Inadmissibility of common-law property vindication for communist-era seizures under Law 10/2001 and absence of ECHR protected asset
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the appeal, upholding the lower courts' decision to reject the plaintiff's claim as inadmissible, thereby leaving the State's title over the property intact and denying the plaintiff the return of the real estate. The case involved a civil action for eviction (reivindicare) under the Civil Code, brought by the heirs of pre-1947 owners against the Romanian State (Ministry of Foreign Affairs) to recover a property in Bucharest that was allegedly seized abusively after the plaintiff's family left the country in 1947; the plaintiff challenged the State's possession and sought the declaration of the invalidity of the State's title. The decisive legal basis was the application of Law No. 10/2001 as a special law that derogates from the general Civil Code rules (principle *specialia generalibus derogant*), rendering the common-law claim inadmissible because the plaintiff had not utilized the specific administrative repair procedure established by the law; consequently, the court applied Decision No. 33/2008 and the jurisprudence of the European Court of Human Rights to determine that the plaintiff did not hold a "possessed good" or a judicially recognized right to in-kind restitution in their patrimony, as the property had not been transferred to a third party and no prior final judicial or administrative decision validated their claim, thus prohibiting the use of common-law eviction to bypass the special statutory repair framework.
Legislator headnote
AI generatedart. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ, art. 481 C. civ, art. 17 din Constituție, art. 21 alin. (4) din Constituția, art. 17 din Constituția; Inadmissibility of common-law property vindication for communist-era seizures under Law 10/2001 and absence of ECHR protected asset: The case involved a civil action for eviction (reivindicare) under the Civil Code, brought by the heirs of pre-1947 owners against the Romanian State (Ministry of Foreign Affairs) to recover a property in Bucharest that was allegedly seized abusively after the plaintiff's family left the country in 1947; the plaintiff challenged the State's possession and sought the declaration of the invalidity of the State's title. The decisive legal basis was the application of Law No. 10/2001 as a special law that derogates from the general Civil Code rules (principle *specialia generalibus derogant*), rendering the common-law claim inadmissible because the plaintiff had not utilized the specific administrative repair procedure established by the law; consequently, the court applied Decision No. 33/2008 and the jurisprudence of the European Court of Human Rights to determine that the plaintiff did not hold a "possessed good" or a judicially recognized right to in-kind restitution in their patrimony, as the property had not been transferred to a third party and no prior final judicial or administrative decision validated their claim, thus prohibiting the use of common-law eviction to bypass the special statutory repair framework.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedServes as the main procedural ground for dismissing the appeal as unfounded and confirming the lower court's decision.
Full text
Decizia nr. 237/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în dos. nr. x/3/2011, la 4 mai 2011, reclamanta A., căsătorita B., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Consulară, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună lăsarea în deplină posesie și utilă folosință a imobilului constând în construcții și terenul aferent construcțiilor, situat în București, deținut în mod abuziv de către Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Consulară, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu ocazia acestui proces.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este succesoarea defuncților părinți C. și D., proprietari ai imobilului (construcții + teren) situat în București, și că Statul Român comunist a procedat la deposedarea abuzivă a imobilului în cauză, deținut de autorii săi, care au fost nevoiți să părăsească țara în anul 1947, tocmai pentru a evita efectele nefaste ale condamnărilor cu caracter politic.
Ulterior părăsirii țării de către ea și familie, Statul Român comunist a preluat întreaga avere deținută de către autori, însușindu-și ilicit, printre altele, și imobilul din București, dobândit în urma contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. x/1929, din data de 22 noiembrie 1940, încheiat între E. și F., în calitate de vânzători, și tatăl său, C., în calitate de cumpărător.
Actul de preluare efectuat de stat în virtutea caracterului său eminamente abuziv recunoscut ca atare atât de legislația națională, cât și internațională, nu poate fi considerat ca fiind opozabil reclamantei, întrucât atât ea, cât și autorii ei sunt terțe persoane față de actul de autoritate abuziv, iar acesta este un fapt juridic ilicit lato sensu, cu toate consecințele ce decurg din acesta.
Titlul dobândit de către stat în urma preluării abuzive este unul viciat în esența lui, fapt certificat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, care stabilește faptul că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Acesta contravine de plano prevederilor Constituției României aflată în vigoare la acel moment, a C. civ., precum și a Declarației Universale a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2), prevede că "Orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât și în asociere cu alții, și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
Astfel fiind, la momentul preluării de către Statul Român a imobilului din G. au fost flagrant încălcate dispozițiile din legea fundamentală a României aflată în vigoare la acel moment (Constituția din anul 1923), care statuează prin art. 17 faptul că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție".
Mai mult decât atât, prin actul abuziv săvârșit de către Statul Român este incontestabil încălcată legislația națională incidentă în această materie, respectiv art. 480 C. civ., care prevede că "proprietatea este dreptul ce are cineva a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege" și art. 481 C. civ. (analog dispozițiilor art. 17 din Constituție), care stabilește că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".
S-a concluzionat, că prin încălcarea prevederilor legale menționate reiese în mod irefutabil caracterul abuziv al acestei măsuri, astfel că dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit niciodată proprietar verus domino.
