Standing to challenge absolute nullity of expropriation decree limited to property directly linked to plaintiff’s title chain

Decizia nr. 328/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 859/2016 din 11 mai 2016 Tribunalul Iași a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Iași și în consecință, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași, a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților Consiliului Local Iași și a Statului Român, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL reprezentată de administrator B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului Iași, a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași, identificat în planul de situație din anexa nr. 3 la raportul de expertiză C., depus la dosar vol. II, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la diferența de suprafață de 1.290 mp situată în Iași, și a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 5.405 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu expert (405 lei) și onorariu redus de avocat (5.000 lei).

Pentru a hotărât astfel Tribunalul a reținut următoarele:

Tribunalul Iași prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, a declinat - conform art. 158 alin. (3) C. proc. civ. - în favoarea Judecătoriei Iași, competența de soluționare a capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984.

S-a disjuns prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității de plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35 al Legii nr. 33/1994, cerere ce a fost înregistrată separat sub nr. x/99/2012. Prin încheierea din 23 aprilie 2012 s-a dispus, în baza art. 244 (1) pct. 1, C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, ce face obiectul prezentului dosar.

Prin Sentința nr. 20707 din 5 decembrie 2012, Judecătoria Iași, secția civilă, a declinat, în favoarea Tribunalului Iași, competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 și constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Curtea de Apel Iași, în vederea stabilirii instanței competente.

Prin Sentința nr. 6 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a stabilit în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. l lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere.

Prin Sentința nr. 223 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și în consecință a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu Statul Român, Municipiul Iași, Consiliul local Iași și Primăria Iași.

Din cuprinsul practicalei Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Iași, a rezultat că dezbaterile au vizat doar capătul de cerere principal privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, în legătură cu care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția inadmisibilității, însă Tribunalul s-a pronunțat și cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, prin care reclamanta a solicitat constatarea caducității de plin drept a Decretului de expropriere nr. 327/1984 cu privire la suprafața de teren aflată în litigiu, care a fost disjuns, formând obiectul unui alt dosar (nr. x/99/2012), în care judecata a fost suspendată, astfel încât a fost privită ca întemeiată critica vizând pronunțarea și cu privire la un aspect care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul Iași, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași și a Primăriei Municipiului Iași, conchide instanța de apel, motivat de incidența dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 - invocate prin întâmpinarea formulată în apel - urmează să se pronunțe Tribunalul Iași atunci când va stabili cadrul procesual în rejudecare."

Prin Decizia nr. 463 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins ca nefondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva Deciziei nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

"Din examinarea întregului istoric al cauzei, rezultă deci că nemișcătorul în discuție, care nu a ieșit niciodată din posesia foștilor și respectiv actualilor proprietari tabulari, nu face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, întrucât deși, formal, a fost supus unei exproprieri, înainte de anul 1990, această măsură nu a fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de Stat și rămânând continuu, în stăpânirea proprietarilor săi. Or, scopul declarat al Legii nr. 10/2001, l-a constituit tocmai restituirea - în natură ori prin echivalent - imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referință a legii.

Tot astfel, scopul demersului judiciar ce a dus la pornirea litigiului de față, nu este obligarea pârâtului de a restitui imobilul (care, așa cum s-a arătat, a rămas mereu în posesia proprietarilor tabulari) reclamanta aducând în discuție anumite cauze de ineficacitate juridică, în legătură cu titlul de proprietate pe care Statul încearcă să i-l opună, în cadrul acțiunii în revendicare a terenului în suprafață de 1200 mp, ce face obiectul Dosarului nr. x/99/2009, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Ca atare, în stabilirea cadrului procesual, tribunalul s-a raportat greșit la prevederile Legii nr. 10/2001, respingând acțiunea ca inadmisibilă, cu ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994. Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin domeniului public sau privat al statului (ori unităților administrativ-teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referință a legii, corelativ, alin. (3) al textului statuând asupra competenței instanțelor de a stabili valabilitatea unui astfel de titlu.

Tot astfel, art. 35 al Legii nr. 33/1994, republicată, stabilește că dacă în termen de 1 an, bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, text ce se impune a fi interpretat în funcție de situația particulară a speței, în care preluarea de facto nu a operat nici înainte și nici după 27 mai 1994, data intrării în vigoare a actului normativ.

În consecință, așa cum judicios s-a reținut, elementul definitoriu în delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la preluarea efectivă a imobilului litigios de către stat, respectiv că nemișcătorul să se afle, la data intrării în vigoare a legii speciale, în posesia uneia dintre entitățile abilitate de art. 21 alin. (1) și (2), din lege, să soluționeze cererea de restituire în natură ori, după caz, prin echivalent."

Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/99/2012* pe rolul Tribunalului Iași la 15 aprilie 2015 ca urmare a casării Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014 a Tribunalului Iași.

La solicitarea reclamantei s-a administrat în cauză proba cu înscrisuri, interogatorii ale părților și expertiză tehnică în specialitatea topografie cadastru, raport întocmit de expert C. și supliment.

Tribunalul a reținut, relativ la limitele învestirii acestei instanțe, împrejurarea că obiect al cercetării judecătorești este doar capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, deoarece cererea privind constatarea caducității a fost disjunsă.

Astfel, s-a disjuns prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității de plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35 al Legii nr. 33/1994, cerere ce a fost înregistrată separat sub nr. x/99/2012.

Prin încheierea din 23 aprilie 2012 s-a dispus, în baza art. 244 (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, capăt de cerere ce face obiectul prezentului dosar.

Prin urmare, instanța este obligată a avea în vedere faptul că excepția inadmisibilității a fost irevocabil respinsă precum și cele statuate în considerentele deciziilor pronunțate de Curtea de Apel Iași și Înalta Curte de Casație și Justiție în apelul și respectiv recursul exercitate în primul ciclu procesual al cauzei, astfel cum au fost anterior expuse.

Relativ la celelalte excepții invocate de pârâți, ce au fost unite cu fondul la termenul din 28 mai 2015, văzând art. 137 C. proc. civ., Tribunalul a constatat următoarele:

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului Iași a fost apreciată ca fiind întemeiată și a fost admisă față de dispozițiile Legii nr. 215/2001.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei municipiului Iași instanța a reținut că, potrivit art. 41 C. proc. civ. orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității juridice civile care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Așadar capacitatea este un atribut ce aparține în exclusivitate subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice. Potrivit art. 42 C. proc. civ. lipsa capacității poate fi invocată în orice stare a pricinii

Conform art. 91 din Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2006 "Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale." În sensul dispozițiilor legale, primăria reprezintă doar o structură funcțională, un aparat tehnic-administrativ aflat în subordonarea primarului, ca organ administrativ executiv, aparat creat pentru transpunerea în practică a atribuțiilor executive în cadrul unității administrativ-teritoriale. Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2006 nu enumeră primăriile între autoritățile administrative și nicio dispoziție legală nu conferă primăriei personalitate juridică, nerecunoscând-o ca persoană juridică distinctă. În sensul Legii nr. 215/2001 autoritate administrativă distinctă este doar primarul și nu primăria, față de care s-a formulat prezenta acțiune.

Întrucât niciun text de lege nu conferă primăriei personalitate juridică, aceasta neîntrunind condițiile legale pentru a dobândi acest statut (neavând patrimoniu propriu), fiind definită de lege exclusiv ca o simplă structură funcțională, lipsindu-i capacitatea de folosință și implicit de exercițiu, instanța a apreciat că excepția ridicată este întemeiată, motiv pentru care o va admite.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași și a Statului Român sunt vădit neîntemeiate față de probele administrate și de limitele învestirii acestei instanțe învestită doar cu constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere a Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 327/1984 vizând imobilul în suprafață de 1590 mp situat în Iași.

