Contractual penalties in transport: CMR limitation period and non-applicability of consumer protection and special commercial statutes to professional parties

Decizia nr. 1171/2016

Deliberând asupra cererilor de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de Dosar nr. x/97/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL să achite suma de 192.365,77 euro, respectiv 855.912,26 lei, reprezentând penalități de întârziere.

Pentru termenul din 06 noiembrie 2012 reclamanta SC A. SRL a formulat o precizare de acțiune, majorând cuantumul pretențiilor sale la suma de 236.301,7 euro, respectiv 1.051.400,78 lei. Ulterior, respectiv pentru termenul din 20 noiembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a formulat o ultimă precizare de acțiune, majorând cuantumul pretențiilor sale la suma de 265.426,46 euro, echivalentul a 1.180.988,49 lei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 1073, 1361 C. civ. de la 1864 și art. 379 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare SC B. SRL prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat.

La termenul din 22 ianuarie 2013, apreciind necesară administrarea comună de dovezi, atât în ce privește excepțiile invocate, cât și fondul cauzei, a unit aceste excepții cu fondul cauzei.

Prin încheierea premergătoare pronunțată la termenul din 22 noiembrie 2012 de Tribunalul Hunedoara, în Dosarul nr. x/97/2012, a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta SC B. SRL Curtici și s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, reținându-se că acestei instanțe îi revine competența față de temeiul invocat de reclamantă și de locul exercitării obligațiilor părților, respectiv transportul și plata. Față de soluția dată asupra excepției, pârâta a formulat cerere de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., cerere respinsă prin încheierea din 27 noiembrie 2012.

Prin Sentința nr. 5949/CA/2013 din 10 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara au fost respinse excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâta SC B. SRL, a fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 265.426,64 euro sau contravaloarea în lei la data achitării sumei reprezentând penalități de întârziere și suma de 53.786 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că între reclamantă și pârâtă s-a încheiat la data de 08 februarie 2010, contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1/2010, care a fost semnat de reprezentanții legali ai celor două părți, din partea reclamantei de către administratorul societății, dl. C., iar din partea pârâtei de către administratorul societății pârâte, dl. D., și de E.

Nu s-a reținut susținerea pârâtei conform căreia unele dintre clauzele din contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1/2010 nu ar fi fost negociate, respectiv acceptate de reprezentanții pârâtei, întrucât contractul în cauză a fost semnat de reprezentanții legali ai pârâtei, dintre care unul, respectiv dl. E. era cetățean român și deci cunoscător al limbii române, aspecte recunoscute și de pârâtă în răspunsul său la interogatoriul formulat de reclamantă, iar pârâta nu a făcut niciun fel de dovadă în sensul de a proba lipsa consimțământului acesteia cu privire la o parte din contract.

Instanța de fond a respins ca nefondate susținerile pârâtei conform cărora clauza penală inserată în contract ar fi nulă, întrucât ar constitui o clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Aceasta întrucât, cauza de nulitate a fost invocată de pârâtă doar prin concluziile scrise, după finalizarea dezbaterilor pe fond, fiind incident art. 103 C. proc. civ. Chiar și cu ignorarea acestui viciu procedural al invocării unei excepții, s-a apreciat că susținerea pârâtei nu putea fi reținută, deoarece Legea nr. 193/2000 reglementează clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, iar pârâta este un profesionist în înțelesul acestei legi, astfel cum este definită noțiunea de profesionist la art. 2 alin. (2), și nu se circumscrie noțiunii de "consumator", astfel încât protecția acordată de acest act normativ fiind de strictă aplicare pentru consumatori, pârâta nu se poate prevala de protecția acordată de acest act normativ consumatorilor, în scopul de a proteja persoana fizică sau grupul de persoane fizice de eventualele abuzuri ale profesioniștilor. Mai mult, s-a apreciat că nu se poate vorbi de un dezechilibru obligațional, atât timp cât contractul a fost rodul negocierii și consimțământului părților contractante, care sunt comercianți profesioniști și care au de partea lor prezumția de conservare a interesului afacerii lor.

Nu a putut fi primită nici susținerea pârâtei conform căreia clauza penală din contract ar fi nulă în temeiul Legii nr. 313/1879, afirmație făcută doar prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei după judecarea pe fond a cauzei și nesupusă discuției contradictorii a părților prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 115 C. proc. civ. Totodată, chiar dacă s-ar fi ignorat acest viciu procedural, s-a arătat că Legea nr. 313/1879, în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, a instituit prin art. 1 sancțiunea nulității clauzei penale numai pentru contractul de împrumut și contractul de prestări servicii de bunuri în natură, iar nu și pentru contractul de transport, cum este cel în speță. Contractul de transport este un contract numit, are o configurație juridică distinctă, cu o reglementare proprie și, ca atare, nu poate fi încadrat în niciuna din categoriile pe care le-a avut în vedere Legea nr. 313/1879. Chiar părțile și-au intitulat contractul "contract de transport", iar calificarea dată este în concordanță cu drepturile și obligațiile pe care acestea le-au convenit corespunzător calității lor contractuale de transportator și beneficiar/expeditor.

În acest context instanța a considerat contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 ca fiind valabil încheiat de părți, clauzele acestuia fiind integral opozabile părților în virtutea art. 969 C. civ.

S-a reținut ca fiind nefondată și susținerea pârâtei conform căreia acest contract nu ar mai fi fost operațional după data de 08 februarie 2011, el fiind încheiat doar pentru o perioada de 12 luni începând cu data de 08 februarie 2010.

S-a constatat că art. 7 din contract, stipulează că acesta se încheie pentru o durată de 12 luni, de la data de 08 februarie 2010 până la data de 08 februarie 2011, dar prevăzând expres prelungirea automată a acestuia dacă nici una dintre părți nu a solicitat rezilierea sau încetarea acestuia cu minimum 30 zile înainte de expirarea duratei de valabilitate a contractului.

Așa fiind, neregăsindu-ne în niciuna din situațiile prevăzute expres și limitativ de art. 2.5, acest contract și-a prelungit automat valabilitatea, în temeiul art. 7 din contract, și după data de 08 februarie 2011, putându-se limita întinderea valabilității acestuia până la data de 05 decembrie 2011, dată la care pârâta comunica prin mail reclamantei că urmează să înceteze colaborarea cu aceasta. Dar, întrucât facturile care formează obiectul prezentei cauze au fost emise până la data maximă de 24 octombrie 2011, este evident că acestea au fost emise sub durata de valabilitate a contractului. Chiar dacă ar fi fost reală, simpla convingere a pârâtei că acest contract nu ar mai fi fost operațional nu este de natură a înlătura valabilitatea contractului și respectiv opozabilitatea acestuia.

Analizând contractul, instanța a constatat ca fiind nedovedite susținerile pârâtei conform cărora transporturile efectuate de reclamantă nu ar intra sub incidența contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, întrucât un act juridic se încheie între două părți în scopul de a i se da eficacitate, o interpretare contrară fiind lipsită și de suportul logic al demersului, dar fiind și în contradicție cu acțiunile părților ulterioare încheierii acestui contract, astfel cum rezultă acestea din actele dosarului, actele contabile emanate atât de la reclamantă, cât și de la pârâtă, mențiunea inserată în comenzile emanate de la pârâtă conform căreia "prin semnarea și ștampilarea prezentei comenzi, transportatorul se angajează să respecte toate cerințele stipulate în contract", corespondența mail dintre părți, inclusiv comunicarea făcută de reclamantă pârâtei privind ajustarea prețului în condițiile contractuale raportat la creșterea costului combustibilului, declarațiile martorilor F. și G.

Ca atare, excepțiile invocate de pârâta au fost analizate raportat și la contractul de transport încheiat de părți.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe art. 32 din Convenția CMR, instanța a respins-o, reținând că, clauza penală reglementată de art. 1066 și urm. C. civ. român de la 1864 are un caracter strict consensual și convențional, nefiind reglementată de Convenția CMR și, ca atare, nefăcând obiectul acesteia, fapt ce determină ca acțiunile izvorâte din aplicarea acestei clauze penale să fie supuse dreptului comun în materie, respectiv Codul civil român de la 1864 și Decretul lege nr. 167/1958, regim juridic aplicabil și în virtutea art. 147 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data derulării raporturilor comerciale dintre părți.

Mai mult, din susținerile pârâtei, din apărările sale scrise și declarațiile martorilor a rezultat că o parte din transporturile facturate de reclamantă au fost subcontractate de aceasta din urmă cu alți transportatori (demers acceptat de pârâta, după cum rezultă din art. 2.1 alin. (4) din contract), caz în care ne-am afla în situația unor intermedieri ce nu intră sub incidența Convenției CMR, ci a dreptului comun în materie privind contractul de comision, deci inclusiv a termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Nici în acest caz pârâta nu a făcut niciun fel de probă pentru a stabili, în urma excluderii intermedierilor, care ar fi fost facturile strict aferente transporturilor efectuate de pârâta și care ar fi trebuit să intre sub incidența convenției CMR. Pe de altă parte, chiar dacă am accepta aplicabilitatea pentru toate facturile emise de reclamantă a termenului de prescripție special prevăzut de Convenția CMR (aspect contestat chiar și de pârâtă), trebuie avut în vedere faptul că termenul special reglementat de Convenția CMR este supus acelorași cazuri de întrerupere și suspendare a prescripției extinctive reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de art. 7201 alin. (11) C. proc. civ.

Ori acel termen de prescripție, care ar fi trebuit calculat, conform art. 5 din Convenția CMR, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data scrisorii de trăsură aferentă fiecărui transport în parte, a fost întrerupt prin plata efectuată de către pârâtă a facturilor aferente transporturilor, plată care constituie recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, conform art. 16 alin. (1) lit.

a) din Decretul nr. 167/1958, dar și suspendat prin cererile de ordonanță de plată formulate de reclamantă la Judecătoria Brad în Dosarele nr. x/195/2012, x/195/2012, x/195/2012, x/195/2012 și x/195/2012, respectiv de încercările reclamantei de conciliere prealabila, conform art. 7201 alin. (11) C. proc. civ., cu precizarea că practica judiciară a fost constantă în a aprecia că promovarea unor cereri în temeiul O.G. nr. 5/2001 sau O.U.G. nr. 119/2007 echivalează cu procedura concilierii prealabile.

