Greek-Catholic restitution claim quashed under special worship-return regime; Orthodox parish keeps Bixad monastery church.

Decizia nr. 222/2017

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Fondul și hotărârea instanței de fond:

Prin Sentința civilă nr. 3052/D din 5 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. x/83/2011, s-a respins acțiunea declarata de reclamanta A. prin B., împotriva pârâtei C., având ca obiect revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în CF nr. X Bixad sub nr. top. 2938. S-a disjuns cererea pârâtei C. Bixad împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comuna Bixad prin Primar, fixând termen de judecată pentru data de 11 noiembrie 2011, pentru când s-a dispus citarea părților.

Instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Potrivit înscrierilor din coala CF nr. X1 Bixad, poziția nr. A.I.10, imobilul Biserică înscris sub nr. top. 2938, care face obiectul litigiului de față, figurează în prezent în proprietatea tabulară a Statului Român, înscris la poziția nr. B3, imobilul fiind transcris la data de 01 septembrie 1975 în CF X Bixad la poziția nr. A+13. Această stare de fapt este reținută și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/35/2008, evocată de către reclamantă inclusiv în privința puterii de lucru judecat pe care o exprimă această hotărâre.

Reținând consecințele juridice ale înscrierii în cartea funciară, principiile legalității, opozabilității față de terți și efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării respectivei înscrieri, instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puțin până când nu obține radierea înscrierii de mai sus operate în favoarea proprietarului tabular Statul Român.

Prin prisma acestor considerente și reținând totodată argumentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 4315 din 29 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-o speță similară, tribunalul a respins cererea principală, disjungând însă cererea reconvențională, în vederea dezbaterii în contradictoriu cu celelalte părți a pretențiilor formulate de pârâtă.

Apelul și considerentele instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii sale și obligarea pârâtei la predarea în proprietate și posesie a imobilului Biserică, situat în Bixad, înscris în CF nr. X Bixad cu nr. top. 2938.

Prin Decizia civilă nr. 18/A/2012, Curtea de Apel Oradea, a admis apelul reclamantei în contradictoriu cu intimații pârâți C. Bixad, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București și Statul Român reprezentat de Comuna Bixad, a anulat Sentința civilă nr. 3052 din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare și rejudecând cauza, a admis acțiunea formulată de reclamantă în contra pârâtei C. Bixad, fiind obligată aceasta să predea în deplină posesie și folosință reclamantei, imobilul nr. top. 2938 înscris în CF. X Bixad.

Curtea de apel a reținut următoarele:

Imobilul din litigiu, având nr. top. 2938 a fost înscris inițial în CF. nr. X1 Bixad, având ca proprietar sub B 1, B. din Bixad. La 8 martie 1975, în baza unei adrese a Consiliului Popular a Județului Satu Mare, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, în CF. X sub B. 2, situație juridică care se menține și în prezent. Înscrierea dreptului de proprietate a Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr. 358/1948 prin care Statul comunist a edictat desființarea A., dispunând ca toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea satului.

Caracterul abuziv al acestui decret este în prezent necontestat istoric și a fost recunoscut chiar și de puterea instalată după 1989 care, prin Decretul-lege nr. 9/1989 a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.

Ulterior, prin Legea nr. 126/1990, publicată în Monitorul Oficial din 25 aprilie 1990, Statul Român s-a obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să restituie A. toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepția moșiilor.

Actul normativ mai sus arătat a statuat la art. 3, în mod special, asupra lăcașurilor de cult și a parohiilor aferente acestora, lăsând reglementarea situației juridice a acestora la înțelegerea celor două culte religioase, iar în măsura în care acestea nu se înțeleg, oricare parte nemulțumită se poate adresa instanței de judecată (tribunalul) care va judeca potrivit dreptului comun.

Ulterior adoptării acestei legi, Statul Român prin acte normative succesive (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000) a dat posibilitatea A. să-și revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate de Statul comunist. Singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în ce privește retrocedarea acestora, fiind lăcașele de cult și parohiile aferente.

Imobilul din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român care avea obligația să facă demersuri spre a-i fi restituit adevăratului proprietar.

Acțiunea în revendicare împotriva statului a parcurs două cicluri procesuale și, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, pronunțată în Dosar nr. x/35/2008, s-a statuat irevocabil că asupra imobilului din litigiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și nu art. 2 din același act normativ, în temeiul căruia a fost formulată acțiunea respectivă.

Față de această statuare, reclamanta a încercat, în baza art. 3 din actul normativ arătat, o conciliere cu C., posesoarea imobilului, conciliere care nu a avut nici un rezultat. Urmare a eșecului concilierii dintre cele două culte religioase cu privire la imobilul din litigiu, reclamanta apelantă a formulat prezenta acțiune în revendicare împotriva posesorului imobilului revendicat, care este pârâta.

Față de cele de mai sus, s-a apreciat că apare ca vădit nelegală și nefondată soluția instanței de fond, prin care a fost îndrumată reclamanta să se judece cu Statul Român, cât timp prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus arătate, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acțiune în revendicare împotriva posesorului și nu împotriva statului.

În concluzie, instanța a apreciat că suntem în prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nici o lege specială în materia lăcașurilor de cult.

Procedând la compararea celor două titluri, instanța a stabilit că nu poate avea relevanță decât titlul reclamantului, ce a fost abuzat de Statul comunist și lipsit de proprietatea sa printr-o adresă a Consiliului Județean, schimbarea proprietarului în baza unei adrese administrative nefiind una din modalitățile originare de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de dreptul civil român, față de inexistența oricărui titlu al pârâtei reținând că imobilul a intrat în posesia pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii cultelor nr. 177/1948, care prevedea la art. 37 modalitatea în care se poate schimba proprietarul patrimoniului unui cult religios, procedura instituită finalizându-se cu o hotărâre judecătorească care evident că în speță nu a existat. S-a mai reținut că fiind vorba despre o mănăstire ortodoxă, este nerelevant numărul enoriașilor, raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 126/1990 cât timp este notoriu că mănăstirile nu au enoriași.

Recursul și considerentele instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 18-A din 27 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și s-a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a reținut că soluționarea cauzei de către instanța de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat, admițându-se acțiunea în contradictoriu cu părți care nu au fost atrase în procedura judiciară prin demersul inițiat de către reclamantă. În acest sens, s-a constatat că Statul Român și Comuna Bixad au dobândit calitatea de părți urmare a cererii reconvenționale formulate de pârâtă, a cărei judecată a fost însă disjunsă.

Susținerea că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio obligație - și ca atare, nici n-ar exista interes în formularea criticii pe aspectul cadrului procesual, nu a putut fi primită, câtă vreme în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea soluției, s-a făcut referire la nevalabilitatea titlului statului. Or, o asemenea analiză pe cale incidentală a titlului deținut de stat a permis admiterea acțiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut realiza în absența participării Statului în proces, mai ales în condițiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicționale), câtă vreme, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul figurează în continuare ca proprietar tabular.

De aceea, faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în dispozitivul deciziei asupra nevalabilității titlului statului, nu a prezentat relevanța pretinsă de către intimata-reclamantă, întrucât aspectul a fost dezlegat pe cale incidentală și prealabil soluționării fondului acțiunii în revendicare, fiind vorba de considerente determinante - conținând ele însele soluția asupra unui aspect litigios - și care intră, de aceea, în autoritatea lucrului judecat.

Este motivul pentru care, o astfel de verificare jurisdicțională nu se putea face într-adevăr în absența de la judecată a părții căreia urma să-i fie opus, doar că Statul Român nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul inițiat, instanța de apel procedând la extinderea cadrului procesual de o manieră nepermisă.

În același timp, s-a constatat neîntemeiată apărarea intimatei-reclamante în sensul că pronunțarea deciziei din apel, în contradictoriu și cu alte părți, a fost determinată de faptul că judecata și soluția de primă instanță s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. În realitate, sentința tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunțată doar în contradictoriu cu pârâta C.; în privința Statului Român și a Comunei Bixad, prin aceeași sentință fiind disjunsă cererea reconvențională.