În ceea ce privește faptul că nu au existat mențiuni exprese de preluare a imobilului de către Statul Român, s-au învederat prevederile art. 1 lit. e) din Cap. 1 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care este ridicat la nivel de principiu general aplicabil în materia retrocedărilor imobiliare faptul că "în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către Stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește, în fapt, în patrimoniul Statului), soluționarea se va face și în funcție de acest element.
Simplul fapt al regăsirii imobilului în patrimoniul Statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă".
Deși nu își găsește o incidentă directă în această speță, consideră că aplicarea cu titlu de principiu a art. 6, alin. (1) din Legea nr. 1/2000, este de esență soluționării oricărei cereri de revendicare imobiliară, acesta statuând asupra faptului că "orice probă dovedind dreptul de proprietate al foștilor proprietari poate fi înlăturată numai printr-o probă de aceeași forță produsă de deținătorul actual al terenului sau de către terți, tăgăduind dreptul de proprietate".
În acest context, a reiterat faptul că la prezenta cerere este anexată copia contractului de vânzare-cumpărare prin care tatăl reclamantei, C., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, act nu numai necesar, dar și suficient dovedirii dreptului de proprietate, și că la baza preluării imobilului de către pârât a stat un titlu eminamente neconstituțional, această dobândire fiind realizată prin simpla cale de fapt, de unde rezultă fără putință de tăgadă faptul că imobilul în discuție nu a făcut nicicând obiectul dreptului de proprietate al statului.
Titlul opus spre comparare de către reclamantă este în mod evident mai bine caracterizat sub toate aspectele apreciate de către doctrină și practica judecătorească, iar în ceea ce privește titlul sub care statul posedă imobilul, s-a arătat că pârâtul nu se poate prevala de drepturile conferite de un titlu de proprietate valabil, întrucât acesta deține, prin esență, un titlu viciat, preluarea posesiei fiind exercitată printr-un vădit abuz, fapt susținut de dispozițiile legale naționale și internaționale în vigoare la acel moment.
Concluzionând, s-a arătat că reiese fără îndoială faptul că titlul deținut de reclamantă este mai bine caracterizat, întrucât dreptul de proprietate al defuncților săi părinți este preferabil net față de simpla stăpânire în fapt de către pârât, pentru sprijinirea acestui raționament aplicând principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.
În ceea ce privește polemicile jurisprudențiale referitoare la admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun ale imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, promovate după apariția Legii nr. 10/2001, a învederat faptul ca acestea nu vizează în sine prezenta acțiune. În acest sens, exercitarea dreptului reclamantei nu aduce atingere "drepturilor de proprietate ale altor persoane și nici principiului securității raporturilor juridice", întrucât imobilul nu a fost înstrăinat altor persoane, pârâtul exercitându-și continuu și vădit abuziv atributele jus utendi și jus fruendi.
Urmare a practicii neunitare a instanțelor naționale, s-a promovat un recurs în interesul legii în vederea unificării practicii judiciare în materie. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 impune, cu caracter de principiu, prevalența Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a aplicării art. 1 din Primul Protocol, în cazul constatării unor neconcordanțe între aceasta și Legea nr. 10/2001, prevalență care poate fi acordată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, condiția sine qua non în aceasta speță fiind îndeplinită prin faptul că nu se aduce atingere circuitului civil al bunurilor și, cu atât mai mult, drepturilor unei alte persoane.
Anticipând poziția procesuală a pârâtului, a învederat faptul că nu a apelat la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în primul rând, datorită faptului că "entitatea competentă" a soluționa notificarea era însăși posesoarea imobilului, motiv pentru care suspiciunile sale privind lipsa imparțialității unității de stat au fost și sunt fundamentate. În cel de-al doilea rând, a acordat preferință opțiunii de a se adresa direct instanțelor judecătorești de drept comun pentru realizarea dreptului legitim, fără mijlocirea unei jurisdicții administrative, facultativă prin excelentă, așa cum limpede statuează art. 21 alin. (4) din Constituția României "jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite".
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 17 din Constituția României de la 1923, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 lit. e) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 480 - 481 C. civ., și următoarele.
Prin Sentința civilă nr. 1073 din 28 septembrie 2015, Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, prin întâmpinare, și excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți, a admis excepția inadmisibilității, invocată de același pârât, și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A., reținând, în esență, următoarele.
Prin cererea de chemare în judecată modificată, reclamanta A., căsătorita B., a chemat în judecată pe pârâți pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului din str. G., București; să se dispună lăsarea în deplină posesie și utilă folosință a imobilului în litigiu constând în construcții și terenul aferent (curtea imobilului și terenul aferent construcției), deținut în mod abuziv de către Statul Român și administrat de către Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Consulară, și să se dispună evacuarea acestuia din urmă din imobil.
Potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar, eliberat la 14 decembrie 2010 și încheierii din 29 octombrie 2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 759,69 mp, și construcții C1 și C2 în suprafețe construite la sol de 215 mp, și 32 mp, este proprietatea Statului Român, cu drept de administrare pentru Ministerul Afacerilor Externe.
Reclamanta a susținut că este succesoarea defuncților săi părinți C. și D., proprietari ai imobilului, și că împreună cu părinții săi au fost nevoiți să părăsească țara în anul 1947, întrucât făceau parte din categoriile sociale persecutate de regimul comunist, ulterior statul român preluând întreaga avere a autorilor săi, printre care și imobilul revendicat.
