Validity of 1948 royal property expropriation and successor standing under civil law notwithstanding subsequent restorative legislation

Decizia nr. 262/2017

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 15 august 2002 pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, reclamantul a solicitat să se constate că imobilul Castelul G. a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și SC A. SA, iar prin Sentința civilă nr. 4914 din data de 9 octombrie 2002, s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a dispus declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Reghin, instanță care, prin Sentința civilă nr. 1922 din data de 13 decembrie 2014, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Regia Națională a Pădurilor T. și Primăria Comunei Ibănești, cu consecința respingerii acțiunii.

Această soluție a fost desființată în apel de Tribunalul Mureș, care, prin Decizia civilă nr. 94 din 27 februarie 2006, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Judecătoria Reghin, reținând că aceasta a soluționat în mod greșit procesul prin admiterea celor două excepții, întrucât reclamantul dispune de calitate procesuală activă prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu B. (contract autentificat sub nr. 1489 din data de 2 august 2001 de B.N.P. C. din București), care este unica moștenitoare a D., potrivit testamentului autentificat la data de 24 octombrie 1966 și Certificatului de calitate de moștenitor nr. 8 din data de 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. E. din București, dobândind, astfel, drepturile succesorale privind bunurile lăsate de D. (soția supraviețuitoare a F.).

În rejudecarea cauzei, reclamantul a depus o precizare de acțiune cu privire la care pârâții nu s-au opus și prin care solicita:

- constatarea caracterului abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului Român a imobilului "Complexul G." - compus din construcții și teren forestier de 40.627 mp (Parcul Castelului G.), așa cum sunt descrise în M. Of. nr. 121/27.05.1948 și M. Of. nr. 140/19.06.1948: Cap. V - Clădiri rurale: 6 corpuri cu un total de 23 de camere, inclusiv Castelul Lăpușna; Cap. VI - Case de vânătoare: un corp cu un total de 12 camere, inclusiv parcul de 4 ha, situate în Comuna Lăpușna și Cap. IX - Parcuri: 4,05 ha (situat în comuna Lăpușna), fostă proprietate a F., așa cum figurează în procesul-verbal din 10 februarie 1949 încheiat între Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Silviculturii;

- constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului Român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din 19 iunie 1948, asupra imobilului în litigiu;

- constatarea nulității absolute a tuturor actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilul din litigiu, respectiv: Ordinul nr. 154 din data de 26 aprilie 1991, cu referire la pct. 5 din lista anexă - Complexul Lăpușna, ordin emis de Ministerul Comerțului și Turismului, H.G. nr. 1041/1990 (emisă în baza Legii nr. 15/1990) și a listei anexă, poz. 8 (Complexul G., inclusiv mijloace fixe și obiecte de inventar aferente construcției menționate în C.F. nr. x a Comunei Ibănești, B. 15, certificatul nr. x/2003, emis de Comuna Ibănești referitor la construcțiile deținute de intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș, pe terenul de 40.627 mp administrat de Consiliul Local Ibănești, menționate în cartea funciară nr. x Ibănești, respectiv un sediu de brigadă silvică, parter și etaj, s = 189 mp (C1), un hexagon s = 22 mp (C2), una magazie s =14 mp (C3), un garaj s = 24 mp (C4), un garaj s = 24 mp (C5), radierea din cartea funciară nr. 3387 a Comunei Ibănești, județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtelor SC A. SA Târgu Mureș și Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș.

Prin Sentința civilă nr. 491 din data de 25 aprilie 2007, Judecătoria Reghin a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și Consiliul Local al Comunei Ibănești, iar pe fondul cauzei, a admis acțiunea reclamantului, în sensul că: a constatat caracterul abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului Român a imobilului "Complexul G."; a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1949 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din data de 19 iunie 1948 asupra imobilului în litigiu; a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilul în litigiu, respectiv: titlul de proprietate al pârâtei SC A. S.A., obținut în cadrul procesului de privatizare, Ordinul nr. 154 din data de 26 aprilie 1991, emis de Ministerul Comerțului și Turismului, cu referire la pct. 5 din lista anexă și Certificatul nr. x/2003, emis de Comuna Ibănești, dispunând, totodată, radierea din cartea funciară nr. x Ibănești a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietății pârâtelor SC A. SA și Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș.

Această soluție a fost menținută de Tribunalul Mureș în apel, prin Decizia civilă nr. 319 din data de 31 octombrie 2008, reținându-se, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, susținută de către pârâți, prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu B., că această chestiune a fost tranșată prin Decizia civilă nr. 94 din data de 27 februarie 2006 a Tribunalului Mureș, din perspectiva forței obligatorii pentru instanța fondului a celor anterior statuate de către instanța de control judiciar.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 1390/R din data de 16 iunie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis recursurile declarate de pârâți, a casat Decizia civilă nr. 319 din data de 31 octombrie 2008 a Tribunalului Mureș și Sentința civilă nr. 491 din data de 25 aprilie 2007 a Judecătoriei Reghin, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Mureș, ca instanță de fond, reținând că valoarea obiectului pricinii este mai mare de 500.000 lei, aspect ce atrage, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competența de primă instanță a tribunalului.

La termenul de judecată din data de 30 martie 2010, în fața Tribunalului Mureș, reclamantul a depus o nouă precizare de acțiune, prin care solicita introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și a Comunei Ibănești, prin Consiliul local și Primar, cerere căreia i s-a dat curs favorabil prin Încheierea din 9 decembrie 2010.

Prin Sentința civilă nr. 731 din 12 aprilie 2011, Tribunalul Mureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâții SC A. SA, Comuna Ibănești, Consiliul local Ibănești și Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș (prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu B.), a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de intervenienta SC H. SRL, cu consecința respingerii acțiunii acestuia pe petitele referitoare la constatarea caracterului abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului Român a imobilului din litigiu și a nulității absolute a titlului de proprietate al acestuia, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC H. SRL și a constatat caracterul abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului Român a imobilului din litigiu, precum și nulitatea absolută a titlului de proprietate al acestuia și a disjuns petitele din acțiunea reclamantului și din cererea de intervenție în interes propriu privitoare la: Ordinul nr. 154 din data de 26 aprilie 1991, H.G. nr. 1041/1990, Certificatul nr. x/2003 și radierea din C.F. nr. x a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietății pârâtelor SC A. SA și Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș.

Această hotărâre a fost anulată de Curtea de Apel Târgu Mureș prin Decizia civilă nr. 19 din data de 11 aprilie 2012, prin care, în urma admiterii apelurilor declarate de reclamant, de pârâții Statul Român și Regia Națională a Pădurilor T., precum și de intervenienta SC H. SRL, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul Mureș, reținându-se că în mod greșit au fost disjunse cele patru capete de cerere, operând sub acest aspect o prorogare de competență, în sensul prevederilor art. 17 C. proc. civ.

Prin precizarea înregistrată la data de 23 mai 2013, reclamantul I., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș, Comuna Ibănești, prin Consiliul Local Ibănești și prin Primar, SC A. SA, SC H. SRL și SC J. SRL, a solicitat:

- în principal: constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș de către statul român; nulitatea absolută a titlului de proprietate a statului român asupra imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș, dobândit în baza Decretului nr. 38/1948 și a Deciziei Consiliului de Miniștrii nr. 905/1948; nulitatea absolută a tuturor actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș, și anume: titlul de proprietate al SC A. SA, obținut prin act juridic de înstrăinare în cadrul procesului de privatizare, și anume - Ordinul nr. 154 din data de 26 aprilie 1991 (referitor la lista anexă, pct. 5, Complex Lăpușna, Comuna Ibănești, județul Mureș) emis de Ministerul Comerțului și Turismului în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1041/1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism, emisă în baza Legii nr. 15/1990 și lista anexă, poziția 8 (Complex G., inclusiv mijloace fixe și obiectele de inventar aferente, cu referire la construcția înscrisă în cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești și certificatul nr. x/2003 emis de Comuna Ibănești, referitor la construcțiile deținute de Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș pe terenul de 40.627 mp, administrat de Consiliul Local Ibănești, menționate în cartea funciară x a Comunei Ibănești - B16, respectiv un sediu de brigadă silvică, parte și etaj, 189 mp (C1), un hexagon 22 mp (C2), o magazie 14 mp (C3), garaj 24 mp (C4), garaj 24 mp (C5); radierea din cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților Regiei Naționale a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și SC A. SA; restituirea în natură a imobilului cunoscut sub denumirea de imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș și obligarea pârâților la emiterea titlului/titlurilor de proprietate pentru imobilul cunoscut sub denumirea "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș;

- într-un prim subsidiar, în ipoteza în care, ad absurdum, restituirea în natură a imobilului cunoscut sub denumirea de imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș nu este posibilă, obligarea pârâților la emiterea deciziei/deciziilor privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu un al imobil/alte imobile de valoarea celui preluat abuziv, în condițiile art. 1 alin. (3) teza I din Legea nr. 10/2001;

- într-un al doilea subsidiar, în ipoteza în care, ad absurdum, pârâții nu dețin imobile de valoarea celui preluat abuziv care ar putea fi date în compensare, obligarea pârâților la emiterea dispoziției/dispozițiilor de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent constând în măsuri compensatorii, în condițiile art. 1 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, sens în care a solicitat introducerea în cază a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului;

- obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea litigiului.

Prin Sentința civilă nr. 835 din 30 iunie 2015, Tribunalul Mureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere privind radierea din Cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești - județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietății pârâtei SC A. SA Târgu Mureș, iar, pe fondul cauzei, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâții SC A. SA Târgu Mureș, Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Târgu Mureș, Comuna Ibănești, Consiliul Local al Comunei Ibănești și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că: a constatat caracterul abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului Român a imobilului "Complexul G." - compus din construcții și teren forestier de 40.627 mp (Parcul G.), așa cum sunt descrise în M. Of. nr. 121/27.05.1948 și M. Of. nr. 140/19.06.1948: Cap. V - Clădiri rurale: 6 corpuri cu un total de 23 de camere, inclusiv Castelul Lăpușna, Cap. VI - Case de vânătoare: un corp cu un total de 12 camere, inclusiv parcul de 4 ha. situat în Comuna Lăpușna și Cap. IX - Parcuri: 4,05 ha. (situat în Comuna Lăpușna), fostă proprietate a F., așa cum figurează în procesul verbal din 10 februarie 1949 încheiat între Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Silviculturii; a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din 19 iunie 1948 asupra imobilului în litigiu.