S-a apreciat fondată și critica potrivit căreia instanța de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că în materia lăcașurilor de cult nu ar exista o reglementare specială. O asemenea statuare a ignorat faptul că în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul juridic deosebit există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri - Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005.

Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut bisericii greco-catolice se va rezolva ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține aceste bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în fața unei comisii mixte, cu reprezentanți ai fiecărui cult.

S-a apreciat ca fiind eronat considerentul instanței de apel conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă și pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptățită la o acțiune în revendicare de drept comun.

Deși s-a făcut referire la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanța de apel a ignorat conținutul acestui articol, precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Potrivit deciziei instanței supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum eronat s-a reținut, "o acțiune în revendicare împotriva Statului Român", ci o acțiune privind "constatarea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică situat în comuna Bixad și obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990".

În contextul existenței unui cadru normativ special - Decretul-lege nr. 126/1990, modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 - și al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, aprecierea instanței de apel în sensul că suntem "în prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcașurilor de cult", este eronată și ignoră, pe de o parte, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și, pe de altă parte, regula după care se tranșează raportul dintre norma generală și cea specială, întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).

Împrejurarea că în procedura prealabilă (aceea a concilierii) nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretențiilor reclamantei, nu este de natură să determine părăsirea cadrului normativ special pentru a se apela la calea acțiunii în revendicare de drept comun - cum greșit a apreciat instanța de apel, nesocotind însuși temeiul juridic al acțiunii reclamantei.

Textul menționat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin. (2) - (4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau, la acel moment, că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță. Este motivul pentru care nu se poate transforma cererea în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Or, nesocotind acest cadru, instanța de apel a apreciat incorect că trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operațiune în cadrul căreia "nu poate avea relevanță decât titlul reclamantei", fără să arate oricum, în ce ar consta acest titlu, având în vedere că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate și că în anexa la H.G. nr. 466/1992 (de care, conform întâmpinării, s-a prevalat intimata-reclamantă) nu apare menționat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către A. (ci alte două imobile, situate în localitate, având destinația de preventoriu pentru copii handicapați și spațiu pentru internați în preventoriu, imobile retrocedate de altfel conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova).

Apelând la un argument subsidiar, instanța de control judiciar a reținut că este nerelevant numărul enoriașilor din perspectiva art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, fiind vorba de o mănăstire ortodoxă, câtă vreme "este notoriu că mănăstirile nu au enoriași".

Un asemenea considerent, deși s-a făcut referire la temeiul juridic real al acțiunii reclamantei, este unul care nu a tranșat problema criteriului legal regăsit în norma menționată. Instanța de apel nu a precizat pe ce se bazează acest argument de notorietate, iar ceea ce interesează este dorința credincioșilor, iar nu a enoriașilor (adică persoanele care, practicând un cult, țin de o anumită parohie). Or, sub acest aspect, este neverificată susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia "pe raza administrativ-teritorială limitrofă mănăstirii și comunei Bixad sunt în evidență 7245 credincioși ortodocși și 325 credincioși greco-catolici".

De asemenea, nu a fost verificată situația de fapt relevată de probele dosarului, vizând existența a două biserici greco-catolice și a două biserici romano-catolice în localitățile Trip și Boinești, construite cu sprijinul ortodocșilor și în ce măsură aceasta ar atrage incidența art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Ca urmare a admiterii recursului, casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare s-au dat îndrumări instanței de apel ca la reluarea judecății să țină seama de cadrul procesual așa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum și a efectului pozitiv al lucrului judecat în ce privește regimul juridic incident imobilului așa cum rezultă din Decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apelul și considerentele instanței de apel în al doilea ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 145/A din 19 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 3052 din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbată în totalitate în sensul că s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta C. Bixad, care a fost obligată să predea în deplină posesie și folosință reclamantei imobilul nr. top. 2938 înscris în CF. X Bixad, fost CF nr. X1 Bixad.

Instanța a reținut, în esență, următoarele:

Urmând îndrumările instanței de recurs s-a reținut că Statul nu este parte în prezentul litigiu, și că sunt aplicabile dispozițiile art. 20, art. 21, art. 148 din Constituția României precum și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta împotriva României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cazul de față s-a reținut că apelanta a demarat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, a încercat concilierea cu pârâta în data de 29 decembrie 2010 ora 1200, dar fără rezultat.

În ceea ce privește criteriul enoriașilor, pe lângă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, s-a mai reținut că Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române prevede la art. 40 unitățile componente, la lit. b) fiind "mănăstire", la secțiunea IV A, art. 74 - 83 fiind identificate înființarea, desființarea, transformarea, organizarea, conducerea acestora - fiind evidențiat la art. 74 că mănăstirea este o "comunitate de călugări sau călugărițe". Nicăieri în cuprinsul acestor texte nu se prevede vreo comunitate de creștini ortodocși și mireni cum se prevede la "parohie" (Secțiunea I art. 43 din Statut). Prevederile art. 74 se raportează la "credincioși" în general, nu la credincioși ortodocși.

Instanța de apel a mai reținut că în art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, se stipulează că doar în faza necontencioasă acea comisie mixtă va ține seama de dorința credincioșilor, această obligație nemaifiind prevăzută pentru procedura pe dreptul comun, astfel cum a fost completat și modificat art. 3 prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005. Este și firesc, pentru că o instanță judecătorească nu poate fi condiționată în acest fel.

Cu privire la ultimul aspect reliefat în rejudecare, în lipsa probațiunii din partea pârâtei, apelanta a depus la dosar două adrese respectiv nr. 4 din 23 august 2013 emisă de A. - Parohia Boinești și nr. 14 din 14 august 2013 emisă de A. - Parohia Trip - Bixad prin care se precizează că nu s-a primit niciun ajutor financiar sau de altă natură - donație sau compensare - la edificarea bisericii, aspecte necontestate, astfel că nu suntem în prezența dispozițiilor art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu atât mai mult cu cât conform scriptului de la fila 59, în Bixad există o Parohie Ortodoxă Nașterea Maicii Domnului Bixad, o Parohie Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului în comuna Bixad, satul Trip și o Parohie Ortodoxă Boinești, sat Boinești, comuna Bixad.

În ceea ce privește imobilele care au constituit proprietatea reclamantei și preluate abuziv, altele decât acest locaș de cult, acestea au fost retrocedate proprietarului de drept prin hotărâre a guvernului sau hotărâri judecătorești aflate la dosarul cauzei, fiind anulat în acest fel și titlul de proprietate al pârâtei emis în baza Legii nr. 18/1991.

În privința lăcașelor de cult nu s-a reglementat situația acestora printr-o lege specială nici la peste 20 de ani de la revoluție iar O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România - republicată, are în vedere conform art. 1, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România preluate abuziv, cu sau fără titlu, dar și aici " altele decât lăcașele de cult" și care conform art. 2 vor face obiectul unei legi speciale neadoptate încă.

În aceste condiții, pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ. care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut în limitele legii, acțiunea reclamantei a fost calificată ca o acțiune în revendicare formulată de fostul proprietar, a cărui proprietate a fost preluată abuziv de regimul comunist, împotriva pârâtei, care nu justifică nici un titlu asupra imobilului lăcaș de cult pe care îl posedă. S-a reținut că reclamanta face dovada dreptului de proprietate conform situației de carte funciară X1 Bixad, proprietar tabular sub B1 fiind din anul 1926, intabularea nefiind radiată din cartea funciară, iar în aceste condiții este cert că titlul său îi conferă dreptul la acțiunea prevăzută de art. 480 C. civ. pentru a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate, că pârâta nu justifică nici un titlu valabil cu privire la imobilul de față, acesta intrând în posesia bunului chiar cu încălcarea prevederilor legii de sorginte comunistă, Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase.