Prima instanță a respins și excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, motivat de faptul că termenul special de prescripție de 6 luni reglementat de acest text normativ avea aplicabilitate numai raporturilor dintre organizațiile socialiste de stat, acesta devenind caduc în condițiile actuale ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea Constituțională prin Decizia nr. 72 din 5 iulie 1994.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat întemeiată pe art. 31 pct. 2 din Convenția CMR, instanța a respins și această excepție, având în vedere, pe de o parte, raționamentul prezentat cu privire la inaplicabilitatea articolului 31 din Convenția CMR în ce privește o cerere ca cea care face obiectul prezentei cauze, dar având în vedere și faptul că procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007 este una de excepție, privind emiterea de ordonanțe de plată pentru creanțe certe, lichide și exigibile, care prevede prin chiar conținutul actului normativ, la art. 9 alin. (3), că, în cazul în care instanța va respinge cererea creditorului de emitere a unei ordonanțe de plată, creditorul poate introduce cerere de chemare de judecată potrivit dreptului comun.

Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat în cauza, instanța a constatat că prin contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 părțile au stabilit convențional atât termenul de plată al facturilor emise de transportator, respectiv 45 zile de la facturare, cât și sancțiunea aplicabilă beneficiarului transporturilor în cazul nerespectării termenului de plată al facturilor, respectiv penalități de întârziere de 2% din soldul rămas neachitat. S-a constatat că pârâta a achitat toate facturile emise de transportator, nu a făcut dovada comunicării către transportator a unor obiecții cu privire la modul de îndeplinire de către transportator a obligațiilor sale, și, mai mult, din mail-ul transmis de unul dintre managerii pârâtei către reclamantă, la data de 18 octombrie 2011 a rezultat că pârâta era mulțumită de serviciile reclamantei. De asemenea, s-a reținut că pârâta a confirmat prin plata efectuată că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, inclusiv aceea de a emite facturi pentru fiecare transport, însoțite de CMR confirmat fără rezerve. Nu are relevanță în cauză data primirii facturilor, respectiv CMR-urilor de către pârâtă, întrucât termenul de plată nu era condiționat de momentul comunicării acestor documente către pârâtă, ci de momentul emiterii facturilor. În plus, din actele dosarului și declarațiile martorilor a rezultat că facturarea și comunicarea documentelor se producea uneori cu întârziere datorită tergiversărilor angajaților pârâtei, care nu comunicau în timp util către reclamantă toate documentele și informațiile necesare, iar acest aspect era de natură a produce prejudicii tot reclamantei, întrucât lungea în mod nejustificat termenul de plata, respectiv posibilitatea de încasare de către transportator mai rapidă a prețului unui transport deja efectuat. Nu s-a putut reține nici susținerea pârâtei conform căreia aceasta nu ar fi avut posibilitatea să știe ce sume trebuia să plătească transportatorului dacă nu primea factura aferentă transportului, întrucât pârâta avea cunoștință de prețul transportului din chiar comanda lansată de aceasta către transportator, în fiecare din aceste comenzi regăsindu-se și prețul transportului acceptat de pârâta.

În ceea ce privește data plății facturilor, aceasta era stabilită de momentul creditării contului reclamantei, conform extraselor de cont depuse de reclamantă la dosarul cauzei, indiferent de cine este ordonatorul plății către beneficiarul plății, respectiv pârâta însăși sau un contractor al acesteia, respectiv auditorul H. în speța de față, conform, actelor dosarului. S-a arătat că atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară sunt constante în a statua că doar creditarea contului beneficiarului plății constituie o plată valabilă în cazul viramentului bancar, debitarea contului ordonatorului plații fiind doar o primă parte a procedurii de virament.

Așa fiind, s-a apreciat că expertul contabil numit în cauză a calculat în mod corect penalitățile de întârziere în Anexa 1 la raportul de expertiză, pornind de la prima zi de întârziere a plății, după calcularea termenului de 45 zile de la facturare, și până la data creditării contului reclamantei cu sumele de plată și nu de la termenul la care pârâta a ordonat plățile către contractorul sau, H. Dealtfel, astfel cum a rezultat din Anexa 2 la răspunsul expertului contabil la obiecțiunile pârâtei la raportul de expertiză, pârâta ordona plățile către contractorul sau, H., în cea mai mare parte chiar după expirarea termenului de plată către transportator, de 45 zile de la facturare, fiind astfel în cunoștință de cauză că plățile vor fi redirecționate către transportator de contractorul sau, H., cu o și mai mare întârziere și acceptând aceste întârzieri, respectiv având prefigurația faptului că în acest mod își încalcă obligațiile asumate contractual.

Nu s-a reținut nici apărarea pârâtei referitoare la încercarea de îmbogățire fără justă cauză a reclamantei prin susținerea cererii ce formează obiectul prezentului dosar, întrucât pretențiile reclamantei emană dintr-un contract, act juridic civil consensual, la care pârâta a achiesat, și nu derivă dintr-un fapt juridic ilicit, una dintre condițiile de bază ale îmbogățirii fără justă cauză, aceasta putând constitui un temei numai pentru pretenții cu privire la care nu se poate invoca un izvor contractual sau alt temei de drept.

Cu privire la cuantumul clauzei penale, instanța a constatat că prin contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, la art. 4, alin. (2), părțile au stabilit o clauză penală în condițiile art. 1069 C. civ., stipulată pentru simpla întârziere a executării, în cuantum de 2% pe zi de întârziere, aplicată la soldul rămas de achitat. Pretențiile reclamantei privind penalitățile de întârziere privesc un număr de 489 de facturi, emise pe parcursul a aproape doi ani, fața de care pârâta a înregistrat constant întârzieri la plată față de termenul contractual, totalizând un număr de 11.277 zile de întârziere, în medie de 23,06 zile (conform calculului expertului contabil din Anexa 1 la Raportul de expertiza), remarcându-se și întârzierile la plată de 267 zile. Ceea ce a condus la cuantumul mare al sumei pretinsă de reclamantă cu titlu de penalități este valoarea mare a facturilor neachitate în termen, precum și întinderea mare a întârzierilor la plată, cumulând 11,277 zile. Deși penalitățile pretinse de reclamantă se situează mult sub suma achitată cu întârziere (568.499,86 euro, conform susținerilor pârâtei din Concluziile scrise), pârâta solicită să fie redus cuantumul acestora, pe motiv că ar fi abuzive, nul și că reclamanta nu a dovedit că ar fi suportat un prejudiciu real, în cuantumul pretins.

A fost respinsă solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului penalităților de întârziere.

Aceasta întrucât, clauza penală pe care contractul de transport o conține a fost convenită de către părți, de către profesioniști în afaceri comerciale, în baza unui temei legal, situație în care reclamanta, parte contractantă, nu-și poate invoca o eventuală culpă în dimensionarea prejudiciului de neexecutare, întrucât o atare invocare este fără niciun efect asupra menținerii clauzei penale, ca o aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Art. 4 alin. (2) din contract anticipează despăgubirile în caz de neexecutare, respectiv clauza penală, prezintă autonomie convențională în raport cu reglementarea obligațiilor părților din articolele la care reclamanta se referă în acțiunea sa. Prin urmare, din această perspectivă, clauza penală conținută de art. 4 alin. (2) din Contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 nu este nici ilicită, fiind în acord cu art. 1069 și urm. C. civ.

Clauza penală, fiind un contract, este obligatorie între părți. Intervenția judecătorului, în sensul posibilității modificării clauzei penale nu este de ordin public. Potrivit art. 1069 C. civ., dacă s-a prevăzut clauza penală pentru întârzierea la executare, creditorul va putea cere atât executarea în natură, cât și clauza penală. În materie comercială, în raport cu prevederile Codului civil de la 1865 și ale Codului comercial de la 1887 operează principiul executării cu bună credința a contractelor și a libertății părților de a stabili în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, toate acestea fiind guvernate de dispozițiile art. 969 C. civ., în conformitate cu care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

În plus, nu s-a putut avea în vedere niciun dezechilibru contractual.

Dealtfel, chiar și instanța supremă a considerat faptul că nu se impune reducerea clauzei penale nici în cazul unor penalități în cuantum de 6%/zi (a se vedea Decizia nr. 671/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) sau de 3%/zi (a se vedea Decizia nr. 642/1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție). Or, în cazul de față, cuantumul penalităților solicitate de reclamantă, respectiv 2%/zi, este cu mult mai mic față de cele considerate ireductibile de instanța supremă.

Pe de altă parte, faptul că prejudiciul real suportat de reclamantă ar fi mai mic nu este relevant, întrucât, pe de o parte, în aplicarea clauzei penale creditorul nu este ținut să facă dovada prejudiciului, iar pe de altă parte, clauza penală îndeplinește nu numai o funcție reparatorie, ci și o funcție sancționatorie, ceea ce reiese implicit din dispozițiile art. 1087 C. civ.

Dealtfel, reaua-credință a pârâtei pe parcursul derulării contractului este dovedită de mai multe probe din dosarul cauzei, respectiv: comenzile de transport care se făceau haotic, cu nerespectarea termenului minim de aviz de 24 de ore în avans, prevăzut la art. 3.4 din contractul de transport, ceea ce conducea în mod evident în sarcina transportatorului la suportarea unor consecințe logistice și materiale mult mai mari decât cele previzionate pentru transporturi similare comandate cu respectarea condițiilor contractuale; comunicarea către transportator cu întârziere a documentelor necesare pentru facturare; virarea cu întârzieri mari către ordonatorul secundar al plăților, H., a sumelor necesare pentru plata facturilor emise de transportator, cu întârzieri în medie de 18 zile/factura, conform răspunsului expertului la obiectivul nr. 8 din Raportul de expertiză, deși pârâta avea configurarea faptului că de la momentul efectuării viramentului fondurilor necesare plăților către H. și până la momentul în care aceste sume urmau să ajungă în mod faptic la transportator vor mai exista și alte acumulări de întârzieri la plată; nerespectarea clauzei de la art. 3.3 din Contract, conform căreia pârâta avea dreptul de a folosi serviciile altui transportator doar în situația în care reclamanta nu ar fi putut răspunde tuturor solicitărilor sale, dovedită chiar de martorii propuși de pârâta, ce au declarat că solicitau oferte de la mai mulți transportatori pentru fiecare transport ce intenționau să-l efectueze, iar reclamanta era aleasă doar pentru competitivitatea prețurilor sale; denunțarea Contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 în afara condițiilor prevăzute de art. 2.5, lit. c), respectiv prin rezilierea intempestivă a contractului la data de 09 decembrie 2011 fără a-i acorda transportatorului preavizul de 30 de zile prevăzut contractual.