Tribunalul nu a putut primi susținerile Statului Român relative la regimul juridic actual al bunului imobil atât timp cât acestea nu sunt probate în prezentul dosar. Tribunalul a observat că nu s-a dovedit în speță că terenul ar fi fost trecut în administrarea directă a Municipiului Iași și respectiv, în domeniul său privat.

Pe fond, tribunalul a constatat acțiunea ca fiind în parte întemeiată, respectiv în limitele și pentru considerentele ce succed. Tribunalul a constatat că bunul imobil litigios a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 (copie depusă la dosar) act normativ ce a fost emis în vederea realizării obiectivului de investiții "Ansamblu de locuințe Canta IV - Municipiul Iași", scop în care s-a dispus exproprierea unor terenuri în suprafață totală de 74.005,15 mp, ce includea și suprafață litigioasă.

Tribunalul a notat că imobilul nu a fost preluat efectiv de Stat, iar obiectivul de investiții "Ansamblu de locuințe Canta IV - Municipiul Iași" nu a mai fost realizat. La data de 14 martie 1986, s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare între D. și numitul E.

Prin Sentința civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă la 28 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. x/245/2007, s-a admis, în parte acțiunea formulată de reclamantul E. în contradictoriu cu pârâta D., vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, privind terenul în suprafață de 1800 mp situat în Iași și s-a constatat că imobilul, în suprafață de 1590,174 mp, a fost "transmis" în proprietatea cumpărătorului E., în schimbul prețului în cuantum de 8000 lei, încasat la 14 martie 1986, de vânzătoarea D.

Tribunalul a constatat acțiunea ca fiind în parte întemeiată, fiind incidente în cauză prevederile art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin domeniului public sau privat al statului (ori unităților administrativ-teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referință a legii, iar alin. (3) al textului statuează asupra competenței instanțelor de a stabili valabilitatea unui astfel de titlu.

Tribunalul a constatat că Decretul nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nu a fost publicat în Monitorul Oficial, astfel cum prevedea în mod imperativ art. 69 din Constituția României din 1965. Art. 69 dispunea: "Consiliul de Stat emite decrete și adoptă hotărâri. Decretele și hotărârile se semnează de Președintele Republicii Socialiste România. Decretele normative se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România".

Decretele emise de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, în calitate de organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale (art. 62), aveau caracterul unor norme cu putere de lege [art. 64 alin. (1)] și în consecință trebuiau publicate, după semnarea lor de către președinte, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România [art. 69 alin. (2)]. În conformitate cu prevederile Constituției din 1965, principalele acte normative erau legile, adoptate de Marea Adunare Națională și decretele emise de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România. Prin urmare, un act normativ adoptat, dar nepublicat în Buletinul Oficial trebuie considerat ca neintrat în vigoare, inexistent.

Instanța a notat că, în mod constant, în doctrină și jurisprudența în materie s-a statuat că un act normativ nu poate fi niciodată clandestin.

Tribunalul a observat că Decretul de expropriere nr. 327/1984 nu a fost publicat cu ocazia adoptării lui, ci doar în anul 2009, conform Hotărârii Guvernului nr. 517/2009 (Anexa I poziția 245, publicată în M. Of. nr. 424 bis/22.06.2009). Această publicare, făcută după schimbarea ordinii de drept din România în anul 1989, nu a fost realizată în scopul de a da eficiență juridică actului normativ, în sensul intrării lui în vigoare, ci în scopul de declasificare a unor decrete ale Consiliului de Stat adoptate în perioada 1956 - 1989 și a unor decrete prezidențiale emise în perioada 1974 - 1989.

În considerarea argumentelor expuse, Tribunalul a admis în parte cererea, respectiv numai cu privire la terenul în suprafață de 300 mp ce a fost preluat prin Decretul nr. 327/1984, din proprietatea familiei F., și a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului doar cu privire la terenul ce se afla în proprietatea persoanelor de la care a fost dobândit dreptul de proprietate de către reclamantă, prin vânzări succesive ale imobilului.

Tribunalul a avut în vedere regimul juridic al nulității absolute care impune a se verifica dacă la momentul actului de expropriere erau întrunite cauzele de nulitate. Ori, atât timp cât dreptul de proprietate a fost dobândit de reclamantă ca urmare a înstrăinării inițiale realizată de D., doar în raport cu drepturile de proprietate pe care le avea această persoană, și care au făcut obiect al exproprierii, se poate solicita de către reclamantă a se verifica legalitatea Decretului nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

Tribunalul a mai avut în vedere în vedere faptul că din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C. și ale suplimentului la raport coroborate cu anexele la Decretul nr. 327/1984 a rezultat cu evidență faptul că doar suprafața de 300 mp a făcut obiectul exproprierii din proprietatea familiei F., restul suprafeței până la 1590 mp fiind expropriată din proprietatea altor persoane, ce nu sunt părți în această cauză și nici nu se afla în raporturi juridice încheiate anterior cu reclamanta SC A. SRL.

Instanța a constatat că doar proprietarii expropriați la acea epocă și moștenitorii lor puteau invoca nulitatea, vătămarea produsă prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, cu privire la diferența până la 1.590 mp.

Constatarea nulității parțiale a Decretului nr. 327/1984 pentru nepublicarea în Monitorul Oficial și pentru neacordarea despăgubirilor cuvenite proprietarului expropriat face de prisos analiza motivului relativ la inexistența unei decizii administrative individuale, emisă în baza aceluiași decret, cu privire la imobilul litigios.

În considerarea celor expuse anterior, Tribunalul a admis în parte acțiunea și a dispus în sensul celor cuprinse în prezenta sentință. A fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Iași și în consecință a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliului Local Iași și a Statului Român.

În baza art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului Iași. Tribunalul a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași, identificat în planul de situație din anexa nr. 3 la raportul de expertiză C., depus la dosar vol. II.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la diferența de suprafață de 1.290 mp situată în Iași.

În baza art. 274 alin. (1) și (3), art. 276 C. proc. civ. de la 1865 pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, fiind obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 5.405 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu expert (405 lei) și onorariu redus de avocat (de la 28.435 lei redus la 5.000 lei).

Tribunalul a notat că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Criteriile pe care tribunalul le-a avut în vedere în speță, în aprecierea valorii onorariului avocatului, sunt valoarea pricinii, complexitatea, dificultatea litigiului, activitatea efectiv desfășurată de avocat la termenele acordate și pretențiile efectiv admise.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel SC A. SRL care a arătat în fapt, că este, în prezent, proprietara și deținătoarea terenului aflat în litigiu, în suprafață de 1.590 mp situat în Iași, având nr. cadastral x și înscris în C.F. nr. x1 (provenită din conversia C.F. nr. x2) a municipiului Iași. Aceasta a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 mai 2008 de la proprietarii tabulari - soții E. și G. Aceștia, la rândul lor, dobândiseră anterior proprietatea în baza Sentinței civile nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă definitivă și irevocabilă la 07 ianuarie 2008, de la D. cu care aveau încheiat un act sub semnătură privată (promisiune de vânzare), la data de 14 martie 1986.

În prezent, această cauză (având ca obiect revendicare imobiliară) se află în faza de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. x/99/2009), fiind suspendată judecata până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului dosar.

