Insurance liability for fire damage: application of contractual exclusion clauses and allocation of appellate litigation costs

Decizia nr. 1527/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 490 din 5 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și, pe fond, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta C. SA care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.841.188 lei, cu titlu de despăgubiri.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 18.410 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, în baza contractului de asigurare a imobilelor și a altor bunuri deținute/folosite de persoane juridice, încheiat între D. SA și reclamanta A. SRL, s-a emis polița IBC nr. 0141310 din 20 martie 2012 pentru toate riscurile, adresa bunurilor asigurate fiind județul Ilfov, localitatea Pantelimon, str. x, nr. 140-142.

În cuprinsul poliței, categoriile de bunuri asigurate au fost doar mijloacele fixe și stocurile, fiind indicată pentru mijloacele fixe valoarea de înlocuire de 70.000 lei, iar pentru stocuri suma asigurată a fost evaluată la valoarea maximă de 2.800.000 lei, iar perioada de asigurare 20.03.2012-19.03.2013.

Potrivit notificării din data de 02.05.2012, asiguratul a fost notificat cu privire la faptul că C. și E. au fuzionat sub un singur nume, respectiv C., și că, începând cu data de 01.05.2012, a avut loc transferul efectiv și deplin al tuturor drepturilor și obligațiilor rezultate din contractul reclamantei la noua societate, incluzând dreptul de a încasa prime și obligația de a plăti despăgubiri.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a reținut că reclamanta A. SRL are calitatea de asigurat conform poliței IBC nr. 0141310 din 20 martie 2012, și întrucât la data de 06.05.2012 s-a produs un risc asigurat, în perioada de valabilitate a poliței, reclamanta are calitate procesuală activă.

Pe fond, s-a reținut faptul că, la data de 06.05.2012, la adresa depozitului din județul Ilfov, localitatea Pantelimon, str. x, nr. 140-142, aparținând reclamantei a avut loc un incendiu și așa cum rezultă din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, consecințele evenimentului au fost următoarele: au ars accesorii și piese auto conform stocului de inventar din gestiune, acoperișul structură de rezistență, rafturile metalice s-au contorsionat, iar dotarea cu utilități a fost distrusă. Printre bunurile salvate au fost menționate corpul administrativ (birouri și grup sanitar) cu dotarea acestora în proporție de 90%, 10% fiind elemente din plastic.

A fost indicat locul în care s-a declanșat incendiul, respectiv depozitul de materiale combustibile, iar sursa probabilă de aprindere a fost indicată drept scurt circuit electric, iar mijlocul care putea produce aprinderea a fost un cablu, conductor electric defect sau neizolat corespunzător, prin neobservarea la timp.

Una din obligațiile stabilite în sarcina asiguratului (art. 6.2, teza 6.2.2 și 6.2.3 din contractul de asigurare) viza înștiințarea imediată (maximum 48 ore, în funcție de situație) a organelor de poliție, unităților de pompieri sau alte organe de cercetare, respectiv înștiințarea Asigurătorului, în scris, despre producerea evenimentului asigurat, în termen de 48 h de la producerea acestuia sau de la luarea la cunoștință, furnizând informații cu privire la data, locul, cauzele și împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat, natura și întinderea pagubei.

S-a reținut de către prima instanță faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile sus-menționate, dovadă stând în acest sens inclusiv adresa aflată la dosarul cauzei, în care se sublinia faptul că paguba a fost produsă mijloacelor fixe și stocurilor de marfă, adresă transmisă asigurătorului prin fax și e-mail, conform dovezilor aflate la dosar.

S-a constatat că deși pârâta a invocat prin întâmpinare lipsa mandatului acordat de societatea asigurată avocatului semnatar al notificării, nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte că la acel moment ar fi contestat existența și limitele mandatului respectiv.

La data de 24.05.2012, s-a întocmit de către asigurător, prin SC E. SRL, procesul-verbal de constatare a daunelor la bunuri și clădiri, în cuprinsul căruia se consemna inclusiv declarația reprezentantului asiguratului, conform căreia firma F. care asigura paza și monitorizarea a descoperit incendiul, a anunțat pompierii și asiguratul; s-au stabilit totodată și actele necesare pentru completarea dosarului de daună: contract închiriere depozit, contract F. și acte contabile stoc marfă, inventar mijloace fixe. Acesta este încă un motiv în plus pentru care prima instanță, reținând că i-au fost comunicate pârâtei la acea dată toate aceste documente, a apreciat că nu se impunea efectuarea în cauza de față a unei expertize specialitatea procese pirogene, la un interval atât de mare față de data producerii incendiului.

De asemenea, s-a observat faptul că, prin rezoluția din data de 31.10.2012 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. x/P/2012, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., din actele dosarului rezultând că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane.

S-a mai reținut că din corespondența aflată la dosar a rezultat conduita de bună-credință a reclamantei care a încercat să răspundă oricăror solicitări în vederea soluționării dosarului de daună, sens în care a comunicat asigurătorului, printre altele, contractul de închiriere cu proprietarii depozitului, contractul de monitorizare cu firma de pază F., regulamentul de ordine interioară, contractul de furnizare energie electrică, autorizația de construire, proiectul instalației electrice, etc.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta a comunicat în permanență orice documente contabile deținea, cum ar fi cele menționate în adresele de la dosar, din data de 25.06.2012, însă date fiind consecințele de amploare ale incendiului, reclamanta a precizat că balanțele lunare și fișele conturilor 3711 și 3712 se găseau în arhivă (atât pe suport electronic, cât și pe suport de hârtie), iar reconstituirea acestor balanțe ar fi în fapt imposibilă, fiind necesară așteptarea unor răspunsuri și facturi în duplicat de la aproximativ 25 de furnizori externi, cel puțin 1.000 de clienți interni, pentru aproximativ 25.000 de coduri/tipuri de produse.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta a depus eforturi semnificative pentru reconstituirea documentelor contabile, procedând inclusiv la efectuarea unei expertize contabile extrajudiciare, raport pe care l-a comunicat pârâtei.

Totodată, în raport de definiția de la pct. 2.1 din contract, Tribunalul a apreciat că incendiul produs la depozitul deținut de reclamantă, din data de 06.05.2012, reprezintă un risc asigurat, astfel cum a fost el definit de părți.

Părțile au agreat prin art. 4 faptul că bunurile se asigură la valoarea declarată de asigurat, determinată la data încheierii contractului pentru toate categoriile de bunuri, așadar fără o prealabilă identificare, expertizare, sau evidențiere în vreo anexă sau condiționare în raport de dreptul de proprietate și suma asigurată a fost stabilită în funcție de opțiunea asiguratului.

Astfel, a fost indicată pentru mijloacele fixe valoarea de înlocuire de 70.000 lei, iar pentru stocuri suma asigurată a fost evaluată la valoarea maximă de 2.800.000 lei.

S-a mai reținut că potrivit art. 7.10 din contractul părților, despăgubirile se plătesc de către asigurător, la solicitarea asiguratului, în lei/echivalent lei la cursul de schimb al B.N.R. valabil la data plății, în maximum 15 zile lucrătoare, respectiv 30 zile lucrătoare (în cazul producerii riscului de furt) de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător.

S-a reținut că nu devine incident niciunul din motivele de excludere de la plata despăgubirii, menționate în cuprinsul art. 3 intitulat «excluderi», și deci nici cele prevăzute de art. 3.14, 3.15 sau 3.21.

Prima instanță a procedat în cauză la administrarea probei cu expertiză contabilă, iar expertul desemnat G. a menționat că informațiile necesare referitoare la mijloacele fixe distruse în incendiul din 06.05.2012 nu au putut fi obținute din documentele primare de gestiune, deoarece lipsesc facturile de achiziție a acestora, registrul mijloacelor fixe și fișa mijlocului fix, astfel că nu au putut fi identificate și stabilite gradul de uzură, întrebuințare și stare de întreținere pe fiecare mijloc fix în parte, împrejurare pe care instanța a considerat-o drept una obiectivă, în raport de consecințele incendiului.

