Conflict over nationalized property: applicability of special reparation law vs. common law recovery action

Decizia nr. 1241/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub Dosar nr. x/306/2008 reclamanta A. prin mandatar B. în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., F., în nume propriu și, ca moștenitoare a lui G., H., I., J., K. și L., M., N. și O., P., G., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al lui L., R. și SC S. SA Sibiu, a solicitat obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care aceștia Ie ocupă în imobilul situat în Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ, predarea posesiei și folosinței și, pe cale de consecință a solicitat și evacuarea pârâților din imobil, și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a lui T., dobândit prin cumpărare în anul 1928, nefiind supus naționalizării de către Statul Român. Asupra imobilului în temeiul certificatului de moștenitor din anul 1999, numitul U. și-a intabulat dreptul de proprietate, pe care în anul 2000 l-a vândut numiților V. și W., care l-a rândul lor l-au înstrăinat lui Y. și Z., de la care ulterior reclamanta dobândit a proprietatea bunului.

S-a mai arătat că, prin sentința civilă nr. 3693/2007, pronunțată de Judecătoria Sibiu a fost respinsă acțiunea în evacuarea pârâților, cu motivarea că pe calea acțiunii în evacuare nu se pot compara titlurile invocate de părți, dând reclamantei îndrumări să promoveze o acțiune în revendicare. S-a învederat că prin expertiza tehnică efectuată în acel dosar, de către expert AA., s-a constatat că nr. top WW al imobilului de la adresa sus menționată a fost naționalizat de Statui Român potrivit Decretului nr. 92/1950, în timp ce nr. top ZZ al imobilului nu a fost niciodată proprietatea statului. În aceste condiții s-a arătat că foștii chiriași ai statului au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu Statul Român, însă apartamentele cumpărate au fost greșit identificate sub aspectul numărului topografic și, al numărului de carte funciară.

Reclamanta a învederat că asupra acestui imobil se invocă două titluri de proprietate: al reclamantei, care provine de la proprietarii de carte funciară și, al pârâților care provine de la Statul Român, care nu a fost niciodată proprietarul imobilului, situație în care se susține că cel mai bine caracterizat dintre aceste două titluri este cel al proprietarului de CF, în timp ce titlul pârâților nu este nici măcar înscris în cartea funciară și, de fapt nici nu provine de la adevăratul proprietar tabular.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480 C. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 1 Protocolul nr. 1 C.E.D.O. și art. 274 C. proc. civ.

La data de 17 februarie 2009, reclamanta printr-un înscris sub semnătură privată, prin mandatar și,respectiv printr-un înscris autentic, a declarat că renunța la judecată în contradictoriu cu G. și P.

Prin întâmpinarea formulată de pârâții D. și E. s-a solicitat să se ia act că, dacă se va stabili că sunt intabulați în CF pe un alt apartament decât cel pe care îl dețin și folosesc, nu se opun admiterii acțiunii. De asemenea pârâții au mai arătat că, nu sunt de acord cu susținerea reclamantei, în ceea ce privește faptul că titlul ei ar fi mai caracterizat decât al lor.

Pârâții F. și J. prin întâmpinarea formulată au solicitat respingerea acțiunii reclamantei și, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. S-au invocat excepția insuficienței timbrări a acțiunii, a iipsei calității procesuale pasive a numitei G., decedată, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în compararea titlurilor. În motivare s-a arătat că întregul imobil a fost naționalizat, BB., fostul proprietar, figurând în anexa la decretul de naționalizare la poziția QQ, cu 6 apartamente. Pe cale de excepție s-a mai invocat, excepția prescripției achizitive, prin posesia de 10-20 de ani și justul titlu, în ceea ce o privește pe pârâta F. și, posesia de 10 ani pentru apartamentul deținut de pârâtul J.

Pe cale reconvenționaiă, pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. municipiul Sibiu reprezentat de Primar și, SC S. SA Sibiu, au solicitat să se constate că proprietățile lui BB. și CC. inclusiv imobilul construcții și teren din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ, a fost supus naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950; că predarea posesiei către Statul Român s-a făcut Ia data de 20 aprilie 1950 și, că acest imobil a intrat în patrimoniul statului cu titlu valabil.

S-a solicitat a se constata că, apartamentul compus din 2 camere, cămară, bucătărie, hol comun, debara comună, baie în comun, wc în comun, balcon și pivniță face parte din topograficul ZZ și, că s-a dobândit prin cumpărare de la Statul Român de către DD. și, apoi de către F., având o eroare de identificare topografică sub nr. JJ cu înscriere în CF nr. KK Sibiu; apartamentul compus din cameră, bucătărie, cămară, baie în comun, la subsol, boxa de la pivniță, face parte din top. ZZ și, că s-a dobândit prin cumpărare de la Statul Român de către J., având o eroare de identificare topografică sub nr. VV cu înscriere în CF nr. TT Sibiu.