Recursul și considerentele instanței de recurs în al doilea ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 3017 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtă, a fost casată Decizia nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și trimisă cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut următoarele:

Fiind analizat motivul de recurs constând în nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., s-a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a statuat că instanța de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, ignorându-se faptul că în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul deosebit al acestor bunuri, există un cadru normativ special referitor la retrocedarea lor, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 și, respectiv, Legea nr. 182/2005.

Mai mult, instanța de recurs a reținut că regimul juridic al imobilului în litigiu a fost statuat irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, prin care s-a stabilit că acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, și că instanța de apel a ignorat conținutul acestui articol, precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În consecință, reiterând, în considerentele Deciziei civile nr. 145/A din 19 decembrie 2013, faptul că nu există o lege specială care să reglementeze situația lăcașurilor de cult și statuând că, "pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ., acțiunea reclamantei este întemeiată, instanța de apel a ignorat statuările dispuse prin două decizii anterioare, pronunțate de instanțe de recurs în legătură cu imobilul în litigiu, încălcând forța obligatorie și prezumția de validitate atașate acestor hotărâri.

Apoi, chiar cercetând obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, se poate observa că reclamanta a investit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult, tinzând la recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea posesiei, de fapt, în temeiul actului normativ special, iar nu în temeiul art. 480 C. civ., reținut eronat de instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Cum acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special, instanța, fiind investită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, nu putea efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun. În plus, chiar în ipoteza promovării unei acțiuni în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existența unui "bun", în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel necercetând, în cadrul acțiunii deduse judecății, transformată nelegal într-o acțiune în revendicare de drept comun, acest aspect esențial al existenței unui bun în patrimoniul reclamantei, în sensul autonom, convențional, dedus din interpretarea jurisprudențială a instanței de contencios european a drepturilor omului.

Instanța de recurs a reținut că, în rejudecare, instanța de apel va trebui să se conformeze statuărilor dispuse prin Deciziile nr. 1265 din 04 martie 2010 și nr. 7572 din 12 decembrie 2012 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și că, în ipoteza existenței unui concurs între norma generală și cea specială, principiul după care se tranșează acest raport este întotdeauna în favoarea celui din urmă (specialia generalibus derogant).

În același sens, se vor lua în considerare statuările instanței supreme privind faptul că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate, iar în anexa la H.G. nr. 466/1992 nu apare menționat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Unită cu Roma, ci alte două imobile, situate în localitate, imobile retrocedate, conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova.

În ceea de privește interpretarea și aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanța de recurs a reținut, de asemenea, că statuările instanței de apel, conform cărora obligația de a ține seama de dorința credincioșilor revine numai comisiei mixte, în procedura concilierii, iar nu instanțelor de judecată, în procedura de drept comun, contravin statuărilor dispuse de instanța de recurs, conform cărora, în interpretarea acestui criteriu legal, ceea ce interesează, în litigiul dedus judecății, întemeiat pe norma specială, este dorința credincioșilor, iar nu a enoriașilor (persoanelor care, practicând un cult, țin de o anumită parohie), aspect de fapt a cărui stabilire incumbă instanței de trimitere.

La reluarea judecății, s-a dispus să se țină seama și de celelalte apărări susținute de recurenta pârâtă în prezentul recurs privind admisibilitatea și prematuritatea acțiunii deduse judecății, excepțiile lipsei capacității de folosință și de exercițiu ale reclamantei și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii de față, invocate de către recurentă, prin precizările depuse la data de 04 noiembrie 2014, și s-a dispus analizarea problemei prescripției achizitive, invocată pe cale de excepție, în prezentul recurs.

În rejudecarea cauzei în apel, părțile și-au menținut poziția procesuală exprimată în ciclurile procesuale anterioare.

Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate, a îndrumărilor deciziei de casare și a dezlegărilor date de instanța de control judiciar asupra problemelor de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., analizând și excepțiile invocate de intimata pârâtă în cadrul recursului, susținute și în prezenta etapă procesuală, precum și excepțiile invocate în rejudecarea apelului, instanța de apel reține următoarele:

Referitor la excepțiile invocate de intimata pârâtă în cadrul celui de-al doilea recurs formulat în cauză, și la excepțiile invocate în rejudecarea apelului, în prezenta etapă procesuală, este de menționat faptul că pârâta nu a invocat în primă instanță aceste excepții, respectiv excepția lipsei capacității de folosință și de exercițiu a reclamantei, excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a pârâtei, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepția prematurității acțiunii, excepția lipsei calității de reprezentant al apărătorului reclamantei și excepția prescripției achizitive, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, invocând, printre alte apărări, doar inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, arătând în acest sens faptul că reclamanta nu are calitatea de proprietar neposesor.

Legat de această din urmă excepție, se reține că prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, s-a statuat asupra dispozițiilor legale aplicabile în prezenta cauză, arătându-se că, în mod greșit, instanța de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, ignorându-se faptul că în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul lor juridic deosebit, există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri, respectiv Decretul Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005.

S-a arătat, în considerentele deciziilor de casare, că prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la A. a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 și, cum acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special, care derogă de la general, instanța fiind investită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, nu putea efectua o comparare a titlurilor.

Prin urmare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de intimata pârâtă, și care vizează, de altfel, acțiunea în revendicare de drept comun, nu poate fi reținută, fiind înlăturată în mod implicit prin deciziile de casare, împrejurare față de care instanța va respinge această excepție.

Instanța de apel a respins și excepția de prematuritate a acțiunii, întemeiată pe argumentul că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Instanța de rejudecare a reținut că, potrivit art. 109 alin. (3) C. proc. civ., "neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii", intimata neprocedând în conformitate cu aceste dispoziții legale. Pe de altă parte, reclamanta a convocat pârâta la conciliere, pentru data de 29 decembrie 2010, la orele 12, în Cluj-Napoca, jud. Cluj, comunicându-i în scris și pretențiile sale, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, invitație căreia intimata nu i-a dat curs, invocând în răspunsul comunicat reclamantei, imposibilitatea de a se prezenta la termenul fixat și faptul că, în vederea constituirii Comisiei și a respectării prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, consideră necesar ca discuțiile prealabile să aibă loc la nivel de Episcopie, prin reprezentanți împuterniciți cu mandatul funcției necesare în vederea luării unor astfel de decizii, și într-un loc neutru. Astfel, reclamanta s-a conformat prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Excepția lipsei capacității de folosință și de exercițiu a reclamantei a fost apreciată de instanța de rejudecare, de asemenea, ca nefondată cu următoarele argumente: urmare a adoptării Decretul-lege nr. 9/1989, care a abrogat Decretul nr. 358/1948 și în temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, A. a fost recunoscută oficial, recăpătându-și personalitatea juridică, se organizează și funcționează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România, iar, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, acestea organizându-se și funcționând autonom, în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, A. figurând în prezent, în anexa la Legea nr. 489/2006, poziția 4, printre cultele recunoscute în România. Cât privește B. România, acesta este o parte componentă a A., redobândindu-și personalitatea juridică, fiind înscris în registrul persoanelor juridice al Judecătoriei Cluj-Napoca, în baza Încheierii civile nr. 303/PJ/1990 pronunțata de Judecătoria Cluj-Napoca, aspecte ce rezultă din cuprinsul Încheierilor civile nr. 1099/2003 și nr. 9907/2004 pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a luat act de modificările intervenite în actele constitutive ale Asociației B., iar în urma adoptării Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, B. România îi este recunoscută în continuare personalitatea juridică, în temeiul art. 8 alin. (2), deoarece este o parte componentă a unui cult recunoscut de lege și funcționează în conformitate cu codul canonic al acesteia.