Cu toate acestea, a subliniat expertul faptul că din documentele contabile de sinteză reconstituite de la D.G.F.P. Ilfov, respectiv din bilanțul contabil întocmit la 31.12.2011 rezultă situația globală, pe categorii de mijloace fixe la valoare brută, amortizarea cumulată și valoarea netă contabilă a mijloacelor fixe aflate în sold la 31.12.2011.

În ceea ce privește determinarea stocurilor de marfă la data producerii incendiului, expertul a menționat că potrivit datelor prezentate în tabelele nr. 2-4 la expertiză a rezultat că valoarea stocului de marfă identificată la data producerii incendiului, de 06.05.2012 este de 3.510.609 lei, compus din stocul inițial de la 31.12.2008 plus intrări-ieșiri aferente perioadei ianuarie 2009 - mai 2012, indicându-se totodată modul de calcul.

Conform datelor prezentate în tabelele nr. 2-5 a mai rezultat că au fost identificate în perioada 01.01.2009-05.05.2012, prin prelucrarea datelor din declarațiile fiscale reconstituite nr. 390, Intrastat și bilanțuri contabile, achiziții intracomunitare în valoare totală de 3.939.397 lei și tranzacții legate de vânzarea acestora în valoare de 2.878.227 lei.

De asemenea, a concluzionat expertul în sensul că valoarea de achiziție a stocului de marfă al societății reclamante la data de 06.05.2012 era de 3.510.609 lei.

Pe cale de consecință, date fiind particularitățile speței, prin raportare la convenția părților, a rezultat că valoarea maximă care poate fi despăgubită pentru categoria stocului de marfă a fost stabilită la suma de 2.800.000 lei.

În ceea ce privește însă aplicarea franșizei de 2% din suma asigurată/ eveniment categorie de bunuri, tribunalul a reținut că această cotă a fost menționată în cuprinsul poliței cu mențiunea expresă „pentru riscul de cutremur”, împrejurare care nu este incidentă însă în cauza de față.

Pentru aceste motive, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii, instanța s-a raportat la valoarea de 41.188 lei și nu la cea indicată de expert, respectiv 40.364 lei.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 1270 C. civ., apreciind ca fiind dovedite și justificate pretențiile formulate de către reclamantă, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.841.188 lei cu titlu de despăgubiri și în temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei, prima instanță a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 18.410 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariul de expert.

Prin decizia civilă nr. 1697/A din 29 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA împotriva încheierii din 09.04.2013 și a sentinței primei instanțe, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.837.223 lei, cu titlu de despăgubiri. A admis cererea expertului H. de majorare a onorariului și în consecință, a obligat intimata A. SRL la plata diferenței de onorariu în sumă de 2.640 lei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 16.784,4 lei reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar și 2.000 lei, cu titlu de onorariu expert în apel.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 18.09.2014, instanța de apel a încuviințat apelantei proba cu efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea valorii despăgubirilor în conformitate cu polița de asigurare și cu documentele contabile și a respins ca neutilă în raport de criticile invocate în apel, proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea procese pirogene.

Raportul de expertiză tehnică cotabilă efectuat de dl. expert I. a fost contestat de către intimata SC A. SRL și la termenul din 19.03.2015, Curtea a încuviințat în temeiul dispozițiilor art. 212 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea de efectuare a unei noi expertize de către un alt expert care să răspundă celor trei obiective fixate prin încheierea de admitere a probelor.

S-a efectuat în cauză o nouă expertiză contabilă de către dl. expert H., iar obiecțiunile formulate de către apelantă față de concluziile raportului de expertiză au fost respinse pentru motivele reținute în practicaua încheierii de dezbateri și de amânare a pronunțării din data de 15.10.2015.

Analizând sentința atacată și încheierile premergătoare apelate prin prisma criticilor invocate și având în vedere materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Apelanta a criticat încheierea de ședință din 09.04.2013 prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii prin raportare la prevederile art. 7201 C. proc. civ. susținând că prin întâmpinare a invocat excepția prematurității acțiunii pe care instanța de fond a calificat-o ca inadmisibilitate fără a pune în dezbaterea părților acest aspect, și că greșit s-a reținut că nu ar fi contestat înscrisul depus de către reclamantă ca dovadă a efectuării procedurii prealabile de convocare la conciliere anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Verificând susținerile apelantei, s-a constatat că prima instanță nu a procedat la o calificare a excepției invocate de către pârâtă, excepție care se referă la nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 7201 C. proc. civ., excepție denumită fie a prematurității, fie a inadmisibilității.

De altfel, s-a reținut că la dosar fond se află înscrisurile prin care reclamanta a dovedit că a respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ., în sensul că a trimis pârâtei SC C. SA prin intermediul executorului judecătoresc o invitație la conciliere la data de 08.10.2012, împrejurare necontestată de către apelantă.

Scopul instituirii acestei proceduri este acela al încercării de soluționare amiabilă a disputei dintre părți, or, faptul că nu s-a mai încheiat procesul-verbal de conciliere directă la data stabilită prin invitație demonstrează că părțile nu au ajuns la o rezolvare amiabilă, ceea ce este de altfel indubitabil având în vedere susținerile contrare din întâmpinarea depusă de pârâtă față de cererea de chemare în judecată. Astfel instanța de apel a considerat că în mod judicios a apreciat prima instanță că o interpretare excesiv de formalistă a dispozițiilor art. 7201 C. proc. civ. ar duce la împiedicarea accesului părții la justiție, contrar prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, s-a apreciat că este neîntemeiată critica adusă încheierii de ședință din 09.04.2013.

Cât privește criticile privind încheierea de ședință din 14.11.2013, instanța de apel a constatat că aceasta este, contrar afirmațiilor apelantei, amplu și temeinic motivată, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, s-a reținut că nici în fața instanței de fond și nici în calea de atac nu s-a dovedit de către apelantă că realizarea raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă de către d-na expert s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 208 C. proc. civ. care să producă părții o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză și implicit a hotărârii instanței de fond. S-a mai reținut că din actele și lucrările dosarului rezultă că împreună cu raportul de expertiză au fost depuse dovezile de convocare ale părților pentru data de 19.07.2013 când s-a încheiat un proces-verbal prin care s-a constatat că nu au fost depuse de către reclamantă documentele contabile solicitate. Apelanta însăși prin cererea de apel învederează că pentru data de 28.08.2013 a fost convocată telefonic la data de 26.08.2013 de către d-na expert, dată când ambele părți prin cei doi experți consilieri au fost prezente și au semnat fără obiecțiuni procesul-verbal încheiat cu această ocazie, când au fost prezentate de către reclamantă înscrisurile pe baza cărora s-a întocmit raportul de expertiză și totodată, expertul-parte al apelantei a avut la dispoziție un termen pentru a studia înscrisurile și a-și exprima propria opinie.

S-a mai reținut că susținerile pârâtei sunt contradictorii, în sensul că pe de o parte, se susține că raportul de expertiză a fost depus la dosar de către d-na expert fără a avea documentele contabile justificative, iar pe de altă parte, aceeași apelantă afirmă în același paragraf că la data de 28.08.2013 i-au fost înmânate expertului înscrisuri și documente din partea reclamantei.

Având în vedere că art. 208 C. proc. civ. nu stipulează o nulitate absolută, expresă ci doar posibilitatea desființării actului procedural întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale în situația dovedirii vătămării părții, vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel, conform art. 105 alin. (2) același cod, or, în cauză, nu s-a dovedit nici o vătămare a drepturilor procesuale ale apelantei, astfel cum a apreciat prima instanță.