A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind: constatarea nulității absolute a certificatul nr. x/2003, emis de Comuna Ibănești referitor la construcțiile deținute de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș pe terenul de 40.627 mp administrat de Consiliul Local Ibănești, menționate în C.F. nr. x Ibănești, respectiv un sediu de brigadă silvică, parter și etaj, s = 189 mp (C1), un hexagon s = 22 mp (C2), una magazie s = 14 mp (C3), un garaj s = 24 mp (C4), un garaj s = 24 mp (C5); radierea din Cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești jud. Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș.

De asemenea, tribunalul a respins cererea reconvențională formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că a fost învestit prin Decizia civilă nr. 19/R din 11 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, cu rejudecarea unei acțiuni înregistrate inițial la data de 15 august 2002 pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, instanța superioară apreciind ca fiind nelegală soluția de disjungere a petitelor referitoare la: Ordinul nr. 154 din data de 26 aprilie 1991; H.G. nr. 1041/1990 (emisă în baza Legii nr. 15/1990) și lista anexă poz. 8; Certificatul nr. 3688/2003, emis de Comuna Ibănești; radierea din Cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtelor SC A. SA Târgu Mureș și Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș.

Cu toate acestea, s-a constatat că ulterior disjungerii, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1507 din 25 martie 2014, au fost soluționate în mod irevocabil capetele de cerere disjunse privind: constatarea nulității Ordinului nr. 154 din data de 26 aprilie1991, referitor la lista anexă pct. 5 - Complexul Lăpușna, ordin emis de Ministerul Comerțului și Turismului; constatarea nulității H.G. nr. 1041/1990 (emisă în baza Legii nr. 15/1990) și a listei anexă poz. 8 (Complexul G., însușire mijloace fixe și obiecte de inventar aferente) asupra construcției menționate în cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești, radierea din cartea funciară nr. 3387 a Comunei Ibănești, județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtei SC A. SA Târgu Mureș.

Raportat la situația anterior relevată, s-a arătat că, prin încheierea de ședință din 7 aprilie 2015, tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește primele două petite din cele soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în privința excepției autorității de lucru judecat a celui de-al treilea capăt de cerere - radierea din cartea funciară a mențiunilor privitoare la dreptul de proprietate al SC A. SA, s-a dispus unirea acesteia cu fondul cauzei.

Relativ la pretențiile reclamantului, tribunalul a reținut că precizarea de acțiune formulată în rejudecare este tardivă prin raportare la dispozițiile art. 132 C. proc. civ. (încheierea de ședință din 28 iunie 2013), astfel că, limitele învestirii instanței sunt trasate de următoarele capete de cerere, astfel cum acestea au fost configurate prin precizarea de acțiune din 30 noiembrie 2006, depusă în Dosarul nr. x/R/2006 al Judecătoriei Reghin:

- constatarea caracterului abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului Român a imobilului "Complexul G." - compus din construcții și teren forestier de 40.627 mp, așa cum sunt descrise în M. Of. nr. 121/27.05.1948 și M. Of. nr. 140/19.06.948: Cap. V - Clădiri rurale: 6 corpuri cu un total de 23 de camere, inclusiv Castelul Lăpușna; Cap. VI - Case de vânătoare: un corp cu un total de 12 camere, inclusiv parcul de 4 ha, situate în comuna Lăpușna și Cap. IX - Parcuri: 4,05 ha (situat în comuna Lăpușna), fostă proprietate a F., așa cum figurează în procesul-verbal din 10 februarie 1949 încheiat între Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Silviculturii;

- constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului Român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din 19 iunie 1948, asupra imobilului în litigiu;

- constatarea nulității absolute a certificatului nr. x/2003, emis de Comuna Ibănești referitor la construcțiile deținute de intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș, pe terenul de 40.627 mp administrat de Consiliul local Ibănești, menționate în C.F. nr. x Ibănești, respectiv un sediu de brigadă silvică, parter și etaj, s = 189 mp (C1), un hexagon s = 22 mp (C2), una magazie s =14 mp (C3), un garaj s = 24 mp (C4), un garaj s = 24 mp (C5);

- radierea din Cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești - județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș.

Prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2013, tribunalul a constatat că cererea reconvențională formulată de Regia Națională a Pădurilor - T. s-a raportat la precizarea de acțiune în privința căreia a fost admisă excepția tardivității, motiv pentru care s-a apreciat că această reconvențională, împreună cu pretențiile solicitate, inclusiv apărările în sens larg formulate prin aceasta, respectiv excepția netimbrării cererii reconvenționale (invocată de reclamant), excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și excepția netimbrării precizării de acțiune, sunt lipsite de suport în prezentul cadru procesual.

De asemenea, prin aceeași încheiere de ședință, în conformitate cu prevederile art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea la judecata cererilor de intervenție în interes propriu formulate de SC H. SRL și SC J. SRL.

Ulterior, prin încheierea din 26 iunie 2014, tribunalul a respins excepția invocată din oficiu la termenul de judecată din 29 mai 2014, privind calitatea procesuală activă a reclamantului din perspectiva contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat pe parcursul procesului cu intervenienta SC H. SRL, constatând că, prin modul de redactare a clauzelor contractuale - art. 2.2.2 și art. 2.5 din Actul adițional încheiat la data de 13 aprilie 2011, nu a intervenit transmisiunea convențională a calității procesuale între cedent și cesionar.

În privința excepției autorității de lucru judecat a capătului de cerere referitor la radierea din cartea funciară nr. x Ibănești a mențiunilor privind evidențierea proprietăților pârâtei SC A. SA, tribunalul a constatat că acesta a fost soluționat în mod irevocabil, ca și capăt de cerere accesoriu, prin Decizia nr. 1507 din data de 25 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că, având în vedere și dispozițiile art. 166 C. proc. civ., a admis respectiva excepție prin dispozitivul hotărârii adoptate pe fondul cauzei.

Examinând în continuare excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, prin raportare la faptul că acesta nu a făcut dovada că este succesorul proprietarului tabular, tribunalul a reținut că, deși antecesorul său, K., a decedat la data de 27 ianuarie 2006, ulterior introducerii acțiunii, acesta a cedat în favoarea reclamantului, la data de 10 februarie 2002, cota de 37% din averea regală pe care a moștenit-o de la tatăl său, F., ca efect al deciziei tribunalului de la Lisabona din 1955 (recunoscută în România prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 954 din data 14 februarie 2012).

Sub același aspect, s-a mai arătat că această "cedare" are valoarea unei oferte de donație în favoarea reclamantului, ofertă care a fost acceptată prin Declarația autentificată sub nr. 4999/2002 de B.N.P. L. și M. și că, deși înscrisul ce cuprinde oferta de donație nu se regăsește în prezentul dosar, existența acestuia se probează cu certitudine prin considerentele Deciziei nr. 3378 din data de 14 iunie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2012, astfel că, în concordanță cu opinia instanței supreme, calitatea reclamantului de donatar al moștenitorului legal al F., îi conferă acestuia calitatea procesuală activă, inclusiv în prezenta cauză.

Pentru motivele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, apreciind că nu se mai impune analizarea îndreptățirii acestuia de a formula acțiunea prin raportare la drepturile pe care le-ar fi dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, autentificat prin Încheierea nr. 1489/2001 de B.N.P. C. (încheiat cu B.).

Relativ la obiectul cauzei pe fond, tribunalul a reținut că instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, ce are ca finalitate constatarea nulității absolute a unor acte juridice și radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza acestora, întrucât abia prin precizarea de acțiune considerată ca fiind tardivă, din data de 22 mai 2013, reclamantul a formulat și două capete de cerere suplimentare, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 - solicitând în mod direct "restituirea în natură a imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", precum și "obligarea pârâților la emiterea titlului/titlurilor de proprietate pentru acest imobil", iar, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că simpla înserare în cuprinsul acțiunii inițiale a prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu este de natură a califica obiectul acțiunii ca fiind întemeiat pe procedura specială a Legii nr. 10/2001, fiind parcursă până în prezent doar prima etapă a procedurii, prin formularea notificărilor nr. 151 - 152 din data de 21 ianuarie 2002 și nr. 904 din data de 14 februarie 2002.

De asemenea, raportându-se la concursul dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare, concurs soluționat de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, în sensul că, "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.", tribunalul a apreciat că, deși acțiunea reclamantului apare ca fiind inadmisibilă, față de considerentele expuse în mod repetat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitor la incertitudinea de ordin legislativ și jurisprudențial și având în vedere data introducerii acțiunii, anul 2002, prin respingerea în prezent a acțiunii ca inadmisibilă s-ar aduce o încălcare serioasă dreptului de acces la justiție.

Pentru motivele arătate, tribunalul a procedat la examinarea pe fond a acțiunii și a reținut sub un prim aspect că, prin raportul de expertiză topo întocmit în cauză de inginer N., s-a constatat că imobilul "Complexul G.", astfel cum este menționat în cuprinsul Decretului nr. 38/1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905/1948, este înscris în cartea funciară nr. x Lăpușna la nr. top. x/2, având suprafața de 40.627 m2, iar ca proprietar figurează înscris Statul Român, în baza Decretului nr. 38/1948, însă acesta este un imobil cu totul diferit de cel menționat în cuprinsul certificatului nr. 3688/2003, emis de Comuna Ibănești cu privire la construcțiile deținute de pârâta R.N.P. T. - Direcția Silvică Mureș (respectiv: C1 - sediu de brigadă silvică, parter și etaj, s = 189 mp.; C2 - un hexagon, s = 22 mp.; C3 - una magazie, s =14 mp.; C4 - un garaj, s = 24 mp.; C5 - un garaj, s = 24 mp), astfel că nu sunt întemeiate capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului amintit și radierea din cartea funciară a mențiunilor efectuate în baza acestuia, dispunând respingerea respectivelor petite, precum și a acțiunii reconvenționale pe care a formulat-o pârâta Regia Națională a Pădurilor T..