Personalitatea juridică a acestui Ordin a fost recunoscută și de autoritățile Statului, aspect ce rezultă din cuprinsul adreselor nr. 3858 din 31 mai 2006 și nr. C 1851 din 13 decembrie 2006 emise de Ministerul Culturii și Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, din adresa nr. 462 din 12 mai 2004 emisă de Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco Catolică, din adresa nr. 1638 din 21 octombrie 2005 emisă de Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco Catolică, adresa nr. 649 din 27 martie 2009 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-catolică, de Cluj - Gherla, precum și din cuprinsul declarației nr. 164 din 27 mai 2006 emisă de Curia Generală a Ordinului Bazilian al Sf. Iosafat. Astfel, toate actele și înscrisurile menționate, arată fără echivoc că reclamanta are în prezent capacitatea de a sta personal în justiție și de a-și susține, pe cale procesuală, în instanță, drepturile și interesele legitime, împrejurare față de care, excepția invocată de intimata pârâtă privind lipsa capacității de folosință și de exercițiu a reclamantei, urmează a fi respinsă.

Instanța de apel a respins ca nefondată și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, invocată de intimata pârâtă în cadrul recursului exercitat în cel de-al doilea ciclu procesual, susținută și în rejudecarea apelului, cu argumentul că interesul procesual al reclamantei este justificat din perspectiva redobândirii proprietății imobilului -biserică, imobil în privința căruia invocă dreptul său de proprietate anterior preluării în proprietatea statului.

Excepția lipsei calității de reprezentant al apărătorului reclamantei, avocat D., în primă instanță, respectiv excepția nulității acțiunii formulate de reclamantă prin avocat, invocate de pârâtă în ședința publică din 25 noiembrie 2015, a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că la dosarul de fond se regăsește împuternicirea avocațială care poartă ștampila și semnătura reclamantei și înscrisul privind convocarea efectuată prin avocat, în temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, purtând ștampila și semnătura reclamantei. Mai mult, s-a depus la dosar și contractul de asistență juridică nr. 25/2009, încheiat între reclamanta A., prin B. România și avocat, obiectul acestuia constând în "redactare și susținere acțiune în revendicare a Bisericii Mânăstirii Bixad, asistență juridică și reprezentare în fața instanțelor de judecată", purtând ștampila și semnătura reclamantei, acest contract și împuternicirea avocațială făcând dovada calității de reprezentant al avocatului în cauză.

Pe de altă parte, această excepție nu a fost invocată în primă instanță, reținându-se totodată că dispozițiile art. 161 C. proc. civ. reglementează posibilitatea complinirii eventualelor lipsuri în această situație, excepția neputând fi primită direct în calea de atac a apelului, de vreme ce, sancțiunea lipsei dovezii calității de reprezentant este nulitatea relativă, iar nulitatea relativă nu poate fi invocată direct în calea de atac. Pe cale de consecință, instanța a respins și excepția, respectiv cererea de anulare a acțiunii pentru lipsa acestei dovezi.

Instanța de apel a găsit nefondată și excepția invocată de intimata pârâtă în ședința publică din 25 noiembrie 2015, privind lipsa capacității procesuale de folosință și de exercițiu a pârâtei chemate în judecată raportat la denumirea și actul de constituire cu motivarea că deosebirea de denumire dintre cele două entități nu este de natură a conduce la reținerea acestei excepții, în condițiile în care toate celelalte elemente de identificare, respectiv sediul și organele de conducere coincid, reținându-se sub acest aspect și faptul că pârâta nu a invocat, pe parcursul derulării cauzei în primă instanță, în apel și în rejudecare, o altă denumire. Pe de altă parte, deși această pârâtă a fost citată la sediul său, nu a invocat în primă instanță, lipsa capacității sale procesuale de folosință și de exercițiu, prin raportare la denumirea sa. Mai mult, cu aceleași date de identificare, cuprinzând inclusiv denumirea, pârâta a depus la dosar întâmpinare și a formulat cerere reconvențională în primă instanță, cerere disjunsă prin hotărârea apelată, a formulat recurs, sub aceiași denumire și cu aceleași elemente de identificare, împotriva Deciziei civile nr. 18/A/2012 în primul ciclu procesual, respectiv împotriva Deciziei civile nr. 145/A/2013 în al doilea ciclu procesual, recursuri care au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cât privește fondul litigiului, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost înscris inițial în CF nr. X1 Bixad, având ca proprietar B. din Bixad. Ulterior, imobilul a fost transcris în CF nr. X Bixad în favoarea Statului Român, care și-a întabulat dreptul de proprietate cu titlu de reformă agrară în baza Legii nr. 187/1945, în baza adresei nr. 11013/1975 dată de Consiliul Popular al Județului Satu Mare.

Prin Decizia civilă nr. 1265 din 4 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosar nr. x/35/2008 s-a statuat irevocabil, cu putere de lucru judecat, faptul că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a realizat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 358/1948, respectiv că asupra imobilului sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, articol modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005.

În analiza temeiniciei cererii deduse judecății instanța de apel a arătat că va porni de la dezlegarea de drept dată chestiunii privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv a priorității normei speciale în raport cu norma generală (specialia generalibus derogant), precum și chestiunii că nu este un argument suficient pentru părăsirea cadrului normativ special a faptului că în procedura prealabilă a concilierii nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretențiilor reclamantei pentru a apela la calea acțiunii în revendicare de drept comun, astfel cum a statuat în mod irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1265 din 04 martie 2010.Mai mult, este de observat că, prin decizia de casare s-a tranșat și aspectul legat de renașterea în patrimoniul reclamantei al vechiului drept de proprietate, urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, precum și cel privind nemenționarea în anexa la H.G. nr. 466/1992 a imobilului în litigiu, statuându-se că în cuprinsul său apar menționate alte două imobile situate în localitate, având destinația de preventoriu pentru copii handicapați și spațiu pentru internați în preventoriu, imobile retrocedate conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova.

Instanța de apel a statuat că temeiul juridic în funcție de care se va tranșa litigiul este cel reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la A. articol modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 și care prevede că "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut A. și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. (2) Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se sprijină aceste pretenții. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată, cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun".

Referitor la criteriul legal al dorinței credincioșilor, de care s-a impus a se ține seama prin ambele decizii de casare, instanța de apel a procedat la verificarea aspectelor legate de dorința credincioșilor reținând, din probele administrate, că dorința majoritară a fost în sensul ca C. să-și păstreze actuala orânduire ecleziastică. În acest sens s-a avut în vedere adresa Primăriei Bixad nr. 4376 din 13 septembrie 2016, prin care se certifică faptul că comuna Bixad este alcătuită din trei sate aparținătoare, respectiv satul Bixad, satul Trip și satul Boinești, iar conform datelor furnizate de Consiliul Județean Satu Mare - Direcția Județeană de Statistică, la ultimele trei recensăminte, populația a fost de 7.810 locuitori la recensământul din anul 1992; 7.544 locuitori la recensământul din 2002; 6.504 locuitori la recensământul din 2011. Potrivit aceleiași adrese, locuitorii comunei Bixad, conform recensământului din anul 2002, sunt distribuiți în funcție de confesiune religioasă, după cum urmează: în satul Bixad din 2.777 locuitori, 2.742 sunt ortodocși, 16 sunt romano-catolici, 4 sunt de alte religii; în satul Boinești din 1.706 locuitori, 1.444 sunt ortodocși, 119 sunt romano-catolici, 6 sunt de alte religii; în satul Trip din 3.061 de locuitori, 1895 sunt ortodocși, 256 sunt romano-catolici, 865 sunt greco-catolici, 47 sunt alte religii. De asemenea, potrivit extraselor de pe pagina oficială a Institutului Național de Statistică, la recensământul din 2011, locuitorii comunei Bixad sunt în număr de 7.368, din care 6.504 ortodocși și 864 greco-catolici. Instanța a avut în vedere și tabelul nominal depus la dosar, necontestat, cuprinzând o listă cu semnături ale credincioșilor susținători ai dreptului de proprietate al C., dorința majoritară a acestora fiind în sensul susținut de pârâtă, apelanta nedepunând la dosar nici o probă din care să rezulte contrariul.