Referitor la respingerea cererii pârâtei din cadrul obiecțiunilor la raport, de efectuare a unei expertize contrarii, s-a reținut că este atributul suveran al instanței de judecată aprecierea utilității unei probe.

Instanța a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, dar acest lucru nu înseamnă că s-a pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care a fost sesizată sau că la deliberare nu a avut în vedere aspectul esențial pus în discuție și anume utilitatea administrării probei pentru lămurirea litigiului.

În fine, în ceea ce privește critica apelantei potrivit căreia greșit s-a respins excepția nulității raportului de expertiză realizat de d-na expert, pentru argumentul antepronunțării expertului, s-a reținut că în mod legal și just a constatat instanța de fond că indiferent de prima poziție a expertului, la momentul primirii înscrisurilor solicitate era normal să-și formuleze opinia pentru care a fost însărcinat de către instanță, fiind chiar obligatorie exprimarea poziției sale în calitate de specialist desemnat în acest scop. În legătură cu această chestiune, instanța a constatat și că partea nu a formulat o cerere de recuzare a expertului pentru motivul antepronunțării în conformitate cu prevederile art. 204 C. proc. civ.

De asemenea, s-a apreciat a fi neîntemeiată critica în ceea ce privește soluția de respingere a cererii pârâtei de efectuare a unei expertize tehnico judiciare de specialitate în procese pirogene întrucât, contrar susținerilor apelantei respectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil nu obligă instanța să încuviințeze administrarea unui probatoriu care nu este util și concludent lămuririi litigiului cu care este sesizată.

Pentru aceste argumente de fapt și de drept, s-au constatat a fi neîntemeiate motivele de apel formulate împotriva încheierii din 14.11.2013.

În ceea ce privește hotărârea atacată apelanta a formulat în esență următoarele critici: 1. nemotivarea hotărârii; 2. soluția a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 2215 C. civ. deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al mijloacelor fixe și nici cea de proprietar al stocurilor de marfă asigurate prin polița de asigurare încheiată de către părți; 3. instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu încălcarea dispozițiilor art. 2217 C. civ. deoarece reclamanta în calitate de asigurat nu și-a îndeplinit obligația de reconstituire a documentelor contabile justificative în vederea stabilirii și evaluării daunei și a cuantumului despăgubirilor și prin modul de interpretare a cauzelor de excludere de la despăgubire 4. obligarea pârâtei la plata despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 7.6.1. - 7.6.2 din Condițiile generale ale contractului de asigurare și cu nerespectarea art. 2217 C. civ., dar și în temeiul unui raport de expertiză contabilă întocmit în lipsa documentelor justificative.

Critica privind nemotivarea sentinței s-a apreciat a fi neîntemeiată având în vedere că prima instanță a expus pe larg situația de fapt reținută ca premisă, precum și toate argumentele de fapt și de drept ce au conturat raționamentul logico-juridic pe care și-a întemeiat soluția, fiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. SRL, s-a constatat că prima instanță în mod corect a analizat raportul juridic dedus judecății, respectiv cine este titularul dreptului subiectiv și deci are calitate procesuală activă în cauză. Litigiul dintre părți s-a născut din contractul de asigurare nr. IBC nr. 0141810 din 20 martie 2012 încheiat între reclamanta A. SRL în calitate de asigurat, beneficiar al asigurării și pârâta SC C. SA în calitate de asigurător, obiectul litigiului fiind acela de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor datorate asiguratului în baza acestei poliței de asigurare ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat, așadar fiind de natura evidenței că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză în calitatea sa de titular al dreptului subiectiv derivat din acest raport juridic.

S-a mai reținut că nici dispozițiile din C. civ. evocate de către apelantă, art. 1270 și art. 2215 și nici prevederile din contractul de asigurare încheiat de către părți nu prevăd obligația dovedirii de către partea contractantă și beneficiară a asigurării că este titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul asigurării.

Totodată, s-a constatat că reclamanta a dovedit existența interesului ca o condiție intrinsecă a calității procesuale active, interes ce rezultă din toate documentele contabile prezentate care atestă că mărfurile asigurate sunt înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în categoria stocurilor, dovada că au fost achiziționate mărfurile conform declarațiilor fiscale, iar mijloacele fixe sunt înregistrate în bilanțul contabil al reclamantei în categoria imobilizărilor corporale.

Referitor la interpretarea eronată de către prima instanță a clauzelor din contractul de asigurare privind cazurile de excludere de la plata despăgubirilor, s-a reținut că art. 6.3.5 din condițiile generale ale poliței de asigurare prevede următoarele: asigurătorul este îndreptățit să refuze plata despăgubirii în cazul în care nu s-a putut determina cauza sau mărimea reală a daunei din cauza asiguratului care, în cazul producerii evenimentului asigurat (art. 6.2.2) nu a înștiințat imediat (48 ore) organele de poliție, pompieri, primărie și asigurătorul, furnizând informații cu privire la locul, data, cauzele și împrejurările producerii evenimentului, și să pună la dispoziția asigurătorului toate informațiile și documentele cerute.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală de a informa asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat și a luat măsuri cu privire la reconstituirea documentelor financiar contabile distruse în incendiul din 06.05.2012, documente ce au permis întocmirea rapoartelor de expertiză contabilă în fața instanței de fond și în calea de atac.

În ceea ce privește lipsa balanțelor contabile și a fișelor conturilor 3711, 3712 și 4451 invocată de către apelantă, s-a apreciat că este complinită prin depunerea la dosar a documentelor contabile de sinteză reconstituite de către reclamantă, la dosar existând o amplă corespondență care relevă buna-credință a reclamantei care a răspuns solicitărilor asigurătorului și a comunicat acestuia actele și documentele necesare evaluării pagubei și stabilirii cuantumului despăgubirii.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului invocată de către pârâtă, s-a reținut că atât timp cât asiguratul și asigurătorul se obligă la câte o prestație fiecare, contractul de asigurare este sinalagmatic, principala obligație a asiguratului fiind aceea de a plăti prima de asigurare iar obligația asigurătorului - de plată a indemnizației de asigurare în momentul survenirii riscului asigurat. Însă, prestațiile la care dă naștere contractul nu sunt simultane astfel că excepția de neexecutare a contractului este atenuată, potrivit tuturor opiniilor doctrinare. Proba nr. 1 din prima de asigurare a fost achitată de către reclamantă astfel că la momentul intervenirii riscului asigurat apelanta nu mai putea invoca excepția de neexecutare a contractului, ținând seama și de faptul că asiguratul și-a îndeplinit în termen obligația de informare a asiguratorului cu privire la intervenirea riscului asigurat și a efectuat toate demersurile pentru reconstituirea documentelor contabile distruse în incendiu în vederea întocmirii dosarului de daună și stabilirii cuantumului despăgubirii, astfel încât excepția de neexecutare a contractului s-a apreciat că nu are o justificare temeinic motivată așa cum de altfel a concluzionat și prima instanță.

În ceea ce privește refuzul acordării despăgubirilor justificat de existența cazurilor de excludere prevăzute de art. 3.14 din condițiile generale la contractul de asigurare și anume că, potrivit procesului-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012 încheiat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, cauza probabilă a acestuia a fost un scurt circuit electric, mai precis un cablu electric defect sau neizolat corespunzător și neobservat la timp, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3.14, 3.15 și 3.21 din Condițiile generale la contractul de asigurare, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru daune produse bunurilor asigurate de acțiunea normală a curentului electric survenite din orice motiv, dacă acestea nu au fost urmate de incendiu, daune produse bunurilor asigurate în cazul în care se constată că nu există autorizațiile legale de construcție și funcționare emise de organele în drept sau daunele produse/agravate prin nerespectarea de către asigurat a condițiilor pe baza cărora au fost acordate acestea și daune produse/agravate din neglijența gravă a asiguratului. Or, din procesul-verbal de intervenție încheiat de autorități cu ocazia incendiului nu rezultă că daunele asiguratului s-au produs din neglijența gravă a acestuia.