Afirmațiile pârâtei privind faptul că transportatorul nu ar fi reclamat niciodată întârzierile la plată s-au reținut a fi în principal nerelevante, întrucât în relațiile dintre profesioniști debitorul obligației este de drept în întârziere, conform art. 43 C. com. de la 1887, iar art. 1073 C. civ. prevede faptul că creditorul (reclamanta) are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, de a fi dezdăunat, dar este și nefondată, întrucât reclamata a dovedit că a atenționat angajații pârâtei despre aceste întârzieri. Totodată, au existat și recunoașteri ale reprezentanților legali ai pârâtei privind întârzierile mari la plată.

Instanța a apreciat ca nefondată și susținerea pârâtei conform căreia clauza penală ar contraveni dispozițiilor imperative ale legislației în vigoare, precum și uzanțelor și obiceiului locului, întrucât clauza penală este reglementată de dispozițiile art. 1066 și urm. C. civ., nefiind prohibită prin niciun act normativ în ce privește contractele de transport.

În ce privește uzanțele și obiceiul locului, conform prevederilor Codului civil de la 1864 acestea nu constituie izvor de drept decât în cazuri expres prevăzute de lege, cazuri în care nu ne regăsim în speța de față. În plus, pârâta nu a făcut nicio probă a existenței unor astfel de uzanțe sau obiceiuri ale locului. Contractele depuse în probațiune de pârâta, încheiate cu pârâta anterior Contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, erau contracte de comisionare vamală și nu contracte de transport, fapt ce determina o altă evaluare de către părți a cuantumului clauzei penale raportat la riscurile asumate și cheltuielile anticipate efectuate de prestator cu ocazia executării acelor contracte, iar contractele depuse în probațiune cu date ulterioare Contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, astfel cum rezultă și din corespondența mail depusă în probațiune de ambele părți, dar și din declarațiile martorilor G., F. și I., au fost rezultatele unor încercări de forțare a reclamantei sa accepte condițiile impuse de pârâta, în condițiile în care piața de gen (solicitări de transporturi de marfa) în anul 2011 se diminuase drastic, urmare a crizei economice mondiale. Ca atare, aceste înscrisuri nu pot constitui o probă indubitabilă a unor eventuale uzanțe sau obiceiuri ale locului.

Cu privire la solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului onorariului de expert, instanța a respins aceasta cerere, întrucât cuantumul onorariului a fost justificat de către expert raportat la complexitatea și timpul afectat efectuării lucrării, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în domeniu, iar art. 274 alin. (2) C. proc. civ. interzice expres judecătorului să micșoreze cheltuielile privind plata experților.

Cu privire la solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului onorariului de avocat, instanța a respins și această cerere, având în vedere următoarele considerente: de principiu, onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 127 din Statutul profesiei de avocat, în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, ținând seama de elementele prevăzute în alin. (2) și (3) ale textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă aceasta împrejurare poate fi constatata de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiara a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

În primul rând, s-a reținut faptul că alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., care permitea instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, face referire la "tabloul onorariilor minimale", care nu mai există în prezent, reglementarea fiind astfel superfluă. De altfel, art. 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat interzice expres fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați.

În al doilea rând, această normă a avut menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. În al treilea rând, valoarea obiectului litigiului și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea procesului, ca elemente de raportare posibil a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, este în speța de peste 1.180.988,49 lei, până la pronunțarea hotărârii de primă instanță având loc paisprezece înfățișări, la care apărătorul reclamantei a fost prezent sau și-a asigurat substituirea printr-un alt avocat în cazul imposibilității de prezentare, susținând în mod profesionist interesele societății reclamantă, iar speța a avut un grad de complexitate foarte ridicat, având în vedere numărul mare de excepții procesuale și de fond administrate în cauză, precum și probatoriul complex, dosarul cauzei cumulând un număr de 10 volume a circa 500 de file fiecare.

Nu în ultimul rând, prin reducerea onorariului plătit avocatului sau reducerea onorariului de expert, reclamanta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se afla în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat (cca. 2,7% din valoarea obiectului procesului), recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogățire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC B. SRL a declarat apel.

Prin Decizia nr. 396/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Sentinței nr. 5949/CA/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2012 pe care a schimbat-o în parte în sensul că s-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost obligată pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 156.741,64 euro sau contravaloarea în lei la data plății cu titlu de penalități de întârziere, și a fost înlăturată obligarea pârâtei de la plata diferenței până la suma de 265.426,64 euro.

S-a menținut în rest sentința atacată.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe contractul din 8 octombrie 2010 încheiat cu pârâta. Din anexa la acest contract rezultă fără îndoială că locul de plecare sau de sosire al transportului era localitatea Ribița, județul Hunedoara, localitate aflată în raza de competență a Tribunalului Hunedoara. De asemenea, s-a constatat că părțile au intitulat contractul ca fiind de transport și pârâta a susținut constant natura acestui contract ca fiind de transport, supus Convenției CMR - Geneva 1956.

În această situație, curtea de apel a reținut că prima instanță a apreciat corect că potrivit art. 10 pct. 5 C. proc. civ., este competentă să soluționeze litigiul de față. Chiar dacă s-a arătat că și locul plății se află pe raza teritorială de competență a Tribunalului Hunedoara, nu s-a reținut incidența art. 10 pct. 4 C. proc. civ., care, de altfel, era abrogat la data introducerii acțiunii reclamantei, așa cum corect a arătat și pârâta apelantă. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind irelevant motivul legat de locul plății.

În ceea ce privește respingerea cererii de recuzare, curtea de apel a constat că, în mod corect a procedat instanța când a reținut că, prin apreciere asupra excepției necompetenței, instanța nu și-a spus părerea cu privire la pricină, Tribunalul nu numai că putea să se pronunțe asupra competenței, dar chiar avea o obligație în acest sens. Prima instanță s-a limitat la a aprecia competența față de cuprinsul explicit al actelor depuse în susținerea cererii reclamantei.

Pârâta a invocat și critici legate de greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat. În verificarea acestei critici, curtea de apel a constatat că se invocă dispozițiile art. 31 pct. 2 din Convenția CMR., care reglementează o competență alternativă specială și vizează împiedicarea chemării în judecată a părților într-un alt stat, cu excepția prevăzută la art. 31 pct. 2 teza finală.

În speță, hotărârile invocate au fost pronunțate în procedura sumară reglementată de O.U.G. nr. 119/2007) și nu pot constitui temei al autorității de lucru judecat în cadrul acțiunii de drept comun vizând aceleași pretenții, aceleași părți, Judecătoria Hunedoara nefăcând o verificare a acestor pretenții și a fondului raportului juridic dintre părți.

În concluzie, cu privire la apelul pârâtei formulat în principal, căruia i-au fost subsumate și criticile vizând încheierile de ședință din 22 noiembrie 2012 și 27 noiembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în prezenta cauză, curtea de apel a apreciat că este nefondat, competența fiind corect stabilită, conform art. 10 pct. 5 C. proc. civ., în mod legal, apreciindu-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., în speță neexistând autoritate de lucru judecat.

În vederea soluționării apelului în subsidiar, curtea de apel a verificat modul în care a luat naștere raportul juridic dintre părți, natura acestuia și executarea obligațiilor părților.

Poziția părților cu privire la natura raporturilor juridice a fost fluctuantă pe parcursul derulării litigiului, însă verificând contractul din 8 februarie 2010, facturile, scrisorile de transport, corespondența dintre părți, comenzile și plățile, curtea de apel a constatat că raporturile dintre părți s-au derulat în baza contractului din 8 februarie 2010 contract de transport guvernat de Convenția CMR din 19 mai 1956 semnată la Geneva, în ce privește transporturile externe. Nu s-a probat că reclamanta ar fi efectuat alte operațiuni specifice contractului de expediție, cum ar fi ambalarea mărfurilor, încărcarea, descărcarea, obținerea de avize, autorizații, plata de taxe vamale sau alte tarife. Reclamanta s-a limitat la a efectua transporturi punând la dispoziție vehiculele de transport, încărcarea, descărcarea fiind asigurat de beneficiarul transportului și destinatarul transportului. Împrejurarea că, în unele cazuri, reclamanta a subcontractat transportul nu conduce la concluzia că am fi în prezenta unui contract de expediție, reclamanta subcontractând în nume propriu și nu în calitate de mandatar al pârâtei, contractul de expediție fiind guvernat de regulile mandatului. De altfel, situațiile în care s-a subcontractat reprezintă o mică parte din serviciile de transport prestate pârâtei, raportat la volumul total al acestor servicii. Mai mult decât, atât obligațiile specifice contractului de expediție erau în sarcina pârâtei, așa cum rezultă din cuprinsul art. 3.1 din contract, reclamantei revenindu-i doar obligații specifice contractului de transport, întărindu-se, în acest fel, voința reală a părților de a încheia un contract de transport și nu unul de expediții.

Părțile au arătat expres că, pentru transporturile externe, se va face aplicarea Convenției CMR, subliniind care este baza legală a încheierii contractului și că obligația reclamantului era doar aceea de a pune la dispoziție mijloace de transport corespunzătoare și personal necesar pentru conducerea autovehiculelor.

Contractul respectiv este într-adevăr un contract cadru de transport așa cum a apreciat și prima instanță, transporturile urmând a fi efectuate prin prestații succesive, la solicitarea pârâtei, pe rutele menționate de pârâtă. Împrejurarea că fiecare transport, privit individual, îndeplinește condițiile unui contract de transport de sine stătător nu conduce la concluzia că ar fi fost efectuat în afara cadrului contractual stabilit prin contractul de prestări servicii de transport din 8 februarie 2010, reclamanta având posibilitatea de a subcontracta, rămânând însă răspunzătoare de efectuarea transportului (art. 2.1 alin. (4) din contract).