Față de cele ce preced, raportat la îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare, instanța de apel a respins ca nefondate criticile apelantei și în consecință apelul. Dată fiind soluția de respingere a apelului, excepția prescripției achizitive invocată de intimată se constată a fi lipsită de interes, astfel că va fi respinsă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a dispus obligarea apelantei la 13.200 lei cheltuieli de judecată în apel, în favoarea intimatei, sumă ce reprezintă onorariu avocațial.

Împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 au declarat recurs ambele părți.

Recurenta reclamantă A., prin B. România, a solicitat, în principal, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul menținerii respingerii excepțiilor invocate de pârâtă și modificării Sentinței civile nr. 3052/D din 05 octombrie 2011 în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei să îi predea în deplină proprietate și posesie imobilul - Biserică situat în Bixad, jud. Satu Mare, înscris în CF nr. X Bixad cu nr. topo. 2938.

Recurenta reclamantă susține că admiterea acțiunii de revendicare nu afectează comunitatea ortodoxă din Bixad, care are și va avea în continuare o Biserică parohială nerevendicată și că este o situație asemănătoare cu cea din localitatea Crucișori județul Satu Mare, în care există două biserici, iar Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2014, din Dosarul nr. x/83/2009 (menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015, după 2 trimiteri spre rejudecare) a menținut acțiunea în revendicare a Parohiei Greco-Catolice Crucișor, astfel încât comunitatea ortodoxă a rămas cu o biserică, iar cea greco-catolică cu a doua.

Recurenta redă in extenso argumente din soluția indicată, susținând că situația este asemănătoare și se impune a se ține seama de jurisprudență.

Recurenta reclamantă mai arată că, în temeiul art. 74 din Anexa la H.G. nr. 53/2008 - Statutul Bisericii Ortodoxe (la care Înalta Curte de Casație și Justiție face trimitere în Decizia nr. 7572/2012), "Mănăstirea este o comunitate de călugări sau călugărițe care s-au hotărât în mod liber să-și ducă viața în înfrânare, sărăcie de bunăvoie și ascultare". Ca urmare, credincioșii laici ortodocși din Bixad nu fac parte dintr-o mănăstire ortodoxă. Potrivit art. 43 din Anexa la H.G. nr. 53/2008 - Statutul Bisericii Ortodoxe: "Parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume teritoriu și subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective ". Ca urmare, credincioșii ortodocși din Bixad sunt enoriașii Parohiei Ortodoxe din Bixad, care are biserica ei nerevendicată.

Dacă dreptul de proprietate ar depinde de opțiunea majorității enoriașilor în scopul de a nu perturba exercițiul religios al majorității locuitorilor, înseamnă că în cazul nostru concret ar exista o exercitare abuzivă a acestui drept deoarece în localitatea Bixad există 2 biserici, dintre care Biserica parohială rămâne în continuare în folosința enoriașilor ortodocși care fără absolut nicio dificultate își practică religia, iar opțiunea de a nu lăsa biserica mai mica și mai veche călugărilor greco-catolicilor are doar un scop șicanator și nu satisfacerea unei nevoi obiective.

Susține că C. nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă și că prin Decretul nr. 358/1948 aceasta a intrat în proprietatea Statului Român care, în baza art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990 (text expres de retrocedare a bunurilor aflate în proprietatea Statului), a retrocedat deja ansamblul Mănăstirii Bixad (curtea și clădirile din jurul Bisericii) prin H.G. nr. 466/1992 poz. 63 și 64

Mai arată că potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948: "Averea mobila și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.", iar C. (care nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă) a intrat în proprietatea Statului Român - CF X1 transcrisă în CF X Bixad. Pentru acest considerent a devenit aplicabil art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990: "Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, A.", în temeiul căruia Guvernul României a emis H.G. 466/1992 poz. 63 și 64. Conform actelor depuse la dosar de însăși C., aceasta a fost înființată de abia în anul 1991, prin Decizia nr. 1564/2009 s-a anulat integral TP nr. 31-45005/1996 și s-a radiat dreptul C. înscris în CF nr. 1 Nedefinitivă Bixad; prin Decizia nr. 94/AP/2011 s-a menținut înscrierea noastră în CF; prin Sentința nr. 180/2011 modificată prin Decizia nr. 341/2011 Mănăstirea Ortodoxă a fost obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie curtea și clădirile din jurul Bisericii.

În ceea ce privește obiectul prezentului litigiu, imobilul Biserică (înscris în CF X Bixad nr. topo. 2938), tocmai deoarece în CF X Bixad este înscris Statul Român iar C. nu a avut niciodată absolut niciun drept asupra lui, subscrisa a exercitat acțiunea împotriva Statului român (inițial dos. 1167/35/2007, iar în rejudecarea dos. 1121/33/2008), iar C. a făcut cerere de intervenție.

Motivul de recurs pentru care recurenta reclamantă solicită casarea cu trimitere spre rejudecare se fundamentează pe art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. 1865 invocând faptul că instanța de apel nu a soluționat fondul apelului, nepronunțându-se asupra niciunuia dintre cele trei motive de apel cu care a fost expres investită prin Decizia civilă nr. 793/2016-A, nu există nicio apreciere asupra celor trei motive de apel împotriva Sentinței civile nr. 3052/D din 05 octombrie 2011, a cărei legalitate nu este analizată.

Apelul a vizat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin respingerea acțiunii pe motivul că ar fi trebuit să se îndrepte împotriva proprietarului tabular Statul Român iar instanța de apel nu face absolut nicio analiză a acestui motiv de apel.

Apelul a mai vizat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a accesului efectiv la instanța de judecată prin încălcarea cauzei Lungoci c/a României, 2006 (parag. 43) iar instanța de apel nu face absolut nicio analiză a acestui motiv de apel.

Motivele de recurs pentru care solicită modificarea Deciziei civile nr. 793/2016-A se fundamentează pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 interpretarea și aplicarea greșită a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 contrar Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie în baza art. 46 din Convenție.

Primul motiv: încălcarea și eludarea deciziei din 19 octombrie 2015 a Colegiului de 5 judecători ai Marii Camere de desființare a Hotărârii Camerei a treia în cauza Parohia Lupeni (76943/11).

Conform art. 43 "Retrimiterea în fața Marii Camere" din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: " 1. într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauza poate, în cazuri excepționale, să ceară retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. 2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere accepta cererea în cazul în care cauza ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenției sau a protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general, 3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Camera se pronunța asupra cauzei printr-o hotărâre".

La 19 octombrie 2015 (cu 1 an înainte de soluționarea definitivă a prezentului litigiu de către instanța de apel), "un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere a acceptat cererea" în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni - România (76943/11). Aceasta înseamnă nu doar că Hotărârea Camerei a treia din 19 mai 2015 nu este definitivă și deci nu are absolut nicio forță juridică; dar mult mai mult decât atât, "un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere" a decis că Hotărârea Camerei a treia din 19 mai 2015 în sensul că parohiile greco-catolice nu ar avea "bun" (drept de proprietate sau speranță legitimă) protejat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și/sau că acest drept ar depinde de numărul enoriașilor (cu consecința că accesul la instanța de judecată ar fi unul efectiv deși Biserica Greco-Catolică este minoritară în absolut toate localitățile și deci, în concret, nu ar putea câștiga nici măcar teoretic niciodată), "ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenției sau a protocoalelor sale."

În concluzie, Hotărârea Camerei a treia din 19 mai 2015 nu poate constitui temei de drept al unei hotărâri judecătorești a instanței naționale; și mai mult decât atât, decizia din 19 octombrie 2015 nu poate fi eludată prin preluarea argumentelor (lipsa dreptului de proprietate, numărul enoriașilor etc.) din Hotărârea din 19 mai 2015 (fără a o indica direct și explicit) deoarece aceste argumente "ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenției sau a protocoalelor sale" cum a decis la 19 octombrie 2015 un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere."