Relativ la verificarea valabilității titlului Statului Român asupra imobilului preluat în baza Decretului nr. 38/1948 și a Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905/1948, tribunalul a reținut că, la data de 24 martie 1941, prin înscrierea de carte funciară de sub nr. B+6,7 s-a radiat dreptul de proprietate de la B+3 al fostului F. și s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Trezoreriei Regale Maghiare de Stat (în baza încheierii de carte funciară din 24 martie 1941), însă sub B+8,9 s-a înscris ulterior, la data de 15 februarie 1942, în baza Sentinței definitive nr. P.R. 7/4257/1941/4 a Tribunalului Regal Târgu Mureș, restabilirea situației funciare anterioare Încheierii nr. 630/1941, ceea ce înseamnă că, la aceeași dată, imobilul a revenit în proprietatea F., astfel că nu pot fi acceptate susținerile reprezentantului convențional al pârâtei Regia Națională a Pădurilor T., potrivit cărora, după revenirea la România (în anul 1945) a părții din Ardeal cedate Ungariei prin Dictatul de la Viena, în cauză ar fi incidente dispozițiile referitoare la succesiunea de state și implicit faptul că imobilul respectiv ar fi revenit Statului Român, deoarece inclusiv pe perioada dictatului imobilul a rămas proprietatea unei persoane fizice, proprietate care s-a menținut până la data exproprierii dispuse prin Decretul nr. 38/1948, iar dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară abia la data de 3 iunie 1976, prin Încheierea nr. 3188.9, sub B+11,12.

De asemenea, tribunalul a reținut că la momentul preluării imobilului de către Statul Român era în vigoare Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, care, prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire, iar potrivit dispozițiilor art. 10 din Constituție puteau fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică numai pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, în același sens fiind și prevederile art. 481 C. civ., însă cum în cauză nu s-a făcut dovada plății unei despăgubiri în favoarea antecesorului reclamantului, rezultă că preluarea s-a făcut în mod abuziv, fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, motiv pentru care statul nu deține cu titlu valabil imobilul în litigiu.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că reclamantul trebuie să suporte contravaloarea celor două expertize tehnice efectuate, întrucât administrarea acestora a fost determinată de soluționarea capetelor de cerere respinse (referitor la imobilul deținut de T.), iar relativ la cheltuielile de deplasare ale mandatarului reclamantului, s-a reținut că nu poate fi inclus costul deplasării din data de 22 iulie 2014 la sediul Primăriei Ibănești și nici contravaloarea deplasărilor pentru termenele de judecată din 29 ianuarie 2015 și 10 februarie 2015, care au fost acordate doar pentru soluționarea cererii de recuzare formulată de reclamant și respinsă de către instanță, astfel că, statuând în echitate în privința celorlalte termene de judecată și prin raportare la faptul că pretențiile reclamantului au fost admise doar în parte, tribunalul a apreciat că obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei totale de 1.200 lei (câte 150 lei pentru fiecare dintre termenele de judecată din 2 martie 2015, 5 ianuarie 2015, 1 decembrie 2014, 17 noiembrie 2014, 3 noiembrie 2014, 1 octombrie 2014, 3 septembrie 2014 și 25 iunie 2014) reprezintă o despăgubire corectă a reclamantului pentru cheltuielile ce au fost în mod necesar a fi efectuate pentru partea din acțiune ce a fost admisă.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu i se cuvin cheltuieli de judecată pârâtei Regia Națională a Pădurilor T., întrucât aceasta a depus factura din data de 4 iunie 2015 după închiderea dezbaterilor în fond, iar privitor la celelalte părți s-a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat apel pârâții SC A. SA, Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

De asemenea, în termenul prevăzut de art. 293 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul a formulat cerere de aderare la apelul declarat de pârâți.

Prin calea de atac promovată, pârâtul Statul român a solicitat schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul statului a imobilului Complexul G., precum și de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate al acestuia asupra imobilului menționat.

Relativ la rezolvarea dată fondului cauzei, s-a susținut că Decretul nr. 38 din 27 mai 1948 constituie un titlu valabil pentru dobândirea dreptului de proprietate de către stat și că raportarea acestuia la prevederile Codului civil și ale Constituției din acea perioadă, precum și la Declarația Universală a Drepturilor Omului nu poate știrbi actul normativ de efectele juridice produse.

Prin apelul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și obligării acestuia la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul achitat expertului asistent, potrivit dovezii depuse pe cale separată la dosarul primei instanțe.

În motivarea apelului s-a arătat că instanța de fond s-a raportat în mod greșit în examinarea excepției menționate doar la actul de cedare a cotei de 37% din averea regală moștenită de K. către reclamant și mai ales în lipsa de la dosar a actului de cedare, fără a mai proceda la analiza îndreptățirii reclamantului de a formula acțiunea prin raportare la drepturile pe care acesta le-ar fi dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale de la B., ca și prin raportare la calitatea intervenientei SC H. SRL de cumpărătoare a drepturilor litigioase de la reclamant, împrejurarea că aceasta a declarat că renunță la judecată impunând în mod evident respingerea acțiunii.

Sub același aspect, s-a mai arătat că momentul la care se determină calitatea procesuală activă este cel al introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că reclamantul nu poate invoca în prezenta cauză un drept succesoral după F., în calitate de nepot de fiu, întrucât la data introducerii acțiunii, 13 august 2002, fiul defunctului, K. (tatăl reclamantului) era în viață, acesta decedând la 27 ianuarie 2006.

Pârâta a mai susținut că soluția primei instanțe este nelegală și din perspectiva faptului că nu a soluționat petitul din acțiunea reclamantului privind radierea din cartea funciară a mențiunilor referitoare la dreptul de administrare înscris în favoarea Consiliului local Ibănești asupra terenului de 40.627 mp., la poziția B+12.

De asemenea, pârâta a formulat critici și cu privire la fondul cauzei, susținându-se în acest sens că preluarea averii fostului F., prin Decretul nr. 38 din data de 27 mai 1948 și Decizia Consiliului de Miniștri nr. 905 din data de 19 iunie 1948, nu a fost una abuzivă, bunurile acestuia trecând în patrimoniul statului ca efect al actului unilateral de abdicare, iar pe de altă parte, în condițiile în care imobilele din litigiu sunt situate în Ardealul de Nord, unde a fost instituit regimul hortyst, acestea au fost preluate de Statul ungar în baza Ordonanței nr. 1440/1941, după care au revenit din nou la Statul român, în baza Decretului-lege nr. 260/1945, astfel că, nu suntem în prezența unui act de preluare abuzivă din partea regimului comunist de după 6 martie 1945, la care se referă legile reparatorii de după 1989.

În fine, apelanta a susținut că în mod greșit nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată dovedite cu actele depuse la dosar (onorariu expert asistent), câtă vreme nu a căzut în pretenții în contradictoriu cu reclamantul.

La rândul său, și pârâta SC A. SA Târgu Mureș a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și, în consecință, respingerea acțiunii acestuia pe considerentul menționat.

Prin intermediul memoriului de apel s-a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că acceptarea donației de la tatăl său îi conferă reclamantului calitatea de succesor cu titlu universal al F., respectivul act având drept efect doar dobândirea calității de coindivizar alături de ceilalți moștenitori, O. (37,5%) și P. (25%), reclamantul subrogându-se practic, în poziția donatorului, astfel că pentru promovarea acțiunii avea nevoie și de acordul acestora, incidente fiind prevederile art. 47 din C. proc. civ. de la 1865.

Sub același aspect, pârâta a arătat că reclamantul nu poate invoca în prezenta cauză un drept succesoral după F., întrucât momentul la care se determină calitatea procesuală activă este cel al introducerii cererii de chemare în judecată, or, la acel moment tatăl său era în viață (decedând la 27 ianuarie 2006), motiv pentru care, sunt fără relevanță atât împuternicirea dată de acesta reclamantului la 16 noiembrie 2005, cât și certificatul de calitate de moștenitor nr. 129 din data de 24 mai 2006, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății a fost formulată la data de 13 august 2002.

De asemenea, s-a susținut că reclamantul nu își poate justifica în prezenta cauză calitatea procesuală activă nici din perspectiva celeilalte linii succesorale invocate, respectiv cesiunea de drepturi de la B., întrucât aceasta nu avea calitatea de moștenitoare după P. la data introducerii acțiunii, certificatul de moștenitor fiind obținut abia la data de 21 octombrie 2002.

A mai apreciat pârâta că în mod greșit prima instanță a omis să analizeze contractul de transmitere a drepturilor litigioase încheiat între reclamant și intervenienta SC H. SRL (certificat sub nr. 299 din data de 1 noiembrie 2006), în condițiile în care, potrivit pct. II, 2.1. din actul adițional încheiat la data de 4 octombrie 2007, se transmit de către cedent, în favoarea cesionarului, drepturile litigioase prezente și viitoare în legătură cu imobilul Castelul G., iar potrivit art. 7 din contract, cedentul este de acord cu subrogarea cesionarului în calitatea sa procesuală, în cauzele aflate în curs de soluționare.

Prin apelul incident declarat de reclamant, s-a solicitat desființarea Sentinței civile nr. 835 din data de 30 iunie 2015, precum și a încheierii din 28 iunie 2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru soluționarea acțiunii în întregul ei, astfel cum a fost modificată și completată prin precizarea depusă la termenul de judecată din 23 mai 2013.

În motivarea apelului, s-a arătat că tribunalul a admis în mod greșit excepția tardivității introducerii cererii completatoare, încălcând sub acest aspect prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care permit întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată la prima zi de înfățișare, fără a face distincție după cum pricina se află în primul ciclu procesual sau într-unul ulterior.

De asemenea, reclamantul a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate, susținând că în mod nejustificat au fost cenzurate cheltuielile de deplasare.

