Prosecutor's appeal rejected; acquittal on blackmail charges upheld for lack of proof and res judicata.

Asupra apelului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 121/P.I. din data de 3 decembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A., în baza art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului A., cetățean maghiar, încarcerat în Penitenciarul Fovarosi Buntetesvegrehajtasi Intezet, Budapesta din infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. anterior în infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, iar suma de 100 lei reprezentând onorariul parțial acordat apărătorului desemnat din oficiu, avocat B., conform delegației din 22 decembrie 2014 s-a dispus a fi suportată din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reținut că, prin rechizitoriul întocmit de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, la data de 08 iunie 2011, în Dosarul nr. x/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. - cetățean maghiar, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. anterior.

S-a reținut, în rechizitoriu, că, la data de 26 februarie 2009, partea vătămată C. din Valea lui Mihai a sesizat organele de urmărire penală despre comiterea infracțiunii de șantaj de către inculpatul D., ofițer de cercetare din cadrul Poliției judiciare din Valea lui Mihai. Potrivit sesizării, în perioada decembrie 2008 - februarie 2009, inculpatul D. l-a constrâns pe C., amenințându-l pe el și familia lui, să plătească suma de 25.000 euro (echivalentul a cca. 105.000 lei) pentru a stinge un împrumut de 50.000 lei (echivalentul a cca. 15.000 euro) pe care i l-a acordat în februarie 2008.

S-a arătat că, în anul 2008, C. a împrumutat suma de 50.000 lei (cinci sute de milioane lei vechi, echivalentul a cca. 15.000 euro) cu o dobândă de 10% pe lună, aflând ulterior că banii împrumutați proveneau de la inculpatul D., ofițer de poliție judiciară în cadrul Poliției Valea lui Mihai.

Prin același rechizitoriu, s-a reținut că C. a refuzat să mai plătească vreo sumă de bani inculpatului D. după ce acesta majorase unilateral dobânda la 20%, crescând succesiv de la 10% la 12,5%, la 14% și la 15% pe lună. De altfel, în perioada martie - noiembrie 2008, C. i-a plătit inculpatului D., direct sau prin intermediul lui E. suma totală de 59.100 lei cu titlu de dobândă aferentă împrumutului de 50.000 lei, suma împrumutată rămânând de achitat în totalitate.

Totodată, s-a mai reținut că, în perioada septembrie - octombrie 2008 C. a încercat să onoreze pretențiile inculpatului D. vânzând sau amanetând diverse bunuri, iar începând cu luna decembrie 2008, când și această sursă de venit s-a epuizat, C. a încetat total plățile către inculpat, ultima discuție referitoare la rambursarea împrumutului de 50.000 lei, având loc la 6 ianuarie 2009 și încheindu-se cu amenințarea inculpatului că „este în stare de orice” pentru banii săi.

De altfel, amenințarea inculpatului D. s-a materializat în data de 24 februarie 2009 când C. a fost contactat la Debrecen de inculpații F. și G., ambii din Valea lui Mihai. Primul, stabilit în Ungaria, i-a cerut să-i plătească până la data de 15 martie 2009 suma de 25.000 euro pentru stingerea datoriei față de inculpatul D., amenințându-l pe C. că, în caz de neplată va avea de suferit, el sau familia sa.

Astfel, s-a reținut că, în seara de 22 martie 2009, în fața locuinței lui C. din Valea lui Mihai au oprit trei autoturisme din care au coborât mai multe persoane care au proferat amenințări la adresa sa și a familiei sale dacă nu plătește banii, avariind autoturismul lui C. parcat în fața casei.

S-a învederat că, urmare acestor evenimente, la scurt timp au intervenit organele de poliție din Valea lui Mihai care au identificat membrii grupului, respectiv inculpații G., F., H., I., A., J., K., L. și M.

Din declarațiile numiților H., I., A., K., L. și M. audiați în cadrul comisiei rogatorii, a rezultat că F. și G. au avut un comportament violent în fața casei lui C., reținându-se din coroborarea celorlalte probe din dosar, că grupul de „recuperatori” a fost compus din inculpații G., F., I., A., K. și M., aceștia constituindu-se într-o „gașcă” condusă de F., cunoscuți de autoritățile ungare ca fiind un grup de suspecți pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, respectiv: - F. suspect pentru trafic de persoane și trafic de droguri; I. cu antecedente penale pentru proxenetism, suspect pentru trafic de persoane și trafic de droguri; A. cercetat în stare de arest pentru omor deosebit de grav fiind arestat de autoritățile ungare la 21 august 2009, în sarcina sa fiind reținută participarea la comiterea mai multor omoruri prin incendiere și împușcare a unor persoane de etnie romă din Ungaria; K. (fotograful) suspect pentru trafic de persoane și N. suspect pentru trafic și consum de droguri.

Referitor la inculpații I., A., K. și M. s-a reținut că au formulat plângere împotriva învinuirii, care le-a fost respinsă de Procuratura Generală a Județului Hajdu Bihar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 8 iunie 2011 sub numărul de Dosar nr. x/35/2011, iar la data de 7 octombrie 2011 s-a dispus reunirea acestuia cu cauza ce forma obiectul Dosarului nr. x/35/2009 privindu-i pe inculpații D., G., F., I., K. și M.

La data de 28 noiembrie 2012 s-a dispus disjungerea cauzei față de inculpatul A., sens în care s-a format Dosarul cu nr. x/35/2011*, soluționat prin sentința penală nr. 134 din 2 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea prin care s-a dispus în baza art. 42 raportat la art. 25 C. proc. pen. declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe inculpatul A., în favoarea Judecătoriei Marghita.

Prin sentința penală nr. 210 din 2 februarie 2013 a Judecătoriei Marghita s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate a formulat apel inculpatul A., apel care a fost admis prin Decizia penală nr. 652 din 9 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea care a desființat în totalitate hotărârea Judecătoriei Marghita și a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Oradea.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că declinarea competenței dispusă a fost nelegală întrucât conform art. 43 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., reunirea facultativă a cauzelor are loc atunci când la comiterea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane (cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a) C. proc. pen. anterior).

S-a arătat că, în caz de participație penală, atunci când există unitatea infracțională cu pluralitate de infractori, toți participanții trebuie judecați împreună pentru evitarea unor soluții contrare, dar și pentru individualizarea sancțiunilor, în raport de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii.

În speță, cum amândouă cauzele, atât cea înregistrată sub Dosarul nr. x/35/2009, cât și cea înregistrată sub Dosarul nr. x/35/2011, se aflau în fața aceleiași instanțe și cum era incident cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a) C. proc. pen. anterior (art. 43 alin. (1) lit. b) din actualul cod), fiind în ceea ce privește infracțiunea de șantaj prev. și ped. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 194 alin. (1) C. pen. anterior în prezența unei unități infracționale cu pluralitate de infractori, justificat s-a dispus reunirea celor două cauze.

Însă, s-a considerat că, atât potrivit dispozițiilor C. proc. pen. anterior (art. 35 alin. 4), cât și ale actualului C. proc. pen. (art. 44 alin. (2)) competența obținută prin prorogare a rămas dobândită instanței în fața căreia se judecau toate infracțiunile chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea.

În raport de dispozițiile legale mai sus arătate, Curtea a constatat că soluția de declinare a competenței de soluționare a cauzei privind pe inculpatul A. în favoarea Judecătoriei Marghita este nelegală, câtă vreme, ca urmare a reunirii cauzei înregistrată sub Dosarul nr. x/35/2011 la Dosarul cu nr. x/35/2009, competența de soluționare a cauzei a rămas dobândită în favoarea acestei curți de apel.

Subsecvent, ca urmare a nelegalității declinării de competență, Curtea a constatat că Judecătoria Marghita a procedat la judecarea cauzei cu nerespectarea dispozițiilor legale privind competența după materie și calitatea persoanei, fiind incidente dispozițiile art. 281 lit. b) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată sub numărul de Dosar nr. x/35/2014 la Curtea de Apel Oradea și, ca urmare a intrării în vigoare a C. pen. și a C. proc. pen. la data de 1 februarie 2014 s-a parcurs etapa camerei preliminare.

Prin Încheierea nr. 19 din 23 aprilie 2015 s-a constatat legalitatea sesizării instanței prin rechizitoriul din data de 08 iunie 2011 emis în Dosarul nr. x/P/2010 al Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/P/2010 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și s-a dispus începerea judecății cu privire la inculpatul A. sub aspectul acuzațiilor de comitere a infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 13/1 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. anterior pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul emis la data de 08 iunie 2011 în Dosarul nr. x/P/2010 al Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că inculpatul A. a fost trimis în judecată de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea pentru comiterea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. anterior reținându-se că, în perioada decembrie 2008-februarie 2009, inculpatul D. l-a constrâns pe C., amenințându-l pe el și familia lui, să plătească suma de 25.000 euro (echivalentul a cca. 105.000 lei) pentru a stinge un împrumut de 50.000 lei (echivalentul a cca. 15.000 euro) pe care i l-a acordat în februarie 2008 la care s-a adăugat o dobândă lunară care a crescut progresiv de la 10% până la 20% pe lună, iar după achitarea unei sume de 59.100 lei vânzând sau amanetând diverse bunuri, C. a refuzat să mai plătească vreo sumă de bani.

S-a considerat că ultima discuție dintre C. și inculpatul D. referitoare la rambursarea împrumutului de 50.000 lei a avut loc la 6 ianuarie 2009 și s-a încheiat cu amenințarea inculpatului că „este în stare de orice” pentru banii săi, amenințare care s-a materializat în data de 22 martie 2009, când la locuința lui C. din Valea lui Mihai mai multe persoane au proferat amenințări la adresa sa și a familiei sale dacă nu plătește banii, avariindu-i autoturismul parcat în fața casei.

S-a mai constatat că, printre persoanele identificate de organele de poliție din Valea lui Mihai care au intervenit la fața locului s-a aflat și inculpatul A., alături de G., F., H., I., J., K., L. și M., cunoscuți de autoritățile ungare ca fiind un grup de suspecți pentru săvârșirea mai multor infracțiuni.

S-a apreciat de către Curtea de Apel că fapta inculpatului A. de a-l amenința pe C. în seara de 22 martie 2009 că, dacă nu plătește suma de 25.000 euro bani ceruți anterior de inculpatul D. va avea de suferit el și familia sa, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen.

Inculpatul nu a dorit sa dea declarații în fața Curții de Apel Oradea, precizând că nu dorește să fie judecat conform procedurii simplificate și că își menține declarațiile date anterior în cauză.

Inculpatul A. nu a recunoscut comiterea infracțiunii arătând că, în seara zilei de 22 martie 2009 a plecat împreună cu F. și G. în România să mănânce la un restaurant, și că, în timp ce se deplasa cu mașina spre România a fost sunat și anunțat că vor merge să vadă o casă care era de vânzare, însă ajunși la fața locului nimeni nu a intrat în casă, nici măcar în curtea acesteia, toate discuțiile s-au purtat în poarta casei, fără ca inculpatul să poată preciza cine cu cine a vorbit, relatând că pe stradă mai erau persoane, însă nu își amintește ca în fața casei să fi fost gălăgie, scandal, ceartă sau să se fi proferat vreo amenințare.