Prin cererea reconvenționaiă s-a mai solicitat a fi obligată pârâta să lase reclamanților reeonvenționali în deplină proprietate și posesie apartamentele identificate mai sus; să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de Biroul notarului public EE. în favoarea lui U. și, a încheierii de intabulare din anul 1999; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de intabulare din anul 2000; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumparare din anul 2000 și, a încheierii de întabulare din anul 2000; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și a încheierii de întabulare din anul 2006 în favoarea lui A., pentru lipsa obiectului la data vânzării, cauză ilicită și preț neserios; să se dispună revenirea la situația anterioară de CF nr. YY Sibiu urmare a constatării nulității înscrierilor de sub B 19-27, pentru a deveni operantă trecerea pe Statul Român a imobilului în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. S-a solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reconvenționaîe, s-a mai arătat că, imobilul în litigiu a fost naționalizat, că fostul proprietar apare în lista anexă la Decretul de naționalizare la poziția QQ cu 6 apartamente, iar SC S. SA a semnat actul de intrare în posesie. Întrucât nu a fost înscrisă în ef naționalizarea, notarul public nu a înțeles să verifice dacă mai există sau nu posesia bunului. Certificatul de moștenitor a fost și atacat pe cale penală de către adevărații proprietari. Atât vânzătorii cât și cumpărătorii înscriși în cartea funciară au știut că apartamentele sunt vândute către chiriași, deci există o lipsă a obiectului transmisiunii, prețul este derizoriu, fictiv, iar cauza ilicită și imorală.

S-a învederat că, titlul de proprietate provenit de la Statul Român este mai caracterizat, fiind cumpărători de bună-credință, întrucât s-au încrezut în calitatea de proprietari a vânzătorului lor.

În drept au fost invocate prevederile Decretului nr. 115/1938, ale art. 480 și 948 C. civ., ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și, art. 274 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, SC S. SA Sibiu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, arătând că în fișa de mijloace fixe, în contabilitatea societății, a figurat acest imobil, iar contractele de vânzare-cumpărare, nu au fost anulate.

Prin întâmpinare, pârâtul U. a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru petitele 1, 3-7 din cererea reconvențională, raportat la sentința pronunțată în Dosar nr. x/2003 al Judecătoriei Sibiu și, pe cale de consecință a solicitat respingerea acțiunii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.

A mai fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasivă, SC S. SA, având mandat dobândit „ope legis", pentru înstrăinarea imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și inadmisibilitatea acțiunii, întrucât față de legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune asupra caracterului abuziv al preluării prin procedura aleasă, în acest sens fiind și dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1/2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA Sibiu în acțiunea principală.

A fost admisă, acțiunea formulată de reclamanta A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții: C., D. și E., F., în nume propriu și ca moștenitoare a lui G., H., I., J., K. și L., M., N. și O., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al lui L., R., I. și SC S. SA Sibiu și, în consecință au fost obligați pârâții persoane fizice să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, str. XX nr. 37, imobil înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ, prin predarea posesiei și folosinței acestuia și, s-a dispus evacuarea pârâților din acest imobil. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de pârâții G. și P.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, în cererea reconvențională, a Municipiului Sibiu reprezentat de Primar și, în consecință a fost respină cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu Municipiul Sibiu reprezentat de Primar.

Au fost respinse excepțiile lipsei capacității procesuale a numitei G., inadmisibilității acțiunii principale și, a prescripției achizitive. invocate de pârâții - reclamanți reconvenționali.

Cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z., și SC S. SA Sibiu a fost respinsă.

A fost obligată pârâta SC S. SA la plata către reclamantă a sumei de 30.289,9 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținui următoarele:

Imobilul în litigiu este înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ și, în prezent proprietatea tabulară a reclamantei, dobândită prin cumpărare în anul 2006. Acest imobil a fost proprietatea T., născută FF. (înscrierea de sub B 17), pentru ca ulterior să devină proprietatea prin cumpărare, în anul 1949, a lui GG., născută HH. (B18), iar în anul 1999, în baza certificatului de moștenitor din anul 1999 eliberat de Biroul notarului public EE. și, a încheierii de întabulare, bunul a trecut cu titlu de moștenire, în proprietatea lui U. La rândul său, acesta a vândut imobilul în anul 2000, soților W. și V. (încheierea de întabulare din anul 2000, B21, 22), iar apoi imobilul a fost vândut soților Y. și Z. (încheierea de întabulare din anul 2000), în final, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 de către Notarul public II., imobilul a ajuns în proprietatea reclamantei A. (încheierea de întabulare din 19 octombrie 2006).

Pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentele pe care, le-au deținut cu chirie de la Statul Român, întabulându-și dreptul de proprietate în CF-uri individuale în topograficul nr. WW, dezmembrat.

Expertiza efectuată în cauză a explicat faptul că, imobilul din Sibiu, str. XX, nr. 37 este situat pe nr. top UU, fiind inițial un corp de clădire A care, în anul 1928, a fost dezmembrat în două loturi, respectiv; nr. top WW, 220 mp, cu corpul de clădire A, amplasat la zona stradală, și, nr. top ZZ, de 331 mp, amplasat în zona posterioară a primului imobil, corpul B de clădire, între care s-a edificat ulterior o (plombă) clădire de legătură. S-a mai explicat de unde a provenit eroarea de identificare și, anume faptul că, contrar uzanțelor generale, în care prin dezmembrarea pe loturi, nr. top al unui nou lot creat, cu terminație/1, rămâne notat în CF-ul inițial, în acest caz, imobilul cu nr. top nou WW a trecut în CF TT, iar imobilul nou creat, cu nr. top ZZ a rămas notat în CF-ul vechi, YY. Acest fapt a favorizat confuzia creată ulterior relativ la spațiile cumpărate de pârâți. Concluziile experților, relativ la înscrierile din CF, a fost că „imobilul de la nr. top ZZ nu a fost operat ca fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1952, deoarece nu s~a efectuat nicio operațiune de carte funciară în acest sens pe CF YY, în care se afla înscris acest nr. top ZZ".

Experții au mai arătat că „toate locuințele din imobil au fost considerate în mod eronat ca fiind situate pe numărul topografic WW, fără a se evidenția spațiile de locuit de pe numărul topografic ZZ. În această din urmă situație se află cele 9 apartamente nominalizate în raportul de expertiză, respectiv apartamentele pârâților care, în fapt sunt situate pe lotul de teren nr. ZZ în CF YY, în timp ce, în fapt au fost notate eronat de către entitățile abilitate pe nr. top WW, din CF TT".

Cu privire la acțiunea în evacuare formulată de reclamantă, instanța de fond a reținut că în anul 2007, aceasta a promovat o acțiune în evacuarea pârâților, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/306/2007 al Judecătoriei Sibiu, ocazie cu care pârâții au invocat un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute. Prin sentința civilă nr. 3693/2007, Judecătoria Sibiu a respins acțiunea, cu motivarea că în condițiile în care ambele părți invocă un titlu de proprietate asupra aceluiași imobil, analiza acestuia nu poate fi făcută pe calea acțiunii în evacuare ci, pe calea unei acțiuni în care instanța să fie investită cu compararea titlurilor. Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 380/2007 a Tribunalului Sibiu și, irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Alba Iulia.

Cu privire la acțiunea în anularea actelor de proprietate ale proprietarilor de CF și, pentru înscrierea dreptului de proprietate a imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 3469/2006, pronunțată de Judecătoria Sibiu, instanța a respins acțiunea reclamantei SC S. SA prin care aceasta solicita, pe de-o parte, înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului ce face obiectul acțiunii de față, în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1950, precum și cererile de anulare a certificatului de moștenitor din anul 1999 suplimentar, eliberat de B.N.P. EE. în ce privește acest imobil, a încheierii de întabulare din anul 1999, a înscrierii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei M. în CF TT Sibiu, nr. top. WW și, CF RR nr. top SS, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei M. în CF corectă, respectiv CF YY Sibiu, nr. top ZZ, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000 de Biroul Notarului Public LL., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000, nulitatea absolută a încheierilor de întabulare din anul 1999, și din anii 2000, modificarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1999 al pârâtei M. în ceea ce privește coordonatele de carte funciară ale imobilului cumpărat. Sentința a rămas irevocabilă la data de 23 august 2006.

Prin considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut, în același sens, că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul naționalizării, ceea ce creează în plus o prezumție de adevăr cu privire la acest aspect.

Instanța de fond a reținut că prin cererea reconvențională, pârâții F. și J. au mai invocat, pe cale de excepție, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susținerea cererilor lor nu sunt aplicabile în speță, întrucât pentru posesiile începute după anul 1947 au devenit inaplicabile, în Transilvania, prevederile C. civ. în această materie, fiind aplicabile cele ale Decretului-Lege nr. 115/1938, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziții. Ambele acte normative indicate, prevăd alte condiții în care se poate uzucapa, iar pârâții nu se află în niciuna dintre ele. Pe de altă parte, posesia exercitată de chiriaș nu este una aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, iar după dobândirea titlului de proprietate, cu vicii ce nu le erau cunoscute, nu sunt îndeplinite dispozițiile legale.