Prima instanță a verificat și a expus pe larg modul în care s-a încheiat contractul. Într-adevăr, contractul s-a încheiat în urma negocierii între părți, din corespondența purtată între părți rezultând că la 15 ianuarie 2010 pârâta putea alege între oferta reclamantei și alte 12 oferte. În aceste condiții nu se poate reține că reclamanta a avut o poziție de forță impunând pârâtei clauze contractuale care nu au fost negociate. Contractul a fost perfectat prin semnarea la 8 februarie 2010 la sediul punctului de lucru al pârâtei din Brad (Ribița), de către administratorii reclamantei și pârâtei, din partea pârâtei semnând și managerul de aprovizionare cu care se purta corespondența în cursul negocierilor.

Pârâta nu face parte din categoria consumatorilor în înțelesul art. 2 din Legea nr. 193/2000 astfel că s-a apreciat ca fiind nefondată susținerea pârâtei privind caracterul abuziv al clauzei penale care ar trebui constatat prin prisma art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, în acest sens fiind jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre ex. Decizia nr. 2074/2014 pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Curtea de apel a constatat că, în speță, obligațiile părților își au izvorul într-un contract numit și anume un contract de transport încheiat în exercitarea unor activități comerciale, în care părțile au calitatea de profesioniști, executarea contractului neputând fi apreciată ca efectuare a unei prestații în natură, în înțelesul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 313/1879, această lege reglementând exclusiv contractele civile și nu pe cele încheiate în exercitarea comerțului. În acest sens sunt dispozițiile care arată că este interzis anatocismul, cu excepția raporturilor comerciale.

În materia contractului de transport, reglementarea generală era dată, la momentul încheierii, de dispozițiile Titlului XII C. com. (art. 413 - 441), iar reglementarea specială (Convenția TIR și Convenția CMR) prevede că pot fi convenite și alte clauze decât cele standardizate cu condiția de a nu fi contrare dispozițiilor acestor convenții. Codul comercial consacra principiul posibilității prevederii clauzei penale și al inexistenței obligației de a proba vreo pagubă în limitele clauzei. Proba se impune doar pentru paguba ce ar depăși clauza penală.

Câtă vreme clauza a fost negociată și acceptată de pârâtă și nu era interzisă de lege, susținerea pârâtei potrivit căreia clauza este nulă pentru că ar stabili obligații disproporționate a fost apreciată ca nefondată. De altfel, faptul că raporturile juridice dintre părți au luat naștere prin exprimarea liberului consimțământ urmare a negocierilor este întărit și de împrejurarea că, la sfârșitul anului 2011, pârâta nu a mai acceptat oferta reclamantei pentru încheierea unui nou contract, în condiții diferite de primul, pârâta având libertatea de a încheia sau nu contractul.

De asemenea, instanța de apel a constatat că motivele invocate în apelul subsidiar cu privire la nulitatea clauzei penale sunt nefondate.

Pârâta a mai invocat încetarea contractului la 8 februarie 2011, ca urmare a ajungerii la termen, însă s-a apreciat că dispozițiile art. 7.1 din contract sunt clare în sensul că părțile au convenit la tacita prelungire a contractului în situația în care nu notificau cocontractantului intenția de încetare cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului. În această situație, contractul și-a continuat valabilitatea până la rezilierea tacită prin acordul ambelor părți. Această reziliere a operat la momentul la care pârâta a notificat reclamantei intenția de încetare a raporturilor guvernate de contract și de inițiere a negocierilor pentru încheierea unui nou contract, iar reclamanta a acceptat tacit, prin participarea la negocierile care, ulterior, au și eșuat. Contractul a continuat să producă efecte până în luna octombrie 2011 când pârâta a emis reclamantei ultima comandă de transport pentru care s-a emis factura din 24 octombrie 2011.

Pârâta a mai invocat faptul că o parte din transporturi ar fi fost efectuate pe alte rute care nu au fost menționate în anexele la contractul din 8 februarie 2010. Curtea de apel a constatat că toate aceste transporturi au fost efectuate la comanda pârâtei care le-a și acceptat la plată și le-a achitat. Modalitatea de efectuare a transportului, de facturare (cu mențiunea penalităților) și procedura de verificare și executare a plății prin același mandatar (H.) au condus la concluzia că intenția părților a fost aceea de a include și acele transporturi (în speță, către Marea Britanie și Slovacia) în executarea contractului cadru. Până la declanșarea prezentului litigiu, pârâta nu a contestat includerea acestor transporturi în cadrul contractului și a procedat întotdeauna identic situației transporturilor din Italia, Germania, Franța și Spania, care erau prevăzute expres în contract.

Curtea de apel a apreciat că părțile au convenit o modificare a contractului doar prin extinderea rutei prin includerea transporturilor către Slovacia și Marea Britanie și nu o executare a acestora în afara contractului.

Nici apărările pârâtei legate de împrejurarea că reclamanta nu a îndeplinit corespunzător obligațiile asumate prin contract și nici nu ar fi transmis toate înscrisurile necesare plății (CMR-urile) s-a apreciat că nu sunt fondate. În primul rând, eventualele neregularități trebuiau sesizate la momentul verificării făcute de mandatarul H., pe care pârâta o mandatase în acest sens. Or, pe parcursul derulării contractului, cu privire la facturile în cauză, nu s-a refuzat plata, apreciindu-se că acestea erau conforme stipulației contractuale. Pârâta nu mai poate reveni asupra acestei acceptări la plată în lipsa dovedirii unor manopere dolosive care ar fi determinat mandatarul să aprecieze asupra conformității serviciilor și facturilor. Pârâta nici nu a invocat asemenea manopere și, cu atât mai puțin, le-a dovedit.

După ce s-a stabilit că pretențiile reclamantei sunt născute din contractul din 8 februarie 2010 și sunt accesorii obligației principale de plată a serviciilor de transport acceptate expres de pârâtă, curtea de apel a verificat apărarea pârâtei privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei.

Pârâta a arătat expres că toate transporturile pentru care reclamanta a emis cele 489 de facturi, pentru care se solicită plata penalităților, au fost efectuate sub regimul Convenției CMR, fiind incident termenul de prescripție prevăzut de art. 32 din această convenție.

Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, obiectul acțiunii reclamantei ce constituie obligarea pârâtei la plata penalităților aferente celor 489 de facturi menționate de reclamanta și identificate atât de prima instanță, cât și de curtea de apel și de experți. Câtă vreme chiar pârâta invocă dispozițiile art. 32 din convenția CMR cu privire la toate transporturile, apare ca nefondată raportarea la termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 167/1958. Pârâta nu numai că nu a dovedit că reclamanta solicită penalități pentru plata întârziată a unor transporturi interne, dar a afirmat contrariul când a susținut că toate transporturile avute în vedere în acțiunea reclamantei sunt supuse Convenției CMR, fiind deci, transporturi intracomunitare (externe). Mai mult decât atât, termenul special prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 167/1958 opera doar în ce privește acțiunile împotriva transportatorului și nu împotriva beneficiarului, cum este cazul în speța de față. Reglementarea unor termene speciale este de strictă interpretare neputându-se extinde și în alte situații, chiar dacă drepturile și obligațiile ar izvorî din același raport juridic.

Prin urmare, instanța de apel a verificat excepția prescripției raportat la art. 32 din Convenția CMR, reținând că părțile au stabilit consensual clauza penală, Convenția CMR neavând o reglementare expresă a acestui tip de clauză, însă o atare clauză nu este contrară reglementării CMR. Obligația accesorie este în legătură de dependență față de obligația principală și anume aceea de plată a prețului transportului. Prin urmare, și obligația accesorie este supusă reglementării obligației principale în ce privește prescripția.

În speță, și plata penalităților este supusă reglementării art. 32 din Convenția CMR care, spre deosebire de reglementarea din Decretul-lege nr. 167/1958 nu se mai raportează doar la acțiunile împotriva transportatorului.

Art. 32 din Convenția CMR arată clar că acțiunile din transporturi se prescriu în termen de un an, cu excepția dolului sau culpei echivalente dolului, fără a se mai restricționa aplicarea acestei reglementări acțiunilor împotriva transportatorului.

De aceea, instanța de apel a constatat că, în mod greșit a apreciat prima instanță asupra incidenței dispozițiilor art. 32 din Convenția CMR atunci când a stabilit că nu sunt aplicabile litigiului de față.

Curtea de apel a constatat că, în speță, dreptul la acțiune al reclamantei este supus prescripției speciale prevăzută de art. 32 din Convenția CMR, mai exact art. 32 pct. 1 lit. c), ziua de plecare a termenului de prescripție nefiind cuprinsă în termen.

Prin urmare, termenul de prescripție este de un an și începe de la expirarea unui termen de 3 luni de la încheierea contractului de transport. Termenul efectiv în care se prescria acțiunea reclamantei era de 1 an și 3 luni de la încheierea contractului de transport.

Instanța de apel a subliniat că, prin "încheierea contractului de transport" trebuie înțeles momentul la care s-a emis CMR pentru fiecare transport succesiv, dovada transportului făcându-se, conform art. 4 din convenția CMR, prin scrisoare de trăsură (CMR). Nu poate fi primită interpretarea pârâtei potrivit căreia termenul de prescripție curge de la data încheierii contractului cadru de transport din 8 februarie 2010, fiecare transport efectuat în cadrul acestui contract având natura unei obligații de sine stătătoare care lua naștere și era scadentă la un moment ulterior încheierii contractului din 8 februarie 2010, dar era supusă reglementării convenționale asupra căreia părțile și-au dat acordul odată cu încheierea contractului. De altfel, pârâta a și revenit asupra acestei interpretări, atât prin cererea de apel, cât și prin concluziile scrise arătându-se de către pârâtă că termenul de prescripție curge de la data emiterii facturii.

Prin urmare, pentru fiecare dintre transporturile facturate, curge un termen distinct de prescripție calculat conform art. 32 pct. 1 lit. c) din Convenția CM.

Reclamanta a mai susținut că a fost suspendată curgerea prescripției în conformitate cu prevederile art. 7201 alin. (11) C. proc. civ., pe durata concilierii directe.

Instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile art. 7201 alin. (11) C. proc. civ. reglementează un caz special de suspendare a curgerii prescripției și sunt de strictă interpretare. Art. 7201 C. proc. civ. reglementează o condiție prealabilă introducerii acțiunii în materie de litigii cu profesioniștii evaluabile în bani. Această condiție poate fi îndeplinită alternativ prin conciliere directă sau prin mediere, conform Legii nr. 192/2006. Suspendarea curgerii prescripției vizează doar ipoteza urmării procedurii medierii, așa cum prevede explicit art. 7201 alin. (11) C. proc. civ. și nu poate fi extinsă și situației concilierii directe.