Oricum, cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni România (76943/11) nu ar fi aplicabilă în prezentul litigiu deoarece ea se referă la Bisericile parohiale preluate în proprietate de parohiile ortodoxe, iar în speță discutăm de o Biserică a Mănăstirii preluată în proprietate de Stat Român pentru care există un text legal expres, special și distinct pentru retrocedare-art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990.

Invocându-se Hotărâri din jurisprudența generală a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul comun în materia restituirii bunurilor protejate de art. 1 din Primul Protocol al Convenției, concluzia unei părți a instanțelor naționale a fost aceea de respingere a acțiunilor unităților de cult greco-catolice deoarece nu ar avea un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenției sau pentru că dreptul lor depinde de numărul enoriașilor; și exact aceeași concluzie a fost adoptată și de Camera a Treia a Curții Europene a Drepturilor Omului prin Decizia din 19 mai 2015 în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni România (76943/11).

Însă, conform deciziei din 19 octombrie 2015 (cu 1 an înainte de soluționarea definitivă a prezentului litigiu de către instanța de apel) a Colegiului de cinci judecători ai Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului (entitatea ierarhic superioară cu competență de control), această concluzie (că unitățile de cult greco-catolice nu au un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenției sau că dreptul lor depinde de numărul enoriașilor) este greșită deoarece "ridică o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenției sau a protocoalelor sale" și, în consecință, s-a desființat decizia din 19 mai 2015 a Camerei a Treia și s-a dispus rejudecarea cauzei.

A persista în aplicarea unei interpretări a dreptului comun (unele Hotărâri dispersate ale Curții Europene a Drepturilor Omului în materia generală a restituirilor), când există o poziție distinctă (decizia din 19 octombrie 2015 a Colegiului de cinci judecători ai Marii Camere) în materia specială a restituirii bunurilor unităților de cult greco-catolice, prin care se desființează însăși o decizie a unei Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului (tocmai pentru că motivarea sa, în sensul că unitățile de cult greco-catolice nu au un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenției sau că dreptul lor depinde de numărul enoriașilor, este greșită), reprezintă mai mult decât o simplă eroare.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta reclamantă invocă încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, expresă și specială în domeniul retrocedării bunurilor cultului greco-catolic, reprezentată de Hotărârile Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 și Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă 65965/01, definitive și obligatorii în baza art. 46 din Convenție.

Susține că anterior promovării acțiunii de față și a respingerii ei cu motivarea că dreptul de proprietate depinde de numărul enoriașilor, s-a judecat acțiunea în revendicare a Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă din București. În acea cauză, în urma deciziei de admisibilitate a cererii din Dosarul nr. x/01 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se evita o condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului de proprietate, Curtea de Apel București prin practică constantă, pe o perioadă îndelungată, începând cu Decizia nr. 608/1999 și până la Decizia nr. 1522/2005 a statuat că: "problema reconstituirii dreptului de proprietate și apartenenței proprietății nu se fac în funcție de numărul acestora". Soluție confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5903/2006

Și din nou pentru a se evita o nouă condamnare a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza 32419/04 Parohia Șișești c/România, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în același sens prin Decizia nr. 7143 din 21 noiembrie 2012 din Dosarul nr. x/100/2008.

Cum s-ar putea motiva (fără a încălca art. 14 din Convenție) că Parohiile greco-catolice din Satu-Mare, București, Cașva, Bixad, Șișești, Voievozii de Simian au un "bun" (drept de proprietate sau speranță legitimă) protejat de Art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, iar celelalte (și în concret subscrisele) în exact aceleași condiții nu avem un astfel de drept? Și cum s-ar putea motiva (fără a încălca art. 14 din Convenție) că în cazul Parohiilor greco-catolice din Satu-Mare, București, Cașva, Șișești, Voievozii de Simian, Crucișor unde greco-catolicii sunt minoritari "problema reconstituirii dreptului de proprietate și apartenenței proprietății nu se fac în funcție de numărul" enoriașilor; iar în cazul subscriselor în exact aceleași condiții se resping acțiunile în revendicare deoarece greco-catolicii sunt minoritate religioasă.

Aceasta în condițiile în care, în cazul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5847 din 01 octombrie 2012 din Dosarul nr. x/83/2010, deja a statuat expres că în cazul Mănăstirii Bixad dreptul de proprietate nu depinde de numărul enoriașilor și a menținut admiterea acțiunii noastre de revendicare prin Decizia nr. 341/2011 asupra curții și clădirilor din jurul Bisericii. Astfel, s-ar recunoaște o situație hilară: în Dosarul nr. x/83/2010 nu a contat numărul enoriașilor, dar în Dosarul nr. x/83/2011 contează.

Tot ca motiv de nelegalitate, recurenta reclamantă a invocat încălcarea Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci c/a României, 2006 datorită lipsei accesului efectiv la instanța de judecată.

Pentru încălcarea dreptului unităților de cult greco-catolice la accesul efectiv la instanța națională, în baza art. 6 și art. 13 din Convenție, România a fost sancționată în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 și cauza Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă - 65965/01. Mai mult decât atât. Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată instanțelor naționale ce înseamnă accesul efectiv la instanță în cauza Lungoci c/a României, 2006: faptul că reclamantul a avut acces la o instanță doar pentru ca acțiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziții legale, nu îndeplinește exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție.

Adică, exact motivarea instanței de apel, care îmi recunoaște dreptul de a înregistra acțiunea la registratura instanței, dar arată că acțiunea este de facto inadmisibilă deoarece dreptul de proprietate al subscrisului depinde, ca regulă generală, de numărul credincioșilor, la fel ca dreptul de proprietate al tuturor unităților de cult greco-catolică, care sunt toate minoritare în România.

Adică, în această accepțiune, toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano deoarece conform recensăminte lor din 1992, 2001, 2011 A. este minoritară în toate localitățile.

Din cauza Lungoci c/a României rezultă că doar accesul formal al unităților de cult greco-catolice la instanța de judecată pe criteriul numărului enoriașilor - adică doar pentru ca acțiunea lor să fie respinsă de plano deoarece cultul greco-catolic este minoritar în toate localitățile din România (conform tuturor recensămintelor oficiale din 1992, 2002, 2011) - reprezintă o încălcare a art. 6 și 13 din Convenție și o eludare a Deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor și cauza Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă.

În drept, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 299 și urm.; art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ. 1865, art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Recurenta pârâtă C., a exercitat recurs împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, solicitând modificarea în parte a soluției, admiterea excepțiilor ridicate ce vizează lipsa capacității de folosință și de exercițiu a reclamantei intimate cât și cea care vizează lipsa calității de reprezentant a domnului avocat D..

Susține că, având în vedere îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia de casare nr. 3017 din 05 noiembrie 2014 (pag. 30 alin. (3), instanța era obligată să se pronunțe asupra acestor excepții:

Sub aspectul excepției lipsei calității de reprezentant, recurenta pârâtă arată că, din punctul său de vedere, lipsește dovada calității de reprezentant a avocatului D., încă de la primul moment al formulării cererii introductive, în condițiile legii speciale (Legea nr. 51/1995) și cu respectarea principiului specialia generalibus derogant.

Ca urmare a excepției ridicate, avocatul D. depune la dosarul cauzei o copie din contractul de asistență juridică nr. 25/2009 fără să prezinte mențiunea conform cu originalul, din care rezultă caracterul inform al acestuia, din lipsa identificării reprezentantului clientului A., prin B. România, cu sediul în Cluj Napoca, jud. Cluj, precum și a mandatarului, dacă este cazul.

În aceste condiții, domnul avocat nu atestă identitatea clientului sau a reprezentantului acestuia conform art. 122 lit. b) și e) din Statutul profesiei de avocat. Art. 122 din Statutul profesiei de avocat prevede: (1) Contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente: b) datele de identificare ale clientului: se indică persoana reprezentantului legal, precum și mandatarul clientului, dacă este cazul: e) atestarea identității clientului sau a reprezentantului acestuia. (2) Lipsa elementelor prevăzute la alin. (1) lit. a), e) și g) atrage nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată.

Invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 121 alin. (4) și (5) și 122 din Statutul profesiei de avocat, arătând că nu se poate aprecia că există un contract încheiat în formă tacită întrucât în speță ''Onorariul avocațial este în sumă de 0 lei fără TVA".

Recurenta pârâtă invocă soluționarea greșită de către instanța de apel și a excepției lipsei capacității de exercițiu și de folosință a reclamantei, raportându-se la lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calității de continuator în drepturi și obligații a reclamantei.

Recurenta pârâtă critică soluția și sub aspectul faptului că în ce privește prescripția achizitivă, instanța de apel a respins-o motivat de faptul respingerii cererii introductive, fără a o analiza.

Pentru aceste considerente, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, instanța nepronunțându-se pe fond pe această chestiune.

Excepția nulității recursului declarat de pârâta C., ridicată de recurenta-reclamantă, este nefondată întrucât se invocă încălcarea unor dispoziții legale ce reglementează dreptul la apărare, precum și neanalizarea/nemotivarea pe fond a soluției de respingere a unui motiv de apel, respectiv cel privitor la prescripția achizitivă, motive de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Ambele recursuri sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În preambulul motivelor de recurs, recurenta reclamantă susține că admiterea acțiunii de revendicare nu afectează comunitatea ortodoxă din Bixad, care are și va avea în continuare o Biserică parohială nerevendicată, situație asemănătoare cu cea din localitatea Crucișori județul Satu Mare, invocând soluția pronunțată în aceea speță (Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015). Înalta Curte apreciază că, pe de o parte, recurenta nu invocă un motiv de nelegalitate a soluției ci un considerent de echitate între cele două comunități religioase, ortodoxă și greco-catolică din localitate, susținând că fiecare comunitate își poate exercita religia în una din cele două biserici din localitate, ceea ce nu este admisibil a se analiza în recurs. Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Or, acest motiv nu poate fi încadrat în nici una din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. 1864. Pe de altă parte, jurisprudența nu este izvor de drept, chiar dacă instanțele sunt ținute să asigure o jurisprudență unitară. Fiecare comunitate religioasă din fiecare localitate are propria specificitate ce se analizează în cadrul litigiului ce o vizează, simplul fapt că există două biserici într-o localitate nefiind un argument suficient pentru pronunțarea unor soluții unitare.

Recurenta mai invocă faptul că C. nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă și că prin Decretul nr. 358/1948 aceasta a intrat în proprietatea Statului Român care, în baza art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990 (text expres de retrocedare a bunurilor aflate în proprietatea Statului), a retrocedat deja ansamblul Mănăstirii Bixad (curtea și clădirile din jurul Bisericii) prin H.G. nr. 466/1992 poz. 63 și 64. Chiar recurenta susține că prin H.G. nr. 466/1992 nu i s-a retrocedat și biserica în litigiu (ci alte bunuri) și deci nu poate invoca un drept de proprietate asupra acesteia și faptul că are în patrimoniu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție, așa cum s-a statuat definitiv în primul ciclu procesual. Tocmai regimul juridic al bunului reprezentând biserică a determinat Înalta Curte de Casație și Justiție ca, în deciziile sale de casare, să statueze că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, statuări obligatorii de care instanța de apel în rejudecare a ținut seama. Totodată, dacă se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu ocazia retrocedării bunurilor prin H.G. nr. 466/1992 (faptul că s-au retrocedat o parte din bunurile cuprinse în același ansamblu și nu s-a retrocedat și biserica), acest aspect nu poate fi invocat în litigiul de față, în raport cu pârâta, ci putea fi invocat în raport cu statul.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă ce vizează faptul că instanța de apel nu a soluționat fondul apelului, nepronunțându-se asupra celor trei motive de apel cu care a fost expres investită prin Decizia civilă nr. 793/2016-A, fapt ce atrage casarea cu trimitere pentru rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. 1865.

Susține că a invocat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus respingerea acțiunii pe motivul că ar fi trebuit să se îndrepte împotriva proprietarului tabular Statul Român iar instanța de apel nu face nicio analiză a acestui motiv de apel. Instanța de apel, în rejudecare, în decizia ce face obiectul controlului în prezentul recurs, a pornit de la chestiunile definitiv tranșate în ciclurile procesuale anterioare, această chestiune fiind definitiv tranșată în primul ciclu procesual, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7572/2012 încât în acest ciclu procesual s-a pronunțat numai în limitele îndrumărilor celor două decizii de casare. În consecință, nu se poate imputa instanței de apel că nu s-a mai pronunțat asupra unei chestiuni care era definitiv tranșată.

Recurenta arată că apelul a mai vizat nesocotirea de către prima instanță a accesului efectiv la justiție prin încălcarea cauzei Lungoci contra României, 2006 (parag. 43) iar instanța de apel nu face analiza acestui motiv de apel. Într-adevăr în apel s-a invocat cauza Lungoci c/a României, dar și această chestiune a fost definitiv tranșată în primul ciclu procesual, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7572/2012 care a statuat că, în realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța a fost chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție dar, în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. În aceste condiții, instanța în rejudecare nu mai putea relua chestiunea. Faptul că la momentul respectiv nu s-a indicat expres cauza Lungoci contra României, nu înseamnă că această chestiune nu a fost tranșată, judecarea cauzei în limitele criteriului impus de legiuitor, de la care instanța nu poate abdica, fiind obligatorie, neputând să pornească de la o premisă (faptul că în toate localitățile numărul credincioșilor greco-catolici este minoritar), de altfel lansată general de reclamantă.

Deși inițial recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a trei motive de apel, în dezvoltare indică doar pe cele două, la care s-a răspuns mai sus.

O altă critică, care în opinia recurentei reclamante atrage modificarea deciziei recurate o reprezintă încălcarea și eludarea deciziei din 19 octombrie 2015 a Colegiului de 5 judecători ai Marii Camere de desființare a Hotărârii Camerei a treia în cauza Parohia Lupeni (76943/11), sub aspectul noțiunii de bun în sensul convenției.

Această chestiune a fost pusă în discuție în ședință publică, fiind consemnată în practicaua hotărârii, chiar apărătorul recurentei arătând că dispozitivul din cauza Lupeni, în care biserica greco catolică a fost parte, a fost obținut de pe site-ul Curții Europene de Justiție și că această hotărâre nu este izvor de drept, întrucât nu a fost publicată în Monitorul Oficial. În aceste condiții instanța nu poate primi nici acest motiv de recurs, neputându-se reține încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la o hotărâre nepublicată. Chestiunea dacă reclamanta are sau nu un bun a fost de asemenea tranșată în raport de jurisprudența publicată a Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilindu-se în primul ciclu procesual că reclamanta nu se poate prevala de un bun care să justifice o acțiune în revendicare și că litigiul de față se circumscrie aplicării dispozițiilor art. 3 din Decretul Lege 126/1990

Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului respectiv Hotărârile Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 și Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă 65965/01. Problemele de rezolvat în prezenta cauză sunt diferite de cele din cauzele menționate, ca urmare a modificării cadrului legislativ aplicabil. În cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, potrivit pct. 73.". acțiunea reclamantei a fost declarată inadmisibilă de Curtea de Apel Oradea după un control limitat, ...." La pct. 74 din hotărârea se menționează însă că "În cele din urmă, Curtea subliniază că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin Ordonanța nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 și că, în prezent, este posibil să fie sesizate instanțele interne care sunt competente pentru soluționarea litigiilor privind lăcașurile de cult și casele parohiale în temeiul dreptului comun (supra, pct. 39-40). Totuși, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult posterioare faptelor denunțate de reclamantă. 75. Potrivit Curții, o excludere generală din competența instanțelor a litigiilor precum cel în speță este în sine contrară dreptului de acces la instanță garantat prin art. 6 din convenție De asemenea, Curtea apreciază că sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin legea specială, nu era suficient reglementat și că respectivul control jurisdicțional privind decizia comisiei mixte nu era adecvat ."