Referitor la polițiștii veniți la fața locului inculpatul a arătat că aceștia au vorbit cu G. deoarece acesta cunoștea limba română și fără să li se comunice motivul au fost conduși la sediul poliției unde au dat declarații în limba maghiară referitor la motivul pentru care se aflau la casa respectivă, ulterior s-au întors în Ungaria după ce în prealabil au luat masa la un restaurant din localitate.

Curtea a precizat că, fiindu-i prezentate mai multe fotografii, inculpatul i-a recunoscut pe F., H., I., O., M. și K.

Referitor la C. a arătat că nu îl cunoaște, că nu a fost vreodată în compania acestuia în Ungaria și nici în România, menținându-și susținerea și după ce i-a fost arătată fotografia acestuia. A formulat același răspuns și când a fost întrebat dacă îl cunoaște pe D. a cărui fotografie i-a fost în prealabil prezentată.

Curtea a relatat că, în cauză s-a procedat la audierea în calitate de martor a lui H. care a arătat în declarația dată, în ședința publică din 22 octombrie 2015 că, la data menționată în actul de sesizare a instanței, a fost invitat de către G., să cineze într-un restaurant din Valea lui Mihai căruia îi aparținea. A arătat martorul că dintre persoanele aflate la locuința lui C. în data de 22 martie 2009 îi cunoștea doar pe G., I., F. și pe A.

Referitor la motivul pentru care s-au oprit la casa părții vătămate, Curtea a reținut din relatarea martorului că, în drum spre restaurant este posibil ca F. să-i fi spus că se vor opri la o persoană care îi datorează bani, neexcluzând posibilitatea purtării de discuții cu privire la împrejurarea că se vor opri să vadă o casă care era de vânzare, martorul precizând că nu își mai amintește aceste amănunte.

Tot din relatarea martorului, Curtea a reținut că, ajunși în fața casei persoanei vătămate C., acesta nu a coborât din mașină, însă o parte din cei cu care se afla au coborât și au purtat discuții peste gardul casei cu o persoană aflată în curtea casei, fără a exista o ceartă între părți.

Referitor la partea vătămată, martorul a arătat că nu îl cunoaște și nu i-au fost oferiți vreodată bani pentru a-l amenința pe acesta și nici nu a văzut ca mașina lui C. să fi fost distrusă în vreun fel cu acea ocazie.

Procedând la efectuarea propriului demers analitic, Curtea a reținut în prealabil că, prin sentința penală nr. 162 din 27 decembrie 2012 a Curții de Apel Oradea s-a dispus achitarea inculpaților D., G., F., I., K. și M. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că inculpații D., G., F., I., K. și M. au fost trimiși în judecată, în dosare distincte, reținându-se prin rechizitoriile din 25 noiembrie 2009 și din 8 iunie 2011 ale Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea (filele 1-17 din Dosarul nr. x/P/2009 și respectiv filele 1-7 din Dosarul nr. x/P/2009) că, la începutul anului 2008, C. a făcut demersuri pentru a împrumuta prin intermediul unor persoane pe care nu le cunoștea, suma de 50.000 lei, necesară finanțării unei afaceri în domeniul construcțiilor. La un moment dat, martorul E. l-a anunțat că a găsit o persoană care ar putea să-i dea cu titlu de împrumut suma de 50.000 lei, cu dobândă de 10 % pe lună, C. acceptând condițiile împrumutului, astfel că, la începutul lunii februarie 2008, martorul i-a remis această sumă de bani, iar în lunile martie și aprilie 2008, C. a achitat suma de 10.000 lei cu titlu de dobândă martorului, după care E. l-a anunțat că proprietarul banilor a majorat dobânda la 12,5 % pe lună, condiții în care C. a achitat pentru lunile mai și iunie 2008 suma de câte 12.500 lei. În intervalul aprilie-mai 2008, C. a fost contactat de către inculpatul D., care i-a cerut să efectueze lucrări de renovare a imobilului său din Valea lui Mihai, părțile convenind ca aceste lucrări să se efectueze pentru suma de 20.000 lei.

De asemenea, instanța de fond a reținut că, la finele lunii iunie 2008, inculpatul D. l-a anunțat pe C. că este proprietarul sumei împrumutate și i-a cerut să-i achite în continuare, în mod direct, o dobândă majorată la 14 % pe lună, iar în septembrie 2008 i-a cerut o dobândă de 15 % pe lună. În perioada martie-noiembrie 2008, C. i-a achitat inculpatului D. suma de 59.100 lei cu titlu de dobândă și întrucât firma sa a intrat în incapacitate de plată, a încercat să-și vândă unele bunuri pentru a face rost de bani, iar din decembrie 2008 nu a mai făcut vreo plată către inculpatul D. În aceste condiții, inculpatul D. i-a cerut lui C. să-i vândă „formal” casa din Valea lui Mihai, pentru ca din prețul de vânzare să-și rețină datoria, însă denunțătorul nu a fost de acord cu propunerea inculpatului. Ultima discuție purtată între părți a avut loc la 6 ianuarie 2009, când inculpatul D., potrivit susținerilor denunțătorului „i-a spus că este în stare de orice pentru banii lui”.

De asemenea, Curtea a reținut că, în datele de 19 și 20 februarie 2009, inculpatul D. l-a căutat pe C. la domiciliu și negăsindu-l i-a comunicat soacrei acestuia, martora P. „că-i va nenoroci familia dacă nu va restitui împrumutul”. În data de 24 februarie 2009, aflându-se pe teritoriul Ungariei, C. a fost contactat de către inculpații F. și G., care i-au cerut să achite suma de 25.000 euro, pentru stingerea datoriei față de inculpatul D., până la data de 15 martie 2009, iar în caz de neplată, primul dintre inculpați l-a amenințat că „va avea de suferit el și familia lui”.

Având în vedere aceste împrejurări, Curtea a reținut că C., în data de 3 martie 2009, a depus plângere la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea (filele 37 și următoarele din vol. I al dosarului de urmărire penală).

În seara zilei de 22 martie 2009, în jurul orelor 22.30, la locuința lui C. a sosit un grup de nouă persoane care au blocat autoturismul martorului, parcat în fața casei și i-au distrus oglinda retrovizoare, au aprins farurile mașinilor cu care au sosit la fața locului, i-au cerut martorului să iasă din imobil, l-au insultat și l-au amenințat cu incendierea casei dacă nu achită datoria de 25.000 euro. Speriat, C. a anunțat telefonic organele de poliție din Valea lui Mihai, care au sosit la fața locului, restabilind ordinea și conducând grupul celor nouă persoane la sediul poliției.

În desfășurarea evenimentelor, Curtea a notat că, în după-amiaza zilei de 23 martie 2009, inculpatul G. l-a vizitat pe martorul C. la domiciliu, cerându-și scuze pentru scandalul provocat în seara precedentă și explicându-i că scopul descinderii lor a fost acela de a-i crea convingerea inculpatului D. că fac demersuri pentru a-i recupera banii.

În drept, faptele inculpaților au fost încadrate în dispozițiile art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen., Curtea constatând că nu este dovedită vinovăția inculpatului cu mijloacele de probă aflate la dosar, probe care au fost analizate de judecătorul fondului.

Referitor la inculpatul D., Curtea a reținut că acesta a fost audiat în fața instanței de fond (filele 61-62 din dosar), ocazie cu care și-a menținut declarațiile date în faza de urmărire penală (filele 345 - vol. I, 6, 7, 9, 22, 23, 24 - vol. II).

În ceea ce privește acuzația adusă la punctul I din rechizitoriu, inculpatul D. care, în fața procurorului, a refuzat să dea declarații (fila 329-330 - vol. II), la instanța de fond a înțeles să-și susțină nevinovăția, relatând că nu l-a amenințat vreodată pe C., căruia îi împrumutase în 22 iulie 2008, conform contractului de împrumut depus la dosarul cauzei (fila 63 din dosarul instanței), suma de 20.000 lei, pe care acesta nu a înțeles să i-o restituie. Despre cele relatate de inculpat, martorul C. a precizat că suma cerută constituia dobândă, pe care inculpatul nu a acceptat să o insereze în cuprinsul actului (filele 134 verso; 318 - 320 din dosarul instanței). Curtea a reținut că inculpatul a mai arătat că la circa o săptămână după data de 22 iulie 2008, a mai dat cu titlu de împrumut lui C. suma de 60.000 lei pentru a-și rezolva unele probleme pe care le întâmpina societatea pe care o deținea, banii fiind remiși în prezența martorei R. și a martorilor E. și S., aspect confirmat de către aceștia (filele 198, 138, 139 din dosarul instanței; filele 332, 333-334, 341-343, 345, 347 - vol. II din dosarul de urmărire penală), sumă cu privire la care nu s-a încheiat vreun act. Cu privire la cea de-a doua tranșă de bani, inculpatul D. a relatat că C. trebuia să o restituie în 10 zile, iar suma de 20.000 lei, trebuia restituită până la 1 ianuarie 2009.

La interpelarea Curții de Apel dacă îl cunoaște pe inculpatul G., inculpatul D. a răspuns afirmativ precizând însă că nu-i știe pe ceilalți inculpați și că nu a solicitat nimănui să-i acorde sprijin pentru a recupera banii împrumutați lui C.

Referitor la seara zilei de 22 martie 2009, Curtea a reținut precizarea inculpatului D. că întâlnindu-l pe C. la sediul Poliției Valea lui Mihai l-a întrebat când are de gând să-i restituie împrumutul. Cu privire la lucrările efectuate de către C. la locuința sa, inculpatul a declarat că a plătit integral prețul acestora, depunând în acest sens contractul de antrepriză (fila 27 din dosarul instanței).

Totodată, Curtea a reținut referitor la inculpatul G. că, în declarația dată în fața instanței (fila 60), acesta a susținut că-l cunoaște pe inculpatul D. „din vedere”, iar pe inculpatul F. îl știe „foarte bine”, însă nu a fost solicitat să ajute în vederea recuperării banilor de către inculpatul D., precizând că au fost aduși din Ungaria de G. pentru a servi cina la restaurantul acestuia.

De altfel, s-a reținut că inculpatul G. a recunoscut că a organizat în luna februarie a anului 2009 o întâlnire la Debrecen în Ungaria, între C. și inculpatul F., pentru ca aceștia să discute probleme referitoare la vânzarea casei lui C. (în acest sens sunt indicate filele 321-323 din dosarul instanței).

Curtea a mai constatat că, în seara de 22 martie 2009, inculpatul G. împreună cu ceilalți coinculpați au mers la locuința lui C. „pentru a vedea casa” și împreună cu coinculpatul F. au coborât din mașină pentru a discuta cu C., însă acesta din urmă, fără vreun motiv a chemat organele de poliție la fața locului.

Referitor la inculpatul F., Curtea a reținut că acesta nu s-a prezentat în fața instanței pentru a fi audiat, nici inculpatul K. nu a putut fi audiat, fiind prezent la un singur termen de judecată, când a cerut amânarea cauzei pentru a-și pregăti apărarea. Cu privire la inculpații M. și I., Curtea a reținut că aceștia nu au recunoscut comiterea faptei, declarând că, în luna martie 2009, au fost în România, în Valea lui Mihai, însă scopul deplasării lor nu avea vreo legătură cu acuzația adusă, necunoscându-i pe D. și C. și nici dacă cel dintâi i-ar fi acordat celui de-al doilea vreun împrumut.

Cu privire la inculpatul F., Curtea a constatat că acesta nu a putut fi audiat în faza de urmărire penală (fila 50 - vol. I - Dosar nr. x/P/2010), iar motivul pentru care inculpații I., A., K. și M. au precizat că se aflau în Valea lui Mihai era acela că inculpatul G. îi invitase să cineze la restaurantul lui, astfel că, împreună cu martorii H. și L., s-au deplasat cu trei mașini în România și s-au oprit în fața casei lui C. pentru a discuta inculpații G. și F. cu proprietarul imobilului, însă la un moment dat au apărut organele de poliție, care i-au condus la sediul Poliției din Valea lui Mihai, pentru a da declarații.

În sensul că nu-și amintesc ca în fața locuinței lui C. să fi fost gălăgie sau scandal și nici ca cineva să fi spart oglinda mașinii lui C. au fost declarațiile celor patru inculpați cetățeni străini date în faza de urmărire penală (filele 62-290 vol. I din dosarul de urmărire penală), cu toate că din procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto 2 și 3 (filele 114 - 115; 117-118 vol. I din dosarul de urmărire penală), a rezultat că oglinda retrovizoare de la mașina lui C. a fost distrusă, aspect relevat și de martorul T. (fila 334 - vol. I din dosarul de urmărire penală).

În plângerea formulată la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, denunțătorul C., a arătat că, în martie 2008, prin intermediul martorului E., a contractat un împrumut de 50.000 lei, cu dobândă de 10 % pe lună, aflând în luna iulie 2008 că banii proveneau de la inculpatul D., care i-a cerut să-i achite în mod direct o dobândă majorată inițial la 12,5 % pe lună, apoi la 15 % pe lună, dobândă plătită până în noiembrie 2008 de C. și întrucât nu a mai putut să-și achite datoria față de inculpat din decembrie 2008, a fost amenințat de inculpatul D., care i-a solicitat să-și vândă casa pentru a face rost de bani, altfel „va avea de suferit el și familia sa”.

Totodată, Curtea a mai reținut din declarația martorului C. că, în data de 24 februarie 2009, la Debrecen în Ungaria, a fost contactat de inculpatul F., care i-a cerut pe un ton imperativ ca până la 15 martie 2009 să-i plătească lui D. suma de 25.000 euro, „dacă nu vrea să aibă probleme el și familia sa” (filele 37-39 - vol. I din dosarul de urmărire penală).

Relevante, din perspectiva primei instanțe au fost declarațiile date de C. în faza de urmărire penală (filele 42-45, 103-104, 272-277, 279-288 - vol. I; 337 - vol. II) și care în completarea denunțului a precizat că, în mai 2008, a început să efectueze lucrări de renovare la casa inculpatului D., pentru care inculpatul a acceptat să plătească o sumă sub valoarea prestației, respectiv 20.000 lei. De asemenea, martorul C. a relatat că a fost căutat în mod repetat și amenințat de către inculpatul D. din momentul în care nu a mai avut posibilitatea să-i plătească, care, la un moment dat i-a spus că „este în stare de orice pentru banii lui”.

Totodată, prin sentința pronunțată, Curtea a mai reținut susținerea lui C. că știe de la inculpatul F. că, în urmă cu câțiva ani, inculpatul D. l-a ajutat „iar acum este rândul lui să-l ajute pe D.” și „ca atare, (C.) nu mai are nicio datorie față de D., în schimb îi datorează (lui) suma de 25.000 euro”, stabilindu-i un termen - 15 martie 2009 - până la care să facă plata, altfel soția și copiii lui „vor avea probleme”. În declarațiile date, C. a menționat și împrejurarea că, în a doua jumătate a lunii februarie, soții D. au fost la locuința sa, găsind acasă doar pe soacra sa, P., căreia i-au comunicat că dacă nu se rambursează împrumutul „vor rezolva toată familia” (fila 275, vol. I).

De asemenea, Curtea a mai avut în vedere și declarația martorului C. care a precizat că, în 23 martie 2009, a fost contactat telefonic de inculpatul G. „care a făcut parte din grupul care în 22 martie 2009 a venit la locuința sa și l-au amenințat că îl bat măr”, cerându-i să-și achite datoria de 25.000 euro față de D. (fila 276, vol. I). Martorul a mai arătat că inculpatul G. a fost solicitat de inculpatul D. „să recupereze suma de 25.000 euro”, iar „după data de 15 martie 2009, stabilită ca termen de rambursare, l-a presat continuu să facă ceva”, astfel că a participat la scandalul din 22 martie 2009. În seara zilei de 22 martie 2009, potrivit susținerilor martorului, inculpatul D. și-a făcut apariția, la sediul organelor de poliție, fiind foarte stresat și i-a cerut să-i arate declarația pentru a vedea ce-a scris, însă el nu i-a permis (fila 276 - vol. I).

S-a mai constatat că, în faza de cercetare judecătorească, martorul C., a declarat că în februarie 2008 (nu în martie cum susținuse anterior), a împrumutat suma de 50.000 lei, prin intermediul martorului E., bani la care a trebuit să plătească dobândă de 10 % pe lună, majorată treptat la 12,5 %, respectiv la 15 % pe lună (filele 133-134, 318 din dosarul instanței). Cu ocazia confruntării cu inculpatul D., realizată de către instanță (filele 318-320), martorul C. a revenit asupra susținerii, menționând că „prima tranșă de bani am primit-o în ianuarie sau februarie 2008”. De asemenea, C. a mai susținut că, în fiecare zi, inculpatul D. îi dădea telefoane ca să-i restituie banii, i-a cerut să-i „pună casa pe numele lui”, apoi l-a amenințat direct că „îl rezolvă” și „nu o să aibă viață, firmă, bani”, amenințări care i-au fost transmise și prin intermediul lui E. (fila 133 verso).

Curtea a reținut că martorul C. a susținut că, în ianuarie 2009, i-a cerut inculpatului G. să-l ajute să-și vândă casa (aspect nerelevat în faza de urmărire penală), precum și faptul că acesta „i-a aranjat o întâlnire pe teritoriul Ungariei cu inculpatul F. ca să discute despre vânzarea casei” (filele 133 verso, 321). Ceea ce a mai arătat martorul C. a fost că, în februarie 2009, a fost contactat telefonic de către inculpatul F., cu care s-a întâlnit în Debrecen, Ungaria, ocazie cu care i s-a spus „din acest moment nu mai are datorie față de persoana din Valea lui Mihai, ci față de el” (filele 133 verso, 134, 319, 321 verso). Mai mult, martorul C. a precizat că, „în intervalul ianuarie-martie tot timpul inculpatul D. venea cu mașina de poliție, stătea în fața casei ca să-l streseze” (fila 319 verso). Referitor la data de 22 martie 2009, martorul a menționat că soția lui a văzut în fața casei staționând trei mașini, iar lângă poartă pe inculpatul F. și când a ieșit el afară grupul din stradă i-a spus că au venit să vadă casa. Referitor la acest episod, s-a observat că martorul a mai arătat că celelalte persoane au ieșit din mașini în momentul în care inculpatul F. a afirmat „uite ce strigă, noi am venit să vedem doar casa” (fila 133 verso).

Potrivit susținerilor martorului C., inculpatul F. a declarat că îl cunoaște pe coinculpatul D. „întrucât acesta l-a ajutat”, fără să îi spună în concret despre ce era vorba (fila 319).

Prima instanță a reținut că, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, martorul C., a susținut că, în 23 martie 2009, a fost contactat telefonic de inculpatul G., după care a venit la el acasă împreună cu martorul U., pentru a-i cere scuze, solicitându-i retragerea plângerii (filele 104, 272-276 - vol. I dosar urmărire penală, 134, 322 din dosarul instanței).

Instanța a constatat că martorul denunțător a revenit asupra depozițiilor anterioare referitoare la inculpatul G., susținând de fiecare dată când a fost audiat în fața instanței că acesta nu i-a cerut niciodată banii pe care îi datora inculpatului D. și nu a știut ce discuții a avut cu inculpatul F., după momentul la care inculpatul G. „le-a aranjat o întâlnire” (filele 133-134). Totodată, martorul, în mod constant, în fața instanței, a susținut că inculpatul G. a vrut să-l ajute să-și vândă casa, oferindu-se să-i caute cumpărători (filele 133 verso, 319, 321) și nu l-a amenințat cu nicio ocazie, amenințări primind numai de la inculpatul F.. Cu toate acestea, cu ocazia confruntării (fila 322), martorul C. a reliefat că nu corespund adevărului susținerile inculpatului G. că „nu i-a[m] spus motivul pentru care F. m-a presat, respectiv faptul că mi-a cerut 25.000 euro, comunicându-mi că i-a achitat datoria inculpatului D.”

De asemenea, instanța a constatat că martorul C., pentru prima dată, în faza de cercetare judecătorească a afirmat că a încheiat un contract de împrumut pentru suma de 20.000 lei (aspect pe care nu l-a precizat în fața organelor de anchetă, iar soția sa, martora V. a afirmat că soțul ei nu a luat un astfel de împrumut - fila 325 verso), menționând că toate aspectele inserate în cuprinsul contractului sunt reale, însă nu s-a notat că i s-au perceput dobânzi. Prin urmare, instanța a constatat că C. a recunoscut faptul că a primit bani cu titlu de împrumut, cu două ocazii distincte (file 134 verso, 318-320), însă fără vreo justificare plauzibilă, a omis să comunice organelor de urmărire penală acest aspect, cum de altfel, tot în același mod, a revenit asupra depozițiilor anterioare referitoare la presiunile exercitate de inculpatul G. asupra sa.

Instanța a mai notat că a constatat existența unor neconcordanțe între declarațiile martorului C. în faza de urmărire penală și cele din faza de cercetare judecătorească și în ceea ce privește cuantumul împrumutului de 50.000 lei sau 60.000 lei și data acestuia. Cu ocazia confruntării dintre martorul C. și inculpatul D. fiecare și-a menținut poziția anterioară cu privire la acest aspect, respectiv inculpatul D. a susținut că i-a împrumutat martorului 60.000 lei, la sfârșitul lunii iulie 2008, iar martorul C. că a primit 50.000 lei în ianuarie sau februarie 2008 (fila 318).

Din probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut că susținerile inculpaților referitoare la episodul din seara zilei de 22 martie 2009 au fost infirmate de către martorii H. (filele 58-61, 178-182 - vol. I dosar urmărire penală, 286-287 dosarul instanței) și L. (filele 118, 120-124, 259-265 - vol. I dosar urmărire penală, fila 288 dosarul instanței), care au relatat că, în fața locuinței lui C., s-au purtat discuții pe un ton mai ridicat, aceștia dându-și seama că este vorba despre „o dispută între o persoană din interiorul curții și inculpații G. și F.” Potrivit susținerilor celor doi martori, prezenți la fața locului, cei doi inculpați s-au certat cu persoana din curte circa 5-10 minute, până au venit organele de poliție.

De asemenea, Curtea a reținut că susținerile celor doi martori, cetățeni maghiari, se coroborează cu plângerea și depozițiile martorului C. (filele 37, 39, 42-45, 103-104, 272-277 - vol. I, 339 - vol. II dosar urmărire penală, 133, 318-320, 321-232 dosarul instanței), a martorului X. (filele 316-318 - vol. I dosar urmărire penală, fila 153 dosarul instanței), aceștia relatând că, în data de 22 martie 2009, după lăsarea întunericului, în fața casei denunțătorului au apărut trei persoane care strigau, loveau cu piciorul în poartă și îl somau pe C. să iasă afară, după care au sosit polițiștii la fața locului.

De asemenea, Curtea a mai observat că, din planșele foto atașate la procesul-verbal de cercetare la fața locului (filele 118-121 - vol. I dosar urmărire penală), au fost prelevate trei tipuri de urme de încălțăminte din fața locuinței lui C.

Potrivit depoziției martorei V. (filele 278 și urm. - vol. I dosar urmărire penală, fila 325 verso din dosarul instanței), Curtea a reținut că, în fața casei au oprit trei mașini, din care au coborât mai multe persoane, identificându-i pe inculpații F. și G., „care alături de un necunoscut au fost liderii grupului” ce „urlau”. Susținerile martorei în sensul că în fața casei au venit mai multe persoane au fost contrazise în opinia curții de celelalte mijloace de probă, respectiv urmele de încălțăminte prelevate din fața locuinței și declarațiile martorilor sus-menționați.

În raport de cele mai sus arătate, instanța a reținut că, din grupul de persoane ce s-a deplasat la locuința martorului C., doar inculpații F. și G. și încă o persoană rămasă neidentificată au venit în fața porții și au provocat scandalul care l-a determinat pe martorul C. să solicite intervenția organelor de poliție.

Instanța a mai constatat că martora P., soacra denunțătorului, a declarat în faza de urmărire penală (filele 324-326 - vol. I) că știa de împrumutul pe care C. l-a obținut de la inculpatul D., însă aceasta a susținut că întreaga sumă de bani a fost restituită. Totodată, Curtea a mai constatat că martora a arătat că ginerele și fiica sa au fost amenințați în luna martie a anului 2009 de mai multe persoane, aspecte pe care le-a aflat de la martorii X., Z. (filele 327-329 - vol. I dosar urmărire penală) și Y. (fila 152 verso dosarul instanței). În fața instanței (fila 135), martora a revenit asupra depoziției anterioare, precizând că este în grad de rudenie cu inculpatul G., care „este nevinovat” și „nu i-a amenințat familia cu nicio ocazie”.

Curtea a avut în vedere depozițiile martorului Y. care în faza de cercetare judecătorească a declarat că știe de la C. faptul că inculpatul D. l-a amenințat „că va trimite indivizi pentru a-și recupera banii”, iar el, a constatat aproximativ înainte cu o lună de data de 22 martie 2009 că C. era foarte speriat și agitat, precum și cele ale martorului U. care a precizat în declarațiile sale (filele 283-287 - vol. I dosar urmărire penală, fila 136 dosarul instanței) că inculpatul G. este în relații foarte apropiate cu inculpatul F., aspect de altfel necontestat de inculpat și că a asistat la o discuție între inculpatul G. și C., în luna februarie 2009, când acesta din urmă i-a cerut bani cu împrumut sau să-i găsească un cumpărător pentru casă. De asemenea, curtea a mai reținut depoziția martorului care a arătat că, în 23 martie 2009, inculpatul G. a venit la locuința lui C., reproșându-i că l-a reclamant la poliție și cerându-i să-și retragă plângerea, ocazie cu care și-a manifestat și regretul „pentru neplăcerile create”, aspectele fiind confirmate de către C. și de către soția acestuia, martora V. în depozițiile date pe parcursul procesului penal.

De asemenea, curtea a mai menționat depoziția martorului x (filele 314-315 - vol. I dosar urmărire penală) care a susținut că, în seara zilei de 22 martie 2009, a văzut în fața locuinței lui C. trei autoturisme, precum și persoane cu o constituție robustă, pe care organele de poliție le-au condus la sediul Poliției orașului Valea lui Mihai (în acest sens fiind procesul-verbal de constatare - fila 105 - vol. I dosar urmărire penală).

Relevantă din perspectiva curții a fost și depoziția martorului B.B., șeful Poliției Valea lui Mihai, care a susținut în declarațiile date (filele 283-285, 286-287 - vol. I dosar urmărire penală, dosarul instanței) că, la finele lunii februarie 2009, C. a venit la sediul poliției și i-a comunicat că, în Ungaria, la Debrecen, inculpatul F. i-a cerut să-și achite datoria față de inculpatul D., dacă nu vrea să suporte repercusiuni, iar el l-a îndrumat să urmeze căile legale. A mai constatat Curtea că martorul în depoziția dată a arătat că inculpatul D., în seara zilei de 22 martie 2009, la sediul poliției, l-a întrebat pe C. când are de gând să-și plătească datoria, întrucât are și el de achitat credite la bancă. Curtea a mai reținut că martorul a menționat și faptul că, în seara respectivă, la intervenție nu a fost solicitat inculpatul D., întrucât nu era de serviciu (fila 114 - vol. I dosar urmărire penală), însă, în pofida acestui fapt și-a oferit sprijinul în vederea efectuării cercetărilor față de grupul de cetățeni maghiari.

Cu privire la acest aspect, curtea a mai notat că martorul A.A., propus în apărare de către inculpatul D. a relevat că B.B. l-a trimis la locuința lui D. pentru a-l aduce la sediul poliției, ca să-l ajute la anchetă, iar el a executat ordinul, luându-l de acasă pe inculpatul D. și aducându-l la sediul Poliției din Valea lui Mihai (fila 317 dosar instanță).

Referitor la persoana inculpatului D., curtea a reținut că martorul B.B., ca șef al acestuia, a arătat că este „un foarte bun profesionist și are un comportament adecvat în societate”. Cu privire la C., acest martor a precizat că, ulterior datei de 22 martie 2009, a aflat în localitate că are datorii la diverse persoane, susținerile acestuia în opinia curții coroborându-se cu depozițiile martorilor E. (fila 138 dosarul instanței), S. (fila 139 dosarul instanței), Y. (fila 152 dosarul instanței), C.C. (fila 154 dosarul instanței), D.D. (fila 165 dosarul instanței), E.E. (fila 166 dosarul instanței), F.F. (fila 178 dosarul instanței), G.G. (filele 181-182 dosarul instanței) și H.H. (fila 199 dosarul instanței). Unii dintre acești martori, propuși în apărare de către inculpații G. și D., au relevat împrejurarea că C., din cauza datoriilor pe care nu și le-a achitat, a fost nevoit să se mute din Valea lui Mihai în Ungaria. Tot în acest sens, martorul A.A. a arătat că „se zvonea pe la colțuri” că C. are datorii mari, iar ulterior a vorbit personal cu acesta, ocazie cu care C. i-ar fi spus că, în seara de 22 martie 2009, a fost în eroare cu privire la persoanele care au descins la locuința sa, crezând că sunt cămătari (filele 316-317 dosarul instanței).

Prima instanță a reținut că plângerea lui C., care a înțeles să participe în proces în calitate de martor (fila 140 verso dosarul instanței) și declarațiile acestuia se coroborează, în parte, cu declarațiile martorilor sus-menționați.

În mod constant, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească martorul denunțător a afirmat că pentru banii primiți de la inculpatul D. trebuia să plătească dobândă, pe care a achitat-o lunar, până în luna decembrie a anului 2008, susțineri care au fost confirmate doar de către soția acestuia, martora V., față de care prima instanță a reținut că are o poziție subiectivă în cauză, aspect necoroborat cu vreun alt mijloc de probă. De altfel, curtea a mai reținut că C. a arătat cu ocazia audierii în fața instanței că i-a dat inculpatului D. personal banii cu titlu de dobândă, nefiind prezente alte persoane și că nu a întocmit vreun înscris cu care să-și poată dovedi susținerile. Mai mult, unii dintre martori, au relevat că denunțătorul a primit cu titlu de împrumut bani de la inculpat fără dobândă (a se vedea în acest sens și depoziția martorului C.C. - fila 154 dosarul instanței). În aceste condiții, instanța a constatat că nu se confirmă susținerile lui C. că inculpatul D. i-a perceput dobânzi cu privire la sumele împrumutate.

Totodată, instanța de fond a reținut că plângerea și declarațiile martorului C. se coroborează în parte și cu înregistrările din 9 decembrie 2008 (filele 55-58 - vol. I), 6 ianuarie 2009 (filele 59-61 - vol. I), 24 februarie 2009 (filele 62-65 - vol. I) realizate de C. cu ajutorul unui receptor telefonic mobil care, potrivit art. 916 alin. (2) C. proc. pen., constituie mijloace de probă.

De altfel, din discuția telefonică purtată de către inculpatul D. cu C., a rezultat că inculpatul i-a cerut pe un ton ferm banii, iar C. a solicitat amânarea plății, comunicându-i că a vorbit cu diverse persoane dispuse să cumpere casa, care însă au amânat pe luna martie sau aprilie efectuarea tranzacției. Din convorbirea avută de E. cu C. la data de 6 ianuarie 2009, a rezultat că lui C. i s-a atras atenția că, dacă nu-i remite datoria inculpatului D. acesta poate „da una-două telefoane și (pe C.) așa [îl] va rezolva că nu (v-a mai) primi de lucru în veci” (fila 60 - vol. I dosar urmărire penală). Același martor i-a comunicat lui C. că pe inculpatul D. „îl costă doar un telefon” ca să îl rezolve și l-a întrebat „de ce (n-a) făcut o hârtie că de-atunci până atunci o să plătească (…) la notar (…)” (fila 61 - vol. I dosar urmărire penală). Cu acea ocazie, C. s-a plâns martorului că inculpatul „vine în fiecare seară la el acasă, cerându-i zilnic banii, deși a plătit datoria, iar ultima dată a vrut să-l omoare” (fila 61 - vol. I dosar urmărire penală).

Din discuțiile purtate de martorul C. cu inculpatul F., la data de 24 februarie 2009, prima instanță a reținut că acesta era interesat dacă martorul a plătit ceva din datoria de 25.000 euro și i-a spus „cu toată lumea să ai pe lumea asta, dar cu mine să n-ai niciodată!” (fila 64 - vol. I dosar urmărire penală), apoi l-a anunțat că dacă achită datoria și-l mai deranjează alte persoane să-i comunice, că „merge [el] afară, la fața locului. Înțelegi?” (fila 64 - vol. I dosar urmărire penală), cerându-i să-i spună în mod expres data la care înțelege să plătească datoria (fila 65 - vol. I dosar urmărire penală). Din discuțiile telefonice ale inculpatului F. cu o femeie, ce au avut loc la data de 23 martie 2009, interceptate ca urmare a autorizării de către Curtea de Apel Oradea (a se vedea Încheierea penală nr. x/S/2009 - fila 69 vol. I dosar urmărire penală), a rezultat că inculpatul F. a venit în România pentru că G. își dă banii la toată lumea”, așa că „a fost musai” să vină la Valea lui Mihai (fila 75 - vol. I dosar urmărire penală), după care a precizat că „a fost treaba lui C., a polițaiului (D.)! (fila 76 - vol. I dosar urmărire penală), motiv pentru care au ajuns la Poliția din Valea lui Mihai (discuția s-a purtat după orele 24.00, când grupul de inculpați plecase din sediul poliției).

Curtea a observat din discuția purtată între C. și F., la data de 22 martie 2009, orele 20.53, că denunțătorul i-a spus interlocutorului că a ajuns poliția în fața casei sale, unde erau G., „strigătorul șef” și F. care, „urlau ca descreierații” că sar gardul și intră în casă, amenințându-l „că îl rezolvă pe el și familia sa”, îi adresau cuvinte triviale (fila 78 - vol. I dosar urmărire penală) și îi cereau să spună când are de gând să „plătească lovelele” (fila 79 - vol. I dosar urmărire penală). Totodată, C., în discuțiile avute cu o altă persoană, i-a comunicat acesteia că acum este bine, întrucât va fi protejat de forțele de ordine, dar „asta e o zi (…) vin și mâine, și poimâine, și-n fiecare zi”, ca să-i dea lui G. și F. cei 25.000 euro.

Curtea a mai reținut din conținutul interceptărilor aflate la dosar că, la data de 23 martie 2009, în jurul orelor 10.53, inculpatul G. l-a contactat telefonic pe C., cerându-i să se întâlnească la casa de lemn, pentru „treaba de ieri” (fila 80 - vol. I dosar urmărire penală), spunându-i totodată „n-ai de ce să-ți fie frică”. După 10 minute de la primul apel telefonic, C. l-a sunat pe inculpatul G. cerându-i să vină la el acasă dacă vrea să se întâlnească (fila 81 - vol. I dosar urmărire penală). Referitor la acest aspect, în fața instanței, martorul C. a relatat că nu a dorit să se ducă la locul de întâlnire stabilit de către inculpatul G., pentru „simplul motiv că n-am știut ce vrea și, de altfel, mi-a fost frică că este la el inculpatul F.” (fila 322). Cei doi s-au întâlnit mai târziu, aspectele discutate fiind inserate în conținutul declarațiilor lui C. și a martorului U. (fila 136).

Curtea a constatat că inculpatul D. i-a pretins martorului denunțător să-i remită sumele de bani pe care i le-a dat cu titlu de împrumut și pentru că martorul C. nu a înțeles să-și achite datoria, a apelat la inculpatul G., care, la rândul său, i-a cerut sprijinul inculpatului F. în vederea recuperării banilor împrumutați.

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul D. a cerut de la denunțător suma de 22.000 de euro reprezentând echivalentul celor 80.000 lei împrumutați, iar cei doi, respectiv inculpații G. și F. i-au solicitat denunțătorului suma de 25.000 euro, cu același titlu, solicitare care a avut loc cu ocazia întâlnirii lor la barul x din Debrecen, Ungaria.

În ceea ce privește suma împrumutată de inculpatul D. martorului C., potrivit probatoriului administrat în cauză, a rezultat că, în anul 2008, exista o relație apropiată între inculpatul D. și martorul C., împrejurare ce a reieșit, în opinia Curții, din faptul că inculpatul D. a acceptat cu două ocazii distincte să-l împrumute pe martor cu sume mari de bani, pentru una dintre sume neîntocmind vreun înscris, dar și din faptul că inculpatul D. și-a permis să-i ceară lui C. să întocmească în fals o adeverință din care să rezulte că soția sa era angajată la firma de construcții a denunțătorului, precum și în raport de faptul că inculpatul a acceptat să garanteze rambursarea creditului solicitat de sora denunțătorului, numita V. De asemenea, curtea a apreciat că este de necontestat că inculpatul D., la data scadenței împrumutului - ianuarie 2009, i-a cerut lui C., în repetate rânduri, să-i restituie banii împrumutați (anterior intervenției inculpaților G. și F.), cât și în seara zilei de 22 martie 2009, la sediul Poliției Valea lui Mihai. Prima instanță a reținut că cererile adresate de către inculpatul D. denunțătorului, inclusiv solicitarea ca acesta să-și vândă casa pentru a-i restitui împrumutul, nu sunt de natura unei acțiuni de constrângere efectivă, care să întrunească cerințele unui șantaj sub amenințare.

La dosarul cauzei, instanța a constatat că nu există un minimum de dovadă (directă sau indirectă), martori, înregistrări etc., din care să rezulte că inculpatul D. i-a cerut prin amenințare martorului C. o altă sumă de bani decât cea împrumutată, necuvenită, cu excepția susținerilor denunțătorului și a martorului Y. care însă cunoștea această împrejurare din spusele denunțătorului.

De altfel, s-a reținut că probele administrate în cauză atestă că inculpatul D. se cunoștea cu inculpatul G., însă nu-l cunoștea pe inculpatul F., aspect necontestat de către cei doi și subliniat de altfel și de către martori, mai puțin de către C. care a declarat în faza de cercetare judecătorească că știe de la F. că inculpatul D. l-a ajutat cu o anumită ocazie. Având în vedere că această depoziție este singulară, neconfirmată de celelalte mijloace de probă, instanța nu a putut-o valorifica din punct de vedere probator.

Cu privire la cele întâmplate în data de 22 martie 2009, curtea a reținut cu certitudine prezența celor 5 inculpați - G., F., I., K. și M. la locuința martorului denunțător C., precum și existența anumitor acțiuni care au condus la intervenția poliției, neexistând vreo probă, cu excepția declarației martorului denunțător C. din care să rezulte fără putință de tăgadă că, în acea împrejurare, s-au proferat ori s-au exercitat amenințări pentru ca inculpatului D. să-i fie restituit împrumutul.

Sub același aspect, prima instanță a reținut că martora P., soacra martorului C., a declarat că știe de la martorii X. și Z. despre cele întâmplate în seara de 22 martie 2009, fără a relata că, în acea împrejurare, s-ar fi vorbit măcar despre restituirea împrumutului, ci dimpotrivă a afirmat că „nu cunosc până în prezent, și nici ginerele sau fiica mea nu mi-au relatat ce au dorit acele persoane” (fila 325 vol. I).

Și declarația martorului X. (fila 153 dosar fond) a fost în sensul că a văzut trei persoane în fața casei lui C. care l-au strigat să iasă afară, acesta nu a ieșit și nu a putut percepe cele spuse de aceștia din cauza distanței la care se afla, circa 150 metri, poziție menținută și în cursul urmăririi penale (filele 317-318, vol. I).

Referitor la martorii H. și L. (filele 286-288 dosar fond) persoane care au venit în aceleași mașini cu inculpații, instanța a reținut că aceștia nu au putut preciza conținutul discuției care a avut loc între inculpații care au ieșit din mașini și persoana sau persoanele care au ieșit din casa martorului C.

De asemenea, Curtea a reținut și declarația martorului Y., fostul cumnat al martorului C., în sensul că fiind contactat telefonic în seara zilei de 22 martie 2009, C. i-a spus că sunt niște băieți în fața casei sale și că „a anunțat poliția neștiind ce se întâmplă” „crezând că sosirea acelui grup are legătură cu restituirea unei sume de bani”, fără însă a indica care erau elementele care l-au condus la această bănuială (fila 152 dosar fond).

Prima instanță a mai reținut că nici măcar soția denunțătorului C., martora V. (filele 324-325 dosar fond) nu a putut preciza ce anume s-a întâmplat în seara respectivă, aceasta observând că, în fața casei, au oprit trei mașini din care au coborât mai multe persoane dintre care i-a recunoscut pe inculpații G. și F. și întrucât s-a speriat i-a cerut soțului său să anunțe poliția. A mai arătat că „știu că în stradă se urla, fără să realizez ce se spune și cine strigă”.

Conform dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și prevederilor art. 66 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a reținut că inculpații se bucură de prezumția de nevinovăție care nu a fost răsturnată după efectuarea cercetării judecătorești.

Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpaților pe baza unor probe sigure, certe și, întrucât în cauză probele în acuzare nu au avut un caracter cert în ceea ce-i privește pe cei trei inculpați cetățeni maghiari, nu au fost decisive, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției lor, instanța a constatat că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului”.

Curtea a reținut că regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen. se regăsește în materia probațiunii. Acest principiu se explică prin aceea că, dacă dovezile administrate pentru susținerea vinovăției inculpaților conțin o informație îndoielnică referitoare la vinovăția lor raportat la fapta imputată, instanța nu-și poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, îi incumbă obligația să conchidă în sensul stabilirii nevinovăției inculpaților.

Instanța, în lipsa unor probe certe, sigure și decisive, nu și-a putut întemeia hotărârea pe probabilitate, or, în cauză, astfel cum s-a reliefat anterior, nu există probe în sprijinul învinuirii.

Inculpații D., G., F., I., K. și M. au fost trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de șantaj prevăzută art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C. pen.

Dispozițiile art. 131 din Legea nr. 78/2000 incriminează modalitatea agravată a infracțiunii de șantaj, în care subiectul activ nu poate fi decât una din persoanele prevăzute la art. 1 din aceeași lege.

Curtea a învederat că infracțiunea prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 presupune preexistența unei autorități, puteri, instituții publice, serviciu public, regii autonome, societăți comerciale, companii naționale, societăți naționale, unități cooperatiste, agent economic, partid sau formațiune publică, sindicat, organizații patronale, asociații fără scop lucrativ sau fundații în care își desfășoară activitatea subiectul activ.

Cu privire la obiectul juridic al infracțiunilor prev. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 și art. 194 C. pen., instanța a precizat că acesta este unul complex. Obiectul juridic special principal îl constituie relațiile sociale a căror existență, desfășurare și dezvoltare normală sunt condiționate de manifestarea liberă de a voi a persoanei împotriva faptelor de îngrădire a libertății, posibilitatea acesteia de a dispune și acționa după voia sa și a nu fi constrânsă prin violență sau amenințare.

Sub același aspect, Curtea a relevat că implicarea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată în săvârșirea șantajului, prin ea însăși și singură, nu modifică obiectul juridic al infracțiunii și nu transferă în sfera acestuia relațiile sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor de corupție sau a celor asimilate acestora din moment ce funcționarul nu săvârșește acțiuni prin care să le pună în pericol, să le lezeze.

Referitor la elementul material al laturii obiective a infracțiunii de șantaj, incriminată de textul legal sus-menționat, Curtea a subliniat că acesta este același cu cel prevăzut pentru infracțiunea reglementată de dispozițiile art. 194 C. pen. și rezidă în acțiunea de a constrânge prin violență sau amenințare o persoană să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este săvârșită spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Acțiunile care definesc elementul material al laturii obiective a șantajului nu au nicio legătură cu atribuțiile de serviciu ale subiectului activ.

De asemenea, a mai precizat că subiect activ nemijlocit al infracțiunii nu poate fi decât o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, întrucât legea cere ca acesta să fie un subiect circumstanțiat, codificat.

Prin urmare, prima instanță a reținut că toți inculpații au fost trimiși în judecată în calitate de autori, și, pentru a reține în sarcina lor infracțiunea din legea specială - Legea nr. 78/2000 - ar fi trebuit să aibă calitatea cerută de acest text de incriminare, calitate deținută doar de inculpatul D., nu și de ceilalți. Astfel, prima instanță a considerat că doar pentru acesta putea fi reținută încadrarea din rechizitoriu, iar pentru ceilalți se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.

Sentința penală mai sus arătată a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 343 din 28 octombrie 2014 prin care s-au respins apelurile penale formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul D., privind și pe inculpații G., F., I., K. și M.

În considerentele deciziei penale mai sus arătate s-a arătat că, în urma analizării materialului probator administrat s-a constatat că, atât inculpatul D., cât și ceilalți inculpați nu au exercitat amenințări sau violențe asupra lui C. să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, spre a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Din lucrările dosarului a rezultat că inculpații G., F., I., K. și M. au fost la locuința martorului denunțător C., însă nu a existat vreo dovadă, în afară de declarația lui C., din care să rezulte că au existat amenințări ori s-au exercitat violențe asupra acestuia pentru ca inculpatului D. să îi fie restituit împrumutul.

Cele menționate au rezultat și din declarația lui C. în care s-a arătat că au venit 3 mașini în care se aflau 7 sau 8 bărbați, soția sa spunându-i că a venit F. după bani și după 5-6 minute a venit poliția și i-a luat pe toți la secție, astfel că nici din declarația acestuia nu rezultă că ar fi fost amenințat. A mai arătat că a dorit să își retragă plângerea formulată, dar i s-a spus că acest lucru nu mai este posibil (pagina 20 decizie Înalta Curte de Casație și Justiție).

Curtea a reținut că prin rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești mai sus menționate s-a încheiat activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal. Soluția cuprinsă în hotărârea definitivă (și irevocabilă) este considerată că exprimă adevărul asupra faptelor și împrejurărilor deduse judecății (res judicata pro veritate habetur).

Această considerare este necesară pentru a statornici prestigiul justiției și stabilitatea activității jurisdicționale, fiind consacrată ca atare direct sau indirect în toate legislațiile, constituind o prezumție legală care nu poate fi înlăturată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac sau prin alte instituții procesuale excepționale.

Curtea a reținut că, prin lucru judecat se înțelege situația juridică rezultată din soluționarea definitivă și irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecății.

De asemenea, a mai precizat că vechea jurisprudență franceză, în acord cu cele de mai sus, a reținut că: “Puterile judecătorului sunt stinse îndată ce el a pronunțat hotărârea. Orice modificare adusă ulterior hotărârii este contrară autorității lucrului judecat, în afară de dreptul judecătorului fie de a interpreta o dispoziție obscură sau echivocă, fie de a rectifica o eroare materială cu ajutorul elementelor produse de deciziune în ea însăși, fără a putea, pe cale de rectificare sau interpretare, să întindă un dispozitiv clar și precis la capete de concluziuni la care el a omis a statua”. Existența și recunoașterea puterii lucrului judecat se fundamentează pe justiție și securitatea juridică.

Sub acest aspect, situația de lucru judecat face ca hotărârea judecătorească să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de autoritatea de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat a fost definită ca fiind acea regulă de bază a procesului penal în virtutea căreia hotărârea judecătorească definitivă pronunțată într-un proces penal, în condiții de legalitate ce se pot supune verificării numai prin intermediul căilor extraordinare de atac în condițiile legii, este prezumată absolut că exprimă adevărul atât în privința celor hotărâte asupra soluționării cauzei penale, cât și în privința argumentelor de fapt și de drept cuprinse în considerentele hotărârii judecătorești.

Totodată, Curtea a relevat că principiul puterii lucrului judecat împiedică contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Prin urmare, în opinia Curții, puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un proces penal a fost soluționată irevocabil într-un anumit sens, din perspectiva curții acest aspect, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Prin urmare, curtea a reținut că, starea de fapt stabilită prin sentința penală nr. 162/2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea referitoare la incidentul din 22 martie 2009 a intrat în puterea lucrului judecat, iar această stare de fapt nu confirmă vinovăția inculpatului A., în condițiile în care s-a arătat de către instanța de fond și de instanța de recurs că din probele administrate în cauză nu a rezultat că inculpații ar fi exercitat amenințări sau violențe asupra martorului denunțător să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, spre a dobândi în mod injust un folos pentru ei ori pentru altul.

Cu privire la incidentul din data de 22 martie 2009, prima instanță a reținut că inculpatul A. împreună cu inculpații G., F., I., K. și M. au fost la locuința martorului denunțător C., însă la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte că acesta ar fi fost amenințat sau că s-ar fi exercitat violențe asupra sa pentru ca inculpatului D. să îi fie restituit împrumutul.

Acest lucru a rezultat din declarațiile date de inculpații G., F., I., K. și M. pe tot parcursul procesului penal (în cursul urmăririi penale și în fața instanței) care au arătat că, în seara zilei de 22 martie 2009, au fost împreună la locuința lui C. „pentru a vedea casa”, iar F. a coborât din mașină pentru a discuta cu C., acesta din urmă chemând organele de poliție.

Curtea a mai reținut că aceștia au susținut că nu își amintesc ca, în fața locuinței lui C., să fi fost gălăgie sau scandal și nu au sesizat ca cineva să-i fi spart oglinda mașinii.

Curtea a mai relevat că declarațiile date de G., F., I., K. și M. se coroborează și cu declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi penale și în fața instanței de apel (în Dosar nr. x/35/2009*), ocazie cu care acesta a descris în mod similar starea de fapt.

Cu privire la C., curtea a mai notat că acesta a fost citat pentru a fi audiat în cauză însă nu a fost găsit și, procedând la analizarea declarațiilor date de acesta anterior s-a constatat că a avut o poziție procesuală oscilantă, schimbându-și de mai multe ori declarațiile. Astfel, prima instanță a mai constatat că acesta a revenit asupra depozițiilor date în faza de urmărire penală referitoare la inculpatul G. (la invitația căruia inculpatul A. a venit în România la data de 22 martie 2009), susținând că nu i-au fost solicitați banii pe care îi datora inculpatului D. și nu știe ce discuții s-au purtat cu F. ulterior momentului în care G. le-a aranjat o întâlnire.

În prezenta cauză, au fost administrate doar probele contestate de către inculpat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție necontestând vreuna din probele administrate în cursul urmăririi penale, solicitând însă a fi avute în vedere și probele administrate de către instanța de fond în Dosarul nr. x/35/2009* al Judecătoriei Marghita.

Cu privire la această cerere, curtea a reținut că judecătorul fondului din cadrul instanței mai sus menționate a procedat la audierea martorilor B.B., V., H., X., I.I., declarații pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de condamnare a inculpatului A.

Curtea a constatat însă că sentința penală nr. 210 din 2 decembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Salonta a fost desființată în întregime de către Curtea de Apel Oradea, care în cuprinsul considerentelor Deciziei penale nr. 652 din 9 decembrie 2014 a reținut că Judecătoria Marghita a procedat la judecarea cauzei cu nerespectarea dispozițiilor legale privind competența după materie și după calitatea persoanei, fiind incidente dispozițiile art. 281 lit. b) C. proc. pen. Nefiind competentă material să judece cauza, toate actele îndeplinite de Judecătoria Marghita au fost lovite de nulitate absolută, astfel că probele administrate de către aceasta nu au fost avute în vedere la pronunțarea soluției în cauza de față.

Raportat la considerentele anterior expuse curtea a constatat că starea de fapt reținută în hotărârile judecătorești mai sus menționate a intrat în puterea lucrului judecat, constituind o prezumție legală care nu putea fi înlăturată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac sau prin alte instituții procesuale excepționale.

Referitor la încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului A., curtea a reținut că subiect activ al infracțiunii nu putea fi decât o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, întrucât legea cere ca aceasta să fie un subiect circumstanțiat, iar întrucât inculpatul A. nu avea această calitate, s-a impus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

La stabilirea încadrării juridice a faptei s-a avut în vedere că, de la data la care s-a reținut în actul de sesizare că s-ar fi comis fapta - 22 martie 2009 - și până în prezent a intrat în vigoare C. pen., la 01 februarie 2014, situație în care, prima instanță a reținut că potrivit art. 5 C. pen. se aplică legea penală mai favorabilă.

În speță, s-a reținut că art. 194 alin. (1) C. pen. anterior sancționa infracțiunea de șantaj cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, în timp ce art. 207 alin. (1) C. pen. sancționează infracțiunea de șantaj cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, minimul special prevăzut de vechiul C. pen. fiind mai mic decât minimul special prevăzut de C. pen. în vigoare.

Împotriva sentinței penale nr. 121/P.I. din data de 3 decembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat apel, la data de 08 decembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 03 februarie 2016 formându-se Dosarul nr. x/35/2014.

Prin motivele de apel formulate în scris și susținute oral, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale nr. 121/PI din 03 decembrie 2015 apreciind-o ca fiind nelegală și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, faptă prev. și ped. de art. 194 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. având în vedere că din probele administrate în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, rezultă dincolo de orice îndoială vinovăția acestuia.

În esență, s-a învederat că, în urma interpretării tuturor probelor, instanța de fond a reținut cu certitudine că, în data de 22 martie 2009, la locuința martorului C. au existat anumite acțiuni care au condus la intervenția poliției fără însă a exista vreo probă, cu excepția declarației martorului denunțător C. din care rezultă fără putință de tăgadă că, în acea împrejurare, s-au proferat ori s-au exercitat amenințări pentru ca inculpatului D. să-i fie restituit împrumutul acordat lui C.

S-a susținut că soluția de achitare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (1) C. pen. anterior, în opinia parchetului, este nelegală prin prisma neconcordanței dintre conținutul real al probelor administrate în cauză și ceea ce a reținut instanța de fond, aceasta fiind fundamentată, pe de o parte, pe relevarea accentuată a unor nuanțe de specificitate faptică, relevante însă, sub aspect teoretic, din punctul de vedere al analizei întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, iar pe de altă parte, pe insuficienta valorificare în sistem probatoriu a unor aspecte de fapt evidente, cu relevanță juridică în planul conturării vinovăției inculpatului.

Sub acest aspect s-a precizat că judecătorul fondului a considerat esențială pentru modul de soluționare a cauzei împrejurarea că inculpatul D. nu i-a cerut martorului C. o altă sumă decât cea împrumutată, neputându-se vorbi, în opinia acestuia de o sumă „necuvenită". Din punct de vedere teoretic însă, soluția este fundamentată pe premisa greșită că, efectuarea actului de remitere a sumei de bani împrumutate nu ar constitui nimic altceva decât restituirea, în mod firesc, a folosului material just către inculpatul D.

Or, din punctul de vedere al procurorului tocmai acest mod de abordare a întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de șantaj este unul greșit, disconcordant cu litera și spiritul normei de incriminare a șantajului, indiferent că este prevăzut în C. pen sau în legea specială. S-a considerat că modul de redactare al celor două texte incriminatoare impune ca unică cerință legală caracterul injust al modului de obținere a folosului material și nu condiționează includerea faptei în sfera ilicitului penal de caracterul just al folosului, dovada constituind-o expresia utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de incriminare „spre a dobândi în mod injust un folos".

S-a mai susținut că infracțiunea de șantaj, din punctul de vedere al obiectului juridic special, vizează relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei căreia i se aduce atingere prin maniera injustă de realizare a unui folos material.

Procurorul a apreciat că redarea și analizarea probațiunii trebuie realizată dintr-o dublă perspectivă, integrată însă în coordonate probatorii comune, care să evidențieze:

a. dacă declarațiile martorului C., din faza de urmărire penală, rămân izolate în sistem probatoriu sau pot fi coroborate cu alte mijloace de probă în ceea ce privește, strict, activitățile infracționale desfășurate de inculpat din această cauză, menite satisfacerii, în mod injust, a dreptului de creanță al cărui titular era inculpatul D.;

b. dacă mijloacele utilizate de inculpat au putut avea, în mod real, aptitudinea de a-i induce, în mod efectiv, martorului C., starea de temere că acesta sau/și familia sa, în ipoteza în care nu pot da curs cererii inculpatului D., ar urma să fie expuși unui „rău” care să-l lipsească pe martor de resursele psihice, interioare, necesare pentru a rezista constrângerii.

De asemenea, s-a învederat că un aspect de fapt, necombătut de realitatea obiectivă, materializat în probatoriul administrat, catalogat ca atare și de instanța de judecată, a constat în existența unui împrumut acordat de inculpatul D. martorului C., în cursul anului 2008.

S-a mai susținut că, din cuprinsul declarației martorului C. luată la data de 26 februarie 2009 (filele 42-45 din vol. I al dosarului de urmărire penală), a reieșit că ulterior momentului acordării împrumutului, pe parcursul efectuării unor lucrări de construcție la casa inculpatului D., acesta din urmă „s-a lăudat că el este al doilea om în Poliția Valea lui Mihai, că are cunoștințe la Garda Financiară și la diverse alte instituții și că, dacă vrea, poate să facă celor din jur fie bine, fie rău, dacă îl deranjează”, la momentul respectiv înțelegând prin aceste afirmații că inculpatul „ar fi în stare să urmărească un om care îl deranjează până când îl prinde cu o nelegalitate”. Ulterior acestui moment însă, în ziua de 4 decembrie 2008, când martorul i-a comunicat inculpatului că se află în imposibilitate de a-i mai plăti dobânda, acesta din urmă a devenit amenințător, de această dată afirmând că este „în stare de orice” pentru banii lui.

Procurorul a mai învederat că, din declarația martorului reiese că, la data de 24 februarie 2009, în timp ce se afla în Ungaria, la Debrețin, a fost sunat pe telefonul mobil de inculpatul F. pentru a se întâlni, invitație căreia martorul i-a dat curs, cunoscându-l pe inculpat care înainte de a se stabili în Ungaria locuia în localitatea Valea lui Mihai. La întâlnirea respectivă inculpatul, care era însoțit de „6 tineri, rași pe cap, foarte bine făcuți și cu o atitudine amenințătoare", i-a comunicat martorului că, în virtutea unei obligații morale pe care o are față de inculpatul D., a preluat sarcina de a recupera împrumutul acordat martorului, stabilindu-i data de 15 martie 2009 ca termen până la care i se oferă posibilitatea efectuării plății în Ungaria, în caz contrar familia martorului urmând să aibă „probleme", lăsând să se înțeleagă că este în stare să le facă „orice rău”.

Procurorul a considerat că dacă până atunci martorul era temător în privința modului în care ar putea acționa inculpatul D., după întâlnirea cu inculpatul F., a fost adus „într-o stare de disperare”, nemaiavând vreun dubiu asupra faptului că „răul” cu care fusese amenințat consta în atingerea adusă integrității corporale mergând până la suprimarea vieții membrilor familiei sale. De altfel, procurorul a precizat că practic acesta a fost momentul în care s-a adresat martorului B.B., șeful Poliției Valea lui Mihai a cărui declarație se găsește la fila 287 din vol. I al Dosarului de urmărire penală nr. x/P/2009, care a constatat starea de agitație manifestată de C. pe fondul insuflării temerii că amenințările inculpatului D. vor fi puse în practică prin intermediul inculpatului F. care va recurge la forța fizică.

Procurorul a considerat că declarația martorului C. nu este nicidecum izolată în sistemul probatoriu, coroborându-se, cu alte mijloace de probă care au fost administrate în cauză, respectiv declarația martorului B.B. datată 7 mai 2009, aflată la fila 286 d.u.p., procesul-verbal de redare a discuției purtată la data de 6 ianuarie 2009 între martorii C. și E. „una-două telefoane și pe tine așa te va rezolva că nu vei mai primi de lucru în veci. Așa că, gândește-te să faci ceva (…)”, procesul-verbal de redare a conținutului discuției dintre martorul C. și inculpatul F., purtată în ziua de 24 februarie 2009 (filele 62-65 din vol. I d.u.p.), procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice purtate la data de 23 martie 2009 între inculpatul F. și o persoană de sex feminin neidentificată (fila 76 din vol. I d.u.p.), declarația martorelor V. (filele 279-281 din vol. I d.u.p.) și P. (fila 324 vol. I d.u.p.), discuția purtată între C. și inculpatul D., la data de 9 decembrie 2008, redată în cuprinsul procesului verbal aflat la filele 55-58 din vol. I d.u.p., depoziția martorului X. aflată la fila 317 din d.u.p., procesul-verbal de constatare întocmit de agenții de poliție care în acea seară s-au deplasat la domiciliul martorului C., legitimând grupul persoanelor prezente și conducându-le la sediul poliției (filele 105-113 din dosar), procesul-verbal de cercetare a locului faptei (filele 114-115) și planșa fotografică conținând aspecte de investigare tehnico-științifică a faptei privind distrugerea autoturismului martorului C. (filele 116-124), starea de puternică teamă și agitație fiind atestată în cuprinsul declarației martorului U. (fila 290 din dosarul de urmărire penală și din cuprinsul declarației martorului Y. (fila 152 dosar primă instanță) care a constatat că, încă cu circa o lună înainte de ziua de 22 martie 2009, C. „este foarte speriat și agitat", procesul-verbal de redare a unei convorbiri telefonice purtate în data de 22 martie 2009, ora 20:52:57 (filele 78-79) și a declarațiilor martorilor H. (filele 52-61 din vol. I d.u.p.) și L. (filele 114-124 d.u.p.).

De asemenea, s-a învederat că martorii C., V. și P. au revenit, în instanță, asupra declarațiilor date în faza de urmărire penală încercându-se acreditarea ideii că, în realitate, motivul, comunicat în mod expres, pentru care inculpații s-au deplasat la locuința sa era că voiau să-i „vadă casa", afirmație ce rămâne izolată în întregul sistem probatoriu, fiind combătută de ansamblul probatoriului expus anterior, fără a afecta validitatea mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și nici corespondența conținutului mijloacelor de probă cu realitatea obiectivă.

Prin prisma stării de fapt expuse s-a apreciat că probatoriul administrat în cauză denotă vinovăția inculpatului A. motiv pentru care se impunea condamnarea acestuia. De altfel, declarațiile de nerecunoaștere, în mod constant, ale inculpatului rămân, în opinia procurorului, izolate în sistemul probatoriu fiind combătute prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.

De asemenea, s-a considerat că martorul B.B., în declarația dată, a confirmat starea de agitație a lui C. de la care a aflat că este amenințat de D. Constantin prin intermediul lui F., același martor care a contrazis apărarea inculpatului D. în privința prezenței sale la sediul poliției în seara de 22 martie 2009, precizând că acesta nu a fost solicitat să se prezinte la sediul Poliției, el deplasându-se benevol.

Procurorul a reținut că declarația lui C. se coroborează cu procesul-verbal de redare a convorbirii purtate cu ofițerul de poliție judiciară al Direcția Națională Anticorupție, care relevă starea de agitație pe care o avea martorul în acea seară, teama acestuia și a soției sale care plângea, în contextul în care martorul fusese amenințat că, dacă va spune ceva poliției, i se va incendia casa.

Susținerea grupului de persoane care a descins, pe timp de noapte, să viziteze casa lui C., prin neanunțarea în prealabil a proprietarului, în opinia procurorului nu se justifică, cu atât mai mult cu cât aceștia s-au manifestat agresiv, producând cu orice preț scandal, în seara de 22 martie 2009, de natură a le insufla locuitorilor acelei case o stare de temere.

Totodată, procurorul prin motivele formulate în scris referitor la apartenența și intenția grupului de persoane care au descins la locuința lui C. a arătat că inculpatul A. care făcea parte din acel grup este cercetat într-o altă cauză pentru comiterea infracțiunii de omor asupra unor persoane din Ungaria.

S-a mai notat că, din declarația inculpatului A. a rezultat că invitația de a veni în România nu avea nimic în comun cu intenția vreunei persoane de a cumpăra casa lui C., însă declarațiile acestuia, pe parcursul procesului s-au dovedit a fi oscilante.

De asemenea, procurorul a mai învederat declarația martorului H. care a confirmat că scopul deplasării grupului de persoane la locuința martorului C., în 22 martie 2009, a fost recuperarea datoriei, pe care acest martor o avea față de F., iar inculpatul G. intenționa să discute cu martorul despre acea datorie.

Totodată, s-a mai susținut că, din declarația martorului L. a rezultat că F., la cină, a spus că „bărbatul care locuiește în casa aceea îi datorează bani și de aceea s-a dus acolo și că din grupul de recuperatori au coborât F., G. și alții, și că atmosfera era extrem de tensionată”.

În concluzie, s-a solicitat admiterea apelului formulat apreciindu-se că se impune condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. și ped. de art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În faza apelului, în fața Înaltei Curți, cauza a avut următoarele termene de judecată:

- 30 martie 2016, când s-a amânat cauza pentru lipsă de procedură cu intimatul inculpat A., aflat în stare de detenție într-un penitenciar din Ungaria;

-11 mai 2016, termen la care s-a susținut cererea de probatorii de către reprezentantul Ministerului Public;

-08 iunie 2016, s-a procedat la audierea intimatului inculpat A. prin videoconferință;

- 19 iulie 2016, s-a audiat martorul U. și s-a constatat imposibilitatea administrării probei testimoniale cu martorul L.;

- 14 septembrie 2016, când s-a constatat imposibilitatea audierii martorului H. și s-a reținut cauza în pronunțare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Apelul este o cale ordinară de atac care devoluează integral în conformitate cu dispozițiile art. 417 C. proc. pen.

În ceea ce privește apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea prin care s-a criticat soluția de achitare a inculpatului A. sub aspectul comiterii infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (1) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, Înalta Curte constată, din analiza coroborată a materialului probator administrat în toate fazele procesului penal că, în mod judicios și temeinic argumentat, prima instanță a stabilit nevinovăția inculpatului.

Curtea de apel a stabilit situația de fapt în concordanță cu probele administrate, iar încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului A. este, de asemenea, corectă.

Contrar susținerii procurorului, se constată că prima instanță de fond a respectat dispozițiile procedurale privind motivarea hotărârii, în sensul că a descris faptele care fac obiectul învinuirii, încadrarea juridică dată faptei săvârșite de intimatul inculpat, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele în care i se reține comiterea faptei de șantaj și a analizat pertinent probele care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale.

Potrivit dispozițiilor art. 194 alin. (1) C. pen. anterior, infracțiunea de șantaj constă în „constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul” și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

În conformitate cu dispozițiile art. 207 C. pen. de la 01 februarie 2014, infracțiunea de șantaj incriminează „constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul” și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Sub acest aspect, instanța de apel reține că, în mod corect, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă este legea penală anterioară având în vedere că, limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de șantaj sunt mai mici în C. pen. anterior - art. 194 alin. (1) C. pen. anterior (pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani), față de C. pen. în vigoare din 01 februarie 2014 (art. 207 C. pen. care prevede pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani).

Cu privire la fondul cauzei, în procesul de evaluare a materialului probator, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod detaliat, în raport de mijloacele de probă administrate și indicate în mod expres, pe care le-a supus procesului de analiză și sinteză, că inculpații au fost în data de 22 martie 2009 la locuința martorului denunțător C., unde a intervenit poliția, însă din nicio probă, nu rezultă că s-ar fi proferat amenințări ori s-ar fi exercitat violențe pentru restituirea vreunui împrumut inculpatului D.

Astfel, în urma examinării probatoriului administrat se constată că inculpatul A. nu a exercitat amenințări sau violențe asupra lui C. să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, spre a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul, fiind legală și temeinică soluția de achitare pronunțată de prima instanță.

Prezumția de nevinovăție este un drept fundamental al unui individ, dovadă inserarea sa în cadrul drepturilor enumerate de principalele instrumente internaționale în materia drepturilor omului. Mai mult decât atât, este considerată și un drept esențial într-o societate civilizată, circumscriindu-se noțiunii de stat de drept.

În această ordine de idei, din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

În consonanță cu acest principiu, conform dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Constituția României și art. 99 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Făcând aplicarea acestui principiu, prima instanță de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 103 C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidențiind aspectele concordante ce susțin nevinovăția inculpatului și probele ce au servit ca temei pentru soluția de achitare a inculpatului A., prin expunerea argumentelor de fapt și de drept ce o fundamentează, dându-se o interpretare corectă materialului probator administrat, în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza judecății.

Astfel, în seara de 22 martie 2009, inculpatul A. s-a aflat printre persoanele care s-au deplasat din Ungaria în România și care s-au oprit în fața locuinței lui C., din Valea lui Mihai. De asemenea, s-a dovedit că, din grupul de persoane care s-a deplasat la locuința martorului C., doar inculpații F., G. și o persoană rămasă neidentificată dintre grupul de persoane cercetate pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj au purtat discuții cu acesta care s-au finalizat cu intervenția organelor de poliție la solicitarea martorului, fiind înlăturată depoziția martorei V. în sensul că în fața locuinței, mai multe persoane au coborât din mașini. În același sens, fiind și procesul-verbal de cercetare la fața locului (filele 118-121, vol. I d.u.p.).

Inculpații I., A., K. și M. au susținut că inculpatul G. i-a invitat să ia cina la restaurantul lui din Valea lui Mihai și, împreună cu martorii H. și L., s-au deplasat cu trei mașini, iar în fața casei lui C. s-au oprit, unde au coborât din mașină inculpații G. și F., care au discutat cu proprietarul imobilului, iar la un moment dat au apărut organele de poliție, care i-au condus la sediul Poliției Valea lui Mihai, pentru a da declarații. Au mai susținut că nu-și amintesc ca în fața locuinței lui C., să fi fost gălăgie sau scandal și nu au sesizat ca cineva să fi spart oglinda mașinii lui C.

Susținerea acuzării, că mijloacele utilizate de inculpatul A. au avut, în realitate, aptitudinea de a induce, în mod efectiv, martorului C. o stare de temere nu se coroborează cu nicio altă probă. Dimpotrivă, declarațiile martorilor C., B.B., V., X., U., Y., H. și L., procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa fotografică, procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice nu confirmă vinovăția inculpatului A., cu atât mai mult cu cât acuzarea nu a reliefat mijloacele utilizate de inculpatul A. care să aibă aptitudinea de a induce, în mod efectiv, martorului C. o stare de temere, în sensul că acesta sau familia sa, în ipoteza în care nu vor da curs cererii inculpatului D., ar urma să fie expuși unui rău.

Înalta Curte reține declarațiile martorilor H. (filele 58-61, 178-182 - vol. I dosar urmărire penală, filele 286-287 dosarul primei instanțe, ședința publică din 22 octombrie 2015) și L. (filele 118, 120-124, 259-265 - vol. I dosar urmărire penală, fila 288 dosarul primei instanțe), care nu au putut fi audiați în fața instanței de apel că, dacă ar fi existat vreo dispută între grupul de persoane și martorul C., în seara de 22 martie 2009, aceasta ar fi avut loc între inculpații G. și F., care purtau discuții peste gardul casei lui C. cu persoanele aflate, în curte, până la sosirea organelor de poliție.

În cursul urmăririi penale, inculpatul A. a arătat că, în seara de 22 martie 2009, a plecat din Ungaria împreună cu F. și G., în România, să mănânce la un restaurant, aflând pe drum că se vor opri să vadă o casă care era de vânzare. Cu privire la C. a arătat că nu îl cunoaște, că nu a fost vreodată în aceeași companie cu acesta, nici în Ungaria și nici în România.

Inculpatul A. a declarat, în primă instanță și în apel, că își menține declarațiile date anterior, fiind audiat de Înalta Curte, prin videoconferință, la data de 08 iunie 2016, acesta aflându-se deținut în Penitenciarul Fovarosi Buntetesvegrehajtasi Intezet - Budapesta, și în prezența unui traducător de limbă maghiară.

În faza apelului a fost administrată și proba testimonială constând în audierea martorului U., constatându-se, totodată, imposibilitatea audierii martorilor L. și H.

Din declarația martorului U. (filele 203-204 dosar apel) a reieșit că acesta nu a participat la evenimentul din 22 martie 2009 la locuința lui C., iar la restaurantul unde acesta lucra a auzit din discuțiile purtate de inculpații care se aflau în incinta restaurantului că persoana care dorise să vadă casa lui C. era nemulțumită că a ajuns la poliție. Din declarația acestuia a rezultat că în ziua ulterioară incidentului, l-a însoțit pe șeful său G. la locuința lui C., unde a aflat motivul acestuia pentru care a chemat poliția, respectiv că s-a speriat de prezența numeroasă a persoanelor care au sosit la locuința sa știind că are datorii și crezând că sunt recuperatorii persoanelor de la care împrumutase bani.

De asemenea, din declarația aceluiași martor s-a reținut că nu cunoaște discuțiile purtate între inculpatul G. și C. și nici dacă persoanele de la care C. a împrumutat sume de bani i-ar fi solicitat restituirea acestora.

Martorul denunțător C. a avut o poziție procesuală oscilantă, schimbându-și de mai multe ori declarațiile, dorind chiar să-și retragă plângerea formulată, nefiind susținut, în mod convingător, nici chiar de acesta că s-au exercitat amenințări ori violențe asupra sa pentru ca inculpatului D. să-i fie restituit împrumutul.

Față de motivele de apel ale parchetului, Înalta Curte apreciază că nu este relevant pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj faptul că grupul din care făcea parte inculpatul A. era suspectat pentru săvârșirea, în trecut, a mai multor infracțiuni, neexistând vreo probă că, în acea împrejurare, ar fi proferat sau exercitat amenințări la adresa martorului C. ca acesta să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva spre a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Nici împrejurarea că inculpatul a fost judecat și arestat în Ungaria pentru infracțiunea de omor și nici apartenența sa la grupul care s-a oprit în seara zilei de 22 martie 2009 la locuința martorului C. din Valea lui Mihai, nu sunt probe determinate în stabilirea vinovăției inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj împotriva martorului C., acestea fiind, de altfel, singurele aspecte pe care procurorul le-a menționat în acuzarea inculpatului.

Prin urmare, susținerea parchetului privind existența probelor din care rezultă întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de șantaj în sarcina inculpatului A., este neîntemeiată.

Probele administrate în cauză nu au un caracter cert în ceea ce privește vinovăția inculpatului A., lăsând loc unui dubiu în privința vinovăției inculpatului, astfel că se impune a se da eficiență principiului potrivit căruia „orice îndoială este în favoarea inculpatului”, sens în care sunt dispozițiile art. 4 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.

Pentru a dispune condamnarea inculpatului nu este suficient să existe o probabilitate cu privire la vinovăția acestuia, ci trebuie ca probele administrate pentru aflarea adevărului în cauză să creeze judecătorului o convingere dincolo de orice îndoială rezonabilă că acuzația a fost dovedită și nu există un dubiu rezonabil asupra vinovăției acuzatului nici pentru un observator obiectiv.

Pentru aceste considerente, constatând că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de șantaj, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 121/P.I. din data de 3 decembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, ocazionate cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea va rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. 6 C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul - inculpat A., în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

Onorariile interpreților de limbă maghiară și engleză se vor plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 121/P.I. din data de 3 decembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A..

Cheltuielile judiciare, ocazionate cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul - inculpat A., în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Onorariile interpreților de limbă maghiară și engleză se vor plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2016.