În acest sens, s-a mai reținut și că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. x/2012 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., ceea ce înseamnă că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane și deci nu se poate vorbi de neglijență gravă a asiguratului pentru a fi incidente dispozițiile art. 3.21 din contract privind excluderea de la plata despăgubirii.

Referitor la suma acordată cu titlu de despăgubiri și modul de calcul al acesteia, apelanta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 7.6.1. și 7.6.2 din Condițiile generale la contractul de asigurare. În speță, a fost daună totală, atât mijloacele fixe cât și stocurile de mărfuri fiind distruse în incendiul din 06.05.2012, așa cum rezultă din procesul-verbal de intervenție al I.S.U.

Potrivit poliței de asigurare nr. IBC0141310 din 20 martie 2012, mijloacele fixe au fost asigurate la valoarea de înlocuire iar stocurile de mărfuri la valoarea maximă de 2.800.000 lei.

Prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 2.841.188 lei compusă din 2.800.000 lei, valoarea maximă pentru categoria stoc marfă și 41.118 lei despăgubiri pentru mijloacele fixe calculate la valoarea de înlocuire potrivit constatărilor și concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat de către d-na expert G.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă întocmit în apel, s-a constatat că valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe la data producerii incendiului este de 39.373 lei și întrucât reclamanta nu a formulat nici o obiecțiune față de această concluzie, s-a considerat că această sumă reprezintă despăgubirea pentru mijloacele fixe calculată la valoarea de înlocuire.

Totodată, critica apelantei în sensul că prima instanță nu a făcut aplicarea prevederilor art. 2206 alin. (6) C. civ. conform cărora asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârșitul anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizație cuvenită asiguratului sau beneficiarului s-a constatat a fi întemeiată. Așadar, din suma totală trebuiau scăzute și cele trei rate de asigurare datorate de intimată până la sfârșitul anului (717X3), astfel că despăgubirea este în cuantum de 2.837.223 lei (2.800.000 + 37.223).

Concluzionând, instanța de apel a reținut că apărarea principală a apelantei referitoare la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de reconstituire a documentelor contabile justificative este neîntemeiată și prin urmare, refuzul asigurătorului de acordare a despăgubirii este nejustificat, asiguratul fiind îndreptățit potrivit poliței de asigurare și dispozițiilor art. 1270 și art. 2214 C. civ. să primească despăgubiri diminuate astfel cum s-a arătat anterior.

Împotriva deciziei nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs atât reclamanta A. SRL, cât și pârâta C. SA.

Recursul reclamantei A. SRL

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a diminua cheltuielile de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la plata cărora a fost obligată, de la suma de 16.784,4 lei la suma de 23,50 lei.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a susținut că prin decizia recurată instanța de apel a dispus obligarea sa la plata către pârâtă a sumei de 16.784,4 lei reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel, soluția fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 274 C. proc. civ.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă că din cererea de apel rezultă că C. SA a criticat hotărârea tribunalului în întregime susținând că Intercar nu are dreptul la nicio sumă cu titlu de despăgubiri întrucât ar fi incidentă clauza de excludere de la despăgubire prevăzută de art. 6.3.5. din condițiile generale contractuale.

Instanța de apel a constatat că această critică nu este întemeiată, Intercar fiind îndreptățită la încasarea despăgubirilor, însă cuantumul acestor despăgubiri nu a fost corect determinat în fața instanței de fond, fiind diminuat cu suma de 3.965 lei.

În aceste condiții, apreciază recurenta-reclamantă că instanța de apel trebuia să rețină și culpa C. SA în promovarea apelului și să reducă valoarea cheltuielilor de judecată imputate Intercar, proporțional cu valoarea pretențiilor diminuate.

Astfel, prima instanță a dispus obligarea C. SA la plata sumei de 2.841.188 lei cu titlu de despăgubiri iar Curtea de Apel la plata sumei de 2.837.223 lei, despăgubirile fiind diminuate cu aproximativ 0,14%.

În aceste condiții, apreciază recurenta-reclamantă că din suma achitată de către C. SA cu titlu de taxă judiciară de timbru, Intercar ar putea fi obligată numai la plata sumei de 23,50 lei (16.784,4 lei x 0,14% = 23,50 lei).

Recursul pârâtei C. SA

Prin memoriul depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a încheierilor de ședință din 18.09.2014, 19.03.2015 și 16.04.2015 pronunțate de aceeași instanță.

În temeiul art. 103 C. proc. civ., a formulat cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, restabilirea situației anterioare prin repunerea părților în situația anterioară, iar, în subsidiar, admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și obligarea intimatei-reclamante SC A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.940 lei din fond, în cuantum de 18.785 lei din apel și din recurs.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului, a solicitat recurenta să se constate că termenul de recurs a început să curgă la data de 17.02.2016, având în vedere că prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, a indicat sediul procesual ales la Cabinet de Avocat K. din București, sector 5.

Sentința primei instanțe a fost comunicată la sediul procesual ales iar prin apelul formulat împotriva acesteia, s-a indicat același sediu ales, indicat de altfel prin toate cererile depuse la dosarul cauzei.

Prin decizia recurată s-a menționat în mod greșit că SC C. SA are sediul ales la S.C.A. L. din București, sector 1, aspect pe care l-a luat la cunoștință la data de 17.02.2016.

A mai arătat recurenta că prin citația comunicată societății la data de 16.02.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a comunicat la sediul procesual ales din București, sector 5, cererea de recurs formulată de reclamanta SC A. SRL, termenul de judecată fiind stabilit la data de 29.09.2016, deși decizia recurată nu i-a fost comunicată nici la sediul său social și nici la sediul procesual ales.

Totodată, a arătat recurenta că la data de 17.02.2016, prin cererile depuse în dosarul de recurs a luat la cunoștință de decizia civilă nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

A învederat recurenta că atât cererea de recurs, cât și cererea de repunere în termen au fost formulate în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, respectiv de la data la care a luat la cunoștință de decizia atacată, 17.02.2016, termen ce s-ar fi împlinit la data de 04.03.2016.

În continuare, în strânsă legătură cu criticile formulate anterior, recurenta a susținut că prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

A solicitat recurenta să se constate că procedura de comunicare a deciziei civile nr. 1697/A din 29.10.2015 nu a fost legal îndeplinită, iar hotărârea nu i-a fost comunicată, fiind încălcate dispozițiile art. 303 alin. (6) C. proc. civ., iar vătămarea sa constă în faptul că reclamanta a solicitat executarea silită a deciziei recurate, executare silită ce a format obiectul dosarului de executare nr. x/2016 al B.E.J. L., iar ca urmare a executării silite prin poprirea conturilor sale, la data de 27.01.2016 a fost virată executorului judecătoresc suma de 2.858.752,33 lei, fiindu-i încălcat dreptul de a formula recurs și cerere de suspendare a executării silite a deciziei recurate.

În continuare, a susținut recurenta că încheierea din 18.09.2014 și hotărârea recurată au fost pronunțate cu încălcarea legii și că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că prin încheierea din 18.09.2014, instanța de apel a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene ca neutilă în raport de criticile invocate în apel, considerente reluate în decizia recurată, decizia fiind pronunțată exclusiv în baza celui de-al doilea raport de expertiză contabilă întocmit în cauză de dl. expert H.