Prin Decizia nr. 35 A din data de 20 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. x/289/2006*, au fost respinse apelurile declarate de pârâții SC A. SA Târgu Mureș, Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, împotriva Sentinței civile nr. 835 din 30 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/289/2006*; a fost admis apelul incident declarat de reclamantul I. împotriva aceleiași hotărâri și a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, în loc de 1.200 lei. Au fost menținute restul dispozițiilor din sentința atacată.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel, a reținut următoarele următoarele:

Din perspectiva derulării anterioare a celor trei cicluri procesuale descrise în considerentele precedente, Curtea a constatat că tribunalul a apreciat în mod corect sub aspectul tardivității depunerii de către reclamant a cererii precizatoare și completatoare de acțiune din data de 23 mai 2013, prin care a adăugat capete de cerere noi după un interval de 7 de ani de la ultima precizare de acțiune (din 6 decembrie 2006), solicitând restituirea în natură a imobilului și obligarea pârâților la emiterea titlului/titlurilor de proprietate, iar, în subsidiar, obligarea acestora la emiterea deciziei/deciziilor privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un alt imobil/alte imobile, în condițiile art. 1 alin. (3) teza I din Legea nr. 10/2001 sau de măsuri compensatorii în condițiile art. 1 alin. (3) teza a II-a din aceeași lege, corelativ cu lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că acțiunea reclamantului a fost examinată ca fiind întemeiată pe prevederile art. 481 C. civ. de la 1864, respectiv ca o acțiune de drept comun prin care se urmărea constatarea nevalabilității titlului Statului român, iar nu ca și o contestație îndreptată împotriva refuzului unităților deținătoare notificate în temeiul Legii nr. 10/2001 de a-i soluționa notificările formulate.

Pe de altă parte, s-a arătat că prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu conferă reclamantului dreptul de a-și întregi sau modifica oricând cererea de chemare în judecată, ci doar până la prima zi de înfățișare, iar acest moment a fost depășit, respectiv anterior adoptării primei soluții în cauză, prin Sentința civilă nr. 1922 din data de 13 decembrie 2014, neputând fi primită susținerea potrivit căreia modificarea acțiunii ar fi posibilă până la prima zi de înfățișare în oricare dintre rejudecările care ar fi dispuse de către instanțele de control judiciar.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu este întemeiată critica pe care o invocă reclamantul relativ la încheierea de ședință din 28 iunie 2013, prin care s-a admis excepția tardivității depunerii cererii completatoare de acțiune din data de 23 mai 2013, tribunalul examinând în mod corect doar petitele formulate prin precizarea depusă la termenul din 6 decembrie 2006 în fața Judecătoriei Reghin, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., pentru anularea încheierii menționate și a Sentinței civile nr. 835 din data de 30 iunie 2015, corelativ cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea lărgirii cadrului procesual și examinării pe fond a noilor capete de cerere formulate prin respectiva precizare de acțiune și din perspectiva unui temei juridic diferit, respectiv Legea nr. 10/2001.

În acest context, nefiind incidente în cauză prevederile legii speciale menționate, Curtea a apreciat că nu este întemeiată nici critica invocată de pârâtul Statul Român, sub aspectul calității sale procesuale, raportat la împrejurarea că unitățile deținătoare ale imobilului revendicat au fost identificate, în care situație acesta nu ar mai putea fi chemat în judecată (din perspectiva prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

De asemenea, s-a reținut că nu este întemeiată excepția lipsei de interes în promovarea apelului de către pârâta Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș, excepție pe care a invocat-o prioritar reclamantul, Curtea observând sub acest aspect împrejurarea că acțiunea acestuia a fost admisă în parte și în contradictoriu cu pârâta menționată, iar prin calea de atac se contestă și neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, astfel că aceasta justifică un interes legitim în cauză.

Examinând în continuare criticile pe care le-au invocat pârâtele SC A. SA și Regia Națională a Pădurilor T., relativ la rezolvarea pe care a dat-o prima instanță excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, Curtea a constatat, în primul rând, că aceasta s-a aflat în eroare atunci când a reținut că la dosarul cauzei nu se regăsește oferta de donație din 10 februarie 2002, prin care tatăl reclamantului, K., i-a cedat acestuia cota de 37% din averea regală pe care a moștenit-o de la F., actul menționat regăsindu-se la Dosarul nr. x/289/2006* al Tribunalului Mureș, urmat fiind de declarația de acceptare a donației de către reclamant.

În ceea ce privește efectele pe care actele juridice menționate le produc în cauză sub aspectul calității procesuale active a reclamantului, Curtea a apreciat că statuările primei instanțe sunt corecte, întrucât îl plasează pe donatar în poziția de succesor cu titlu universal față de obiectul donației, iar, în această calitate, poate exercita toate drepturile pe care le-ar fi putut exercita autorul său - donator, inclusiv dreptul de a promova acțiunea în justiție dedusă judecății (în același sens fiind, de altfel, și opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, exprimată prin Decizia nr. 3378 din data de14 iunie 2013).

Pentru aceste motive, Curtea a arătat că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia reclamantul ar fi dobândit doar calitatea de coindivizar alături de ceilalți moștenitori ai F., împrejurare de natură a atrage aplicarea regulii unanimității pentru promovarea acțiunii în revendicare, instanța de apel reținând, sub acest aspect, că obiectul donației îl reprezintă o cotă succesorală dintr-o universalitate ce a aparținut donatorului, iar, într-o atare situație, pe lângă calitatea de coindivizar cu ceilalți succesori în drepturi ai autorului său, donatarul dobândește și calitatea de succesor cu titlu universal, ca urmare a deținerii în patrimoniul său a dreptului care a dat naștere stării de coindiviziune.

Din perspectiva celor anterior expuse, dată fiind constatarea calității procesuale active a reclamantului prin raportare la oferta de donație și acceptarea acesteia, Curtea a reținut că instanța de fond a apreciat în mod corect că nu se mai impune examinarea aceleiași chestiuni în funcție de efectele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu B.

De asemenea, Curtea a constatat că este neîntemeiată și critica privind omisiunea primei instanțe de a cerceta calitatea procesuală activă a reclamantului din perspectiva contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat cu intervenienta SC H. SRL, o atare afirmație fiind contrazisă de încheierea din 26 iunie 2014, prin care tribunalul a respins excepția invocată din oficiu sub acest aspect la termenul de judecată din 29 mai 2014, constatând că prin modul de redactare a clauzelor contractuale - art. 2.2.2. și art. 2.5 din Actul adițional încheiat la data de 13 aprilie 2011, nu a intervenit transmisiunea convențională a calității procesuale între cedent și cesionar.

Prin urmare, nu a fost primită critica referitoare la pierderea de către reclamant a calității procesuale active, ca efect al încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase cu cele două interveniente, reținându-se că acestea au renunțat la judecată în fața primei instanțe.

În ceea ce privește susținerea apelantei-pârâte Regia Națională a T. - Direcția Silvică Mureș, potrivit căreia prima instanță ar fi omis să soluționeze petitul din acțiunea reclamantului referitor la radierea din cartea funciară a dreptului de administrare înscris în favoarea Consiliului Local Ibănești, Curtea a constatat, pe de o parte, că, astfel cum rezultă din ultima precizare de acțiune avută în vedere la soluționarea cauzei în fond, reclamantul nu a formulat o astfel de solicitare, iar, pe de altă parte, pârâta nu justifică un interes legitim pentru a invoca o asemenea neregularitate, neaflându-se în situația de a suporta vreo vătămare.

De asemenea, Curtea a constatat că nu este întemeiată critica aceleiași pârâte relativ la neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, reținându-se sub acest aspect împrejurarea că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte și în contradictoriu cu aceasta, iar acțiunea reconvențională pe care a formulat-o i-a fost respinsă, în care situație se află pe poziția părții care a căzut în pretenții, necuvenindu-se cheltuielile de judecată solicitate.

Examinând susținerile pârâților-apelanți Statul Român și Regia Națională a Pădurilor T., din perspectiva criticilor invocate relativ la rezolvarea dată fondului cauzei, în sensul în care preluarea imobilului din litigiu în proprietatea Statului român ar fi avut la bază un titlu valabil, Curtea a constatat că potrivit mențiunilor din cartea funciară nr. x Ibănești, acesta a fost dobândit de către F. prin donație de la Q., în anul 1932 (poziția B+3), iar prin încheierea nr. 630 din data de 24 martie 1941 s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Trezoreriei Maghiare de Stat, în baza Ordinului nr. 1440/1941 (poziția B+6), după care, prin Încheierea nr. 964 din data de 15 februarie 1942 a fost restabilită situația de carte funciară anterioară încheierii din data de 24 martie 1941, în baza Sentinței nr. 4257/1941/4, pronunțată de Tribunalul Regal Târgu Mureș (pozițiile B+8,9, Dosar nr. x/289/2006 al Tribunalului Mureș).

Prin urmare, Tribunalul a reținut în mod corect că acest imobil a revenit în proprietatea F., nefiind întemeiată susținerea potrivit căreia, prin reinstaurarea administrației române în Transilvania de Nord, după Dictatul de la Viena, imobilul ar fi revenit de drept în proprietatea Statului Român, în baza Decretului-lege nr. 260/1945, o dovadă contrară celor afirmate de pârâta Regia Națională a Pădurilor T. fiind chiar exproprierea dispusă prin Decretul nr. 38 din data de 27 mai 1948 și Decizia Consiliului de Miniștri nr. 905 din data de 19 iunie 1948, acte care confirmă împrejurarea că, până la acel moment, Statul Român nu avea calitatea de proprietar, din care considerente nu corespunde realității nici justificarea dobândirii imobilului de către stat ca efect al actului de abdicare a regelui, din data de 6 septembrie 1940.

În ceea ce privește calificarea dată de către pârâți acestei modalități de trecere a imobilului în patrimoniul Statului român, ca fiind un titlu legal și valabil, iar nu o preluare abuzivă, Curtea a constatat, în acord cu cele reținute de prima instanță, că, la acel moment, era în vigoare Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, care prin art. 8 recunoștea și garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire, iar potrivit dispozițiilor art. 10, se puteau face exproprieri doar pentru cauză de utilitate publică, numai pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, în același sens fiind și prevederile art. 481 C. civ. în vigoare.

Cum în cauză, însă, nu s-a făcut dovada acordării vreunei despăgubiri în favoarea proprietarului deposedat, s-a reținut că instanța de fond a apreciat în mod corect sub aspectul existenței unei preluări abuzive, fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, motiv pentru care nu poate fi primită nici susținerea pârâtului Statul Român, în sensul că titlul valabil pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu l-ar constitui chiar decretul de expropriere.

Cu privire la apelul incident declarat de reclamant, din perspectiva criticilor invocate relativ la neacordarea integrală a cheltuielilor suportate pentru deplasarea apărătorului ales la sediul instanței, precum și a onorariului achitat pentru expertiza topografică administrată în cauză, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe este parțial nelegală.