Așadar, verificarea excepției prescripției s-a făcut prin raportare la data întocmirii scrisorii de trăsură (CMR), data introducerii acțiunii reclamantei și termenul de prescripție de un an care curge după expirarea termenului de 3 luni de la încheierea scrisorii de trăsură, în conformitate cu art. 4, 6 și 32 din Convenția CMR.

Acțiunea a fost introdusă la 12 iulie 2012, astfel că toate transporturile pentru care s-a emis scrisoare de trăsură înainte de 11 aprilie 2011 sunt supuse prescripției. Cum prezenta acțiune își are temeiul într-un contract de transport, curtea de apel a constatat că pretențiile privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoare de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise. Verificând care sunt transporturile efectuate după 11 aprilie 2011, curtea de apel a reținut că primul transport pentru care nu s-a îndeplinit termenul de prescripție este cel pentru care s-a emis scrisoarea de trăsură CMR din 11 aprilie 2011. Facturile aferente transporturilor pentru care nu a intervenit prescripția au fost emise după 18 aprilie 2011 și se regăsesc în dosarul Tribunalului Hunedoara. Facturile sunt identificate mai facil în tabelele anexă la raportul de expertiză, în toate variantele de calcul, fiind cele indexate de la poziția 239 până la poziția 489 (de ex. vol. IV dosarul Curții de Apel Alba Iulia).

Pretențiile legate de penalități calculate la facturi emise anterior apar ca prescrise.

Cu privire la modul de calcul al penalităților, curtea de apel a reținut că penalitățile trebuie raportate la soldul neachitat al facturii, sold existent în a 46-a zi de la emiterea facturii, prevăzut de art. 4 din contractul din 8 februarie 2010 fiind clare. Acest sold nu este, așa cum a arătat pârâta, cel de la momentul introducerii acțiunii, sancțiunea neexecutării obligației de plată intervenind de la data scadenței. Scadența era la 45 de zile de la emiterea facturii. Pârâta a acceptat aceste condiții contractuale, împrejurarea că a optat să apeleze la un mandatar pentru verificarea conformității efectuării transporturilor de către reclamantă și pentru efectuarea plăților nefiind imputabilă reclamantei. Pârâta trebuia să depună toate diligențele în sensul efectuării plății în termenul de 45 de zile, întârzierile provocate de procedurile de verificare și plată neputând fi opuse reclamantei. De altfel, termenul de plată apare ca unul rezonabil, având în vedere specificul serviciilor prestate. Pârâta ar fi justificat o imposibilitate de efectuare a plății dacă ar fi dovedit că reclamanta nu i-a comunicat mandatarului pârâtei actele necesare verificării și plății într-un termen rezonabil. Or, în cauză, din actele depuse și tabelele anexă la raportul de expertiză, rezultă că aceste acte erau comunicate imediat ce era emisă factura, comunicarea făcându-se electronic, împrejurarea necontestată. În plus, actele (facturi, CMR) erau comunicate și prin poștă în termene care au oscilat, în general, între 7 și 15 zile de la emiterea facturii. Prin urmare, pârâta avea la dispoziție un termen suficient să facă demersurile în vederea efectuării plății.

Pârâta a mai invocat în apărare sa împrejurarea că nu ar fi putut efectua plata decât după efectuarea transporturilor și confirmării scrisorii de trăsură, indiferent de data emiterii facturii. Pârâta nu a probat că facturile s-ar fi emis înaintea efectuării transporturilor, din actele dosarului rezultând că facturarea s-a făcut după prestarea transportului. Raportarea pârâtei la uzanțe, în ce privește cuantumul procentual al clauzei penale este irelevantă, câtă vreme părțile au stabilit contractual acest cuantum și, așa cum s-a reținut anterior, contractul a fost încheiat în urma negocierii, pârâta fiind cea care a avut opțiunea de a alege între oferta reclamantei și alte 12 oferte.

Pârâta a mai reiterat aspecte legate de prețul facturat, de modul de transmitere a facturilor și de calculul termenului de 45 de zile până la scadență. Așa cum s-a reținut, facturile au ajuns la mandatarul pârâtei, conform procedurilor stabilite de acesta, iar obiecțiile legate de preț trebuiau invocate la momentul acceptării la plată a facturilor. Nici pârâta și nici mandatarul acesteia, împuternicit să verifice și să facă plățile nu au avut obiecții. Dimpotrivă, mandatarul a aprobat plata ca urmare a verificării facturilor și pârâta a asigurat această plată.

Câtă vreme nu s-a prevăzut care este modul de curgere a termenului de scadență, acesta se calculează pe zile calendaristice incluzându-se și zilele libere.

Cu privire la momentul plății acesta este cel în care banii au ajuns la dispoziția beneficiarului și nu acela al momentului debitării contului pârâtei Procedura de plată impusă de pârâtă a presupus plata din contul pârâtei în contul mandatarului (H.) și, ulterior, plata din contul H. în contul reclamantei, iar eventualele întârzieri în derularea plăților datorate modului de procesare ales de pârâtă nu pot prejudicia reclamanta.

Momentul plății nu este momentul în care debitorul ordonă plata, ci acela în care creditorul intră efectiv în posesia sumei, în acest sens fiind jurisprudența constantă (ex. Decizia nr. 3080/2000 a Curții Supreme de Justiție; Decizia nr. 2718/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă).

Pârâta a invocat plata dublă a facturilor de la pozițiile 326 - 331 din tabelele anexă la expertiză și compensarea sumei de 18.504 euro cu contravaloarea facturilor neachitate, compensare ce opera de la scadență. În acest sens s-a invocat Decizia nr. 491/A/2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în Dosarul nr. x/97/2013*. Curtea de apel a constatat că pârâta din prezenta cauză nu a participat la acel litigiu, reclamantă fiind H. B.V. în nume propriu și nu ca mandatar al pârâtei din prezenta cauză, pârâta în acel litigiu fiind reclamanta SC A. SRL. Prin acea decizie a fost obligată SC A. să restituie către H. B.V. suma de 18.504 euro. Rezultă fără îndoială că nu pârâta SC B. SRL are o creanță împotriva reclamantei SC A. SRL, creanța fiind deținută de H. B.V. ca titular al dreptului de creanță, în nume propriu și nu ca mandatar al SC B. SRL.

Prin urmare, nu putea opera o compensare câtă vreme nu s-a dovedit creanța pârâtei SC B. SRL față de reclamanta SC A. SRL.

Curtea de apel a observat că valoarea penalităților a fost stabilită în mai multe variante, prin expertiza administrată în apel. Varianta care corespunde interpretării date de curtea de apel prevederilor contractuale privind plata prețului, transportului și modalitatea de calcul al penalităților este varianta 2 a capitolului III - Concluzii din raportul de expertiză întocmit de experții J., K. și L., cu participarea expertului desemnat de pârâtă M. Experții au propus două subvariante, curtea de apel constatând că prima subvariantă a variantei 2 este cea care va fi avută în vedere la calculul penalităților. Experții au stabilit cuantumul penalităților pentru fiecare factură în parte așa cum rezultă din tabelul aferent variantei 2. S-a stabilit că, pentru toate cele 489 facturi invocate de reclamantă, valoarea însumată a penalităților este de 265.426,46 euro (coloana valoarea penalităților conform contractului de la data emiterii facturii).

Așa cum s-a arătat anterior, dreptul la acțiune pentru pretențiile bazate pe facturile emise înainte de 18 aprilie 2011 este prescris. Prin urmare, valoarea penalităților a fost stabilită prin însumarea penalităților aferente facturilor emise între 18 aprilie 2011 și 24 octombrie 2011. Aceste facturi sunt evidențiate în tabelul menționat de la poziția 239 la poziția 489. Valoarea penalităților aferentă acestor facturi se regăsește în coloana a X-a și se ridică la valoarea de 156.741,64 euro.

Urmare a verificării excepției prescripției, curtea de apel a stabilit că acțiunea nu este prescrisă pentru penalitățile în sumă de 156.741,64 euro, diferența aferentă facturilor emise anterior datei de 18 aprilie 2011 pentru transporturi încheiate anterior datei de 11 aprilie 2011, fiind prescrisă.

Stabilirea de către prima instanță a obligației de plată și în lei nu poate fi apreciată ca acordare a unui lucru care nu s-a cerut. Curtea de apel a constatat că, potrivit contractului și procedurilor de verificare și plată convenite între pârâtă și mandatarul H. B.V., plățile s-au făcut în euro. Această procedură se rezumă exclusiv la plata făcută prin mandatar. Executarea obligației stabilite pe cale judiciară nu este supusă acelei proceduri, plățile pe teritoriul României făcându-se în lei, conform art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR.

Pârâta a mai ridicat critici legate de onorariul expertului care a întocmit raportul de expertiză la prima instanță și de onorariul avocatului reclamantei.

Verificând aceste critici, curtea de apel a constatat că lucrarea de expertiză a fost una complexă care a vizat verificarea unui volum mare de acte contabile și a presupus un număr mare de ore de lucru pentru întocmire, onorariul expertului nefiind disproporționat și că onorariul avocatului reclamantei corespunde activității acestuia și complexității cauzei, tribunalul apreciind corect că se impune acordarea lui în totalitate.

În concluzie, curtea de apel a constatat că apelul declarat în principal, întemeiat pe motivele vizând încheierile pronunțate de prima instanță la 22 și 27 noiembrie 2012 și care au fost sus-menționate și analizate prioritar și excepția autorității de lucru judecat, este nefondat.

Cu privire la apelul subsidiar, curtea de apel l-a considerat fondat doar în partea privind prescrierea parțială a dreptului la acțiune al reclamantei, acest drept nefiind prescris doar pentru pretențiile legate de transporturile încheiate după data de 11 aprilie 2011, în limita sumei de 156.741,64 euro.

Față de cele reținute, curtea de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtei SC B. SRL, a schimbat în parte sentința atacată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune în limitele arătate și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 156.741,64 euro sau contravaloarea în lei la data plății cu titlu de penalități de întârziere, cu consecința înlăturării obligației stabilite în sarcina pârâtei de prima instanță pentru diferența până la 265.426,64 euro, și menținerii în rest a sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâta SC B. SRL

Recurenta-reclamantă SC A. SRL și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul de a obliga intimata - pârâtă la plata sumei de 236.301,7 euro cu titlu de penalități de întârziere.