A arătat recurenta că motivarea dată soluției de respingere a probei cu expertiza în specialitatea procese pirogene și incendii este străină de natura pricinii întrucât prin al cincilea motiv de apel a criticat sentința apelată prin prisma respingerii probei cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii.

Deși a criticat sentința apelată prin prisma respingerii probei cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene, instanța de apel, în mod similar, a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.

Prin motivele de apel a invocat și faptul că sentința apelată cuprinde motive contradictorii întrucât deși instanța de fond a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii, a analizat prin hotărârea pronunțată cazurile de excludere de la despăgubire reținând ca incendiul produs în data de 06.05.2012 reprezintă un risc asigurat, „în cauza de față, nu devine incident niciunul din motivele de excludere de la plata despăgubirii, menționate în cuprinsul art. 3 intitulat «Excluderi» și deci nici cele prevăzute de art. 3.14, 3.15. sau 3.2.1.”

Or, nici încheierea din data de 18.09.2014 și nici decizia recurată nu cuprind, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivele pentru care instanța de apel a înlăturat motivul de apel cu privire la respingerea probei cu expertiză specialitatea procese pirogene și incendii de către instanța de fond și, în mod contradictoriu, analiza cazurilor de excludere de la despăgubire efectuată de instanța de fond.

A mai arătat recurenta că numai prin efectuarea expertizei în specialitatea procese pirogene, reclamanta putea dovedi că incendiul produs este un risc asigurat prin contractul de asigurare facultativă, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ. Prin efectuarea expertizei contabile, se face dovada doar a cuantumului prejudiciului, or, în speță, așa cum rezultă din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, sunt incidente cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale.

Totodată, a mai arătat recurenta că deși instanța de apel a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii prin încheierea din 18.09.2014, a analizat parțial în considerentele deciziei recurate cazurile de excludere de la despăgubire, situație în care apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii.

A mai susținut recurenta că atât prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond cât și prin cererea de apel, a invocat faptul că în speță sunt incidente cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale rap. la art. 1270 C. civ., astfel cum rezultă din administrarea probei cu înscrisuri, respectiv dosarul de daună nr. IBC/MB/200107/12.

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a încheiat procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, semnat de reprezentantul legal al reclamantei la momentul producerii incendiului, fără obiecțiuni, în care s-a consemnat că împrejurarea determinantă a incendiului a constituit-o conductor cablu electric defect sau neizolat corespunzător și neobservarea la timp, rezultând astfel incidența în speță a cazului de excludere de la despăgubire prevăzut de art. 3.21 din condițiile generale contractuale, respectiv neglijența gravă a asiguratului, dar și cel prevăzut de art. 3.15 din condițiile generale contractuale, respectiv nerespectarea condițiilor în baza cărora a fost acordată autorizația P.S.I. de funcționare.

Deși instanța de apel a reținut că din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012 nu rezultă că daunele asiguratului s-au produs din neglijența gravă a acestuia, referindu-se și la rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., ceea ce înseamnă că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane deci nu se poate vorbi de neglijența gravă a asiguratului pentru a fi incidente dispozițiile art. 3.21 din contract privind excluderea de la plata despăgubirii, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat, ci numai hotărârea instanței penale.

Apreciază recurenta că prin modul de interpretare a cazurilor de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, persoanele fizice și juridice sunt obligate să respecte reglementările tehnice și dispozițiile de apărare împotriva incendiilor și să nu primejduiască, prin deciziile și faptele lor, viața, bunurile și mediul, iar conform art. 51 alin. (1), proiectarea, executarea, verificarea, întreținerea și repararea sistemelor și instalațiilor de apărare împotriva incendiilor, efectuarea lucrărilor de termoprotecție și ignifugare, de verificare, întreținere se efectuează de către persoane fizice și juridice atestate.

Conform art. 81 din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007 privind norme generale de apărare împotriva incendiilor, exploatarea sistemelor, instalațiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor, mașinilor și utilajelor de orice categorie se face conform reglementarilor tehnice specifice iar exploatarea acestor mijloace tehnice cu defecțiuni, improvizații sau fără protecția corespunzătoare față de materialele sau substanțele combustibile din spațiul în care sunt utilizate este interzisă.

A susținut recurenta că din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012 rezultă că reclamanta și-a încălcat obligația legală prevăzută de art. 81 din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007 rap. la art. 6 din Legea nr. 307/2006 întrucât a utilizat un conductor electric defect sau neizolat corespunzător în depozitul de materiale combustibile unde s-a declanșat și incendiul, nerespectarea normelor P.S.I. constituie cazul de excludere de la despăgubire prevăzut de art. 3.15 din condițiile generale contractuale.

Față de cele învederate, a solicitat recurenta să se constate că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a analizat parțial cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale, înlăturând atât aspectele invocate prin motivele de apel dar și dispozițiile Legii nr. 307/2006 și procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012.

În continuare, a susținut recurenta că încheierile din 19.03.2015, 16.04.2015 și hotărârea atacată au fost pronunțate cu încălcarea legii, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 18.09.2014, instanța de apel a încuviințat proba cu expertiza contabilă, iar în raportul de expertiză, dl. expert I. a arătat că în raport cu faptul că reclamanta nu a reușit să procedeze la reconstituirea evidenței contabile corespunzător cerințelor legale, nu se poate stabili valoarea reală de înlocuire a mijloacelor fixe distruse în incendiul din data de 06.05.2012 și de a se determina stocurile de marfă la data producerii incendiului, 05.06.2012, respectiv a vechimii și stabilirea valorii reale a stocurilor de marfă la aceeași dată.

Deși a învederat instanței de apel că prin încuviințarea unei noi expertize se încalcă dreptul la un proces echitabil întrucât prima instanță a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, deși ceruse efectuarea unei expertize contrarii, instanța de apel a încuviințat, în temeiul art. 212 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize, în condițiile în care, în dosarul de daună s-a decis respingerea de la plata despăgubirii;, întrucât reclamanta nu și-a reconstituit documentele contabile, conform obligației care îi incumba potrivit art. 26 din Legea nr. 81/1991.

Astfel, a susținut recurenta că i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil și, mai mult decât atât, ambele instanțe de fond și-au încălcat obligația aflării adevărului în cauză, obligație care le incumba potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de efectuare a expertizei contrarii solicitată în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ci asupra cererii de efectuare a unei noi expertize și a respins proba cu expertiza specialitatea procese pirogene, iar, instanța de apel a înlăturat nemotivat expertiza tehnică contabilă efectuată de dl. expert I. și a încuviințat reclamantei o nouă expertiză motivat de faptul că trebuie determinat prejudiciul.

În acest sens, recurenta a invocat și dispozițiile art. 129 alin. (51) C. proc. civ., apreciind că în speță este îndrituită să invoce refuzul instanței de apel de a se pronunța cu privire la probele pe care le-a propus în condițiile legii și a încuviințat o nouă expertiză reclamantei.

A mai susținut recurenta că argumentele invocate de reclamantă în susținerii cererii de efectuare a unei noi expertize nu sunt reale, au fost de natură să inducă în eroare instanța de judecată care a încuviințat cererea acesteia.

Prin încheierea din 16.04.2015, instanța de apel a respins cererea recurentei de revenire asupra încuviințării unei noi expertize contabile și deși a solicitat să dispună decăderea intimatei-reclamante din probă cu o nouă expertiză contabilă întrucât nu a făcut dovada achitării onorariului de expert stabilit în sarcina sa prin încheierea din 19.03.2015, instanța de apel a respins cererea motivat de faptul că nu a prevăzut sancțiunea, punând în vedere intimatei să achite onorariul și lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a se face dovada achitării, or, potrivit art. 170 alin. (4) C. proc. civ., neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la alin. (1) atrage decăderea pentru acea instanță din dovada încuviințată.