Astfel, în ceea ce privește cheltuielile de deplasare, s-a reținut că reclamantul a depus la ultimul termen de judecată mai multe bonuri de achiziționare combustibil, aferent deplasării de la București (sediul societății de avocatură care l-a reprezentat) până la Târgu Mureș, iar, potrivit consemnărilor din încheierile de ședință, apărătorul acestuia a fost prezent la 10 termene de judecată, respectiv: 29 mai 2014, 26 iunie 2014, 4 septembrie 2014, 2 octombrie 2014, 4 noiembrie 2014, 18 noiembrie 2014, 2 decembrie 2014, 6 ianuarie 2015, 29 ianuarie 2015 și 3 martie 2015.

Prin urmare, Curtea a reținut că în temeiul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul este îndreptățit la recuperarea integrală a cheltuielilor de deplasare suportate pentru termenele de judecată menționate, reprezentând contravaloarea unei cantități de 7,5 litri combustibil/100 km, respectiv 300 lei/termen de judecată și în total suma de 3.000 lei cu acest titlu (7,5 litri x 8 x 5 lei).

De asemenea, s-a constatat că în mod greșit nu i-a fost acordată nici suma de 3.000 lei, achitată cu titlu de onorariu pentru expertiza topografică efectuată în cauză, având în vedere că administrarea respectivei probe nu a fost necesară doar pentru identificarea imobilelor deținute de pârâta Regia Națională a Pădurilor T., ci și pentru identificarea imobilului preluat prin expropriere de la antecesorul reclamantului, susținând, prin urmare, soluția admiterii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului Român.

Împotriva Deciziei nr. 35/A din data de 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/289/2006* au declarat recurs pârâții Regia Națională a Pădurilor T. prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș, SC A. SA și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

Prin motivele de recurs formulate, pârâta Regia Națională a Pădurilor T. prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea în integralitate a apelului pe care l-a promovat împotriva Sentinței civile nr. 835 din data 30 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Mureș, solicitând admiterea excepției invocate privind lipsa calității procesuale active a reclamantului și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond, în suma de 1.500 lei cu titlu de onorariu expert asistent, precum și la plata cheltuielilor de judecată în calea de atac a recursului.

Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor T. prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș a criticat hotărârea atacată apreciind că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină și chiar cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

S-a arătat că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât în ce privește soluționarea excepțiilor ridicate, cât și în privința soluționării fondului cauzei și chiar a calificării acțiunii reclamantului.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că instanța nu a răspuns motivului invocat în apel în sensul că instanța de fond, Tribunalul Mureș, secția civilă, nu s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 835 din 30 iunie 2015, și asupra petitului privind dreptul de administrare al comunei Ibănești prin Consiliul local Ibănești, constatarea nulității dreptului acesteia de administrare și nici asupra radierii acestui drept din cartea funciară nr. x Ibănești, poziția B - 12, așa cum este notat în această carte funciară.

S-a apreciat de către recurenta-pârâtă că, în mod eronat, s-a reținut că, relativ la pretențiile reclamantului, raportat la faptul că precizarea de acțiune formulată în rejudecare este tardivă având în vedere dispozițiile art. 132 C. proc. civ. (încheierea din 28 iunie 2013), în prezent, limitele învestirii instanței sunt trasate de următoarele capete de cerere, astfel cum acestea au fost configurate prin precizarea de acțiune din 30 noiembrie 2006, depusă în Dosarul nr. x/R/2006 al Judecătoriei Reghin: constatarea caracterului abuziv și nelegal al trecerii în patrimoniul Statului român a imobilului "Complexul G." - compus din construcții și teren forestier de 40.627 mp (Parcul castelului G.); constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din data de19 iunie 1948, asupra imobilului în litigiu; constatarea nulității absolute a Certificatului nr. 3688/2003, emis de comuna Ibănești referitor la construcțiile deținute de intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș, pe terenul de 40.627 mp administrat de Consiliul local Ibănești; radierea din Cartea funciară nr. x a comunei Ibănești - județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș.

În susținerea aprecierii că atât Tribunalul Mureș, cât și Curtea de Apel Târgu Mureș nu au reținut în mod corect acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul, în primul ciclu procesual, a solicitat în contradictoriu cu Consiliul local al comunei Ibănești constatarea nulității dreptului acestuia de administrare și radierea acestui drept din Cartea funciară nr. x Ibănești, poziția B - 12, așa cum este notat în această carte funciară, petit față de care Comuna Ibănești și Consiliul local Ibănești au fost părți pe tot parcursul litigiului și au formulat ample apărări toate stadiile și ciclurile procesuale.

A mai menționat recurenta-pârâtă că, prin precizarea de acțiune formulată în Dosarul inițial nr. x/2002 al Judecătoriei Reghin, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea în contradictoriu și cu Statul român, solicitând introducerea acestuia în cauză, pentru "constatarea nulității absolute a titlului de naționalizare - adresa Consiliului Popular Ibănești cu nr. 1823/1976 și a actelor subsecvente acestei decizii, având drept obiect imobilul în discuție."

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă, vizează aprecierile instanței de apel cu privire la rezolvarea pe care a dat-o prima instanță excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.

S-a arătat că, prin Decizia civilă nr. 94 din 27 februarie 2006 a Tribunalului Mureș pronunțată în Dosarul nr. x/2005, s-a reținut ca motiv de casare faptul că instanța de fond era datoare să lămurească calitatea procesuală activă a reclamantului pentru motivul că cererea de chemare în judecată este formulată de reclamant în nume propriu, urmând ca, în rejudecare, să se stabilească existența sau inexistența calității procesuale active și de moștenitor, în condițiile în care reclamantul a precizat, prin înscrisurile depuse, că acționează în nume propriu, iar tatăl său, K., era în viață și a acceptat succesiunea după tatăl său F., eliberându-i-se Certificatul de calitate de moștenitor nr. 55/2005 de către notarul R. din București.

A apreciat recurenta-pârâtă că tocmai acest aspect a fost reținut greșit de instanțe după pronunțarea acestei decizii și până în prezent, respectiv că reclamantul are calitate de moștenitor după F. și, din această perspectivă, și calitate procesuală activă în cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a constatat neîntemeiat că sunt corecte statuările primei instanțe asupra efectelor pe care oferta de donație din 10 februarie 2012, prin care tatăl reclamantului, K., i-a cedat acestuia cota de 37% din averea regală pe care a moștenit-o de la F., urmată de declarația de acceptare a donației de către reclamant. În opinia recurentei-pârâte, "oferta" reținută de instanțele de fond și de apel ca fiind una valabilă, nu îndeplinește condițiile legale de valabilitate, nu se poate bucura de prezumția prevăzută de art. 1171 - 1173 C. civ. și nu poate produce efecte juridice. Se arată că, totodată, reclamantul a fost împuternicit să îl reprezinte pe tatăl său "în legătură cu orice decizie judiciară ce ar putea afecta proprietățile și succesiunile familiei".

A apreciat recurenta-pârâtă că actele emanate de la tatăl reclamantului se contrazic reciproc, iar așa zisa ofertă de donație din 10 februarie 2002 nu este valabilă, întrucât nu este autentică și este retrasă, infirmată de actul ulterior, emis la 12 noiembrie 2005 tot de K., astfel că reclamantul nu poate avea nici calitatea de moștenitor al fostului F. la data inițierii acțiunii în instanță și nici calitate procesuală activă în acest proces.

De asemenea, a considerat că declarația reclamantului, în sensul că are cunoștință de oferta de donație din 10 februarie 2002, nu reprezintă în sine un act autentic ce ar produce efecte juridice, în lipsa unui act autentic de donație. A mai criticat recurenta-pârâtă și reținerea instanței de apel în sensul că Tribunalul Mureș a apreciat în mod corect că nu se mai impune examinarea aceleiași chestiuni în funcție de efectele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu B. ori raportat la împrejurarea invocării unui drept succesoral direct după F., în condițiile în care tatăl reclamantului era în viață la data promovării acțiunii. A subliniat recurenta-pârâtă că excepția vizând această chestiune este una de fond, ce vizează, pe de o parte, faptul că reclamantul nu și-a dovedit calitatea de moștenitor, iar pe de altă parte, că, pe fond, nu este îndreptățit la a pretinde imobilele din Lăpușna.

Totodată, recurenta-pârâtă a apreciat că drepturile succesorale, pe care reclamantul pretinde că le-a dobândit prin cumpărare, nu privesc complexul și terenul aferent.

În susținerea acestei afirmații, a arătat că vânzarea de drepturi succesorale este o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, iar obiectul vânzării, fie și de drepturi succesorale, este un element esențial al contractului și, ca atare, trebuie precizat în actul juridic.

Totodată, a învederat că o condiție a încheierii contractului este ca bunurile să se găsească la acea dată în patrimoniul defunctului, iar obiectul contractului de vânzare-cumpărare este necesar să fie precizat expres și limitat în contract, altfel contractul este lipsit de valabilitate, neavând obiect (un asemenea contract trebuie să cuprindă condițiile generale prevăzute de art. 962 - 963 și art. 1310 C. civ.).

De asemenea, a considerat că instanța de apel a reținut tot greșit că este neîntemeiată și critica formulată în apel privind omisiunea primei instanțe de a cerceta calitatea procesuală activă a reclamantului din perspectiva contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat cu intervenienta SC H. SRL, precum și că nu poate fi primită critica referitoare la pierderea de către reclamant a calității procesuale active, ca efect al încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase cu cele două interveniente, cu atât mai mult cu cât acestea au renunțat la judecată în fața primei instanțe, act de dispoziție de care s-a luat act prin încheierea din 10 decembrie 2013, neatacată în condițiile art. 246 alin. (2) C. proc. civ.