Recurenta-reclamantă arată că la data de 08 februarie 2010, între societatea reclamantă și pârâta-intimată a intervenit Contractul de Prestări Servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107-1 din 08 februarie 2010, acesta fiind rezultatul numeroaselor negocieri și a acordului părților.

Susține că în baza acestui contract a efectuat pentru pârâta-intimată activități de transport (în mod direct sau prin subcontractare) în perioada februarie 2010 - octombrie 2011, ca urmare a comenzilor venite din partea pârâtei-intimate, în calitate de beneficiar, conform art. 2.1 din Contract, iar în urma efectuării transporturilor recurenta-reclamantă a emis mai multe facturi, pentru fiecare transport o factură (489 facturi). Fiecărei facturi depusă în probațiune i s-a anexat comanda beneficiarului în baza căreia a fost efectuat transportul și scrisoarea de trăsura CMR aferentă respectivului transport.

Prețul fiecărui transport în parte era stabilit în euro, aceasta fiind și moneda în care urma a se face plata și trebuia achitat "în termen de maxim 45 de zile de la data facturării", astfel cum a fost agreat de părți la art. 4, alin. (2) din Contract. Conform aceluiași articol din contract, sancțiunea pentru nerespectarea de către Beneficiar a termenului de plată era aplicarea de penalități în cuantum de 2% pe zi de întârziere aplicate la soldul rămas neachitat. Confirmarea penalităților de 2% este probată și de faptul că pe fiecare din facturile emise de societatea reclamantă era menționată aceeași penalitate, iar facturile în cauza au fost însușite de pârâta intimata tacit, prin plată, aspecte confirmate și de expertiza contabilă efectuată la fondul cauzei.

Mai arată și faptul că, recunoscând efectuarea transporturilor cu respectarea comenzii înaintate, pârâta intimată a achitat integral prețul înscris în fiecare factură descrisă în tabelul centralizator, emise de societatea reclamantă, dar achitarea s-a efectuat cu mare întârziere față de scadență. Ca urmare a dispoziției beneficiarului SC B. SRL, plățile erau efectuate în numele și pentru beneficiar, în contul societății reclamante, prin intermediul unei societăți de audit împuternicită de beneficiar, denumită "H.", societate care vira prețul transportului, astfel cum era acesta indicat în fiecare factură, în contul societății reclamante, în urma dispoziției beneficiarului. Întrucât plățile se făceau global, pentru mai multe facturi odată, această societate de audit îi comunica recurentei-reclamante prin poșta electronică ce plăți urmează a fi făcute i corespunzător căror facturi emise de societatea reclamantă.

Ca urmare a acestui mod de lucru, așa cum rezultă și din pag. 4 a raportului de expertiză întocmit în cauză în dosarul de apel, pârâta-intimată SC B. SRL a efectuat plăți către mandatarul său. H. (sume ce ar fi trebuit redirecționate către societatea reclamantă) cu un număr de 3441 zile întârziere (echivalentul a aproape 10 ani de întârziere), iar mandatarul H. a întârziat și el semnificativ efectuarea plăților către societatea reclamantă, acumulându-se un număr total de 11.277 zile întârziere (echivalentul a mai mult de 30 ani de întârziere).

Instanța de apel a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune al societății reclamante, raportat la prevederile art. 32 din Convenția CMR, considerând că pretențiile reclamantei privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoarea de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise, înlăturând apărările reclamantei în ce privește întreruperea termenului de prescripție ca urmare a plăților efectuate de către pârâta-intimată și suspendarea termenului de prescripție ca urmare a efectuării concilierii directe.

Recurenta-reclamantă susține că plata contravalorii facturilor emise pentru transporturile efectuate în perioada februarie 2011 - octombrie 2011 pe baza scrisorilor de trăsură emise în aceeași perioadă februarie 2011 - octombrie 2011 s-a făcut cu întârziere, după expirarea termenului de plată stabilit prin contract, deci după trecerea celor 45 de zile, respectiv în perioada 6 mai 2011 - 6 ianuarie 2012, astfel cum rezultă din extrasele de cont doveditoare a plăților și expertizele efectuate în cauză. Dar plata facturilor, chiar făcută cu întârziere, constituie o recunoaștere a dreptului reclamantei, aspect statuat și de instanța de apel, chiar în mai multe rânduri, în considerentele deciziei atacate.

În acest context, arată recurenta, plata contravalorii transporturilor, fiind o recunoaștere a dreptului societății reclamante, a întrerupt cursul prescripției extinctive a dreptului acesteia de a solicita pârâtei-intimate să-i achite penalitățile contractuale aferente debitului achitat cu întârziere, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 incident în cauză.

Pe de altă parte, conform art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958 "întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție".

Având în vedere întreruperea termenului de prescripție extinctivă ca urmare a plății debitului principal făcută de către pârâta-intimată, termenul de un an de la încheierea fiecărei scrisori de trăsură în parte stabilit de Convenția CMR art. 32, ar fi început să curgă doar de la data efectuării de către pârâta intimată a plății debitului principal din perioada 6 mai 2011 - 6 ianuarie 2012, astfel cum rezultă din extrasele de cont doveditoare ale plăților, dar și din expertiza contabilă efectuată în cauză atât la fond, cât și în apel.

Convocările la conciliere efectuate în temeiul art. 7201 C. proc. civ. au fost promovate înlăuntrul termenului de 1 an de la data încasării prețului debitului principal.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că termenul de prescripție extinctivă a suferit o suspendare a cursului său, respectiv până la data de 06 august 2012, iar cererea ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată de societatea reclamantă la Tribunalul Hunedoara la data de 11 iulie 2012, deci înlăuntrul termenului de prescripție de un an stabilit de Convenția CMR, coroborat cu prevederile legale arătate.

Mai arată că instanța de apel nu și-a motivat în niciun mod decizia de a nu lua act de motivul de întrerupere a prescripției extinctive conform art. 16 alin. (1) lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 incidente în cauză, raportat la momentul plății facturilor de către pârâta-intimată, iar în ce privește suspendarea termenului de prescripție, ca urmare a concilierii directe, instanța de apel a respins susținerile reclamantei, motivând că art. 7201 C. proc. civ. nu ar fi incident în cauză, soluție surprinzătoare în contextul în care articolul menționat, în forma în vigoare la momentul efectuării concilierii, prevedea expres faptul că atât medierea, cât și concilierea directă suspendă cursul prescripției extinctive.

Așa fiind, recurenta-reclamantă susține că această interpretare a instanței de apel vizând modul de aplicare a unei dispoziții legale (art. 7201 C. proc. civ.), cât și omisiunea aplicării prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) și 17 din Decretul nr. 167/1958 în ce privește întreruperea prescripției extinctive, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât soluția instanței de apel în ce privește reducerea pretențiilor reclamantei ca urmare a aplicării instituției prescripției extinctive a fost dată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pârâta SC B. SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată.

Susține recurenta-pârâtă că, prin respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru facturile începând cu data de 18 aprilie 2011, instanța de apel a soluționat și fondul cauzei admițând acțiunea reclamantei, însă nu se motivează decât soluția de respingere a excepției, fără ca instanța să-și fundamenteze și soluția de respingere a acțiunii.

În ceea ce privește modul în care instanța de apel a aplicat prevederile legale în materia prescripției în raport de prevederile Convenției referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR), apreciază că instanța de apel a reținut în mod nelegal și netemeinic aplicarea art. 32 pct. 1 lit. c) din CMR.

Consideră că sunt aplicabile prevederile art. 32 pct. 1, termenul fiind de 1 an de la data încheierii contractului de transport, în raport de configurația faptică a cauzei, de dinamica raporturilor contractuale ale părților litigante, deci pentru contractele de transport încheiate după data de 11 iulie 2011.

De altfel, și în cazul în care s-ar reține aplicarea art. 32 pct. 1 lit. c) din CMR, instanța de apel a făcut o greșită interpretare deoarece s-a raportat la data emiterii facturilor, respectiv 18 aprilie 2011 și nu la data încheierii contractului cu precizarea că ziua indicată ca punct de plecare a prescripției acțiunii nu este cuprinsă în termen.

Criticile din recurs vizează și nemotivarea în fond a hotărârii, greșita dezlegare dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului la acțiune, în raport de prevederile CMR și de situația faptică a pricinii. Mai mult instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile contractului de prestări servicii din 08 februarie 2010 și a anexelor acestuia.

Instanța de apel procedând la interpretarea contractului a schimbat natura acestuia precum și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia prin aplicarea greșită a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, astfel cum sunt stipulate de art. 970 și urm. C. civ.

Astfel, susține că niciuna din facturile emise și prezentate în raportul de expertiză asupra cărora s-au calculat penalitățile de 2% nu corespund traseului, prețului și pe niciuna nu este înscris termenul de plată de 45 de zile. Mai mult, în niciun înscris din dosar nu există vreo mențiune referitoare la numărul contractului de prestări servicii sau în mod generic la contractul de prestări servicii/transport auto de mărfuri sau "conform contract".

În art. 7.1. din contractul de prestări servicii se prevede posibilitatea prelungirii automate a contractului dacă niciuna din părți nu notifică cu minim 30 zile înainte de expirarea duratei de valabilitate rezilierea sau încetarea acestuia, însă nu se precizează că prelungirea automată se face pentru o perioadă similară cu cea prevăzută în contractul de prestări servicii. Mai mult, nu s-au administrat niciun fel de probe de către reclamantă din care să rezulte fără putință de tăgadă că durata contractului a fost prelungită după data de 08 februarie 2011 pe termen nelimitat așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, recurenta administrând probe din care rezultă că acest contract nu a fost operațional și nici prelungit.

Mai arată că un aspect interpretat în mod eronat de către instanța de apel și nedovedit de către reclamantă este cel referitor la durata contractului, respectiv data la care a încetat. Susține că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că în anul 2011 au avut loc discuții între reprezentanții părților pentru încheierea unui contract de transport și a unuia de comisionare vamală, precum și un model de contract de transport rutier care nu s-a finalizat din cauza prețurilor mari practicate de către reclamantă.