Pentru a se opune pretențiilor din această revendicare, apelanta-reclamantă a formulat în contradictoriu cu intimații-pârâți o acțiune prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la terenul în litigiu, iar în subsidiar, constatarea caducității de plin drept a Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 cu privire la aceeași suprafață de teren.

Prin Sentința nr. 859 din 11 mai 2016, pronunțată pe fondul cauzei, în rejudecare, Tribunalul Iași a admis în parte cererea formulată de reclamanta-apelantă SC A. SRL, doar cu privire la o suprafață de 300 mp din totalul suprafeței de 1590 mp aflată în litigiu, iar pentru diferența de suprafață de 1.290 mp instanța de fond a respins acțiunea.

Consideră că, tocmai din existența acestei suprapuneri în fapt decurge atât interesul juridic al reclamantei în formularea prezentei acțiuni, precum și calitatea procesuală activă a acesteia în cadrul prezentei cauze.

De asemenea, subliniază că nu prezintă relevanță în speță dacă această suprafață din prezent, se suprapune, în raport cu data exproprierii, peste o singură parcelă aparținând unui singur proprietar, ori dacă se suprapune peste mai multe parcele, având la acel moment din trecut proprietari diferiți. Aspectul esențial este acela de a ști dacă întreaga suprafață din litigiu, pe care în prezent o deține în proprietate apelanta-reclamantă, a fost cuprinsă printre suprafețele ce au făcut obiectul decretului de expropriere.

În consecință, ca urmare a existenței acestei suprapuneri, pentru întreaga suprafață din litigiu, analizând prin prisma motivelor de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, se apreciază că nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului decurgând din decretul de expropriere, se impune a fi aplicată la întreaga suprafață de teren aflată în litigiu și nu doar pentru o parte din această suprafață, așa cum în mod greșit a procedat instanța de fond.

În ceea ce privește diferența de suprafață de 40 mp dintre cea a terenului în litigiu (1590 mp) și cea a fostelor proprietăți cu care acesta se suprapune (300 mp și 1250 mp), ea se explică, așa cum a precizat și expertul, ca urmare a diferențelor de măsurători dintre suprafețele consemnate în actele administrative mai vechi, întocmite în anul 1984, în vederea exproprierii celor două foste proprietăți și măsurătorile de mai mare acuratețe, efectuate cu mijloace moderne, în cadrul unor expertize topografice judiciare.

Deși a reținut corect această situație de fapt, așa cum rezultă din întreg probatoriul administrat, respectiv că terenul în litigiu, aflat în prezent în proprietatea și posesia apelantei-reclamante, se suprapune exact peste două foste proprietăți ce au fost cuprinse printre cele care au fost supuse măsurii de expropriere, conform Decretului nr. 327/1984, respectiv cele aparținând familiilor F. și H., instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii în raport cu situația de fapt reținută. Astfel, instanța de fond, deși a găsit întemeiate toate motivele de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, a admis acțiunea reclamantei numai în parte, cu privire doar la suprafața de 300 mp cu care figura în documentele de expropriere familia F., considerând că doar această suprafață de teren "se afla în proprietatea persoanelor de la care a fost dobândit dreptul de proprietate de către reclamantă, prin vânzări succesive ale imobilului".

De asemenea, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu privire la restul suprafeței până la 1590 mp, respectiv pentru 1.290 mp, reținând, în esență, că "această suprafață a fost expropriată din proprietatea altor persoane, ce nu sunt părți în această cauză și nici nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu reclamanta SC A. SRL.

Distincția de mai sus, operată de către instanța de fond în cadrul analizei juridice asupra speței, este profund greșită, fiind făcută cu încălcarea legii, iar acest fapt a condus la pronunțarea unei soluții nelegale. Practic, instanța a pronunțat soluții contrare pentru două suprafețe aflate în situații juridice identice, respectiv ambele formează proprietate actuală a apelantei și ambele au fost supuse aceleiași măsuri de expropriere.

Așa cum a arătat mai sus, apelanta-reclamantă SC A. SRL este, în prezent, proprietara și deținătoarea întregului teren aflat în litigiu, în suprafața totală de 1590 mp, situat în Iași, având nr. cadastral x, fiind intabulată în această calitate în C.F. nr. x1 (provenită din conversia C.F. nr. x2) a municipiului Iași.

În raport de obiectul cu care a fost învestită în prezenta cauză, instanța de fond a soluționat în mod greșit acțiunea, supunând analizei titlul de proprietate al apelantei-reclamante asupra terenului în litigiu, nesocotind faptul esențial că atât titlul de proprietate al acesteia (act autentic de vânzare-cumpărare), cât și cel al autorilor săi (sentință civilă definitivă și irevocabilă) sunt necontestate și sunt opozabile terților ca urmare a înscrierii lor în cartea funciară.

În concret, apelanta-reclamantă beneficiază deplin de prezumțiile și de efectele juridice de opozabilitate consacrate prin prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare (forma în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv în anul 2008).

Titlul de proprietate al apelantei, ce constă într-un act de vânzare-cumpărare întocmit în formă autentică notarială, nu a fost contestat niciodată și în consecință beneficiază de o prezumție de legalitate.

Mai mult, titlul de proprietate al autorilor direcți ai apelantei, ce constă într-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a intrat în puterea lucrului judecat, beneficiind astfel de o prezumție absolută de legalitate.

Pe fondul cauzei, se impune ca analiza motivelor de nulitate absolută a exproprierii să fie făcută în raport de momentul la care aceasta ar fi operat (anul 1984) și respectiv cu privire la ambele loturi peste care, în prezent, se suprapune proprietatea apelantei-reclamante.

Susține în continuare toate motivele de nulitate absolută, ce au fost invocate inițial prin cererea de chemare în judecată și mai apoi analizate pe larg, prin prisma probatoriului, în cuprinsul notelor de concluzii scrise depuse la instanța de fond de către reclamantă, motiv pentru care înțelege să nu le mai reia, pur formal, și în cuprinsul prezentei cereri de apel.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelanta-reclamantă, aferente judecății în fața instanței de fond, susține că au fost în mod nelegal cenzurate și acordate doar în parte. În legătură cu acest aspect precizează faptul că, deși cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, instanța de fond a omis să acorde cu titlu de cheltuieli de judecată cel puțin o parte din valoarea taxei de timbru achitată de reclamantă, proporțională cu pretențiile efectiv admise, încălcând prin aceasta dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. (1865).

Împotriva Sentinței civile nr. 859/2016 din 11 mai 2016 a Tribunalului Iași a formulat apel și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași care apreciază că sentința Judecătoriei Iași, este criticabilă sub aspectul respingerii ca total nefondate a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, calitatea procesuală pasivă în procesul civil trebuie să corespundă calității de persoană obligată în cadrul raportului juridic de drept material dedus judecății. Calitatea de reclamant în procesul civil aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât în procesul civil poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

În ceea ce privește atribuțiile pe care Ministerul Finanțelor Publice le poate îndeplini pentru Statul Român reiterează dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, coroborate cu dispozițiile art. 223 C. civ. prin care se prevede că: (1) în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în calitatea sa generică de reprezentant al statului, în cazurile expres și limitativ, stabilite prin lege în acest sens, nu are o atare calitate expresă în prezentul litigiu, în acest caz interesele și drepturile statului fiind apărate prin reprezentanții Municipiului Iași - persoana juridică a cărei calitate procesuală pasivă este indiscutabilă.