Privitor la susținerea sa, potrivit căreia prima instanță a omis să soluționeze petitul din acțiunea reclamantului referitor la radierea din cartea funciară a dreptului de administrare înscris în favoarea Consiliului local Ibănești, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod neîntemeiat instanța de apel a arătat, pe de o parte, că, astfel cum rezultă din ultima precizare de acțiune avută în vedere la soluționarea cauzei în fond, reclamantul nu a formulat o astfel de solicitare (Dosarul nr. x/R/2006 al Judecătoriei Reghin), iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu ar justifica un interes legitim pentru a invoca o asemenea neregularitate, neaflându-se în situația de a suporta vreo vătămare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a considerat că nu este corectă nici constatarea Curții privind critica pe care a formulat-o în apel relativ la neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a apreciat că au fost reținute în mod corect starea de fapt, precum și obiectul dedus judecății (instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, ce are ca finalitate constatarea nulității absolute a unor acte juridice și radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza acestora, întrucât abia prin precizarea de acțiune considerată ca fiind tardivă, din data de 22 mai 2013, reclamantul a formulat și două capete de cerere suplimentare, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001), însă, raportat la expertiza topografică, a subliniat că aceasta nu este o probă care să dezlege modalitatea de preluare abuzivă de către stat a imobilelor invocate în acțiune.

A considerat recurenta-pârâtă că nimic nu îl îndreptățește pe reclamant la atribuirea imobilelor din satul Lăpușna și a arătat că, la data de 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena, este cedat Ungariei Ardealul de Nord, iar unul dintre efectele arbitrajului statelor este și preluarea în proprietatea Statului ungar a bunurilor imobile din Lăpușna.

Recurenta-pârâtă a mai menționat că, la data de 6 septembrie 1940, F. a părăsit pentru totdeauna teritoriul României, iar prin abdicare a renunțat la toate drepturile de care ar fi beneficiat în România și ca persoană fizică simplă, inclusiv pretenții patrimoniale; prin Tratatul de la Paris, Statul român a redobândit proprietățile pe care le avea Statul ungar în urma Dictatului de la Viena.

Față de cele arătate, recurenta-pârâtă a considerat că bunurile care au aparținut Coroanei și chiar regelui, Statul român nu le-a preluat niciodată de la acesta, ci de la Statul ungar, libere de orice sarcini.

Așadar, a concluzionat recurenta-pârâtă, Statul român a dobândit bunurile în litigiu, în urma reîntregirii sale teritoriale, de la Statul ungar, pe principiul succesiunii statelor, devenind astfel proprietar, pe un fond de proprietate publică, iar nimic nu a făcut obiectul preluării abuzive de la F.

Totodată, a apreciat că este important de reținut că Statul român a preluat terenurile și construcțiile din Lăpușna în urma retragerii armatei ungare, iar înscrierea în cartea funciară s-a făcut ulterior, precum și că dobândirea de către Statul român este anterioară datei de 6 martie 1945, astfel încât, nu mai intră în cadrul de reglementare al Legii nr. 10/2001 sau altei dispoziții legale de restituire.

Recurenta-pârâtă a apreciat că sunt, de asemenea, neîntemeiate motivele instanței de apel care au determinat admiterea apelului în aderare formulat de către reclamant.

În ceea ce privește menținerea de către instanța de apel a dispozițiilor Sentinței nr. 835 din data de 30 iunie 2015 a Tribunalului Mureș, recurenta-pârâtă a considerat că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este nelegală având în vedere modalitatea în care această instanță a cercetat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a motivat soluția de respingere a acestei excepții, precum și că nu a reținut că era necesar acordul tuturor coindivizarilor în exercitarea acțiunii.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs, depuse la data de 8 noiembrie 2016, recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș a formulat o serie de precizări referitoare la aspectele invocate prin motivele de recurs.

Susținând că instanța de apel nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel pe care le-a invocat, recurenta-pârâtă a învederat că aceasta nu a reținut criticile vizând împrejurarea că prima instanța a lăsat nesoluționate două petite și anume solicitarea reclamantului, formulată prin precizarea și completarea de acțiune depusă inițial la Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Reghin, de constatarea absolută a titlului de naționalizare - adresa Consiliului Popular Ibănești nr. x/1976, adresă prin care Consiliul popular Ibănești a dispus preluarea în folosință operativă a terenului aferent Complexului Castel G., așa cum s-a și notat acest act de administrare în cartea funciară nr. x Ibănești, poziția B - 12, precum și petitului privind radierea acestui drept din Cartea funciară nr. x Ibănești, poziția B - 12.

S-a precizat de către recurenta-pârâtă că reclamantul a reiterat precizarea de acțiune la data de 30 martie 2010, solicitând Tribunalului Mureș, secția civilă, să ia act că înțelege să se judece în prezenta cauză și cu Comuna Ibănești și cu Statul Român, în calitate de pârâți.

În dezvoltarea motivelor formulate în sensul că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, că preluarea la stat a Castelului G. de la F. nu are caracterul abuziv al regimului comunist la care se referă Legea nr. 10/2001 și, în general, legile reparatorii de după 1989, precum și a faptului că reclamantul nu este persoană îndreptățită la restituirea în natură a Castelului G. și a terenului aferent, recurenta-pârâtă a depus un set de înscrisuri despre care a arătat că acestea dovedesc faptul că preluarea la stat are la bază chiar abuzurile făcute de F. anterior anului 1940, dar și ulterior.

A precizat recurenta-pârâtă că, pentru prejudiciile aduse Statului Român, a fost pus sechestru pe toate bunurile F. și ale S., iar printre bunurile supuse sechestrului se afla G., cu construcțiile și terenul aferent, în privința căruia însă Statul Român nu avea competența de valorificare după 1940, când Ardealul de Nord a fost anexat Ungariei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că Statul român a făcut eforturi pentru a menține Castelul G. în proprietatea F., supus sechestrului, pentru ca, după clarificarea prejudiciului adus României, să fie preluat la stat alături de alte bunuri, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1 din 26 noiembrie 1941 pronunțată de Colegiul Prezidențial al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, învederează că o relevanță importantă în prezenta cauză o au "inventarul de evaluare" existent la Arhivele Naționale Istorice Centrale - Dosar nr. x - "Comisia Centrală pentru Recuperarea Valorilor care au aparținut Casei Regale" și corespondența autorităților române cu cele ungare din Dosarul nr. x al Arhivelor Naționale, dar și Referatul Direcțiunii Judiciare din 10 noiembrie 1943 în legătură cu activitatea Administrației Sechestra a bunurilor fostului F.

A precizat recurenta-pârâtă că în raportul arătat anterior se menționează că, în afară de bunurile imobile trecute în inventarul din 15 iulie 1941, în afara țării se mai găsesc, în Ardealul Ocupat: "Castelul G. (Reghin - județul Mureș.)."

Un aspect pe care recurenta-pârâtă îl apreciază a fi important este acela că în acest raport se menționează că, în baza Deciziunii nr. 1 din 26 noiembrie 1941 (a Înaltei Curți de Casație și Justiție), Colegiul Prezidențial al Înaltei Curți de Casație și Justiție a obligat pe fostul F. "să delase în deplina proprietate și posesiune a Statului Român următoarele imobile, cu toate investițiunile, clădirile, plantațiunile și îmbunătățirile aflate pe ele;", acestea fiind bunurile imobile anterior sechestrate.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, chiar dacă Castelul G. nu a fost preluat astfel la stat, nefiind posibil acest lucru datorită împrejurării că acesta se afla într-un stat străin, imobilul a rămas sub sechestrul Statului român până când condițiile au permis preluarea.

A precizat recurenta-pârâtă că o dovadă în plus, este chiar Decizia nr. 1 din 26 Noiembrie 1941 pronunțată de Colegiul Prezidențial al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut că F. rămâne, după preluare la stat a imobilelor indicate, cu o datorie de 194.023,77 lei prejudiciu neacoperit, iar, pentru recuperarea acestor sume de bani, s-a menținut sechestrul și pe Castelul G., care a și fost preluat la stat pentru recuperarea acestei creanțe.

S-a apreciat de către recurenta-pârâtă că relevant este faptul că acest imobil, Castelul G., este menținut sub sechestru în mod continuu și după pronunțarea Deciziunii nr. 1 din 26 noiembrie 1941 a Colegiului Prezidențial al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru ca, după eliberarea Ardealului, acesta să poată fi valorificat în contul prejudiciului de 194.023,77 lei.

Se arată de către recurenta-pârâtă că, în raportul din 8 mai 1943 emis de Administrația Sechestra privind Bunurile Fostului Rege, se menționează expres, la poziția nr. 6, bunurile imobile aflate sub sechestru, astfel cum era G., în același sens fiind și Raportul din data de 10 noiembrie 1943 care menționează expres, la acea dată, aceeași situație a Castelului G.

De asemenea, recurenta-pârâtă a reiterat criticile vizând respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și a arătat că, prin declarația de renunțare a F. din data de 28 decembrie 1925, în formă olografă, trimisă Statului român din Milano, fostul suveran a declarat că renunță în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului familiei regale, s-a bucurat până atunci.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, dat fiind caracterul irevocabil al acestui act de renunțare la tron și la averea personală, în raport și de donația primită de la fratele său, Q., este evident că acesta nu avea niciun drept asupra Castelului G. și nici K.

Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 35/A din data de 20 ianuarie 2016 pronunțată de către Curtea de Apel Târgu Mureș, pârâta SC A. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 teza finală C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Criticând decizia recurată, recurenta-pârâtă, în esență, a apreciat că instanța de apel și-a însușit în mod greșit argumentația primei instanțe care a statuat că "în concordanță cu opinia instanței supreme, calitatea reclamantului de donatar al moștenitorului legal al F. îi conferă acestuia, ca și succesor cu titlu universal, calitatea procesuală activă, inclusiv în prezenta cauză" și a făcut trimitere la Decizia nr. 3378 din data de 14 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând și că "statuările primei instanțe sunt corecte întrucât îl plasează pe donatar în poziția de succesor cu titlu universal față de obiectul donației iar, în această calitate, poate exercita toate drepturile pe care le-ar fi putut exercita autorul său - donator."

În opinia recurentei-pârâte, nelegalitatea hotărârii recurate este evidențiată de modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale aplicabile în materie succesorală, stabilind că, dacă obiectul donației îl reprezintă o cotă succesorală dintr-o universalitate ce a aparținut donatorului, atunci donatarul dobândește automat și calitatea de succesor cu titlu universal, chiar dacă fiul donatorului, adică tatăl donatarului, se află încă în viață.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de control judiciar a perpetuat și confirmat o interpretare greșită a instanței de fond, consfințind, în mod eronat, faptul că acceptarea donației îi conferă reclamantului calitatea de succesor cu titlu universal, realizându-se, în acest mod, o regretabilă confuzie între actele inter vivos și cele mortis causa.