Or, în situația în care exista un contract de transport valabil, se pune întrebarea pentru ce au negociat părțile un contract intitulat contract de transport. Arată că din probele administrate rezulta că intimata avea calitatea de casă de expediții, fapt susținut și probat prin înscrisuri care demonstrau că transporturile se efectuau de către alte societăți comerciale.

Recurenta - pârâtă consideră că instanța de apel a constatat în mod greșit că prin contractul de prestări servicii nr. 107-1/2010, părțile au stabilit convențional atât termenul de plată al facturilor, cât și al penalităților de întârziere, deoarece nu s-a stabilit fără dubii modul în care s-au înțeles părțile de transmitere a facturilor către H. și de plată a acestora, faptul că prețurile din facturi respectau prețurile din anexa la contractul de prestări servicii și nu s-a stabilit fără dubii dacă termenul de 45 de zile de la facturare sunt zile lucrătoare sau zile calendaristice. Invocă Decizia nr. 313/2013 a Înaltei Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că data plății se socotește data la care se înregistrează ordinul de plata la instituția bancară, deoarece din acel moment sumele de bani nu mai sunt la dispoziția celui care a făcut plata și nici nu există vreo posibilitate tehnică sau vreo normă legală prin care să soliciți instituției bancare oprirea imediată a plății. Susține că în niciunul din rapoartele de expertiză depuse la dosarul cauzei, experții nu s-au raportat la această dată și nici instanțele nu au admis acest obiectiv cu toate că a fost solicitat de către apelanta-pârâtă.

De asemenea, recurenta pârâtă mai susține și faptul că nu s-a dovedit fără dubii soldul rămas neachitat asupra căruia s-au calculat penalități de întârziere de 2%, având în vedere faptul că toate plățile efectuate de către H. reprezentau o suma globală și care nu făceau referire la o anumita factură, sistemul de plată fiind agreat de către reclamantă.

Consideră că nu s-a făcut dovada faptului că toate facturile au fost însoțite de CMR confirmat fără rezerve de către reclamantă și nu s-a dovedit în niciun fel faptul că plata prețului se consideră achitată în momentul ereditării contului așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Referitor la indexare, aceasta nu a fost niciodată acceptată prin act adițional la contract, așa cum se prevede.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a trecut peste termenii conveniți de către părți prin contract și a stabilit alte drepturi și obligații interpretând în mod greșit actul de voință al părților, dând un alt înțeles clauzelor contractuale.

O altă critică se referă la faptul că în mod greșit instanța de apel a calificat contractul ca fiind un contract de transport și a arătat faptul că părțile au calitatea de transportatori și beneficiar/expeditor. Din cuprinsul contractului nu rezultă faptul că pârâta a avut calitatea de expeditor și mai mult, instanța de fond nu a făcut nicio referire la baza legală înscrisă în contractul de prestări serviciu.

Susține că obiectul contractului îl reprezintă prestarea de către transportator a serviciului de transport (deci în natură) pe rute externe, respectiv interne, cu mijloace de transport puse la dispoziție de către transportator, (deci nu este specificat în mod clar cu mijloace proprii ale transportatorului - și coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezulta în mod clar că acesta a practicat transportul în virtutea obiectului de activitate al unei case de expediții), conform detaliilor din anexă, parte integranta din prezentul contract. Toate aceste aspecte trebuiau coroborate și cu celelalte probe printre care și cu obiectul de activitate al reclamantei, respectiv acela de alte activități anexe transporturilor fiind fără dubii faptul că intimata era casă de expediții la data semnării contractului după cum rezultă din activitatea principală și nu transportator.

Astfel, susține recurenta, facturile pentru care s-au solicitat penalitățile nu au fost emise în baza contractului de prestări servicii, care la art. 3.5. prevede că expeditorul, tipul mărfurilor, destinatarul, cantitatea și numărul transportatorului vor fi menționate în borderoul de transport, or, la dosarul cauzei nu a fost depus niciun borderou de transport, ceea ce conduce în mod clar la faptul că cele 489 de transporturi au fost efectuate în afara contractului de prestări servicii nr. 107-1/2010.

Referitor la capitolul tariful de transport prevăzut în contract, la art. 4 alin. (2), recurenta-pârâtă susține că acest cuantum de 2% se aplică la soldul rămas neachitat, or la data introducerii cererii de chemare în judecată nu a existat nicio datorie față de reclamantă, aspect care nu a fost luat în considerare de către instanța de fond.

Mai arată și faptul că excepția nulității absolute a clauzei penale a fost respinsă în mod nelegal de către instanța de apel având în vedere faptul că la data emiterii facturilor pentru care au fost emise penalități acestea nu au fost agreate de recurentă printr-un contract, și mai mult, perceperea de penalități de întârziere de 2% pentru neefectuarea plății la termen are un caracter abuziv fiind prevăzut doar în favoarea reclamantei.

Totodată, instanța de apel ar fi trebuit să constate ca fiind abuzivă clauza penală deoarece încalcă exigențele echității și ale bunei credințe, precum și echilibrul între prestațiile părților prin care s-ar ajunge la îmbogățirea fără just temei, a unei părți în dauna celeilalte. Caracterul abuziv al clauzei penale inserate în contract este evident, deoarece reprezintă un procent de 730%/an din suma neachitată.

Un alt aspect de nelegalitate al deciziei pronunțate în apel se referă atât la clauza penală despre care s-a vorbit, cât și aplicarea prevederilor Legii nr. 313/1879. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 313/1879 clauza penală în contractele de prestațiuni în natură este nulă, iar încălcarea acestei dispoziții legale referitoare la clauza penală din contractele de prestațiuni în natură este sancționată cu nulitatea absolută.

Consideră că Legea nr. 313/1879 este aplicabilă în speță, deoarece se referă la oricare contracte, iar prestațiile reclamantei au fost în natură, practica judiciară fiind cristalizată în acest sens, iar recurenta a depus la dosarul cauzei mai multe decizii irevocabile sub acest aspect.

Recurenta-pârâtă invocă ca motiv de recurs și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la reducerea cuantumului penalităților. Referitor la reducerea cuantumului penalităților, apreciază că în mod greșit instanța de apel a respins cererea recurentei având în vedere că este o clauza abuzivă și cuantumul mare al acestora, încalcă în mod flagrant exigențele și uzanțele în materie ajungându-se fără dubii la o îmbogățire fără just temei a reclamantei în dauna recurentei. O clauză penală are în esența sa o funcție reparatorie și ca orice despăgubire ea se limitează la paguba efectivă și beneficiul nerealizat. Or, din întreg probatoriul administrat în cauză, nu rezultă nici paguba efectivă și nici beneficiul nerealizat. Instanța de apel nu a luat în considerare uzanțele și practica în materie și nici contractele anterioare dintre părți din care rezultă că penalitățile erau între 0,01% - 0,02%.

Susține că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor Convenției CMR, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 4 din Convenția CMR, proba contractului de transport se face prin scrisoarea de trăsură (CMR). În cauza sunt incidente dispozițiile Convenției CMR, iar despăgubirile și penalitățile trebuie să fie acordate în conformitate cu dispozițiile acesteia și mai mult, orice dispoziție contrară convenției este nulă (art. 23 - 41 din Convenția CMR). Învederează faptul că nu există nicio probă la dosarul cauzei din care să rezulte că reprezentanții recurentei au confirmat penalitățile de 2%, acestea fiind stabilite în mod unilateral de către reclamantă și mai mult, niciuna din comenzi sau din scrisorile de transport - CMR nu conțin clauze cu penalități, sau termene de plată.

Referitor la reducerea cuantumului onorariului de expert, apreciază recurenta-pârâtă că respectiva cerere a fost respinsă în mod netemeinic și nelegal, deoarece din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, experta nu a făcut dovada nici a orelor și nici a cheltuielilor efectuate cu realizarea expertizei. Susține că nu exista niciun înscris din care să rezulte că experta a studiat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întreaga expertiză fiind efectuată de către aceasta doar pe baza înscrisurilor primite la biroul de lucru.

În conformitate cu prevederile art. 23 din O.G. nr. 2/2000, onorariul definitiv se stabilește de către instanța de judecată în funcție de complexitatea lucrării, volumul de lucru și gradul profesional al expertului. Nu se poate pune în discuție nici complexitatea și nici volumul lucrării deoarece modul de justificare al expertei prezentat în instanță a fost eronat, iar dispozițiile legale invocate de către aceasta erau abrogate.

Cu privire la cererea de reducere a onorariului avocațial, consideră că și această cerere a fost respinsă în mod netemeinic și nelegal de către instanța de apel.

Instanța de apel în mod greșit a respins excepția de necompetență a Tribunalului Hunedoara având temei de drept art. 10 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța locului de plecare sau de sosire a fost sediul recurentei din Curtici, județul Arad.

În mod nelegal a fost respinsă și cererea de recuzare deoarece prima instanță a făcut o interpretare a contractului și s-a pronunțat asupra efectelor și a îndeplinirii obligațiilor părților arătând în mod clar că raportul juridic izvorește din contractul de prestări servicii nr. 107-1/2010.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta susține că instanța de apel le-a respins fără a motiva, cu toate că pârâta-apelantă a solicitat cheltuieli de judecata pe cale separată.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâta SC B. SRL

De asemenea, intimata-pârâtă SC B. SRL a depus la dosar întâmpinare și răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului formulat de pârâta SC B. SRL, față de prevederile art. 306 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o respinge, constatând că motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate, pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., dispoziții indicate de altfel, în mod corect, în cuprinsul cererii de recurs.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de susținerile din întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta cuprinde critici privind greșita soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune, care a fost admisă în parte.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că pretențiile privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoarea de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise, fără a ține cont de întreruperea termenului de prescripție ca urmare a plăților efectuate de către pârâtă și de suspendarea termenului de prescripție ca urmare a efectuării concilierii directe.

Asemenea susțineri din partea recurentei-reclamante sunt însă nefondate, în condițiile în care instanța de apel în mod corect a verificat excepția prescripției prin raportare la data întocmirii scrisorii de trăsură (CMR), data introducerii acțiunii reclamantei și termenul de prescripție de un an care curge după expirarea termenului de 3 luni de la încheierea scrisorii de trăsură, în conformitate cu art. 4, 6 și 32 din Convenția CMR.

Prin urmare, curtea de apel a statuat cu justețe că pentru fiecare din transporturile facturate curge un termen distinct de prescripție calculat conform art. 32 pct. 1 lit. c) din Convenția CM.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora: "în cazul în care un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită".