Având în vedere cele susținute, a solicitat recurenta să se constate că încheierea din 16.04.2015 și hotărârea au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 170 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ.

În continuare, subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate cu privire la încheierea din 14.11.2013 pronunțată de prima instanță, analizând motivul de apel invocat doar prin prisma faptului că pârâta nu a făcut dovada că raportul de expertiză contabilă întocmit de d-na expert G. s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., reținând că nu a formulat cerere de recuzare a expertului desemnat.

A arătat recurenta că prin motivele de apel a invocat faptul că încheierea din 14.11.2013 prin care prima instanță a respins excepția nulității raportului de expertiză contabilă apreciind că nu a fost probat nici un motiv de nulitate și nici vreo vătămare, cuprinde motive străine de natura pricinii întrucât instanța de fond a motivat ca ar fi invocat faptul că în 28.08.2013, d-na expert G. nu a convocat părțile, conform art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

În mod similar, și instanța de apel a reținut că s-ar fi invocat încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., în realitate, s-a invocat nulitatea raportului de expertiză contabilă pentru faptul că ulterior convocării la expertiză în data de 19.07.2013, și exprimării de către d-na expert a părerii că nu poate efectua raportul de expertiză în lipsa documentelor contabile solicitate, d-na expert a primit din partea reprezentanților reclamantei înscrisuri - însă nu cele solicitate prin convocator - în lipsa recurentei și fără a efectua o convocare în acest sens, astfel încât ambele părți să aibă posibilitatea să dea explicații sau să formuleze obiecții, conform art. 21 lit. a) și b) din O.G. nr. 2/2000 rap. la art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, apreciază recurenta că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat aceste motive de apel, reținând doar că dispozițiile art. 208 C. proc. civ. nu stipulează o nulitate absolută.

Deși prin procesul-verbal încheiat în data de 19.07.2013, cât și prin adresa din aceeași dată, d-na expert I. și-a spus părerea cu privire la pricină în sensul că în lipsa documentelor solicitate prin convocator nu poate efectua expertiza tehnică contabilă, în data de 28.08.2013, în prezența reprezentanților convenționali ai părților, a prezentat raportul de expertiză contabilă care nu cuprinde mențiuni referitoare la procesul-verbal și adresa din 19.07.2013 încheiate ca urmare a convocării.

Totodată, a arătat recurenta că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a analizat criticile sale, ci a reținut doar că nu a formulat o cerere de recuzare a expertului desemnat, și nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat motivele de apel cu privire la nulitatea raportului de expertiză, precum și apărările referitoare la vătămarea ce i-a fost produsă.

În continuare, a arătat recurenta că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea Deciziei nr. 33 din 16.04.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii întrucât instanța de apel trebuia să se pronunțe cu prioritate, printr-o hotărâre intermediară, cu privire la motivele de nulitate a sentinței apelate invocate în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurentă vizează respingerea de către instanță a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei apreciind că este de natura evidenței că reclamanta are calitate procesuală activă în calitatea sa de titular al dreptului subiectiv derivat din raportul juridic dedus judecății, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 și art. 2215 C. civ., deoarece simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă și plata primei de asigurare nu oferă ope legis intimatei-reclamante calitate procesuală activă.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, o acțiune în răspundere contractuala având ca temei contractul de asigurare facultativă polița IBC nr. 0141810, apreciază recurenta că între reclamantă și titulara dreptului subiectiv afirmat nu există identitate întrucât aceasta nu a făcut dovada calității sale de proprietar al bunurilor asigurate, mijloace fixe și stocuri de marfă cu documente contabile justificative.

Astfel, a susținut recurenta că prin decizia recurată, instanța de apel a interpretat greșit contractul de asigurare facultativă întrucât a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al condițiilor generale contractuale și a încălcat dispozițiile art. 1270 și 2215 C. civ. întrucât a reținut în considerente că nici dispozițiile din C. civ. și nici prevederile din contractul de asigurare încheiat de către părți nu prevăd obligația dovedirii de către partea contractantă și beneficiară a asigurării că este titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul asigurării.

Totodată, apreciază recurenta că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, modificând contractul de asigurare facultativă și clauzele acestuia întrucât a exclus condițiile generale contractuale apreciind că ar fi trebuit sa fie menționat exclusiv în cuprinsul poliței că reclamanta este proprietarul bunurilor asigurate.

Conform art. 4.1. din condițiile generale contractuale, parte integrantă a contractului de asigurare, bunurile ce formează obiectul contractului de asigurare polița IBC nr. 0141810, mijloace fixe și stocuri de marfă au fost asigurate la valoarea declarată de asigurat, 70.000 lei, respectiv 2.800.000 lei, contractul fiind încheiat pe baza declarației pe proprie răspundere a asiguratului, conform art. 5.2. din condițiile generale contractuale.

Potrivit art. 7.12. teza I din condițiile generale contractuale rap. la art. 2215 C. civ., în cazul producerii evenimentului asigurat, reclamanta avea obligația să facă dovada interesului asigurabil, respectiv că deținea mijloacele fixe și stocurile de marfă pentru care solicită despăgubire, în calitate de proprietar.

Potrivit art. 2215 C. civ., asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunurile asigurate, respectiv să facă dovada calității de proprietar, în conformitate cu dispozițiile art. 7.12 teza I din condițiile generale contractuale rap. la art. 1270 C. civ., deși instanța de apel a interpretat aceste dispoziții legale în sensul că nu prevăd obligația dovedirii de către reclamantă că este titulara dreptului de despăgubire.

A mai susținut recurenta că expertizele contabile efectuate nu constituie o dovadă a calității de proprietar a reclamantei asupra stocurilor de marfă și mijloacelor fixe, acestea putând fi dovedite exclusiv cu facturile de achiziție.

Astfel, apreciază recurenta că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7.12 teza I din condițiile generale contractuale raportat la art. 1270 și 2215 C. civ., potrivit cărora plata despăgubirii va fi efectuată de asigurător numai după ce asiguratul va proba legitimitatea sa de a obține despăgubirea, iar asiguratul trebuie sa aibă un interes patrimonial cu privire la bunurile asigurate, respectiv să facă dovada calității de proprietar al mijloacelor fixe și al stocurilor de marfă.

A susținut recurenta în continuare că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, încălcând principiul forței obligatorii a contractului prin modul de interpretare a cazurilor de excludere de la despăgubire și al cuantumului despăgubirii.

A mai arătat recurenta că prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 6.3.5 din contract reținând că reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală de a informa asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat și a luat măsuri cu privire la reconstituirea documentelor financiar contabile iar corespondența existentă la dosar relevă buna-credintă a reclamantei care a răspuns solicitărilor asigurătorului și a comunicat acestuia actele și documentele necesare evaluării pagubei și stabilirii cuantumului despăgubirii.

Față de interpretarea instanței de apel cu privire la cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de dispozițiile art. 6.2.5. coroborat cu art. 6.3.5. din contractul de asigurare, apreciază recurenta că s-a încălcat principiul forței obligatorii a contractului, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății întrucât în asigurările facultative, dispozițiile contractuale se aplică cu putere de lege între părțile contractante, instanței de judecată nefiindu-i permis să se substituie părților contractante, prin stabilirea de drepturi și obligații ce nu au fost avute în vedere de către părți, iar hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 81/1991.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului, a arătat recurenta că în cazul neîndeplinirii de către asigurat a obligațiilor de a lua măsuri pentru limitarea pagubei și salvarea bunurilor asigurate, de a comunica producerea riscului asigurat în termenul prevăzut în contract, de a participa la investigațiile necesare pentru determinarea cauzei și mărimii pagubei, asigurătorul va putea refuza plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului și întinderea pagubei, refuz ce poate fi analizat ca expresie a invocării excepției de neexecutare a contractului.