Din actul de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 1940, rezultă că C. a cumpărat imobilul în litigiu.
Conform copiei actului de deces emise de autoritățile din Quebec, Canada, C., născut în anul 1904 în România, a decedat la data de 28 ianuarie 1986 în Montreal, Canada, fiind căsătorit din anul 1930 cu H., care a decedat la data de 24 noiembrie 1988.
Conform extrasului din registrul de nou-născuți din anul 1937 al Municipiului București, Primăria sectorului I, la data de 4 martie 1937 s-a născut reclamanta A., având ca părinți pe C. și D.
Coroborând traducerile actelor de stare civilă eliberate de autoritățile americane și canadiene depuse la dosar cu dispozițiile testamentare lăsate de defuncții C. și D., rezultă că C. i-a lăsat drept moștenitori pe fiul său I. și fiica sa J., căsătorită B.; D. a lăsat o sumă de bani numitei K., iar din restul averii sale jumătate fiicei sale J. și jumătate fiului său I. (din jumătatea sa o treime fiind acordată fiicelor acestuia L. și M.).
Rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar că I. are ca fiice pe M. și pe L.
La dosar au fost depuse două procuri date de către M. și de L. prin care acestea arată că ratifică actul prin care A. a numit pe N. pentru a o reprezenta "pe ea și pe mine ... în toate măsurile luate, incluzând oricare și toate măsurile care au fost deja îndeplinite până la această dată cu privire la succesiunea drepturilor de moștenire la bunurile bunicului meu C.".
Totodată, la dosar a fost depusă de către reclamantă și o procură prin care aceasta îl împuternicea pe N. pentru a o reprezenta în fața instanțelor de judecată și în fața autorităților administrative cu privire la solicitarea de restituire a bunurilor care au aparținut autorilor săi, care le-au fost confiscate abuziv de către regimul comunist din România, inclusiv imobilul situat în G. București.
Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă, în ceea ce privește situația juridică a imobilului în litigiu, următoarele: potrivit procesului-verbal încheiat la 21 ianuarie 1943 de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, terenul în suprafață de 664 mp, și casă erau proprietatea lui C.; potrivit Hotărârii nr. 776 din 7 iulie 1950 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, o serie de imobile proprietatea statului, printre care și imobilul situat în București, G. (Anexă poz. 118) au fost trecute în folosința gratuită a Partidului Muncitoresc Român; o serie întreagă de alte documente ulterioare anului 1950 atestă apartenența la domeniul public a imobilului din G.
Nu au putut fi obținute alte înscrisuri din care să rezulte statutul imobilului între anii 1943 - 1950 sau vreun act de preluare a imobilului de către stat, ceea ce, coroborat cu susținerile făcute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, a condus tribunalul la concluzia că imobilul a fost preluat în fapt de către Statul Român din proprietatea lui C. ulterior instaurării regimului comunist în România, la 6 martie 1944.
Imobilul nu este menționat în testamentele lăsate de către C. sau D.
Conform prevederilor art. 137 C. proc. civ.,"Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Având în vedere aceste prevederi, precum și excepțiile invocate de către pârâți prin întâmpinări și situația de fapt mai sus reținută, tribunalul a soluționat cu prioritate excepțiile invocate, în ordinea indicată de textul legal, dar și având în vedere efectele pe care acestea le produc.
Astfel, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, prin întâmpinare, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, care prevăd că sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru "cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente".
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâți, tribunalul a reținut că, având în vedere particularitățile acțiunilor prin care sunt revendicate bunuri imobile preluate de stat, chiar în fapt, în perioada regimului comunist, reclamantei nu i se poate solicita, pentru a justifica calitatea procesuală activă, să facă dovada faptului că în patrimoniul său se găsește dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu poate fi admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. pentru faptul că nu poate prezenta pe lângă vechiul titlul de proprietate al autorilor săi (actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940) și un certificat de moștenitor prin care să se constate transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat din patrimoniul defuncților săi părinți în patrimoniul său.
Cât privește excepția inadmisibilității, invocată de către pârâți, tribunalul a reținut că aceasta a fost pusă în discuție în legătură cu mai multe aspecte: neparcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, faptul că bunul imobil revendicat este situat în proprietatea publică a statului și pentru că acțiunea în revendicare nu a fost formulată de toți coproprietarii indivizi.
Referitor la primul aspect, tribunalul a reținut că până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, 4 mai 2011, reclamanta nu a solicitat restituirea imobilului preluat abuziv în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a făcut dovada obținerii restituirii bunului pe o altă cale.
Tribunalul a apreciat că situația imobilului revendicat putea fi soluționată doar în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nu pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât această lege reglementează atât preluările în temeiul unor acte normative abuzive, cât și preluările în fapt, fără temei legal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Din acest motiv, nu se poate accepta susținerea reclamantei că avea opțiunea de a formula direct acțiune în revendicare, Legea nr. 10/2001 fiind o normă specială care a prevăzut o procedură specială pentru reglementarea situației juridice a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se stabilește și dacă este vorba despre un imobil preluat abuziv, conform art. 2 din lege, fiind lipsită de relevanță distincția dintre imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil. Așadar, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului se subsumează procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În sensul celor de mai sus, a apreciat tribunalul că sunt și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, privind raportul dintre dreptul comun și Legea nr. 10/2001, și dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În considerentele acestei decizii, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială față de dreptul comun în materia revendicării reprezentat de art. 480 și urm. C. civ., iar concursul dintre cele două reglementări, fără a fi necesar ca principiul să fie reluat în fiecare lege specială, trebuie interpretat în sensul că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 și urm. C. civil.