De asemenea, a arătat recurenta-pârâtă că este greșită și concluzia instanței de apel potrivit căreia reclamantul este atât coindivizar cât și succesor cu titlu universal, concluzie menită să argumenteze, într-o manieră diferită, dar având aceeași finalitate, modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.

Recurenta-pârâtă a apreciat că reclamantul nu are calitatea de succesor universal care să fi moștenit o cotă din patrimoniul F., întrucât, cota din acest patrimoniu a fost moștenită de K. care a înțeles să o transmită reclamantului printr-un act juridic cu titlu gratuit încheiat între vii, astfel încât, la data promovării acțiunii, reclamantul nu era un succesor cu titlu universal al F. și nici al descendentului acestuia, K., ci doar un coindivizar, prin efectul acceptării donației, astfel că acesta nu-și probează calitatea procesuală activă, așa acum, în mod greșit, s-a reținut în considerentele hotărârii recurate.

Pe de altă parte, a mai arătat recurenta-pârâtă, acțiunea reclamantului este o acțiune în revendicare promovată de către unul dintre coindivizari, deși, fiind un act de dispoziție, în raport de dispozițiile art. 47 C. proc. civ., era necesar acordul tuturor coindivizarilor în exercitarea acțiunii, întrucât reprezentarea judiciară a celorlalți coproprietari nu are suport convențional. În acest sens, au fost apreciate ca relevante considerentele Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Derscariu vs. România.

Recurenta-pârâtă a susținut că momentul la care se determină calitatea procesuală activă este momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că sunt fără relevanță atât împuternicirea dată în favoarea reclamantului abia la data de 16 noiembrie 2005, cât și certificatul de calitate de moștenitor emis numai la data de 24 mai 2006. Oricum, a arătat recurenta-pârâtă, acest din urmă act nu conferă drepturi succesorale apte să ducă la admiterea cererii reclamantului - chiar în ipoteza, cu totul inaplicabilă în speță, în care acesta și-ar fi putut dovedi calitatea procesuală activă - atâta vreme cât, în privința bunurilor imobile situate pe teritoriul României, se referă exclusiv la drepturi succesorale în baza Legii nr. 18/1991, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 247/2005 și, nicidecum, la o acțiune de drept comun de natura celei ce face obiectul prezentei judecăți.

În legătură cu împuternicirea dată reclamantului de către tatăl său, K., în anul 2005, recurenta-pârâtă a învederat faptul că instanțele de fond, soluționând excepția în maniera în care au făcut-o, au omis să analizeze contradicția flagrantă dintre pretinsa acceptare a ofertei de donație și împuternicirea prin care donatorul îl mandatează pe donatar în legătură cu demersurile juridice, ceea ce impune concluzia că nici donatorul și nici donatarul nu au avut reprezentarea că așa zisul act juridic cu titlu gratuit (oferta de donație urmată de acceptare) a produs, într-adevăr, consecințe juridice.

Motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș vizează incidența art. art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, recurentul-pârât a apreciat că hotărârea atacată este netemeinică și insuficient argumentată, întrucât, deși, în apelul pe care l-a promovat, a subliniat faptul că instanța de fond nu a avut în vedere și apărările sale cuprinse în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, apărări care de altfel nu au fost analizate, instanța de apel a analizat hotărârea criticată doar raportat la aspectele reținute de instanța de fond în adoptarea soluției.

Recurentul-pârât a apreciat că, în speță, instanța de apel nu a făcut aplicarea normei cuprinsă în art. 261 alin. (5) C. proc. civ., nefiind prezentate motivele de fapt și de drept care i-au fundamentat convingerile, limitându-se la a arăta că raționamentul instanței de fond în adoptarea soluției este unul corect, astfel încât, în opinia sa, hotărârea pronunțată de instanța de apel este nemotivată.

Un al doilea motiv de recurs invocat de către recurentul-pârât vizează soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Cu privire la acest aspect, recurentul-pârât a arătat că existența sau inexistența calității procesuale active - condiție a exercitării acțiunii civile - nu poate fi apreciată în mod general ori global, ci numai punctual, prin raportare la o anume acțiune civilă având un anume temei și la un anume moment, respectiv cel al introducerii acestei acțiuni. Recurentul-pârât a apreciat că reclamantul nu putea invoca în prezenta cauză un drept succesoral după F., în calitate de nepot de fiu, întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, 13 august 2002, tatăl reclamantului, K., era în viață, decedând la data de 27 ianuarie 2006.

A subliniat recurentul-pârât că momentul la care se determină calitatea procesuală activă este momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că se impunea a fi constatat că sunt fără relevanță atât împuternicirea dată în favoarea reclamantului, la data de 16 noiembrie 2005, cât și certificatul de calitate de moștenitor emis la data de 24 mai 2006.

În ceea ce privește cealaltă linie succesorală, respectiv cea referitoare la cesiunea de drepturi de la B., recurentul-pârât menționează că este de observat faptul că, la data introducerii acțiunii, reclamantul nu a putut face dovada calității de moștenitoare a lui B. după P. (certificatul a fost obținut la data de 21 octombrie 2002, iar data introducerii acțiunii, în raport de care trebuie analizată calitatea procesuală activă, a fost 13 august 2002).

O altă critică formulată de recurentul-pârât privește constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român dobândit în baza Decretului nr. 38 din data de 27 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea Statului a bunurilor O. și a membrilor fostei familii.

Raportat la acest aspect, recurentul-pârât a reiterat susținerea potrivit cu care, în analizarea valabilității actului normativ anterior menționat, instanța de fond trebuia să rețină faptul că decretul a reprezentat o lege care și a produs efecte juridice depline și că raportarea lui la dispozițiile Codului civil, a Constituției din acea perioadă precum și la Declarația Universală a Drepturilor Omului nu poate știrbi actul normativ de efectele juridice produse, așa încât Decretul nr. 38 din data de 27 mai 1948 reprezintă un titlu valabil al statului.

De asemenea, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel arătând că, deși instanța de apel a prezentat, raportat la înscrierile din cartea funciară, modalitatea în care bunul a revenit în proprietatea F., nu a analizat faptul că la data de 6 septembrie 1940 F. a părăsit țara, iar bunurile au trecut în proprietatea Statului Român prin efectul actului unilateral de abdicare.

Recurentul-pârât a considerat că nu se poate aprecia că, în speță, este incident un act de preluare abuzivă a regimului comunist de după 6 martie 1945, la care se referă legile reparatorii de după 1989, ci situația unei preluări ca efect al abdicării regelui.

A menționat recurentul-pârât că Decretul nr. 38/1948 și Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 905 din data de 19 iunie 1948 nu figurează printre actele abuzive ale regimului comunist enumerate în anexa la Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 6.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a arătat recurentul-pârât că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, iar, în funcție de situația concretă, instanța are posibilitatea să îl oblige pe cel care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul.

Astfel, recurentul-pârât a considerat că instanța avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel, în opinia sa, trebuind să diminueze cuantumul acestor cheltuieli care este exagerat.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/289/2006* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 21 martie 2016.

Prin cererea depusă la data de 7 noiembrie 2016, recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș a solicitat suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/64/2016, aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, secția penală.

În susținerea cererii formulate, recurentul-pârât a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât soluția ce se va pronunța în Dosarul nr. x/64/2016 are incidență în prezenta cauză.

Recurentul-pârât, în esență, a arătat că, în prezenta cale de atac, hotărârea instanței de apel este criticată pentru nelegalitate și din perspectiva greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului I., care pretinde, în calitate de succesor al antecesorului său, K., constatarea nulității absolute și radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza Decretului nr. 38/1948 și a Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 915/1948 a imobilului "Complexul G.", compus din construcții și teren forestier de 40.627 mp; a subliniat recurentul-pârât că această calitate a reclamantului este supusă analizei instanței penale.

În susținerea cererii de suspendare, recurentul-pârât a depus copie de pe rechizitoriul din Dosarul nr. x/64/2016/a1 și extras de pe portalul instanțelor cu fișa Dosarului nr. x/64/2016.

Prin încheierea din data de 9 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/289/2006*, secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând necompetența funcțională a acestei secții, a scos cauza de pe rolul său și a înaintat-o, spre competentă soluționare Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pricina a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25 noiembrie 2016, sub nr. x/1/2016.

Analizând cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/64/2016, aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, secția penală, formulată de recurentul-pârât Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată și o va respinge, pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Acest caz de suspendare facultativa legală a judecății se referă la existența unor chestiuni prejudiciale, a căror soluționare ar putea avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.

Verificând actele dosarului, în raport de cele invocate în susținerea cererii de suspendare a judecării prezentei cauze, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile procedurale anterior invocate.

Pe de o parte, se reține că prezentul dosar are ca obiect acțiunea prin care reclamantul a solicitat a se constata că imobilul Complexul G. a fost preluat fără titlu valabil de către Statul român, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și SC A. S.A., precum și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din 19 iunie 1948, asupra imobilului în litigiu; constatarea nulității absolute a tuturor actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilul respectiv, acțiune întemeiată pe prevederile art. 481 C. civ., radierea din cartea funciară nr. x a comunei Ibănești - județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș.

În cauza penală, în considerarea căreia a fost solicitată suspendarea judecății prezentei cauze, sunt vizate pretinse infracțiuni săvârșite de reclamant, alături de alte persoane, în legătură cu restituirea altor imobile, în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, imobile restituite pe cale administrativă.

Pe de altă parte, se constată că aspectul vizând calitatea procesuală activă a reclamantului, este analizat, în procesul penal, din perspectiva contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu B. și nu prin prisma calității de moștenitor al fostului proprietar de drept a domeniului, F., ca succesor a lui K., ori prin raportare la contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat pe parcursul procesului cu intervenienta SC H. SRL, chestiuni ce fac obiectul analizei în prezentul dosar civil.

În plus, Înalta Curte mai reține că cercetarea calității procesuale active a reclamantului, în prezentul litigiu se analizează prin prisma altor înscrisuri, față de cele avute în vedere în cauza penală.