Așadar, în cazul de față, raportat la cererea reclamantei, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde în calitate de pârât în cauza de față pentru constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la imobilul situat în Iași, întrucât prin lege sunt stabilite alte instituții competente să administreze aceste imobile.

Pentru a determina la momentul actual, cine este beneficiarul imobilului, trebuie avută în vedere legislația în vigoare la data luării în posesie a bunului și normele legale în vigoare ce stabilesc titularii dreptului de proprietate publică și reprezentarea în justiție.

Domeniul public este format, în principiu din bunurile care servesc la uzul tuturor și, ca urmare, au un regim juridic special, fiind exceptate de la regulile de drept comun ale proprietății.

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum se prevede în mod expres în art. 136 alin. (4) Constituția României.

Dreptul de administrare a patrimoniului unităților administrativ-teritoriale revine autorităților administrației publice prin care se realizează autonomia locală, acestea asigurând și reprezentarea în relațiile cu terții.

Reclamanta trebuia să dovedească faptul că imobilele se află, indiferent sub ce formă, în proprietatea Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a justifica astfel cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu această parte.

Apreciază ca imobilul în discuție, practic se regăsește în patrimonial Municipiului Iași și se include astfel în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public de interes local, conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Analizând conținutul actului juridic a cărui anulare se solicită, reiese în mod clar faptul ca beneficiar a fost și este unitatea administrativ teritorială Iași prin Primar, și nicidecum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sentința sus-menționată este criticabilă și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 5.405 lei reprezentând onorariu avocat, cu nesocotirea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în cauza Costin împotriva României, M. Of. nr. 367/27.04.2006; Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005 în cauza Străin și alții împotriva României, M. Of. nr. 99/02.02.2006, etc.), se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Pe de altă parte, având în vedere că susține în continuare excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmează că instanța de control să analizeze și să constate că acest pârât nu se află în culpă procesuală așa cum greșit a reținut instanța de fond, și drept urmare nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Primarul Municipiului Iași și Consiliul Local Iași au formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 859/2016 din 11 mai 2016 a Tribunalului Iași considerând că rolul activ al instanței, ca principiu fundamental al procesului civil nu trebuie confundat cu obligația acesteia de a administra ea însăși toate probele cauzei deduse judecății, în lipsa unor diligențe depuse de reclamant.

O astfel de interpretare ar intra în contradicție cu un alt principiu al procesului civil, cel al disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, învestește instanța cu soluționarea unei anumite cauze, iar conform prevederilor Codului de procedură civilă și ale Codului civil, are obligația procesuală de a-și proba pretențiile.

Astfel, apreciază ca fiind neîntemeiată motivarea instanței cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a Decretului nr. 327/1984, respectiv pentru faptul că acest act nu a fost publicat în Monitorul Oficial și că nu au fost acordate despăgubiri proprietarului expropriat.

Mai mult, efectul constatării nulității actului ar conduce la repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, situație ce nu este posibilă în prezent.

Totodată, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, terenurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă ele au intrat în posesia statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

De asemenea, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Așadar, reclamanta încearcă să ocolească procedura prevăzută de Legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001.

Cât privește terenul din sos. K., acesta a fost de asemenea expropriat în temeiul Decretului nr. 327/1984 de la fam. H.

La momentul emiterii Decretului nr. 327/1984 terenurile respective au fost trecute în proprietatea statului și au fost date în administrarea directă a Municipiului Iași.

Raportat la dezvoltarea motivelor de apel din cererile de apel deduse judecății, Curtea a procedat la examinarea criticilor din apelul formulat de Primarul Mun. Iași, Consiliul Local Iași și a Statului Român prin Ministerul de Finanțe care se referă la excepțiile de procedură de fond, care în opinia acestora fac de prisos examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

În acest sens, Curtea a notat că prin cererea de apel formulată de Primarul Mun. Iași și Consiliul Local Iași se invocă lipsa de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată.

Curtea a constatat că toate criticile subsumate acestui motiv de apel sunt nefondate.

În cauză, interesul reclamantului în promovarea acțiunii este unul practic, material, deoarece prin cererea de chemare în judecată se invocă cauze de nulitate a titlului pe care pârâții încearcă să-l opună acestuia în cadrul acțiunii în revendicare, aflată în curs de soluționare și care vizează acest teren.

Cu privire la criticile formulate de Statul Român prin Ministerul de Finanțe în legătură cu modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește, Curtea a constatat că sunt nefondate.

Astfel, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a Decretului de expropriere nr. 327/1984 prin care s-a decretat că se expropriază și se trec în proprietatea statului mai multe suprafețe de teren.

Cum prin acest decret Statul Român a urmărit să dobândească un drept de proprietate prin expropriere, iar reclamanta prin prezenta acțiune invocă cauze de nulitate a acestui act normativ este evident că în raportul juridic dedus judecății Statul Român prin Ministerul de Finanțe justifică calitatea procesuală pasivă.

În continuare au fost examinate criticile din apelul formulat de pârâții Primarul Mun. Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe care se referă la fondul litigiului, respectiv la constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași.

Curtea a constatat că Tribunalul a pronunțat o soluție corectă în raport de regimul juridic al nulității absolute al actelor juridice, verificând dacă la emiterea actului contestat au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data emiterii Decretului.

Din interpretarea normelor fundamentale cuprinse în această lege fundamentală, a rezultat că Decretul de expropriere adoptat de fostul Consiliu de Stat care era organul suprem al puterii de stat, făcea parte din categoria actelor cu caracter legislativ, mai ales în domeniul exproprierii având în vedere că dispozițiile art. 645 C. civ. de la 1864 se referă la lege ca temei de dobândire a proprietății.

Acest decret care constituia în materia exproprierii, titlul de proprietate, în raport de dispozițiile art. 645 C. civ., pentru ca să-și producă efecte trebuia publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România. Totodată, în raport de art. 12 din Constituția Republicii Socialiste România de la 1965, terenurile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes public și cu plata unei juste despăgubiri, ceea ce în cauză nu s-a dovedit că ar fi fost acordate persoanei vizată de decret și anume I.

Așa fiind, cele două cauze de ineficacitate juridică operante în speță au determinat nulitatea absolută parțială astfel cum a fost constatată de prima instanță.

Criticile formulate din apelul formulat de Primarul Mun. Iași și Consiliul Local Iași referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au fost apreciate ca nefondate atâta timp cât acest aspect a fost tranșat irevocabil prin Decizia nr. 463 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a menținut Decizia nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași.

Referitor la apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, Curtea a constatat că acesta este nefondat.

Cu titlu preliminar, Curtea a notat că în mod corect Tribunalul a respins capătul de cerere care viza constatarea nulității absolute parțiale a Decretului nr. 327/1984 pentru diferența de 1.290 mp teren situat în Iași.

Tribunalul a stabilit corect că vătămarea pricinuită reclamantei în raport de Decretul nr. 327/1984 se poate verifica numai în raport de suprafața de 300 mp care a aparținut lui I., suprafață care a fost dobândită de D., aspect necontestat în cauză.

Așa fiind, Curtea a constatat că proprietarul original al terenului dobândit ulterior de către reclamant a fost D. din patrimoniul căreia s-a translat dreptul de proprietate lui E. și ulterior reclamantei.

Or, în Decretul nr. 327/1984 autorul lui D. apare numai cu suprafața de 300 mp, iar în cauză nu s-a dovedit că diferența de teren care în decret apare ca aparținând altor persoane, a fost dobândită de D. sau de autorul ei de la acestea care sunt terți față de toate operațiunile juridice încheiate în cauză.