În legătură cu acest aspect, a arătat recurenta că prin decizia recurată instanța de apel a reținut doar că excepția de neexecutare nu are o justificare temeinic motivată întrucât „proba nr. 1 prima de asigurare a fost achitată de către reclamantă astfel că la momentul intervenirii riscului asigurat apelanta nu mai poate invoca excepția de neexecutare a contractului”, or, încheierea contractului și plata primei de asigurare nu dau dreptul asiguratului la despăgubiri, ci numai sub condiția îndeplinirii obligațiilor contractuale, în speță reclamanta refuzând să-și îndeplinească atât o obligație contractuală dar și legală, respectiv aceea de a-și reconstitui documentele contabile.

În continuare, a arătat recurenta că prin încheierea din 19.03.2015, instanța de apel a încuviințat intimatei-reclamante proba cu o nouă expertiză contabilă deși raportul de expertiză întocmit de dl. expert I. nu a fost anulat, iar prin decizia recurată instanța de apel a înlăturat nemotivat raportul de expertiză menționat și având în vedere dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Hotărârea recurată a fost pronunțată în baza raportului de expertiză întocmit de dl. H., raportul fiind întocmit exclusiv în baza declarațiilor reclamantei, balanțe, bilanțuri, declarații, și nu în baza documentelor contabile justificative, cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 81/1991 și a Standardului Profesional 35.

Față de aspectele criticate, a susținut recurenta că vătămarea sa constă în încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O. prin întocmirea unui raport de expertiză cu încălcarea dispozițiilor legale învederate și efectuat în lipsa documentelor contabile justificative, vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea raportului de expertiză întocmit de dl. expert H..

Totodată, a arătat recurenta că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7.6.1. și art. 7.6.2. din condițiile generale rap. la art. 2217 C. civ. întrucât instanța de apel a apreciat că despăgubirea reprezintă suma asigurată, preluând sumele stabilite de dl. expert H., în condițiile în care, cuantumul despăgubirii nu reprezintă suma asigurată, ci se calculează conform dispozițiilor legale și contractuale învederate, cuantumul despăgubirii pentru stocurile de marfă reprezentând valoarea la data producerii evenimentului asigurat a bunurilor care au fost distruse în întregime.

Având în vedere că prin raportul de expertiză întocmit de dl. expert H. s-a stabilit valoarea stocurilor de marfă ca fiind în cuantum de 3.524.601.38 lei, iar suma asigurată prin contractul de asigurare polița seria IBC nr. 0141310 pentru stocurile de marfă este de 2.800.000 lei, stabilită la o valoare maximă, apreciază recurenta că în speță sunt incidente dispozițiile art. 7.7. din condițiile generale contractuale parte integrantă a contractului de asigurare.

A mai susținut recurenta că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat aplicarea în speță a dispozițiilor art. 7.7. din condițiile generale contractuale.

A solicitat instanței de apel ca în cazul în care va da eficiență raportului de expertiză contabilă întocmit de dl. expert H., având în vedere că stocurile de marfă au fost subasigurate, cuantumul daunei se reduce proporțional, corespunzător raportului dintre suma asigurată și valoarea bunului/stocului la data producerii evenimentului asigurat.

Față de cele învederate, a solicitat recurenta să se constate că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7.7. din condițiile generale contractuale rap. la art. 1270 și 2217 C. civ., dar și cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 81/1991 și a Standardului profesional 35 privind expertizele contabile, și, pe cale de consecință, să se dispună admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, iar, in subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul diminuării cuantumului daunei pentru stocurile de marfă corespunzător raportului dintre suma asigurată și valoarea bunului/stocului la data producerii evenimentului asigurat, respectiv suma de 2.075.398 lei din care se deduc ratele compensate (717 euro x 3) rezultând suma de 2.065.718 lei.

Având în vedere toate motivele de recurs invocate și împrejurarea că reclamanta nu este îndreptățită să solicite despăgubiri întrucât nu a reconstituit documentele contabile pentru a se putea calcula valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe și a stocurilor de marfă, nu a făcut dovada prejudiciului, ca și condiție a răspunderii civile contractuale, iar acesta nu poate fi cuantificat conform dispozițiilor art. 7.6.1.-7.6.2. din condițiile generale contractuale, a solicitat recurenta în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, in subsidiar, admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din fond în cuantum de 9.940 lei, din apel în cuantum de 18.785 lei și din recurs, iar in subsidiar, schimbarea în parte a deciziei recurate în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor corespunzător raportului dintre suma asigurată, 2.800.000 lei și valoarea stocurilor de marfă la data producerii evenimentului, 3.524.601,38 lei.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul pârâtei C. SAeste nefondat pentru considerentele ce urmează:

Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului formulată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată nu a fost comunicată nici la sediul social al acesteia și nici la sediul ales, ci așa cum se menționează în dispozitivul hotărârii și cum rezultă din dovada aflată la dosar apel, procedura de comunicare s-a efectuat la o altă adresă ce nu fusese indicată pe tot parcursul procesului de către recurenta-pârâtă.

Așa fiind, față de necomunicarea deciziei la sediile indicate de parte, Înalta Curte reține că termenul de declarare a căii de atac nu a început să curgă, aceasta fiind îndreptățită să promoveze calea de atac la data de 29.03.2016.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția tardivității declarării recursului, devenind inutilă analizarea cererii de repunere în termen prin care se invoca în esență nelegala comunicare a deciziei atacate.

Tot cu titlu prealabil, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 3021 și art. 304 C. proc. civ.. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Revenind la motivele de recurs, subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că în condițiile în care în dispozitivul hotărârii se menționează un alt sediu procesual ales, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și decizia a fost pronunțată cu încălcarea legii.

A susținut recurenta că prin indicarea greșită a sediului procesual ales, instanța a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 2, art. 93 și art. 303 alin. (6) C. proc. civ.

Cu privire la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte nu poate primi critica referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 105 C. proc. civ., având în vedere că aceasta privește procedura de comunicare a hotărârii și nu afectează conținutul acesteia, iar vătămarea pricinuită s-a acoperit prin considerarea declarării în termen a căii de atac promovate.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia vătămarea ar consta în faptul că reclamanta a solicitat executarea silită a deciziei recurate, iar prin necomunicarea deciziei i-a fost încălcat dreptul de a formula recurs și a cere suspendarea executării silite, de asemenea nu poate fi reținută, având în vedere că la data pornirii executării silite, nimic nu o oprea pe recurentă să procedeze la formularea cererilor considerate a fi utile în apărarea drepturilor sale.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2014 și a deciziei nr. 1697/A din 29 octombrie 2015, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că ar fi fost pronunțate cu încălcarea legii, iar hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, s-a susținut că instanța a încălcat dispozițiile art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ. prin respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii.

Criticile astfel formulate nu pot fi primite, având în vedere că este atributul suveran al instanțelor de fond de a aprecia asupra utilității unei probe, iar din examinarea încheierii atacate rezultă că instanța s-a pronunțat asupra cererii de încuviințare a expertizei tehnice în specialitatea procese pirogene, în sensul respingerii acesteia apreciind a fi neconcludentă și neutilă soluționării litigiului, în raport de criticile aduse sentinței și de înscrisurile aflate la dosar, respectiv procesele-verbale încheiate de organele abilitate să constate evenimentul produs.

De altfel, dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. statuează asupra posibilității și nu a obligației instanței de apel de a încuviința refacerea sau completarea probelor precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 același cod.

În strânsă legătură cu cele ce preced, Înalta Curte constată că nici critica referitoare la modul de interpretare de către instanță a cazurilor de excludere prevăzute de art. 3.15 și 3.21 din condițiile generale contractuale, respectiv grava neglijență și nerespectarea condițiilor în baza cărora a fost acordată autorizația P.S.I, cu referire la utilitatea expertizei în specialitatea procese pirogene și incendii, nu poate fi reținută ca fondată, instanța de apel procedând la verificarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în baza probatoriului administrat.

Nefondată este și critica referitoare la incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., din perspectiva acelorași critici analizate anterior, având în vedere că atât încheierea din 18.09.2014, cât și decizia recurată cuprind argumentele pentru care instanța a decis în sensul respingerii probei cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii.

Referitor la susținerile recurentei cu privire la procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, din concluziile căruia ar rezulta incidența cazurilor de excludere de la art. 3.15 și 3.21 din condițiile generale contractuale, Înalta Curte reține că interpretarea dată de instanța de apel s-a fundamentat nu numai pe procesul-verbal menționat, ci și pe rezoluția din 31.10.2012 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. x/P/2012, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., din actele dosarului rezultând că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane.

O altă critică formulată a vizat încheierile de ședință din 19 martie 2015, din 16 aprilie 2015 și decizia recurată, susținând recurenta că au fost pronunțate cu încălcarea legii și că și hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, conform motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea de ședință din 19 martie 2015, a susținut recurenta că prin dispoziția de refacere a raportului de expertiză i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil și că instanțele de fond au încălcat obligația impusă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Critica astfel formulată se dovedește a fi nefondată, măsura dispusă fiind în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispoziții ce reglementează rolul activ al judecătorului în virtutea căruia acesta are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă a legii. Așadar, prin măsura dispusă, instanța a procedat tocmai în aplicarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., la refacerea raportului de expertiză contabilă, în condițiile în care nu s-a socotit lămurită prin raportul de expertiză întocmit anterior.

Referitor la încheierea de ședință din 16.04.2015, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 170 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., având în vedere că deși prin încheierea anterioară s-a admis cererea de efectuare a expertizei, nu s-a pus în vedere părții sancțiunea ce ar putea fi aplicată pentru neachitarea onorariului de expert, astfel încât în mod corect a procedat instanța prin lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea părții să-și îndeplinească obligația de plată.

În ceea ce privește decizia atacată, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, cuprinde motive străine de natura pricinii și instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

A susținut recurenta că prin hotărârea atacată, instanța de apel a apreciat în mod greșit a fi neîntemeiate criticile formulate împotriva încheierii din 14.11.2013 a primei instanțe, reținând că nu s-ar fi făcut dovada că raportul de expertiză întocmit de d-na expert G. s-a realizat cu încălcarea art. 208 C. proc. civ. și că nu s-a formulat cerere de recuzare a expertului desemnat.

Critica este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că în ipoteza în care ar fi fost încălcat art. 208 C. proc. civ., sancțiunea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea actului, poate interveni numai în cazul în care partea care invocă neregularitatea face dovada unei vătămări, or, pârâta nu a suferit nicio vătămare prin modul de administrare a probei cu expertiza contabilă, având în vedere demersurile făcute de expertul desemnat, în sensul că anterior depunerii raportului, la 28.08.2013, expertul a convocat părțile, astfel încât pârâta a luat cunoștință de înscrisurile depuse și conținutul raportului.

De altfel, această critică privitoare la expertiza efectuată în fața primei instanțe a fost acoperită și prin readministrarea probei cu expertiză contabilă în faza procesuală a apelului.

O altă critică formulată se referă la soluția instanței de apel dată excepției lipsei calității procesuale active invocată în fața primei instanțe, soluție apreciată a fi pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 și 2215 C. civ. și prin interpretarea greșită a contractului de asigurare.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel este corectă, reținându-se identitatea între reclamantă și titularul dreptului, ca urmare a calității de asigurat conform poliței de asigurare încheiate, iar obiectul acțiunii este reprezentat de plata despăgubirilor datorate ca urmare a riscului asigurat.

Deși în motivarea excepției pârâta a susținut că nu există identitate între reclamantă și titularul dreptului subiectiv întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar al bunurilor asigurate, respectiv mijloacele fixe și stocuri de marfă, în mod corect a reținut instanța că nici dispozițiile art. 1270 și 2215 C. civ. și nici dispozițiile contractuale nu prevăd obligația asiguratului de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor asigurate, iar aspectul invocat privea în realitate fondul pretențiilor și nu calitatea procesuală a reclamantului din prezenta cauză.

Mai mult, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea art. 7.12 teza I din condițiile generale raportat la art. 1270 și 2215 C. civ., având în vedere că niciuna din dispozițiile evocate nu impune în sarcina asiguratului obligația de a face dovada calității de proprietar al bunurilor.

Prin următoarea critică, recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, încălcând principiul forței obligatorii a contractului prin modul de interpretare a cazurilor de excludere de la despăgubire și al cuantumului despăgubirii, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că a fost pronunțată cu încălcarea legii.

Examinând decizia recurată din această perspectivă, se constată că soluția instanței de apel este legală, interpretarea dată cazurilor de excludere prevăzute de dispozițiile art. 6.2.5 și art. 6.3.5 din contract fiind fundamentată pe probatoriul administrat, în urma căruia s-a concluzionat că reclamanta și-a îndeplinit obligația de informare a asiguratorului cu privire la producerea evenimentului și de a pune la dispoziția acestuia toate documentele și informațiile necesare pentru a determina cauza și mărimea pagubei.

De asemenea, nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligația impusă de art. 26 din Legea nr. 81/1991 în sensul de a lua măsuri pentru reconstituirea documentelor financiar contabile distruse, de vreme ce rapoartele de expertiză întocmite în cauză s-au fundamentat pe documentele contabile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel că din probatoriul administrat, rezultă buna credință a reclamantei care și-a îndeplinit obligațiile contractuale, atât în ceea ce privește înștiințarea asiguratorului, cât și pentru reconstituirea documentelor contabile în vederea determinării cuantumului despăgubirii, astfel încât refuzul pârâtei de a proceda la plata despăgubirii apare ca nejustificat.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 7.7 din contractul de asigurare dintre părți, Înalta Curte constată că acesta privește o situație premisă diferită de a cauzei deoarece are în vedere dauna parțială, prin aceasta părțile derogând totodată implicit de la dispozițiile art. 2218 C. civ. din rațiuni ce pot ține de caracterul fluctuant al valorii bunurilor asigurate în cazul stocului de marfă.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA împotriva încheierilor și a deciziei civile nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recursul recurentei-reclamante A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că prin decizia recurată instanța de apel a dispus obligarea sa la plata către pârâtă a sumei de 16.784,4 lei reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel, soluția fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care din cererea de apel rezultă că C. SA a criticat hotărârea tribunalului în întregime susținând că Intercar nu are dreptul la nicio sumă cu titlu de despăgubiri iar cuantumul despăgubirilor a fost diminuat de instanța de apel cu aproximativ 0,14%.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În speță, prin decizia recurată, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 16.784,4 lei, reprezentând taxă de timbru și timbrul judiciar și 2.000 lei cu titlu de onorariu expert.

Așa fiind, se constată că soluția de admitere a apelului pârâtei și schimbării în parte a sentinței primei instanțe, în sensul diminuării sumei la care aceasta fusese obligată, nu conferă acesteia dreptul de a obține în integralitate cheltuielile de judecată efectuate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, și va modifica decizia recurată în sensul obligării acesteia la plata sumei de 2.164 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, compusă din 164 lei taxă judiciară de timbru și 2.000 lei onorariu expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA împotriva deciziei civile nr. 1697/A din 29 octombrie 2015, a încheierii din 18 septembrie a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, împotriva deciziei civile nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 2.164 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, compusă din 164 lei taxă judiciară de timbru și 2.000 lei onorariu expert.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2016.