Jurisdiction for administrative liability damages: civil court competence over patrimonial claims against public authorities

Decizia nr. 2200/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 1327 din 28 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, B. și Departamentul de Informare și Protecție Internă, în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că astfel cum rezultă atât din acțiunea introductivă, cât și din precizările ulterioare ale reclamantului din prezenta cauză, acesta a solicitat instanței în contradictoriu cu autoritățile pârâte obligarea la plata unor daune materiale și morale ca urmare a pretinsei nelegalități în emiterea dispozițiilor de punere la dispoziție și respectiv, de trecere în rezervă, prin care i-a încetat practic raportul de serviciu existent anterior între părți.

Curtea de apel apreciind că acțiunea are ca obiect obligarea pârâților la plata către reclamant a unor despăgubiri pentru pretinse daune materiale și morale generate de punerea la dispoziție și trecerea acestuia în rezervă, calificate ca acte administrative al căror efecte au fost încetarea raportului de serviciu al reclamantului, a stabilit competența materială de soluționare în primă instanță a acțiunii precizate în favoarea instanței de contencios administrativ prevăzută de art. 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999, precum și art. IV și art. XXIII din Legea nr. 2/2013, de imediată aplicare în materia raporturilor de serviciu, respectiv Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

2. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A., criticând soluția instanței de fond.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut a susținut în esență că deși Tribunalul București a admis excepția de necompetență și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, ea s-a pronunțat pe excepția de nelegalitate invocată, respingând-o ca inadmisibilă.

A susținut recurentul că, întrucât instanța de contencios administrativ (Tribunalul București) nu a fost sesizată de instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1 București) cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ în condițiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 554/2004 (în varianta în vigoare la data introducerii cererii), ci cu o (așa-zisă) acțiune în anulare a actului administrativ și privind "repararea pagubei" ce ar fi fost cauzată prin acesta (actul administrativ), așa cum a fost calificată de instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1 București), nu era competentă să se pronunțe asupra acestei excepții.

Recurentul a mai arătat că instanța de contencios constatând că acțiunea este o acțiune în pretenții (cu obiect patrimonial) nu în anularea actului administrativ și "repararea pagubei" (cum a fost calificat de Judecătoria Sectorului 1 București), trebuia să observe că instanța învestită cu soluționarea aceste cereri (Judecătoria Sectorului 1 București) nu a procedat conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul de a o sesiza cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ și de a suspenda judecarea cauzei și, în aceste condiții, nu trebuia să se pronunțe asupra excepției nelegalității actului administrativ, întrucât nu fusese sesizată de către instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1) cu

S-a mai arătat în motivele de recurs că în cauză se impune constatarea faptului că Tribunalul București nu a fost sesizată de Judecătoria Sectorului 1 București (ca instanță de fond) cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 .

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerului Afacerilor Interne și B. solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să fie obligați pârâții să-i plătească daune materiale în sumă de 40.000 lei și daune morale în valoare de 10.000 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost maistru militar principal și a trecut în rezervă de la Ministerul de Interne la data de 28 februarie 1999, desfășurându-și activitatea în această instituție între 01 noiembrie 1976 - 28 februarie 1999 (în perioada 01 martie 1992 - 01 decembrie 1998, fiind încadrat la Direcția Generală de Informații și Protecție Internă a Ministerului de Interne, iar începând cu luna octombrie 1998, starea sa de sănătate s-a deteriorat constant pe fondul activității profesionale, cu misiuni speciale frecvente în cadrul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă a MAI, cât și pe fondul unor acțiuni politice care urmăreau schimbări majore în structura unității înființată la 01 iulie 1998, cu precădere îndreptate împotriva cadrelor provenite din fostul Departament al Securității Statului.

Reclamantul a cuantificat daunele produse la suma de 40.000 lei cele materiale și suma de 10.000 lei, cele morale, arătând că suma de 40.000 lei reprezintă diferența de salariu pe care l-ar fi încasat pe o perioadă de 10 ani față de pensia stabilită (2.076 lei), întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 1349 C. civ. și 112 C. proc. civ.

Având în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne și B. la plata sumelor de 40.000 lei reprezentând daune materiale și 10.000 lei reprezentând daune morale în temeiul art. 1349 C. civ., Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecata nu are ca obiect un act administrativ tipic sau asimilat, astfel că nu este atrasă competența instanței de contencios administrativ, iar simpla chemare a în calitate de pârâta a unei autorități publice nu atrage aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ci competența instanței de drept comun, în speță Judecătoria Sector 1 București.

Cu privire la susținerile recurentului referitoare la soluționarea excepției de nelegalitate de către Tribunalul București, instanța de control judiciar constată că este învestită cu soluționarea recursului formulat împotriva regulatorului de competență prin care s-a stabilit doar competența de soluționare a cauzei, celelalte aspecte invocate de recurent putând face obiectul unui recurs formulat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Prin urmare se constată că în mod eronat, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București .

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 alin. (2) și (3), recursul va fi admis, iar hotărârea recurată va fi modificată, în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1327 din 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.

Procesat de GGC - GV