Împrejurarea că terenul aparținând altor persoane care se regăsesc în Decretul nr. 327/1984 se identifică cu terenul deținut de către reclamantă potrivit raportului de expertiză nu are relevanță sub aspectul chestiunii deduse judecății atâta timp cât reclamanta nu a dovedit nici interesul juridic nici vocația de obține constatarea nulității absolute parțiale în legătură cu suprafața de 1.290 mp.

În lipsa dovedirii unui raport juridic între persoana în legătură cu care se susține că i-ar fi aparținut suprafața de 1.290 mp ce se regăsește în decret și reclamantă aceasta nu justifică nicio vătămare, astfel că în mod corect nu a obținut constatarea nulității absolute pentru această suprafață de teren.

Curtea a reamintit că nulitatea absolută este într-adevăr o sancțiune care lipsește actul de eficacitate juridică, dar aceasta nu poate fi invocată decât de persoana care dovedește o vătămare directă, ceea ce în cauză nu s-a probat în legătură cu diferența de teren.

Așa fiind, toate criticile formulate de apelanta-reclamantă în legătură cu respingerea celui de-al doilea capăt de cerere au fost apreciate ca nefondate, precum și criticile din apelul Statului Român și al reclamantei care vizează modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

În speță, s-a arătat că onorariul de avocat a fost corect redus prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, astfel că nu s-a impus nici majorarea, nici reducerea acestuia.

Curtea a respins, așadar, apelurile formulate, păstrând sentința ca legală și temeinică.

Împotriva Deciziei nr. 685 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator B. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Municipiul Iași, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Iași.

Recurenta reclamantă SC A. SRL a solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel, în baza prevederilor art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., având în vedere faptul că această instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului pricinii.

În subsidiar, a arătat că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. (7) și pct. (9) C. proc. civ., având în vedere atât faptul că hotărârea atacată cuprinde în considerente motive contradictorii, cât și faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În analiza motivului de nelegalitate ce impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel în baza prevederilor art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., respectiv faptul că această instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, se arată că prin cererea de apel formulată, reclamanta SC A. SRL a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la întreaga suprafață de 1590 mp, imobil situat în Iași, și nu doar cu privire la o suprafață de 300 mp din acest imobil, așa cum în mod greșit a procedat instanța de fond.

Având în vedere motivele și criticile formulate prin cererea de apel de către reclamantă, Curtea de Apel Iași ar fi trebuit să verifice, pe fondul cauzei, legalitatea titlului de proprietate decurgând din expropriere, în ceea ce privește diferența de suprafață până la 1590 mp, respectiv de 1.290 mp. Astfel, pentru a soluționa corect fondul cauzei, instanțele de fond ar fi trebuit să verifice legalitatea exproprierii prin prisma motivelor de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, cu privire la întreaga suprafață deținută de reclamantă și aflată în litigiu (1590 mp) și nu doar pentru o parte din aceasta (300 mp). Practic, pentru diferența de suprafață de 1.290 mp, instanțele de fond nu au soluționat fondul cauzei deoarece au omis să analizeze motivele de nulitate ale titlului decurgând din expropriere și cu privire la această suprafață. Mai mult, în raport cu situația de fapt care a condus la declanșarea prezentului litigiu se arată că din partea societății reclamante există un interes juridic determinat, legitim, personal și actual pentru a-și apăra proprietatea, prin promovarea unei acțiuni prin care pune în discuție tocmai valabilitatea titlului de proprietate al adversarilor săi din cadrul acțiunii în revendicare. Din această rațiune a și fost suspendată judecată în procesul de revendicare imobiliară dintre părți, deoarece rezolvarea acestuia atârnă tocmai de modul în care va fi soluționată în cadrul prezentei cauze problema legalității pretinsului titlu de proprietate decurgând din expropriere.

Interesul juridic al recurentei-reclamante SC A. SRL în promovarea acțiunii de față se fundamentează tocmai pe calitatea acesteia de proprietară actuală a imobilului în litigiu, calitate ce rezultă fără echivoc din cuprinsul cărții funciare.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (7) C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea atacată cuprinde în considerente motive contradictorii, se arată că o asemenea contradicție gravă între motivele ce stau la baza unei hotărâri judecătorești echivalează cu o veritabilă nemotivare și lipsesc astfel hotărârea instanței de o componentă esențială pentru însăși valabilitatea ei. Tocmai absența unei motivări coerente a unei hotărârii judecătorești lasă loc, în mod nepermis, la arbitrar și nu permite părților implicate în litigiu să înțeleagă pe deplin motivele hotărârii adoptate de către instanța care a soluționat respectiva cauză.

În concret, fiind învestită cu soluționarea excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, invocată de către apelanții-pârâți Municipiul Iași prin Primar și de către Consiliul local Iași, instanța de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei, a hotărât mai întâi că această excepție nu este întemeiată și în consecință a respins-o în mod expres, că ulterior, în cuprinsul aceleiași motivări, însă pe fondul cauzei, să concluzioneze că reclamanta nu a dovedit interesul juridic necesar pentru a obține constatarea nulității absolute a titlului de proprietate decurgând din expropriere.

Se consideră că această inconsecvență logică, cuprinsă în motivarea instanței de apel afectează în mod esențial soluționarea cauzei, fapt ce determină că hotărârea pronunțată astfel să fie profund nelegală.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, se arată că, deși a reținut corect întreaga situație de fapt, respectiv că terenul în litigiu, în suprafață totală de 1590 mp, aflat în prezent în proprietatea și posesia recurentei-reclamante se suprapune exact peste două foste proprietăți ce au fost cuprinse printre cele care au fost supuse măsurii de expropriere conform Decretului nr. 327/1984, respectiv cele aparținând familiilor F. și H., instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii în raport cu situația de fapt reținută.

Se arată că în mod greșit a fost respinsă în parte acțiunea reclamantei și respectiv apelul declarat de către această cu privire la restul suprafeței până la 1590 mp, respectiv pentru 1.290 mp, reținându-se, în esență, că această suprafață a fost supusă exproprierii din proprietatea unor terțe persoane (familia H.) care nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu recurenta-reclamantă SC A. SRL.

Astfel, în speță trebuia avut în vedere un aspect procesual esențial, anume că vătămarea decurgând din nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată nu doar de către părțile actului și de succesorii lor în drepturi, cum este în cazul nulităților relative, ci și de către terțe persoane interesate. Se justifică pe deplin atât interesul juridic cât vocația recurentei-reclamante de a obține constatarea nulității absolute a titlului de proprietate decurgând din expropriere, atâta vreme cât adversarii săi încearcă să îl opună în cadrul acțiuni de revendicare.

În cauza de față s-a pus în discuție legalitatea titlului decurgând din expropriere cu privire la întreaga suprafață. Acest drept nu poate fi limitat doar la o parte din suprafață pe care o are în proprietate (respectiv doar la 300 mp), așa cum au considerat în mod greșit instanțele de fond și de apel, ci poate fi exercitat cu privire la întreaga suprafață de 1590 mp.

Mai mult, având în vedere faptul că prin hotărârea judecătorească cu efect translativ de proprietate, a fost translată în anul 2007, din patrimoniul lui D. în patrimoniul familiei L., o suprafață totală de 1590 mp și nu doar suprafața de 300 mp cu care figura anterior în documentele de expropriere, din anul 1984, familia F., conduce la concluzia legitimă că, în intervalul de timp cuprins între anii 1984 și 2007, D. a dobândit în proprietate și diferență de suprafață de teren până 1590 mp de la cei care au deținut anterior această suprafață învecinată și care au fost supuși aceleiași măsuri de expropriere, respectiv familia H. Având în vedere că această hotărâre judecătorească a intrat în puterea lucrului judecat, se consideră că recurenta SC A. SRL care a dobândit proprietatea de la familia L. poate fi considerată în prezent ca având calitatea de succesor în drepturi a persoanelor de căror suprafețe au fost supuse exproprierii prin Decretul nr. 327 din 18 septembrie 1984, respectiv familiile F. și H. și care în prezent compun suprafața de teren de 1590 mp aflată în litigiu.

În acest sens, din concluziile raportului de expertiză tehnică, întocmit în cauză de către dl. expert topo C., precum și din planul de situație cuprins în Anexa nr. 2a din acest raport, rezultă fără echivoc faptul că terenul aflat în litigiu, în suprafață de 1590 mp, și aflat în prezent în proprietatea reclamantei, a fost cuprins în întregime printre suprafețele de teren ce au făcut obiectul exproprierii prin Decretul nr. 327 din 18 septembrie 1984 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România. Mai precis, din planul de situație, cuprins în Anexa nr. 2a din expertiză, rezultă că întreg terenul recurentei-reclamante (având conturul de culoare albastră) este cuprins într-una dintre parcelele mai mari supuse exproprierii, respectiv parcela notată de expert cu indicativul S4, în suprafață totală de 5817,90 mp (având conturul de culoare verde).

Se arată că recurenta-reclamantă beneficiază deplin de prezumțiile și de efectele juridice de opozabilitate consacrate prin prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.

Nesocotind imperativul respectării cadrului procesual cu care a fost învestită, precum și dispozițiile exprese din Legea nr. 7/1996, care instituie prezumții legale de proprietate și opozabilitate față de terți, instanțele de apel și de fond s-au pronunțat indirect, fără niciun temei legal, în legătură cu titlurile de proprietate ale recurentei și ale autorilor acesteia, considerând profund greșit că interesul juridic și vocația recurentei în promovarea prezentei acțiuni, ce decurge din aceste titluri, ar fi limitată doar în privința unei suprafețe de 300 mp și nu pentru întreaga suprafață de 1590 mp cuprinsă în aceste titluri de proprietate.

Mai arată recurenta-reclamantă SC A. SRL că are în prezent, un "bun" în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului, bun pe care aceasta îl poate proteja prin toate mijloacele legale puse la dispoziție de corpul de legi, inclusiv prin prezenta acțiune în care pune în discuție legalitatea titlului de proprietate pe care intimații pretind că l-ar avea. În ceea ce privește fondul cauzei, pentru analiza incidenței motivelor de nulitate absolută, ce au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța va trebui să se raporteze la momentul exproprierii din anul 1984. Pentru aceasta se impune verificarea legalității exproprierii, prin prisma motivelor de nulitate invocate, în raport cu cei doi foști proprietari ai imobilului de la acea epocă, respectiv I. și J.

Precizează că susțin în continuare toate motivele de nulitate absolută, ce au fost invocate inițial prin cererea de chemare în judecată și mai apoi analizate pe larg, prin prisma probatoriului, în cuprinsul notelor de concluzii scrise depuse la instanța de fond.

Prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca nefondată, precum și exonerarea Statului Român de la plata cheltuielilor de judecată având în vedere următoarele motive.

Curtea de Apel Iași, în mod greșit a apreciat că nu poate fi reținută excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum a arătat și în fața instanței de apel, reclamanta trebuia să dovedească faptul că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu se află, indiferent sub ce formă, în proprietatea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a justifica astfel cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Cum pârâtul Municipiul Iași are atribuții imperative stabilite de lege și administrează bunurile din domeniul public și privat aparținând unităților administrativ-teritoriale respective, este evidentă identitatea între persoana acestuia și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, impunându-se astfel a fi admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Consiliul local al municipiului Iași a invocat în favoarea sa drept titlul de proprietate faptul că terenul în litigiu a fost expropriat și trecut în domeniul public al statului la data emiterii Decretului nr. 327/1984, fiind dat în administrarea directă a Municipiului Iași, iar ulterior a intrat în domeniul privat al Municipiului Iași în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Pe cale de consecință, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi chemat în judecată și sancționat motivat de faptul că altă entitate formulează pretenții cu privire la imobilul ce aparține reclamantei.

Pe fondul cauzei, potrivit Codului civil, unul dintre modurile de dobândire a proprietății este și legea, iar decretele de expropriere nu sunt propriu-zis legi. Ele reprezintă, în sensul art. 64 al Constituției din 1965, doar acte cu putere de lege, adoptate de fostul Consiliu de Stat în intervalul dintre sesiunile fostei Mari Adunări Naționale.

Se apreciază că decretul prin care s-a expropriat imobilul în cauză nu reprezintă un act normativ, ci unul individual și, ca atare, nu se încadrează în sintagma "legi și ordonanțe" pentru a fi obligatorie publicarea acestuia în Monitorul Oficial.

Decretul-lege nr. 327/1984 nefiind un decret cu caracter normativ pentru care ar fi fost obligatorie publicarea și apreciindu-l ca fiind un decret cu caracter individual ce nu trebuia publicat, se consideră că a produs efecte juridice de la data emiterii lui.

Sentința sus-menționată este criticabilă și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 5.405 lei reprezentând onorariu avocat, cu nesocotirea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Se arată că s-ar fi impus reducerea cheltuielilor de judecată, apreciind că suma de bani acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă. Această apreciere nu reprezintă neapărat o cenzurare a onorariului de avocat stabilit între părțile contractului de asistență juridică, ci este consecința evaluării cheltuielilor de judecată, care trebuie să țină cont de proporția rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat și munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul declarat de Municipiul Iași prin Primarul Municipiului Iași și de Consiliul Local al Municipiului Iași împotriva Deciziei nr. 685 din 18 octombrie 2016 a Curții de apel Iași vizează eronata soluționare, în opinia acestor recurenți, a excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 32 C. proc. civ.

Interesul presupune folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Raportat la scopul acțiunii reclamantei, se constată că aceasta nu justifică un interes legitim, născut și actual în promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere a Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 327/1984 vizând imobilul în suprafață de 1590 mp situat în Iași și precum și constatarea caducității de plin drept a Decretului nr. 327/1984 privind același imobil, raportat la art. 33 din Legea nr. 33/1994.

Rolul activ al instanței, ca principiu fundamental al procesului civil, nu trebuie confundat cu obligația acesteia de a administra ea însăși toate probele cauzei deduse judecății, în lipsa unor diligențe depuse de reclamant. O astfel de interpretare ar intra în contradicție cu un alt principiu al procesului civil, cel al disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, învestește instanța cu soluționarea unei anumite cauze, iar conform prevederilor Codului de procedură civilă și ale Codului Civil, are obligația procesuală de a-și proba pretențiile.

Se arată că prevederile art. 40 C. proc. civ. reglementează sancțiunea încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile, respectiv: "(1) Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calității procesuale sau a interesului, instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz."

Mai mult, excepția lipsei de interes este o excepție de fond (vizează încălcarea unei condiții de exercițiu a acțiunii civile), absolută (se încalcă norme de ordine publică) și peremptorie (admiterea sa conduce la împiedicarea soluționării fondului cererii).

Se apreciază ca fiind neîntemeiată motivarea instanței cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a Decretului nr. 327/1984, respectiv pentru faptul că acest act nu a fost publicat în Monitorul Oficial și că nu au fost acordate despăgubiri proprietarului expropriat.

Mai mult, efectul constatării nulității actului ar conduce la repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, situație ce nu este posibilă în prezent.

La momentul emiterii Decretului nr. 327/1984 terenurile respective au fost trecute în proprietatea statului și au fost date în administrarea directă a Municipiului Iași în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Mai mult, se arată că, deși reclamantul susține că acțiunea este doar o acțiune în constatare și nu o acțiune în realizare (acțiune în revendicare) astfel încât nu ar exista suprapunere cu legea nr. 10/2001, în fapt Legea nr. 10/2001 a suprimat recurgerea la dreptul comun nu doar pentru acțiunile în realizare (retrocedarea imobilului) ci și pe cele în constatarea valabilității titlului statului, acestea urmând a fi cercetate pe cale incidentală în procedura Legii nr. 10/2001.

A accepta că titlul statului să poată fi analizat pe calea dreptului comun, pentru ca apoi, odată constatată nelegalitatea lui, ea să poată fi opusă ca mijloc de apărare statului, în acțiunea în revendicare introdusă de stat împotriva sa, ar însemna a accepta eludarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Simplul fapt că o persoană se află în posesia unui imobil care cade sub câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu îl scutește pe acesta de necesitatea de a demonta valabilitatea titlului statului în procedura specială a Legii nr. 10/2001, pentru a fi pus la adăpost de titlul statului într-o acțiune în revendicare.

Se mai susține că decretele de expropriere nu sunt propriu-zis legi. Ele reprezintă, în sensul art. 64 al Constituției din 1965, doar acte cu putere de lege, adoptate de fostul Consiliu de Stat în intervalul dintre sesiunile fostei Mari Adunări Naționale. Astfel, decretul prin care s-a expropriat imobilul în cauză, nu reprezintă un act normativ, ci unul individual și ca atare nu se încadrează în sintagma "legi și ordonanțe" pentru a fi obligatorie publicarea acestuia în Monitorul Oficial, iar acesta a produs efecte juridice la data emiterii lui.

Analizând recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică vizează incidența motivului de nelegalitate constând în necercetarea fondului cauzei de către instanța de apel, prin soluționarea în mod greșit a excepției lipsei de interes a reclamantei cu privire la constatarea nulității absolute a Decretului de expropriere pentru suprafața de 1.290 mp, invocându-se prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs invocat nu poate fi primit. În mod just instanța de apel a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a Decretului de expropriere nr. 327/1984, pentru diferența de 1.290 mp, teren situat în Iași, soluția de admitere parțială a acțiunii și constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al Statului, pentru suprafața de 300 mp și respingerea aceleiași cereri pentru diferența de 1.290 mp neputând fi echivalată unei soluționări a procesului fără a se intra în cercetarea fondului pricinii.

"Rezolvarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului" presupune că respectiva cauză să poate fi trimisă spre rejudecare numai atunci când instanța de judecată a rezolvat procesul în temeiul unei excepții procesuale, fără a antama fondul cauzei. Necercetarea fondului cauzei presupune așadar, ca instanța să fi soluționat cauza prin admiterea unei excepții procesuale care nu a mai necesitat analiza pe fond a cererii deduse judecății.

Deși recurenta reclamantă susține că pentru diferența de teren de 1.290 mp, Curtea de apel a omis să analizeze motivele de nulitate absolută ale titlului decurgând din Decretul de expropriere, arătând că instanța în mod greșit a considerat că reclamanta nu a dovedit nici interesul, nici vocația de a obține constatarea nulității titlului în legătură cu acea suprafață de teren, critica respectivă nu subzistă.

Instanța de apel, în analiza și cercetarea justificării cererii reclamantei de constatare a nulității absolute a titlului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, a procedat la evaluarea pe fond a cauzei, reținând că sancțiunea nulității absolute poate fi solicitată doar de partea vătămată prin actul a cărui anulare se solicită. Astfel, a motivat că în cauză terenul în suprafață de 1.290 mp cuprins în Decretul de expropriere nr. 327/1984 a fost expropriat din proprietatea altor persoane, nu din proprietatea autorului familiei F., de la care a fost dobândit de către reclamantă, prin vânzările ulterioare ale imobilului. De asemenea, s-a reținut că s-a dovedit că vătămarea reclamantei se poate justifica doar în raport cu acest teren înscris în decretul respectiv și consemnat ca fiind expropriat de la autorul proprietarului F., deoarece numai terenurile aflate în proprietatea acestuia au format obiect al operațiunilor juridice finalizate cu dobândirea în patrimoniul reclamantei a imobilului respectiv.

De altfel, recurenta reclamantă arată, în contextul dezvoltării celui de-al doilea motiv de recurs invocat, reglementat de art. 304 pct. (7) C. proc. civ., că excepția lipsei interesului său în promovarea acțiunii a fost respinsă de instanță, ceea ce echivalează cu recunoașterea faptului că instanța s-a pronunțat în sensul respingerii excepției invocate, și, ulterior, pe fondul cauzei, intrând în cercetarea acestuia.

Drept urmare, motivul de nelegalitate invocat nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Nici critica invocată de recurenta reclamantă privind incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. (7) C. proc. civ. nu poate fi primită, dat fiind faptul că în cauză Curtea de apel a pronunțat o decizie ale cărei considerente respectă exigențele art. 261 pct. (5) C. proc. civ.

Pentru a fi aplicabil acest motiv de casare, este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Este nejustificată susținerea recurentei reclamante privind existența unor considerente contradictorii ale deciziei recurate, deoarece, deși instanța a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, considerentele care au condus la această soluție a instanței nu pot fi considerate ca fiind antagonice cu cele privind motivarea respingerii pe fond a cererii privind constatarea nulității absolute a titlului decurgând din Decretul de expropriere pentru suprafața de 1.290 mp teren. În sprijinul acestei constatări stă raționamentul instanței de apel exprimat în considerentele deciziei, și anume că interesul reclamantei SC A. SRL este unul practic, material, constând în aceea că prin promovarea acțiunii pendinte, se invocă cauze de nulitate a titlului de proprietate pe care pârâții încearcă să-l opună acesteia în cadrul acțiunii în revendicare și care se află în curs de soluționare și vizează acest teren. De altfel, s-a invocat de către pârâți lipsa interesului demersului reclamantei cu privire la nulitatea titlului vizând întreaga suprafață de teren, nu doar suprafața de 1.290 mp, pentru care reclamanta susține că motivarea instanței este inconsecventă și contrară argumentelor anterior relevate.

Reținerea în motivarea deciziei recurate a faptului că nulitatea absolută trebuie invocată de cel care dovedește o vătămare directă, ceea ce nu s-a probat cu privire la terenul de 1.290 mp nu este un considerent contradictoriu cu cel ce a stat la baza respingerii excepției lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii. Drept urmare, nu este incident nici acest motiv de nelegalitate invocat de recurenta reclamantă.

Ultimul motiv de recurs invocat de recurentă vizează incidența prevederilor art. 304 pct. (9) C. proc. civ., invocându-se nelegala interpretare și aplicare a legii, deoarece vătămarea ce rezultă din nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată și de reclamantă, ea urmărind realizarea unui folos practic, personal și material, constând în apărarea dreptului de proprietate pe care pretinde că îl are asupra imobilului.

Se mai arată că recurenta a dobândit terenul respectiv de la familia L., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 29 mai 2008, teren pe care familia L. l-a dobândit prin Sentința civilă nr. 11689/2007 a Judecătoriei Iași, hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, ceea ce ar justifica calitatea reclamantei de succesor în drepturi a persoanelor ale căror terenuri au fost expropriate prin decretul sus-menționat.

Aceste susțineri sunt nefondate.

Nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, de orice persoană care justifică un interes - legitim, născut și actual, personal și direct - în legătură cu cauza de nulitate, neputând fi conceput că în categoria "oricărei persoane interesate" ar putea intra persoane străine de actul juridic încheiat și care, ca o consecință a promovării acțiunii, nu ar urmări un folos practic.

Legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice legătura între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Instanța de apel a considerat în mod just că reclamanta, dat fiind faptul că în Decretul de expropriere autorul persoanei de la care a dobândit ulterior reclamanta terenul este înscris doar cu suprafața de 300 mp, pentru suprafața de 1.290 mp fiind înscrise alte persoane, nu poate justifica o vătămare în contextul solicitării constatării nulității absolute a titlului pentru terenul de 1.290 mp. Așadar, nu există o legătură între această pretenție și situația juridică concretă a terenului ce rezultă din consemnările din respectivul decret.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a negat calitatea de succesor a reclamantei dobândită prin transmisiunile succesive și nici nu a încălcat puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri judecătorești invocate, dând o justă interpretare dispozițiilor legale privind îndreptățirea reclamantei de a invoca nulitatea absolută a actului respectiv. De altfel, limitarea justificării vocației doar pentru suprafața de 300 mp este legală, câtă vreme s-au avut în vedere mențiunile din decretul de expropriere privind persoanele de la care s-a dispus exproprierea acelor suprafețe.

În altă ordine de idei, se invocă constatările raportului de expertiză întocmit de C., critici ce nu pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de Codul de procedură civilă pentru a atrage nelegalitatea deciziei recurate, ca de altfel, nici cele privind prezumțiile și efectele juridice de opozabilitate de care ar beneficia reclamanta în baza prevederilor art. 30 alin. (1) și art. 31 din Legea nr. 7/1996. Aceste apărări ce vizează o prezumție de legalitate sunt aspecte ce pot fi valorificate pe calea altor mijloace procedurale, alături de invocarea de către reclamant a existenței unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Toate aceste argumente conduc la respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă ca nefondat.

Recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice vizează, pe de o parte, greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește, motivat de faptul că Statul român nu poate fi chemat în judecată pentru că o altă persoană formulează pretenții cu privire la imobilul în litigiu.

Critica formulată este nefondată. În mod just instanța de apel a păstrat soluția de respingere a excepției calității procesuale pasive a pârâtului Statului român, prin interpretarea justă a dispozițiilor Codul de procedură civilă. Dat fiind faptul că reclamanta a solicitat prin cererea dedusă judecății constatarea nulității absolute a Decretului de expropriere nr. 327/1984 prin care s-au expropriat mai multe suprafețe de teren, cum prin acest decret Statul Român a urmărit să dobândească un drept de proprietate prin expropriere, iar reclamanta invocă cauze de nulitate a acestui act normativ, în mod just s-a reținut că în raportul juridic dedus judecății, Statul Român prin Ministerul de Finanțe justifică calitatea procesuală pasivă.

Nici critica privind aprecierea caracterului decretului de expropriere nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, nefiind identificate dispoziții legale care să fi fost interpretate sau aplicate în mod eronat de către instanța de apel în această privință.

În ceea ce privește motivul de recurs privind aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. ce vizează acordarea de către instanță a cheltuielilor de judecată într-un cuantum de 5.405 lei, nici acesta nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Obligarea părților căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată și stabilirea unui cuantum în considerarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. constituie o chestiune de apreciere a instanței, ce nu poate constitui o critică de nelegalitate, subsumată motivelor de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, recursul declarat de pârâtul Statul român se apreciază ca fiind nefondat.

Recursul declarat de pârâții Municipiul Iași și Consiliul Local Iași este, de asemenea, nefondat.

Prima critică se referă la eronata soluționare de către Curtea de apel, în opinia lor, a excepției lipsei de interes a acțiunii reclamantei, invocându-se interpretarea greșită a prevederilor art. 32 și a art. 40 C. proc. civ.

Susținerea pârâților sub aceste aspecte este nefondată. Aceste dispoziții invocate sunt cuprinse în noul C. proc. civ., care nu este aplicabil în cauză, fiind incidente dispozițiile vechiului C. proc. civ.

Pe de altă parte, interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca și a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic.

Demersul reclamantei din prezenta cauză este justificat din punctul de vedere al legitimității interesului, fiind îndeplinite și condițiile vizând interesul - născut, actual, personal și direct - care se referă la existența interesului în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală.

În mod just instanța de apel a respins excepția lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii, dat fiind obiectul acesteia, și anume, constatarea nulității absolute a titlului pe care pârâții îl opun în cadrul acțiunii în revendicare, aflată în curs de soluționare, interpretând și aplicând în mod just dispozițiile legale sus-citate.

Nici criticile formulate pe fondul cauzei, privind soluția de admitere a cererii reclamantei care ar conduce, în opinia recurenților pârâți, la imposibilitatea repunerii în situația anterioară a părților, nu constituie critici de nelegalitate care să determine admiterea prezentului recurs. Prin rezolvarea favorabilă a acțiunii se constată nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate ce decurge din Decretul de expropriere, titlu ce este opus în cadrul acțiunii în revendicare, a cărei judecată este suspendată până la soluționarea prezentei acțiuni. Așadar, reclamanta nu a solicitat repunerea părților în situația anterioară la care fac referire recurenții pârâți și nici nu s-a dispus de către instanța de judecată în acest sens.

Se mai susține de către recurenții pârâți că nu s-a avut în vedere la soluționarea cauzei că titlul de proprietate - Decretul nr. 327/1984 - este mai bine caracterizat și că motivele de nulitate ale titlului, precum și modalitatea de preluare a imobilului de către stat determină că regimul de retrocedare al acestui imobil să cadă sub incidența Legii nr. 10/2001. De asemenea, că acest decret este un act individual, producând efecte la data emiterii lui. Aceste aprecieri sunt nejustificate, dat fiind obiectul acțiunii, care nu este acela de a revendica imobilul respectiv, ci constatarea nulității absolute a titlului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984. În sprijinul acestei constatări stau și considerentele Deciziei instanței supreme nr. 463 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora scopul demersului judiciar al reclamantei nu este obligarea de a restitui imobilul, reclamanta aducând în discuție anumite cauze de ineficacitate juridică, în legătură cu titlul de proprietate pe care Statul vrea să îl opună, în cadrul acțiunii în revendicare a terenului în suprafață de 1200 mp. S-a mai constatat prin aceeași decizie (respectată de instanța de fond după casare, a cărei soluție a fost menținută de instanța de apel), că prima instanță s-a raportat eronat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994. Așadar, este nefondată și această critică invocată de recurenții pârâți.

Pentru aceste considerente, se va respinge și recursul declarat de pârâții Municipiul Iași și Consiliul local Iași și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL, prin administrator B. și de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Municipiul Iași, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Iași împotriva Deciziei nr. 685 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2017.

Procesat de GGC - CT