Au fost reluate și reconfirmate cele reținute prin Decizia în interesul legii nr. LIII din 4 iunie 2007, potrivit cărora "Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Prin aceeași decizie, se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Prin decizie, s-a mai reținut că prin faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul de acces la un tribunal, pentru că împotriva deciziei sau dispoziției de restituire emise în procedura administrativă art. 26 din lege prevede calea contestației la instanță, iar prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat dreptul de acces la instanță și în cazul refuzului nejustificat de soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative.
Cel de-al doilea punct al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a arătat că se poate acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, vizează ipoteza de excepție de la principiul că Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare dreptul comun al revendicării pentru bunurile preluate de stat în perioada de referință. Excepția se referă la situația în care reclamantul sau ambele părți ale acțiunii în revendicare se pot prevala de "un bun" protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În situația de excepție, trebuie să se verifice de la caz la caz în ce măsură și pârâtul se poate prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și să se urmărească ca atenuarea vechilor neajunsuri să nu creeze noi neajunsuri disproporționate, și să nu fie afectată securitatea raporturilor juridice.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește sensul noțiunii de "bun" folosită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Se observă o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, aplicate constant în practica ulterioară. Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual", în măsura în care părți din imobil au fost vândute ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83/87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).
Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
În cauza de față, reclamanta se prevalează pentru revendicarea bunului imobil de actul vechi de proprietate, anterior preluării abuzive în fapt de către stat.
Prin urmare, tribunalul a concluzionat, prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, că Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare art. 480 și urm. C. civ., în materia acțiunii în revendicare a imobilelor intrate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocând titlul de proprietate anterior preluării abuzive pentru a justifica temeinicia acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, astfel că, din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare promovată de reclamantă apare ca inadmisibilă.
Totodată, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare apare ca inadmisibilă și dintr-un alt punct de vedere, respectiv, pentru faptul că nu este respectată regula unanimității în cazul promovării acțiunii în revendicare, adică acțiunea nu a fost formulată de o persoană care se pretinde proprietar exclusiv și nici de către toate persoanele care ar putea pretinde dreptul de proprietate indiviz, în condițiile în care situația juridică s-a născut și acțiunea a fost formulată la data când în vigoare erau dispozițiile vechiului C. civ.
Astfel, în prezenta cauză are calitatea de reclamant doar A., deși din înscrisurile depuse la dosar de către aceasta reiese faptul că alături de ea mai au calitatea de succesori și părinților săi și fratele reclamantei I., precum și fiicele acestuia M. și L. Deși în procurile date de către ultimele două persoane se arată că I. ar fi decedat, la dosar nu a fost depusă nici o dovadă în acest sens și nici cu privire la cine ar fi succesorii acestuia.
Din probele aflate la dosar, rezultă că sunt cel puțin alte două persoane (M. și pe L.) care pretind drepturi cu privire la imobilul revendicat, deși nu au formulat cerere de chemare în judecată, nefiind părți în prezenta cauză.
Depunerea la dosar a unor procuri prin care acestea arată că ratifică actul prin care A. a numit pe N. pentru efectuarea unor demersuri în legătură cu succesiunea bunicului lor C. nu poate conferi acestora calitatea de reclamante în prezenta cauză. O astfel de calitate nu puteau dobândi decât prin formularea unei cereri exprese prin care să învestească instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, prin introducerea lor în proces și prin legala lor citare, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Deși în practică au fost recunoscute limitări ale principiului unanimității, ca urmare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste limitări au în vedere situațiile în care există un număr mare de coindivizări și unul/unii dintre aceștia nu pot fi contactați sau identificați, fie refuză intentarea acțiunii, ceea ce nu este cazul în speță, unde regăsim un număr redus de coindivizări, identificați, care țin legătura și doresc că acționeze în același sens cu reclamanta.
Lipsa acestora ca părți în prezenta cauză reprezintă un alt motiv, în opinia tribunalului, pentru admiterea excepției inadmisibilității.
Cât privește un alt argument invocat în susținerea acestei excepții, acela că bunul imobil revendicat este situat în proprietatea publică a statului, astfel încât nu ar putea fi revendicat, tribunalul a apreciat că această susținere nu este întemeiată, posibilitatea revendicării unui bun aflat în proprietatea statului nefiind condiționată de apartenența acestuia la domeniul public sau la domeniul privat al statului.
Curtea de Apel de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 573 din data de 27 septembrie 2016, a admis cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta-reclamantă D.; a respins, ca nefondată, excepția tardivității, și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă D., reținând, în esență, următoarele.
În privința cererii de repunere pe rol, Curtea a reținut că din plicurile poștale depuse la dosar, din succesiunea datelor aplicate de către agentul poștal coroborate cu faptul că reclamanta se află în posesia primului plic, în ordinea trimiterii, îndreptățește concluzia afirmată de apelantă referitor la direcționarea eronată a primei corespondențe de către factorul poștal. Apreciind că această situație îndeplinește cerințele unui motiv de repunere în termen, în sensul prevederilor art. 103 C. proc. civ., Curtea a considerat întemeiată cererea de repunere în termen, și, în consecință, a admis-o. Pe cale de consecință, Curtea a respins, ca nefondată, excepția tardivității cererii de apel.
În ceea ce privește soluția primei instanței, s-a reținut că este justă, pentru următoarele considerente:
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale stabilite de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau, altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut că preluarea imobilului, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 241/1951, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanta să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acesteia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale, situației juridice și de fapt a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv, dreptul la restituire, sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.
Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantei și implicit admisibilitatea acțiunii în revendicarea imobilului în litigiu, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanta dețin sau nu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează aceasta.
Pornind de la cele statuate de instanța supremă în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.
Sintetizând, Curtea a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano respinsă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.
În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanța supremă a recunoscut necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componență de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.
Înalta Curtea a explicat, în Decizia nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul, fost proprietar, se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.
Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, și să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui "bun" în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamantei de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul acesteia, în sensul Convenției.
Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă, s-a arătat că trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.
S-a mai reținut, că trebuie avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în recurs în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de Decizia nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, precum și de Decizia nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.
În egală măsură, s-a arătat că adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește efectivitatea unui astfel de sistem, s-a reținut că prevederile Legii nr. 165/2013 conțin dispoziții de natură să accelereze procedura de soluționare a notificărilor și de acordare a unor reparații echitabile pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, respectiv preluate abuziv de stat în perioada de referință prevăzută de acest act normativ.
S-a mai reținut, că legiuitorul a consacrat, de data aceasta legislativ, soluția adoptată de instanța supremă în privința unităților deținătoare prin Decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, atât în ceea ce privește unitățile deținătoare, în sensul prevederilor art. 21 coroborat cu art. 29 din Legea nr. 10/2001, cât și în ceea ce privește Comisia Națională, în sensul că nefinalizarea procedurii în fața unității deținătoare, respectiv a Comisiei Naționale, dă drept persoanei îndreptățite să sesizeze instanța în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.
S-a conchis, că toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilități Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată) cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008.
În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantei, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de "bun" în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu contra României).
Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor, cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din anul 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă, în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de "bun", s-a arătat că ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității, aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare, și că problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă, nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern, susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001, și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o "speranță legitimă".
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că apelanta nu a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-au edictat după căderea regimului comunist, instanța de apel a reținut că reclamanta nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a apreciat că analiza realizată în cele ce preced, precum și concluzia la care s-a ajuns sunt de natură să ofere un răspuns criticilor reclamantei legate de lipsa notificării în baza Legii nr. 10/200, ca reprezentând un impediment pentru obținerea unei reparații pentru imobilul preluat abuziv, precum și pentru lipsa de relevanță a titlurilor de proprietate pe care le invocă reclamanta în susținerea și dovedirea dreptului de proprietate imobiliară pretins. Fără a nega valabilitatea acestora, Curtea a constatat, în acord cu cele anterior menționate, că foștii proprietari nu-și pot legitima această calitate exclusiv prevalându-se de vechile titluri de proprietate, atâta timp cât nu au obținut o recunoaștere actuală și definitivă a dreptului pretins, pe cale administrativă sau judiciară, în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 sau printr-o hotărâre irevocabilă de admitere a revendicării și restituire a imobilului, potrivit celor statuate în cauza pilot Maria Athanasiu.
În egală măsură, faptul că imobilul revendicat se află în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, nefiind înstrăinat către o terță persoană, nu este de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare și nici să înlăture de la aplicare Decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, care vizează toate situațiile în care foștii proprietari solicită, pe calea dreptului comun, retrocedarea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist. Nu este susceptibil să conducă la o altă soluție nici faptul că, în sistemul reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001, reclamanta, dacă ar fi urmat procedura specială, ar fi avut șansa să obțină restituirea în natură a imobilului, evident sub rezerva dovedirii tuturor cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și, bineînțeles, în funcție de situația actuală și concretă, de fapt și de drept, a imobilului, în condițiile în care legiuitorul nu impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent ca unică modalitatea de despăgubire, așa cum statuează în cazul imobilelor înstrăinate din patrimoniul unităților deținătoare.
În privința primului capăt de cerere, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat, Curtea a subliniat, pe de o parte, că reprezintă o chestiune ce ține de regimul juridic al imobilului, aspect care formează obiect de analiză în cadrul acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte, respectând principiul disponibilității și examinându-l ca pe un capăt de cerere distinct (așa cum l-a formulat partea), a reținut că este indisolubil legat de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, procedură specială pe care reclamanta nu a urmat-o, de unde derivă lipsa de interes în promovarea unui astfel de cereri de constatare.
În ceea ce privește chestiunea respectării regulii unanimității, Curtea a constatat că acest aspect rămâne subsidiar și lipsit de relevanță, în sensul că indiferent dacă acțiunea în revendicare a fost formulată cu observarea sau nu a acestei reguli, nu este de natură să conducă la o altă soluție în condițiile în care reclamanta nu a urmat procedura legii speciale, iar această chestiune este prioritară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D., care, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:
Instanța de apel s-a pronunțat exclusiv asupra excepției inadmisibilității acțiunii introductive, prin aplicarea personalizată a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că se impune ca instanța de recurs să pronunțe o soluție corectă și conform rațiunilor avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție în momentul pronunțării deciziei în interesul legii și să nu facă o interpretare străină de caracterul protector al acesteia.
Reclamanta a arătat că, în opinia sa, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, precum și întreaga legislație ulterioară vizează stabilirea unui punct de vedere unitar în problema revendicărilor imobiliare promovate de către foștii proprietari în contra subdobânditorilor de imobile naționalizate, cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 sau, după caz, a legislației din materia privatizărilor, încercându-se astfel stoparea unor abuzuri de facto care privau "cumpărătorii de bună credință" de bunul aflat în proprietatea lor, periclitându-se astfel securitatea circuitului civil.
În prezenta cauză, nu există un pârât de bună credință care să se apere prin opunerea unui titlu valabil și consolidat eventual prin dispoziții legale conforme unei situații de fapt echitabile, ci această calitate o are pârâtul Statul Român, care a preluat abuziv imobilul în discuție în urma cu peste 60 de ani, l-a folosit în toată această perioadă și refuză să-l restituie, astfel că Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, nu este aplicabilă în speță, întrucât nu este afectat în niciun mod circuitul civil sau securitatea raporturilor juridice civile, bunul neaflându-se în circuitul civil, ci în proprietatea publică a Statului.
Pornind de la aceste premise, s-a arătat că întreaga expunere de motive folosită de către instanța de apel se limitează la aprecierea caracterului inadmisibil al unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva Statului Român, prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, și ale Legilor nr. 10/2001, nr. 247/2005, nr. 1/2009, și mai ales la dispozițiile Legilor nr. 165/2013 și nr. 368/2013, și că instanța de apel a făcut o întreagă apologie a mecanismelor de acordare a măsurilor reparatorii de care reclamanta ar fi putut beneficia în cazul urmării căii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, și care se constituie într-un veritabil obstacol legislativ pentru admisibilitatea cererii introductive, punând accent pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, lege care a intrat în vigoare după aproximativ 3 ani de la promovarea prezentei acțiuni, neputându-se aplica în cauză, nici măcar prin analogie, dacă se dorește respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.
Decizia nr. 33/2008 stabilește: "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciala generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile."
Aceste considerente ale deciziei Înaltei Curți nu fac altceva decât să legitimeze pozitiv demersurile judiciare ale reclamantei, întrucât, deși prevede o prevalență a dispozițiilor legii speciale față de dreptul comun, totuși justifică faptul că nu se poate eluda principiului liberului acces la justiție și, implicit, superioritatea normelor europene în raport cu cele naționale.
Cu toate acestea, instanța fondului a dat o interpretare proprie și neconformă viziunii Înaltei Curți, păstrată ca atare de către instanța de apel, considerând că liberul acces la justiție este asigurat, în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, de posibilitate exercitării controlului judiciar asupra dispozițiilor emise în virtutea acestei legi sau chiar suprimarea acestora prin substituirea instanțelor de judecată în rolul unităților administrative competente potrivit legii, prin efectul Deciziei nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, care vizează plenitudinea de jurisdicție a instanțelor de judecată în această materie.
Or, acest punct de vedere nu poate fi primit, întrucât se pornește de la aceiași idee prestabilită și eronată, respectiv, obligativitatea parcurgerii procedurii speciale-administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind practic indusă o adăugare la legea fundamentală, prin instituirea obligativității parcurgerii unei proceduri administrative, care este eminamente facultativă și gratuită, potrivit Constituției.
În această ordine de idei, întreaga construcție logico-juridică promovată de instanța fondului pălește în fața textului constituțional, principiul disponibilității părților în procesul civil acordând consistență adagiului electa una via.
S-a mai arătat, că textul Deciziei nr. 33/2008 este caracterizat de prudența față de caracterul absolut al dreptului de proprietate, făcând expres referire la admisibilitatea unei acțiuni în revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile.
Or, imobilul care face obiectul dosarului a fost "rechiziționat" de către Statul Român comunist și menținut în patrimoniul său până în prezent, în virtutea unui drept ilicit și, implicit, inexistent, astfel că acțiunea introductivă este mai mult decât admisibilă, neîncadrându-se în ipotezele avute în vedere de către Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, fiind necesară în acest sens o comparare obiectivă, corectă și imparțială a titlurilor deduse judecății.
De asemenea, s-a arătat că instanța de apel, încercând să evite o analizare a acestui punct de vedere relativ la inaplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 în prezenta cauză, prin prisma motivelor anterior arătate, a procedat la o interpretare proprie și derizorie a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dorind să justifice pe această cale inaplicabilitatea acestui text în ceea ce o privește pe reclamantă, întrucât, în caz contrar, întreaga apărare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Externe, s-ar destramă în fața evidenței pretențiilor legitime ale reclamantei.
S-a conchis, că instanța de apel a apreciat că reclamanta nu beneficiază de un "bun" în sensul CEDO, motivarea ce este totalmente străină de obiectul prezentei cauze, lipsindu-i "personalizarea" motivelor expuse, fiind vorba de o preluare in corpore a rațiunilor uzitate în alte cauze, care au avut ca obiect o acțiune în revendicare îndreptată împotriva unor subdobânditori cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995, situație care contravine construcției juridice folosite de reclamantă.