Astfel se observă că, în dosarul penal, se face trimitere la "înscrisuri, aparent provenite de la P. sau moștenitoarea acesteia, B.", iar în litigiul aflat pe rolul instanței supreme, sunt invocate alte acte, respectiv: declarația de împuternicire a lui K.din data de 7 iunie 2000, prin care acesta îl împuternicește pe fiul său I. să îl reprezinte în numele său personal în acțiuni și decizii juridice în legătură cu proprietățile după F.; actul din 16 noiembrie 2005, prin care K., tatăl reclamantului este de acord ca fiul său I. să continue să îl reprezinte în acțiuni pentru recuperarea proprietăților moștenite de la tatăl său F.; declarația dată de K. la data de 10 februarie 2002 la Londra, prin care acesta cedează drepturile sale de proprietate și anume cota de 37% din averea regală pe care a moștenit-o de la tatăl său, F., prin decizia Tribunalului de la Lisabona din 1955; declarația reclamantului prin care declară că are cunoștință de donația făcută de tatăl său K., conform ofertei de donație din 10 februarie 2002 făcută la Londra, ce vizează cota de 37% din averea regală moștenită de la F..

Ca atare, față de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că aspectele ce urmează a fi stabilite în Dosarul penal nr. x/64/2016, aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, secția penală, nu sunt de natură a influența soluționarea prezentului litigiu. Pentru aceste considerente și dat fiind caracterul facultativ al suspendării reglementate de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care, spre deosebire de suspendarea de drept, este lăsată la aprecierea instanței de judecată, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea cauzei în temeiul acestei dispoziții legale.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurenții-pârâți, Înalta Curte va admite recursurile formulate, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu Mureș, pentru motivele ce succed:

Susținerile circumscrise motivelor de recurs formulate de recurenții pârâți Regia Națională a Pădurilor T. prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș, SC A. SA și Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș ce vizează lipsa calității procesuale active a reclamantului sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, în analiza acestei excepții, trebuie pornit de la calificarea corectă a acțiunii cu care reclamantul a învestit instanța de judecată. Curtea de apel a clarificat acest aspect, reținând că acțiunea reclamantului a fost examinată în procedurile judiciare anterioare ca fiind întemeiată pe prevederile art. 481 C. civ. de la 1864, respectiv ca o acțiune de drept comun prin care reclamantul urmărește constatarea nevalabilității titlului Statului român, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele Regia Națională a Pădurilor T. - Direcția Silvică Mureș și SC A. S.A., precum și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român, dobândit în baza Decretului nr. 38 din 27 mai 1948 și Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 905 din 19 iunie 1948, asupra imobilului în litigiu, constatarea nulității absolute a tuturor actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilul din litigiu, radierea din cartea funciară nr. x a Comunei Ibănești - județul Mureș a mențiunilor privitoare la evidențierea proprietăților pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Mureș.

De asemenea, instanța de apel a reținut că cererea precizatoare depusă ulterior de reclamant, la data de 22 mai 2013, ce a vizat restituirea în natură, în temeiul dispozițiilor Legii 10/2001, a imobilului cunoscut sub denumirea de "Complexul G.", situat în comuna Ibănești, județul Mureș a fost respinsă ca tardivă.

Așadar, în mod just acțiunea introductivă nu a fost calificată drept o contestație îndreptată împotriva refuzului unităților deținătoare notificate în temeiul Legii nr. 10/2001 de a-i soluționa petentului notificările formulate, statuările în acest sens ale primei instanțe fiind menținute de Curtea de apel și necontestate de recurenți prin motivele de recurs.

În raport de acest obiect al litigiului pendinte, specificat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și ulterior prin cererile precizatoare, se impune a fi apreciată existența sau inexistența calității procesuale active a reclamantului ca o condiție de exercitare a acțiunii civile.

În primul rând, aspectele invocate de recurenții pârâți ce vizează reținerea de către instanța de apel a faptului că Tribunalul Mureș a apreciat în mod corect că nu se mai impune examinarea chestiunii calității procesuale active raportat la efectele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat de reclamant cu B. nu pot atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A considerat Curtea de apel că soluția respectivă este în concordanță cu opinia instanței supreme, exprimată în Decizia nr. 3378 din data de 14 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut calitatea reclamantului de donatar al moștenitorului legal al F., calitate ce îl plasează în poziția de succesor cu titlu universal.

O astfel de critică a recurenților ignoră faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform reglementării, două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 168 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată) autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure din nevoia de ordine și stabilitate juridice, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de altă parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.

Astfel, s-a constatat că, deși o hotărâre nu poate da naștere la drepturi subiective și obligații decât în beneficiul, respectiv în sarcina uneia dintre părți, aceasta nu înseamnă că terții ar putea să ignore dispozițiile unei hotărâri și să nesocotească constatările făcute prin aceasta. Statuările instanțelor anterioare provin de la o putere publică, au valoarea unor prezumții legale și se răsfrâng indirect și asupra terților.

Este ceea ce, în mod corect, a făcut instanța de apel atunci când a considerat juste considerațiile instanței de fond relative la calitatea procesuală activă a reclamantului sub acest aspect.

În consecință, sprijinindu-și judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat aspectul legat de calitatea activă a reclamantului prin prisma contractului de drepturi succesorale încheiat cu B., instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Pe de altă parte, apar ca lipsite de interes aceste susțineri ale recurenților pârâți, reclamantul fiind cel care ar fi putut justifica un interes în a invoca o eventuală neregularitate a soluției instanței cu privire la neanalizarea chestiunii calității sale active prin prisma contractului de drepturi succesorale încheiat cu B.

Sunt însă fondate criticile formulate de recurenții pârâți ce vizează nelegala interpretare sau aplicare de către instanța de apel a prevederilor legale privind calitatea procesuală activă a reclamantului sub următoarele aspecte:

Calitatea procesuală activă se determină în mod concret, la speță, în raport de litigiul dedus judecății.

Acțiunea în constatarea caracterului nelegal al titlului pârâtului Statul român, constatarea nulității titlului pârâtului și a actelor subsecvente constituie acțiuni în realizarea dreptului deoarece prin constatarea sau pronunțarea nulității actului respectiv se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice dintre părți, acestea fiind puse într-o altă situație juridică decât aceea pe care o aveau înainte de anularea acestuia. Ca atare, calitatea procesuală activă într-o asemenea cauză trebuie să aparțină proprietarului bunului respectiv.

Așadar, pentru a verifica existența calității procesuale active a reclamantului, instanța trebuia să stabilească dacă, la data intentării acțiunii, reclamantul (sau autorul său) era proprietar al bunului a cărui restituire o solicită, și dacă dreptul de proprietate asupra acelui bun a fost transmis (dobândit de) către o altă persoană prin oricare dintre modurile de transmitere (dobândire) a proprietății prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, admiterea acțiunii pendinte presupune, printre altele, că dreptul de proprietate asupra bunului nu a ieșit din patrimoniul reclamantului, prin niciunul dintre modurile de transmitere (dobândire) a proprietății, deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea materială a bunului respectiv.

În speța supusă judecății, a reținut instanța de apel că acest imobil a revenit în proprietatea F., autor al reclamantului, nefiind întemeiată susținerea potrivit căreia, prin reinstaurarea administrației române în Transilvania de Nord, după Dictatul de la Viena, imobilul ar fi revenit de drept în proprietatea Statului român, în baza Decretului-lege nr. 260/1945, o dovadă contrară celor afirmate de pârâta Regia Națională a Pădurilor T. fiind chiar exproprierea dispusă prin Decretul nr. 38 din data de 27 mai 1948 și Decizia Consiliului de Miniștri nr. 905 din data de 19 iunie 1948, acte care confirmă împrejurarea că, până la acel moment, Statul român nu avea calitatea de proprietar.

Înalta Curte constată incompleta stabilire a situației de fapt ce interesează în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale a reclamantului, așa cum impun dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. De asemenea, în recurs s-a depus la dosarul cauzei un înscris nou - Deciziunea nr. 1 din 26 noiembrie 1941 pronunțată de Colegiul Prezidențial al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus ca F. să lase în plină proprietate a Statului român mai multe imobile, reținându-se că F. rămâne, după preluarea la stat a imobilelor indicate, cu o datorie de 194.613,77 lei prejudiciu neacoperit, iar, pentru recuperarea acestor sume de bani, s-a menținut sechestrul și pe Castelul G., care a fost preluat la stat pentru recuperarea acestei creanțe. Față de acest act nou și față de declarația de renunțare a F. din data de 28 decembrie 1925, în formă olografă, trimisă Statului român din Milano, prin care fostul suveran a declarat că renunță în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele, se impune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să cerceteze calitatea procesuală activă a reclamantului prin prisma consecințelor juridice pe care le produc aceste înscrisuri asupra situației juridice a bunurilor în litigiu.

Date fiind condițiile învestirii - acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. - instanța nu poate da eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării procesuale active, ci trebuie să verifice dacă reclamantul (sau autorul său) era proprietar asupra bunului Complexul G.

De asemenea, dat fiind faptul că prezenta acțiune este o acțiune de drept comun, formulată după apariția Legii nr. 10/2001, instanța va trebui să cerceteze și incidența Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 3307 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor recurenților pârâți și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigențelor impuse de principiul contradictorialității și în considerarea probelor noi din etapa recursului.

Or, exigența fundamentală a contradictorialității impune ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanță.

Așadar, în respectarea aceluiași principiu, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. apreciază că se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea luării în considerare a înscrisurilor noi depuse în recurs și pe care celelalte părți, în mod efectiv nu au avut posibilitatea de a le combate eventual, și/sau de a-și formula un punct de vedere în apărare.

Așa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Instanța de rejudecare este datoare să pună în discuția părților și probele noi administrate, statuând motivat și argumentat asupra oricăror cereri de suplimentare a probatoriului raportat desigur la utilitatea și pertinența acestora și să analizeze și susținerile recurenților pârâți, ce vizează celelalte aspectele învederate prin motivele de recurs.

Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate de pârâții Regia Națională a Pădurilor T. prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș, SC A. SA și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș împotriva Deciziei nr. 35/A din data de 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/289/2006*, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a Dosarului penal nr. x/64/2016 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, secția penală, formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

Admite recursurile declarate de pârâții Regia Națională a Pădurilor T. prin unitatea sa teritorială Direcția Silvică Mureș, SC A. SA și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș împotriva Deciziei nr. 35/A din data de 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/289/2006*.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2017.

Procesat de GGC - NN