 2013 a Uniunii Naționale a Notarilor Publici, la care s-a făcut trimitere anterior), scrierea în litigiu se relevă ca act oficial de sine-stătător - întocmit de un funcționar public - salariat al biroului notarial - în exercițiul atribuțiilor de serviciu, ulterior falsificării încheierii de autentificare. Prin urmare, în cazul inculpatei A. sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 26 rap. art. 289 C. pen. din 1969 (faptă incriminată și în prezent de art. 48 rap. la art. 321 C. pen.), instanța de apel neidentificând elemente de nelegalitate a pedepsei.

III. Sub aspectul implicării inculpatelor A. și D. în emiterea certificatelor de legatar din 15 septembrie 2009 și din 16 septembrie 2009

III.1) Critica Ministerului Public, circumscrisă greșitei respingeri a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei inculpatei D., din infracțiunea de abuz în serviciu în cea de neglijență în serviciu, este nefondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că acuzarea nu a mai susținut, în apel, teza încălcării, de către inculpată, a atribuțiilor referitoare la verificarea testamentului în Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale ori Registrul național de evidență a testamentelor autentice, astfel că nu va mai analiza cauza din această perspectivă.

Ceea ce se impută intimatei notar public D. este doar ușurința manifestată în exercitarea atribuțiilor specifice funcției, pe fondul căreia ar fi ignorat neregularitățile înscrisului falsificat intitulat „testament”, prezentat de A., respectiv aspectul neglijent al documentului, folosirea a trei tipuri de caractere în cuprinsul său, absența de pe verso a siglei biroului notarial, absența timbrului sec și a celui judiciar ori a mențiunilor privind chitanța de plată a onorariului și aplicarea unei fotocopii a semnăturii.

Similar primei instanțe, Înalta Curte constată că, atât din punct de vedere al formei, cât și al conținutului, testamentul în litigiu avea aparența unui înscris oficial autentic.

Folosirea unor caractere diferite nu reprezenta o situație cu caracter izolat în practica notarială, aptă eo ipso a ridica suspiciuni asupra autenticității înscrisului, câtă vreme, așa cum rezultă din înscrisurile prezentate de inculpata D., o atare modalitate de redactare era, dimpotrivă, destul de frecventă.

Diferențele evidente dintre tipurile de caractere utilizate la redactarea unuia și aceluiași înscris, astfel cum se relevă din examinarea actelor notariale prezentate de inculpată primei instanțe (filele 203-225/vol. 1 fond) și absența fizică, de pe unele exemplare, a timbrului judiciar, în pofida mențiunii contrare inserate în cuprinsul lor, relevă, de asemenea, că din punct de vedere al formei, situația testamentului în litigiu nu a fost una cu caracter singular, susceptibilă a reclama o diligență sporită în verificarea acestui element.

În ceea ce privește sigla B.N.P., G., se constată că, pe exemplarul prezentat inculpatei D. există, în antet, mențiuni privind denumirea și adresa biroului notarial și, contrar susținerilor acuzării, era aplicat timbrul sec. Absența acestuia din urmă a reprezentat o caracteristică a exemplarului identificat în arhiva biroului notarial „G.”, nu și a exemplarului deținut și folosit de inculpata A. în procedura succesorală deschisă la B.N.P., D., împrejurare ușor constatabilă urmare a simplei vizualizări a exemplarului original, aflat în Dosarul notarial nr. x/2009 (fila 155/dup).

Caracterul contrafăcut al semnăturii testatorului nu era ușor identificabil pentru o persoană neavizată, date fiind mijloacele utilizate pentru falsificarea subscrierii. Faptul că persoana vătămată a avut dubii cu privire la autenticitatea semnăturii nu susține concluzia contrară, de vreme ce suspiciunile sale au fost grefate pe cu totul alte elemente de fapt, cunoscute, în majoritate, de apropiații defunctului - trăsăturile de personalitate, contradicțiile dintre conținutul testamentului și convingerile religioase ale celui din urmă și, în fine, abilitățile individuale ale persoanei vătămate - filatelist - care i-au permis sesizarea unor detalii greu observabile de o persoană neavizată.

În acest context, raportat la obligațiile instituite în sarcina notarului public de dispozițiile art. 43, art. 75 alin. (1), (2) și art. 82 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, Înalta Curte conchide că verificarea testamentului cu aparență de autenticitate și exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau inculpatei D. în procedura succesorală au fost conforme dispozițiilor legale. În plus, având în vedere circumstanțele speței, momentul și condițiile concrete în care A. s-a adresat acestui birou (just evaluate de prima instanță), precum și aparența de veridicitate a înscrisului autentic falsificat (ce purta semnătura, ștampila notarului și timbrul sec), o verificare normal diligentă a acestuia nu îi permitea inculpatei D. să observe caracterul său contrafăcut.

Drept urmare, absența unei conduite profesionale contrare legii sau defectuoase, corelată cu imposibilitatea subiectivă a inculpatei de a prevedea caracterul contrafăcut al înscrisului și, implicit, urmarea acțiunilor sale, justifică concluzia primei instanțe și soluția de achitare dispusă în mod subsecvent.

Aspectele ce țin de conduita inculpatei ulterior depistării falsului, reticența acesteia în a prezenta persoanei vătămate actele care au stat la baza deschiderii succesiunii ori justificările inadvertente prezentate acestuia din urmă sunt elemente care nu infirmă concluzia anterior enunțată. Atitudinea reticentă a inculpatei D. în interacțiunea cu intimatul E. este explicabilă, date fiind suspiciunile de fals ridicate și defensiva în care s-a plasat inculpata în acest context. Contradicțiile referitoare la persoana care ar fi efectuat, la 09 septembrie 2009, verificări privind revocarea testamentului pot fi, de asemenea, explicabile prin prisma fenomenului uitării, cauză a imposibilității inculpatei de a-și aminti, inițial, cine efectuase verificările în discuție.

În orice caz, semnificația distinctă ce ar putea fi, astfel, atribuită conduitei inculpatei exclude valorificarea necritică a motivației ilicite invocate de acuzare ca unică explicație posibilă a comportamentului său. A califica reacțiile inculpatei D. față de persoana vătămată ca dovezi ale încercării de disimulare a unei conduite ilicite înseamnă, implicit, a admite că inculpata ar fi acționat anterior, cu încălcarea dispozițiilor legale, pe fondul unei conivențe infracționale cu A., ipoteză integral infirmată de probele administrate.

În acest context, încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei A. pe relația cu B.N.P., „D.”, sub forma participației improprii la fals intelectual și, respectiv la abuz în serviciu, prevăzute de art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. din 1969, respectiv art. 31 alin. (2) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 este legală, iar critica Ministerului Public sub acest aspect este neîntemeiată. În plus, instanța de apel nu identifică aspecte de nelegalitate sau netemeinicie, care să impună cenzurarea, din oficiu, a hotărârii, sub aspectul tratamentului sancționator aplicat inculpatei pentru faptele analizate.

IV. Sub aspectul infracțiunilor de uz de fals imputate inculpatei A., contând în folosirea, în împrejurări distincte, a testamentului falsificat (respectiv în procedura succesorală) și a certificatului de legatar din 15 septembrie 2009 (la I.), Înalta Curte constată că nu au fost formulate critici în apel, iar, în virtutea efectului integral devolutiv al apelurilor declarate, nu se constată aspecte de nelegalitate sau netemeinicie care să impună cenzurarea, din oficiu, a hotărârii sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de inculpatele B. și A. împotriva sentinței penale nr. 186/F din data de 12 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, va desființa în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969, aplicată inculpatei B., în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei B. din infracțiunile prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969, cu aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. în infracțiunile prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 249 C. pen. din 1969, cu aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 249 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. va condamna pe inculpata B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 va interzice inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 va suspenda condiționat executarea pedepsei principale și a celei accesorii pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. din 1969.

Va pune în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. va achita pe inculpata B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969.

În baza art. 274 alin. (2) și art. 275 alin. (3) C. proc. pen. va obliga pe inculpata B. la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în fond, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului.

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatei A., în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei A. numai sub aspectul infracțiunilor reținute prin raportare la notarul public B., prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 și art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 în infracțiunile prevăzute de art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 și, respectiv, art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969.

În baza art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. va condamna pe inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. va condamna pe aceeași inculpată la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fals intelectual.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. din 1969 va contopi pedepsele de 2 ani închisoare și 2 ani și 6 luni închisoare, astfel stabilite, cu celelalte pedepse de 2 ani și 6 luni închisoare, 2 ani închisoare, 2 ani și 6 luni închisoare, 2 ani închisoare și 1 an închisoare, stabilite prin sentința penală, și aplică inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, aceasta urmând să execute, în final, pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 va interzice inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 861 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale și a celei accesorii, pe un termen de încercare de 5 ani, pe durata căruia inculpata trebuie să se supună măsurilor de supraveghere stabilite prin sentința penală.

Va pune în vedere inculpatei dispozițiile art. 864 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Va menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 186/F din data de 12 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpatele B. și D., în sumă de câte 90 lei, precum și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata A., în sumă de 360 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de inculpatele B. și A. împotriva sentinței penale nr. 186/F din data de 12 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

I. Descontopește pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969, aplicată inculpatei B., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei B. din infracțiunile prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969, cu aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. în infracțiunile prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 249 C. pen. din 1969, cu aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 249 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpata B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 interzice inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 suspendă condiționat executarea pedepsei principale și a celei accesorii pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. din 1969.

Pune în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. achită pe inculpata B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969.

În baza art. 274 alin. (2) și art. 275 alin. (3) C. proc. pen. obligă pe inculpata B. la plata sumei de 1500 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în fond, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului.

II. Descontopește pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatei A., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei A. numai sub aspectul infracțiunilor reținute prin raportare la notarul public B., prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 și art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 în infracțiunile prevăzute de art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 și, respectiv, art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969.

În baza art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe aceeași inculpată la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fals intelectual.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. din 1969 contopește pedepsele de 2 ani închisoare și 2 ani și 6 luni închisoare, astfel stabilite, cu celelalte pedepse de 2 ani și 6 luni închisoare, 2 ani închisoare, 2 ani și 6 luni închisoare, 2 ani închisoare și 1 an închisoare, stabilite prin sentința penală, și aplică inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, aceasta urmând să execute, în final, pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 interzice inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 861 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale și a celei accesorii, pe un termen de încercare de 5 ani, pe durata căruia inculpata trebuie să se supună măsurilor de supraveghere stabilite prin sentința penală.

Pune în vedere inculpatei dispozițiile art. 864 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale, care nu contravin prezentei decizii.

IV. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 186/F din data de 12 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpatele B. și D., în sumă de câte 90 lei, precum și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata A., în sumă de 360 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2017.