Astfel, prin decizia apelată s-a considerat că "noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu c. României).
Tot sub incidența acestei noțiuni, regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului Statului cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor, cât și a dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă."
Aceste considerente sunt străine de cadrul procesual prezent, întrucât reprezintă, într-adevăr, puncte de vedere ale Curții Europene a Drepturilor Omului care au fost expuse în cuprinsul unor hotărâri de jurisdicție suprastatală prin care au fost cenzurate anumite neajunsuri ale hotărârilor naționale supuse atenției, însă nu pot fi invocate ca motive de însăși instanța care este chemată să se pronunțe în cauză.
Nu poate fi apreciat, în cadrul unei acțiuni în revendicare prin care s-a cerut, în principal, constatarea nevalabilității titlului Statului și restituirea bunului uzurpat, ca urmare a comparării titlurilor opuse de către părțile litigante, că reclamanții nu justifică un bun în înțelesul CEDO, întrucât pentru acest lucru ar fi trebuit să ceară constatarea nevalabilității titlului statului și să beneficieze de o hotărâre favorabilă de revendicare a bunului în discuție.
Procedând astfel, instanța de apel a confundat "calitățile" în care a fost chemată să soluționeze prezenta speță, întrucât întocmai asupra acestor aspecte trebuia să se pronunțe pe fondul cauzei, însă nu a ajuns până în acel moment, respingând acțiunea pe cale de excepție.
De asemenea, s-a arătat că instanța de apel s-a referit și la speranța legitimă, reținând că "De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar ... Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/200, și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum și nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilității titlului Statului, Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă".
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanta nu a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-au edictat după căderea regimului comunist, neformulând notificare, Curtea a reținut că aceasta nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial în ceea ce privește imobilul în cauză, care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta fiind teza de final a motivării instanței de apel, care justifică admiterea excepției inadmisibilității acțiunii introductive. Or, această motivare este generică și străină de obiectul cauzei, întrucât se face referire la faptul că reclamanta-recurentă nu ar fi apelat la dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin notificare, și nu a solicitat anularea contractului încheiat în baza acestei legi, deși este evident faptul că bunul în discuție nu face parte din categoria celor care ar fi putut fi restituite în natură în baza acestui act normativ, în plus nefiind vorba despre vreun contract de vânzare-cumpărare a imobilului revendicat.
Și în acest caz, instanța de apel a făcut referire la "speranța legitimă", așa cum este ea conturată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care justifică un interes actual de ordin patrimonial, fundamentat pe specificul acțiunilor în revendicare a bunurilor naționalizate, pornind de la premisa că reclamanta nu se află în prezența unui bun actual.
S-a conchis, că, întrucât imobilul în litigiu a fost uzurpat din patrimoniul autorilor săi, având în vedere caracterul abuziv al unei asemenea preluări, recurenta-reclamantă este considerată a fi un terț față de actul de autoritate ilicit și, implicit, titulara unui drept de proprietate perpetuu, lipsită de exercițiul acestuia, și că, atâta vreme cât însăși instanța de apel a apreciat că reclamanta beneficiază de o speranță legitimă în lumina practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la întregirea dreptului de proprietate, nu există argumente pe care să se sprijine inadmisibilitatea acțiunii introductive.
În recurs, prin întâmpinarea depusă la 30 ianuarie 2017, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului cu motivarea că prin dezvoltarea criticilor formulate nu s-a arătat sau susținut motivele de nelegalitate.
Această excepție este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
Din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că reclamanta a indicat motivele de nelegalitate pe care, în opinia sa, se întemeiază recursul și, de asemenea, a dezvoltat criticile formulate.
În măsura în care criticile formulate de reclamantă nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel cum au fost indicate de aceasta, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., de către instanță, recursul nu este sancționat cu nulitatea, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".
Or, în speță, se constată că dezvoltarea criticilor formulate de către reclamantă permite încadrarea lor în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, excepția nulității recursului invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele mai sus expuse, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, în consecință.
Analizând decizia pronunțată în apel, în limita criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de recurs, reclamanta a invocat două dintre ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizează nemotivarea deciziei ce face obiectul prezentului recurs, respectiv, motivarea "generică" a acesteia și faptul că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Criticile formulate de către reclamantă prin care s-a invocat faptul că motivarea este "generică", respectiv, că decizia ce face obiectul prezentului recurs este nemotivată, se constată că sunt neîntemeiate, deoarece aceasta este motivată în fapt și în drept, convingător, dar și pertinent, cuprinzând considerentele care au condus la soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului de legalitate asupra sa, pe calea prezentului recurs.
În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, astfel cum au fost expuse mai sus, care se circumscriu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată următoarele:
Obiectul litigiului pendinte îl constituie o acțiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun - art. 480 și urm. C. civ., iar decizia recurată cuprinde considerente prin care instanța de apel a analizat mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, în condițiile Legii nr. 165/2013.
Prin urmare, față de obiectul litigiului, se constată că sunt străine de natura cauzei și lipsite de consecințe juridice considerentele deciziei recurate referitoare la mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 165/2013, astfel că prin motivarea prezentei decizii se fac cuvenitele modificări, în sensul că aceste considerente sunt înlăturate, iar înlăturarea acestor erori săvârșite în motivarea deciziei recurate nu este suficientă pentru admiterea recursului.
Celelalte critici formulate de reclamantă potrivit cărora decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, care se circumscriu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sunt nefondate, pentru că, pe de o parte, instanța de apel a analizat acțiunea pendinte în raport de "aspectele teoretice" care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersurile prevăzute de legile speciale de reparație pentru restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat, iar pe de altă parte, pentru că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie este obligatorie pentru instanțele naționale.
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat prezenta acțiune în revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții.
În ceea ce privește susținerile reclamantei în sensul de a se constata că "preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, cu încălcarea prevederilor legale", se reține că acestea constituie argumente pentru susținerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civil, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens.
Cu privire la decizia recurată, se constată că, deși formal, prin dispozitivul acesteia s-a respins apelul ca nefondat, cu consecința menținerii soluției primei instanțe prin care s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., din considerentele acesteia rezultă că instanțele de fond au constatat și că dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sau printr-o decizie administrativă, care să o îndreptățească să-l invoce, și că aceasta nu are un "bun actual" cu privire la imobilul în litigiu potrivit dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să poată fi valorificat pe calea dreptului comun, făcându-se astfel analiza acțiunii pendinte inclusiv pe fond în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.
Prin urmare, susținerile reclamantei potrivit cărora greșit instanța a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității, fără să se pronunțe pe fondul cauzei, sunt nefondate.
Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicarea imobilului în litigiu, pe calea dreptului comun, la 4 mai 2011, deci după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, nr. 10/2001, la 14 februarie 2001, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorilor săi.
Așa cum a statuat prima instanță, cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român ulterior instaurării regimului comunist în România, deci în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește revendicarea pe calea dreptului comun a imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat, fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Însă, în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparație Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de acesta față de unitatea deținătoare, respectiv, să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.
Față de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată în recurs în interesul legii, trebuie reținut că, de principiu, acțiunea pendinte, în revendicare, promovată de reclamantă, potrivit art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții, nu poate fi primită pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, analizând admisibilitatea acțiunii în revendicare, în raport de principiul ce se degajă din prevederile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, se constată că legal instanțele de fond au respins acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe această excepție, întrucât legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun.
În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora s-a recunoscut că aceasta beneficiază de o "speranță legitimă" în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la întregirea dreptului său de proprietate, situație în care nu există argumente pe care să se sprijine inadmisibilitatea acțiunii introductive, și că în speță nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv din patrimoniul autorilor săi, cu încălcarea dispozițiilor în vigoare la data preluării, care reglementau garantarea dreptului de proprietate, prevăzute atât de dreptul intern, cât și de tratatele internaționale la care România era parte, astfel că aceasta este titulara unui drept de proprietate perpetuu asupra imobilului în litigiu, potrivit art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referință prevăzută de Legea nr. 10/2001 cade sub incidența acestui act normativ indiferent dacă la momentul intrării sale în vigoare aceste imobilele se aflau în proprietatea statului sau fuseseră înstrăinate către chiriași în baza unor legi speciale, ori se aflau în patrimoniul unor societăți comerciale integral sau parțial privatizate.
Prin urmare, și regimul juridic al imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este reglementat de dispozițiile acestui act normativ, iar faptul că acesta se află în administrarea Ministerului Afacerilor Externe nu înlătură de la aplicare Decizia nr. 33/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, astfel că susținerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu, întrucât nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, și că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte, privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt nefondate.
Așa cum s-a arătat în precedent, potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum este cazul imobilului în litigiu, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legi speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Însă, instanța supremă a mai statuat, prin aceeași decizie, că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, ceea ce reprezintă ipoteza de excepție de la principiul că Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare dreptul comun, ipoteză în raport de care instanțele de fond au analizat acțiunea pendinte, iar soluțiile pronunțate se constată că sunt legale, pentru cele ce succed:
Astfel, prin aceeași decizie, s-a statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului față de Legea nr. 10/2001 poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca reclamantul sau ambele părți să se prevaleze de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu.
În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană, ale cărei decizii sunt obligatorii pentru instanțele naționale, a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau al moștenitorilor acestora (a se vedea, în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat "speranța" de a redobândi un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp prin neuz, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, deoarece dreptul ce a aparținut autorilor săi nu a fost consolidat printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie administrativă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului către reclamantă, ci aceasta ar fi putut avea un drept la măsuri reparatorii, restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, numai prin procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care ar fi uzat de aceasta.
De precizat, că, așa cum s-a solicitat prin acțiunea pendinte, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire, conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Însă, urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, se constată că circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire în natură, pe calea dreptului comun, ci doar a unui drept la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ce putea fi valorificate în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de prevederile acestui act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, obligație ce s-a realizat ulterior prin normele legale edictate, ceea ce echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În aceste circumstanțe, se constată că reclamanta, care nu deține un "bun actual" cu privire la imobilul în litigiu, nu se află sub protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu are un drept la restituirea imobilului, care să o îndreptățească la redobândirea posesiei acestuia, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtului, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la faptul că în speță nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, și că decizia ce face obiectul prezentului recurs s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanța, constatând că hotărârile pronunțate în fond și apel sunt legale, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului formulată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 573 din data de 27 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2017.
Procesat de GGC - CL