Cum acțiunea dedusă judecății a fost introdusă la data de 12 iulie 2012 și își are temeiul într-un contract de transport, în mod legal curtea de apel a constatat că pretențiile privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoare de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise.

Recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 conform cărora "cursul prescripției se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția", deoarece consideră că pârâta, prin plata contravalorii transporturilor (a facturilor), chiar cu întârziere, a recunoscut dreptul reclamantei de a-i solicita achitarea penalităților contractuale aferente debitului plătit cu întârziere.

Numai o recunoaștere care să fie în mod evident voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cum în speță pârâta nu a recunoscut expres că datorează reclamantei contravaloarea transporturilor și mai ales a penalităților pe care le consideră abuzive, susținând că reclamanta le-a stabilit în mod unilateral și nu există nicio recunoaștere tacită care să rezulte din înscrisurile de la dosar, susținerile recurentei-reclamante sub acest aspect nu pot fi primite.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei-reclamante conform căreia, pe perioada concilierii directe se suspendă cursul prescripției, întrucât fiind vorba de un litigiu comercial, sunt aplicabile dispozițiile art. 7201 C. proc. civ.

Cu referire la efectele procedurii concilierii asupra cursului prescripției, Înalta Curte constată că procedura concilierii directe nu determină, pe durata îndeplinirii sale, suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiune, litigiul fiind guvernat de dispozițiile vechiului C. proc. civ. și ale Convenției CMR.

Cauzele de suspendare a cursului prescripției au două caractere esențiale: sunt legale și limitative. Aceasta înseamnă că suspendarea prescripției operează numai în cazurile prevăzute expres de lege (art. 13 și art. 14 din Decretul nr. 167/1958, republicat), cazuri de suspendare de strictă interpretare și aplicare, nefiind susceptibile de extindere prin analogie asupra altor situații.

În situația concilierii prealabile reglementate de art. 7201 C. proc. civ. este vorba despre raporturi de drept privat (comerciale), ce se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților, prin faptul ca ambele subiecte sunt persoane fizice și persoane juridice, iar lipsa de diligență a creditorului nu poate justifica extinderea prin analogie a prevederilor legale imperative, de ordine publică și limitative. Creditorul nu poate invoca propria sa turpitudine în contracararea efectului prescripției extinctive, ci trebuie să ia toate măsurile pentru a convoca partea adversă în asemenea condiții încât să fie respectate deopotrivă termenele cuprinse în alin. (3) și (5) ale art. 7201 C. proc. civ. și termenul de prescripție.

În acest context, instanța de apel a apreciat în mod corect că pretențiile reclamantei privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoare de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise, primul transport pentru care nu s-a îndeplinit termenul de prescripție fiind cel pentru care s-a emis scrisoarea de trăsură CMR din 11 aprilie 2011, iar facturile aferente transporturilor pentru care nu a intervenit prescripția au fost emise după 18 aprilie 2011, astfel că pretențiile legate de penalități calculate la facturi emise anterior acestei date sunt prescrise.

Așa fiind, criticile recurentei-reclamante nu constituie un argument suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate sau aplicarea greșită a normelor invocate.

Altfel spus, argumentele recurentei-reclamante nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 396/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Recursul declarat de pârâta SC B. SRL.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Împrejurarea că instanța nu a răspuns tuturor argumentelor aduse de parte, subsumate unui motiv de apel, nu poate atrage incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă cu evidență raționamentul logico-juridic al instanței în adoptarea soluției.

Criticile recurentei vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În plus, este de amintit că întinderea controlului judiciar este condiționată de indicarea punctuală de către recurenți a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia, neputând fi analizate în această etapă procesuală critici vizând sentința apelată.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că, în speță, pretențiile reclamantei sunt născute din contractul din 8 februarie 2010 și sunt accesorii obligației principale de plată a serviciilor de transport acceptate expres de pârâtă.

Părțile au arătat expres că, pentru transporturile externe, se va face aplicarea Convenției CMR, subliniind care este baza legală a încheierii contractului și că obligația reclamantei era doar aceea de a pune la dispoziție mijloace de transport corespunzătoare și personal necesar pentru conducerea autovehiculelor.

Reținând și considerentele expuse cu privire la recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a examinat excepția prescripției raportat la dispozițiile art. 32 din Convenția CMR, reținând în cauză că termenul de prescripție este de un an și începe de la expirarea unui termen de 3 luni de la încheierea contractului de transport.

Verificarea excepției prescripției s-a făcut prin raportare la data întocmirii scrisorii de trăsură (CMR), data introducerii acțiunii reclamantei și termenul de prescripție de un an care curge după expirarea termenului de 3 luni de la încheierea scrisorii de trăsură, în conformitate cu art. 4, 6 și 32 din Convenția CMR.

Întrucât acțiunea a fost introdusă la 12 iulie 2012, transporturile pentru care s-a emis scrisoare de trăsură înainte de 11 aprilie 2011 sunt supuse prescripției. Cum prezenta acțiune își are temeiul într-un contract de transport, curtea de apel a reținut cu justețe că pretențiile privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoare de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a actului dedus judecății, respectiv a clauzelor contractuale, în considerarea dispozițiilor art. 977, precum și ale art. 982 C. civ., nefiind incident motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Totodată, textul legal al art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă.

Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat contractul din 8 octombrie 2010, contractul fiind un contract cadru de transport, așa cum au apreciat ambele instanțe de fond, transporturile urmând a fi efectuate prin prestații succesive, la solicitarea pârâtei, pe rutele menționate de pârâtă.

Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, împrejurarea că fiecare transport, privit individual, îndeplinește condițiile unui contract de transport de sine stătător nu conduce la concluzia că ar fi fost efectuat în afara cadrului contractual stabilit prin contractul de prestări servicii de transport din 8 februarie 2010, reclamanta având posibilitatea de a subcontracta, rămânând însă răspunzătoare de efectuarea transportului (art. 2.1 alin. (4) din contract).

Cu privire la modul de calcul al penalităților, contrar susținerilor recurentei-pârâte, s-a arătat în mod legal că penalitățile trebuie raportate la soldul neachitat al facturii, sold existent în a 46-a zi de la emiterea facturii, prevederile art. 4 din contractul din 8 februarie 2010 fiind clare.

Recurenta-pârâtă a acceptat aceste condiții contractuale, astfel că avea obligația de a depune toate diligențele în sensul efectuării plății în termenul de 45 de zile, întârzierile provocate de procedurile de verificare și plată neputând fi opuse reclamantei.

Momentul plății nu este momentul la care se înregistrează ordinul de plată la instituția bancară, astfel cum în mod greșit susține recurenta-pârâtă, ci acela în care în care banii au ajuns la dispoziția beneficiarului (în speță momentul la care reclamanta a intrat efectiv în posesia sumei), întrucât eventualele întârzieri în derularea plăților cauzate de modalitatea de procesare aleasă de pârâtă nu pot prejudicia reclamanta.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei-pârâte vizând împrejurarea că instanța de apel nu a luat în considerare uzanțele și practica în materie și nici contractele anterioare dintre părți din care rezultă că penalitățile erau între 0,015 - 0,02%, întrucât, în ceea ce privește uzanțele și obiceiul locului, acestea nu sunt obligatorii pentru instanța de judecată învestită cu soluționarea procesului, dat fiind faptul că ele nu reprezintă izvor de drept.

Raportarea pârâtei la uzanțe, în ce privește cuantumul procentual al clauzei penale este irelevantă, câtă vreme părțile au stabilit contractual acest cuantum, iar contractul a fost încheiat în urma negocierii, aspect reținut cu justețe și de instanța de control judiciar.

Contractul de transport este un contract numit, are o configurație juridică distinctă, cu o reglementare proprie și, ca atare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu poate fi încadrat în niciuna din categoriile pe care le-a avut în vedere Legea nr. 313/1879, de care se prevalează pârâta, această lege reglementând exclusiv contractele civile și nu pe cele încheiate în exercitarea comerțului.

Nu se poate pretinde că instanța de apel ar fi trebuit să constate ca fiind abuzivă clauza penală.

Aceasta întrucât, făcând abstracție de împrejurarea că această cauză de nulitate a fost invocată de pârâtă doar prin concluziile scrise, după finalizarea dezbaterilor în primă instanță, este de reținut că Legea nr. 193/2000 reglementează clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, iar art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 definește noțiunea de "consumator". Or pârâta este un profesionist în înțelesul acestei legi, astfel cum este definită noțiunea de profesionist la art. 2 alin. (2), și nu se circumscrie noțiunii de "consumator", astfel încât, recurenta-pârâta nu se poate prevala de protecția acordată de acest act normativ consumatorilor.

Mai mult decât atât, contractul încheiat a fost rezultatul negocierii și consimțământului părților contractante.

Se impune precizarea faptului că o reanalizare a situației de fapt, la care tinde în realitate recurenta, nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii, de care se prevalează aceasta.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În speță, instanța de control judiciar a stabilit valoarea penalităților în raport cu expertiza administrată în apel, fiind inutilă în această etapă procesuală orice discuție bazată pe cuantumul reținut de instanța de apel ca urmare a administrării acestei probe.

Nu în ultimul rând, schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-pârâtă inclusiv atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanța de apel (relevanța expertizei efectuate, răspunsuri la interogatoriu etc.), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

În condițiile în care, reclamanta a invocat în susținerea acțiunii sale, facturile, comenzile și scrisorile de transport (CMR) depuse la dosarul cauzei, din acestea rezultând că locul de plecare sau de sosire al transportului era localitatea Ribița, județul Hunedoara, localitate aflată în raza de competență a Tribunalului Hunedoara, se constată că excepția de necompetență a Tribunalului Hunedoara, raportat la prevederile art. 10 alin. (5) C. proc. civ., a fost legal soluționată, fiind nefondate criticile pârâtei formulate sub acest aspect.

Este lipsită de justificare solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului onorariului de expert, susținută și în recurs, față de prevederile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care interzic expres judecătorului să micșoreze cheltuielile privind plata experților.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei privind necenzurarea cheltuielilor de judecată în sensul aplicării greșite de către instanța de apel a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Posibilitatea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată privind onorariu avocat este o facultate a instanței de judecată, și nu o obligație, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz, aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului și complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 396/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de pârâta SC B. SRL.

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 396/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 396/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN