Statute of limitations for compensation claims following annulment of administrative act under Law 554/2004

Decizia nr. 3058/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin cererea înregistrată, la data de 12 decembrie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, obligarea pârâtei la plata dobânzii evaluată provizoriu la suma de 1.716.965,61 lei, aferentă creanței de 3.432.558,19 lei, precum și în continuare de la data formulării acțiunii și până la data plății efective a dobânzii, precum și la plata contravalorii ratei de inflație aferentă sumei de 3.432.558,19 lei, evaluată provizoriu la 410.190,70 lei, precum și în continuare de la data formulării acțiunii și până la data plății efective a sumei datorate cu acest titlu.

Prin sentința civilă nr. 1128 din 4 aprilie 2014, Curtea de Apel București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins acțiunea reclamantei, pe temeiul prescrierii dreptului material la acțiune.

2. Cererea de recurs

Împotriva soluției instanței de fond, reclamanta Societatea A. SRL a formulat recurs, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței.

2.1. Motivele de casare invocate

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

2.2. Principalele argumente invocate

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. Soluția pronunțată de prima instanță se bazează pe aprecierea conform căreia momentul la care s-a născut dreptul material la acțiune, respectiv cel la care reclamanta recurentă a cunoscut întinderea pagubei [așa cum este indicat de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004] ar coincide cu momentul la care a fost făcută plata sumei de 3.432.558.19 lei către A.P.D.R.P. Art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie o dispoziție derogatorie de la dreptul comun privind aplicarea regulilor prescripției numai în ceea ce privește durata termenului de prescripție, nederogând însă de la norma generală cât privește nașterea dreptului la acțiune. Cererea întemeiată pe art. 19 este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care a fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, acțiunea pentru repararea pagubei fiind o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Aceasta este practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1816/2012, decizia nr. 961/2013).

Cererea a fost introdusă la data de 12.12.2013, la mai puțin de un an de la data pronunțării deciziei nr. 5365 din 22 mai 2013, prin care s-a dispus, în mod irevocabil, anularea procesului-verbal de constatare nr. 13474 din 29 iunie 2010, acesta fiind momentul la care s-a născut dreptul la despăgubiri. Până la data de 22.05.2013, procesul-verbal era un act administrativ legal, neputându-se invoca un prejudiciu cauzat de acesta. Numai ulterior acestei date recurenta reclamantă a putut cunoaște întinderea prejudiciului suferit.

3. Apărările intimatei

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (succesoare prin reorganizarea, conform O.U.G. nr. 41/2014, a Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit) solicită respingerea recursului ca nefundat, arătând că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează situația de excepție de la regula acțiunilor „de plină jurisdicție”, în sensul de acțiuni complexe care conțin și capătul de cerere privitor la despăgubiri, regulă instituită de art. 8 coroborat cu art. 11 din aceeași lege.

În cazul acțiunii întemeiată pe art. 19, reclamantul trebuie să probeze momentul la care a luat cunoștință de întinderea pagubei. În cazul de față, este evident că momentul la care a luat cunoștință de întinderea pagubei nu este data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat actele administrative emise de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, ci data la are recurenta reclamantă a achitat debitul stabilit prin procesul-verbal.

4. Soluția instanței de recurs

4.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

„(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).”

Prima instanță a făcut o aplicare greșită a acestor prevederi legale în privința aspectului litigios referitor la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, stabilind că acesta ar coincide cu momentul plății debitului principal stabilit prin procesul-verbal de constatare nr. 13474 din 29 iunie 2010, și anume 4.08.2010.

Având în vedere că cererea de despăgubiri formulată de reclamantă se referă la dobânda aferentă sumei de 3.432.558,19 lei pe perioada de la data plății acestei sume, stabilită prin titlul de creanță și până la data la care aceasta ar fi efectiv restituită, ca urmare a anulării titlului de creanță și dispoziției de restituire cuprinsă în decizia nr. 5365 din 22 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că data la care recurenta reclamantă a cunoscut, respectiv trebuia să cunoască întinderea pagubei pretinse este data anulării titlului de creanță întrucât, până la această anulare prin hotărâre judecătorească, titlul de creanță s-a bucurat de prezumția de legalitate și executorialitate conferită actelor administrative.

Recurenta-reclamantă nu putea invoca anterior un prejudiciu cauzat de lipsa de folosință a sumei achitate în temeiul titlului de creanță menționat. Rezultă, astfel, că recurenta reclamantă a cunoscut întinderea prejudiciului suferit la data anulării procesului-verbal, respectiv la data de 22.05.2013.

În acest sens pledează și considerentele Deciziei nr. 568/2007 a Curții Constituționale care, în controlul constituționalității prevederilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, a stabilit că dispozițiile art. 19 au în vedere tocmai acele situații în care, la momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent acțiune în despăgubire, dar, după soluționarea acțiunii în anulare, poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni.

În raport de data pronunțării deciziei nr. 5365 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și anume 22.05.2013, se constată că cererea în despăgubiri a fost formulată în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind promovată la data de 12.12.2013.

4.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Curtea va admite recursul și va casa sentința recurată, constatând că se impune soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1128 din 4 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2015.