În cauză, acțiunea reclamantei a fost soluționată pe fond în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la A. astfel cum a fost modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 însă, așa cum menționează Curtea în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României pct. 94. "Art. 13 din convenție garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită prevalarea de drepturile și libertățile din convenție, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință o acțiune internă care permite instanței naționale competente să examineze conținutul unei "plângeri credibile" întemeiate pe convenție și să ofere măsurile de reparație corespunzătoare. Eficiența unui recurs în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant. ...". Dispoziția legală, astfel cum a fost modificată și aplicată în speță permite accesul la instanță, fiind adoptată tocmai ca urmare a soluțiilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului însă, așa cum relevă însăși Curtea, accesul la instanță nu înseamnă certitudinea unei soluții favorabile așa cum pretinde reclamanta, instanța fiind obligată să aplice legea edictată de parlament, care prevede modalitățile și criteriile clare de retrocedare a bunurilor care au aparținut Bisericii greco-catolice.

În continuare, recurenta invocă jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare, care nu poate fi luată în considerare, nefiind izvor de drept și deci motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Nu se poate reține nici autoritatea de lucru judecat ori o contrarietate a celor dispuse în prezenta cauză cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 5847 din 01 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/83/2010. Între cele două litigii, cel pendinte și în cel ce a făcut obiectul dosarului de mai sus, nu există identitate de obiect. Decretul-lege face distincție între biserică și celelalte bunuri care au aparținut bisericii greco catolice, criteriile de restituire fiind diferite.

Al treilea motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă, ca motiv de modificare a hotărârii recurate, vizează încălcarea de către instanța de apel a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci contra României, 2006 datorită lipsei accesului efectiv la instanța de judecată, redând paragraful din această hotărâre "faptul că reclamantul a avut acces la o instanță doar pentru ca acțiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziții legale, nu îndeplinește exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție. Așa cum s-a arătat anterior, chestiunea accesului efectiv al reclamantei la justiție a fost tranșată în ciclurile procesuale anterioare. Pe de altă parte, acțiunea reclamantei nu a fost respinsă ca inadmisibilă ci a fost analizată pe fond, instanța neputând face abstracție de dispozițiile legale edictate de legiuitor. Instanța a aplicat criteriul legal prevăzut de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 astfel cum a fost ulterior modificat, care permite accesul efectiv la instanță și care arată criteriul după care se restituie lăcașurile de cult - bisericile. Faptul că toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano deoarece conform recensăminte lor din 1992, 2001, 2011 A. este minoritară în toate localitățile este doar o susținere.

În cauză, instanța a analizat criteriul numărului credincioșilor așa cum prevede actul normativ (nu a enoriașilor) pe baza probelor administrate, stabilind că în localitatea Bixad numărul credincioșilor ortodocși este mult superior numărului credincioșilor greco-catolici. Mai mult decât atât, prin actul normativ menționat, statul s-a obligat să restituie toate bunurile Bisericii greco catolice aflate în proprietatea statului, mai puțin lăcașurile de cult aflate în proprietatea Bisericii Ortodoxe care se retrocedează după criteriul numărului credincioșilor din fiecare localitate, în schimb, pentru a asigura practicarea credințelor religioase la cultul minoritar, și-a asumat obligația legală prevăzută la art. 4 din Decretul Lege nr. 126/1990 ca "În localitățile în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare necesare." Faptul că s-a respectat sau nu acest articol este o chestiune ce excede litigiului de față, Biserica Greco-catolică putând să pretindă statului să respecte acest text de lege, iar nu pârâtei.

Curtea va respinge ca nefondat și recursul exercitat de recurenta pârâtă C., apreciind că instanța de apel a respins corect excepțiile ce vizează lipsa capacității de folosință și de exercițiu a reclamantei intimate cât și cea care vizează lipsa calității de reprezentant a domnului avocat D.

Instanța s-a pronunțat asupra celor două excepții și a motivat complet și corect soluția sa, având în vedere îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia de casare nr. 3017 din 05 noiembrie 2014.

În ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului care a formulat și susținut acțiunea, este de menționat că instanța de apel a reținut corect că această excepție nu a fost invocată în primă instanță, că exista posibilitatea remedierii eventualelor lipsuri la termenul acordat de instanța de fond, conform art. 161 C. proc. civ. și că, fiind vorba de o nulitate relativă, ea nu mai putea fi invocată pentru prima dată în calea de atac. În subsidiar, instanța a făcut și verificări pe fond constatând că că la dosar se regăsește împuternicirea avocațială care poartă ștampila și semnătura reclamantei și înscrisul privind convocarea efectuată prin avocat, în temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, purtând ștampila și semnătura reclamantei precum și contractul de asistență juridică nr. 25/2009, încheiat între reclamanta A., prin B. România și avocat, obiectul acestuia constând în "redactare și susținere acțiune în revendicare a Bisericii Mânăstirii Bixad, asistență juridică și reprezentare în fața instanțelor de judecată", purtând ștampila și semnătura reclamantei, acest contract împreună cu împuternicirea avocațială făcând dovada calității de reprezentant al avocatului în cauză.

În ce privește invocarea lipsurilor din contractul de asistență juridică prevăzute la art. 122 lit. b) și e din Statutul profesiei de avocat, Curtea reține că acestea pot atrage nevalabilitatea contractului numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată. Or, recurenta pârâtă nu arată în ce a constat vătămarea sa. Nu trebuie ignorat nici faptul că aceste chestiuni au fost invocate pentru prima dată în prezentul recurs și, fiind vorba de o nulitate relativă, este tardiv invocată. În condițiile în care există un contract de asistență juridică și o împuternicire emise în formă scrisă conform reglementărilor din materia exercitării profesiei de avocat [Legea nr. 51/1995 și art. 121 alin. (4) și (5) și (122) din Statutul profesiei de avocat] nu se pune problema existenței unui mandat în formă tacită care să poată fi dovedit cu faptul plății onorariului avocațial.

Nu va fi primită nici critica recurentei pârâte privind soluționarea greșită de către instanța de apel a excepției lipsei capacității de exercițiu și de folosință a reclamantei, raportându-se la lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calității de continuator în drepturi și obligații a reclamantei. În ce privește această critică, recurenta pârâtă nu invocă un motiv de nelegalitate, neputându-se reține încălcarea vreunei dispoziții legale din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. câtă vreme se invocă " lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calității de continuator în drepturi și obligații a reclamantei". Instanța de apel a făcut o amplă motivare asupra acestei excepții, redând extensiv conținutul probelor care atestă capacitatea reclamantei de exercițiu și de folosință.

Va fi respinsă și critica recurentei pârâte ce privește soluția dată cererii referitoare la prescripția achizitivă, care ar atrage casarea cu trimitere spre rejudecare. Instanța a respins această apărare a pârâtei cu motivarea că excepția prescripției achizitive invocată de intimată se constată a fi lipsită de interes, astfel că va fi respinsă, dată fiind soluția de respingere a apelului. Corect s-a apreciat că atâta timp cât pârâta o abținut o soluție pe fond în raport cu criteriul legal (numărul credincioșilor), problema prescripției achizitive nu mai prezintă interes a fi analizată întrucât ea ține de modurile de dobândire a dreptului de proprietate, aspect ce excede Decretului -lege nr. 126/1990, ca normă specială aplicabilă pentru retrocedarea bunurilor Bisericii greco-catolice.

Față de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A., prin B. Cluj Napoca și de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Se va respingere și cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, față de soluția de respingere a recursului său, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ. de la 1865 pentru acordarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâta C., excepție invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A., prin B. Cluj Napoca și de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Respingere cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2017.

Procesat de GGC - GV