Primul capăt de cerere, de altfel formulat inexact doar ca o acțiune în constatare, în condițiile în care dispozițiile art. 111 C. proc. civ., declară inadmisibile aceste acțiuni, atunci când există calea realizării dreptului, a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele de fapt și de drept deja arătate, instanța a reținui că din cuprinsul probațiunii administrate, rezultă că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul naționalizării.

S-a constatat că al doilea petit al cererii reconvenționale este, redactat ca o acțiune în constatare ce nu poate fi primită. Pârâții au solicitat a se constata o eroare de identificare, fără a solicita înscrierea dreptului lor de proprietate în topograficul corect. În condițiile unei erori de identificare a bunului vândut în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, cu prealabila rectificare a contractului în acest sens, (ceea ce nu s-a cerut) ar fi fost admisibilă cel mult în situația în care imobilul ar mai fi fost proprietatea Statului Român (iar în cazul în speță nu a fost niciodată), așa încât și, acest capăt de cerere din acțiunea reeonvențională, a fost respins.

Petitele 3-7 au fost respinse ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

De asemenea au fost respinse și cererile în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de intabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului și, cauză ilicită.

S-a reținut că, prin admiterea acțiunii și respingerea cererii reconvenționale, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta este în drept să obțină cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu, ce constau în taxa de timbru de 8192 RON, onorariu de avocat în sumă de 17.388.9 RON și, parte din contravaloarea expertizei efectuată în cauză, adică 4700 RON, în total 30.289,9 RON. Tribunalul a dispus obligarea pârâtei SC S. SA Sibiu la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, apreciind că acesteia îi revine în ce privește greșeala de dezmembrare și, de înscriere în CF a imobilului.

Prin decizia nr. 54 din 12 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC S. SA împotriva sentinței civile nr. 1/2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu, fiind schimbată în parte numai sub aspectul obligației de plata a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 30.289,9 RON, care a fost înlăturată din sarcina pârâtei persoană juridică și, obligați pârâții persoane fizice, să plătească această sumă.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Au fost respinse apelurile declarate de pârâții M., F., K., Q., MM., R., D. și E., împotriva aceleiași sentințe și, a încheierii din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu.

A fost anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtul J. împotriva aceleiași sentințe și, încheieri și au fost obligați pârâții persoane fizice să plătească intimatei A. suma de 10.910,75 RON și, intimatului U. suma de 1400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs F., M., K., Q., MM. și R., D. și E.

Prin decizia civilă nr. 1302/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de pârâții F., M., K., Q., R., MM., D. și E. împotriva deciziei nr. 54 din 12 iulie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. A fost casată decizia și sentința civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2013 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, precum și, încheierea din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu pronunțată în Dosarul nr. x/306/2008, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele;

Cât privește motivul de recurs încadrat în prevederile art 304 pct. 7 C. proc. civ., dezvoltat în recursul declarat de F., s-a constatat că acesta nu este fondat. S-a apreciat că, instanța de apel a expus într-o manieră clară, precisă și concisă, argumentele de fapt și de drept ce au stai la baza adoptării hotărârii pronunțate.

Cum, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de aceeași recurentă drept temei al recursului, nu a fost dezvoltat, s-a apreciat că nu poate constitui obiect de analiză al instanței de recurs.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în cuprinsul tuturor recursurilor declarate în cauză, privind soluția dată acțiunii reclamantei, s-a constatat următoarele:

Potrivit înscrierilor de CF YY Sibiu, imobilul înscris sub nr. top. UU din această coală funciară, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două numere topografice, respectiv nr. ZZ compus din casă de piatră, cu două etaje ce rămâne înscris în această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei construcții fiind dobândit prin donație de către T. născută FF. La aceeași dată, 13 decembrie 1928, celălalt corp de construcție, înscris sub nr. top PP. compus, de asemenea din casă de piatră cu două etaje, fiind transferat în altă CF nr. TT a localității Sibiu și, asupra căruia a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui BB. și CC.

Ulterior, cu privire la acest ultim corp de clădire, s-a făcut mențiunea, sub B 3, a preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei la actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB. cu 6 apartamente în Sibiu. Ca atare, s-a reținut că bunul în litigiu, construcție din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY sub nr. ZZ, a făcut obiectul naționalizării fiind ocupat după data naționalizării de către chiriași ai statului, care încă în anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă. Ca urmare, în soluționarea cauzei nu se poate face abstracție de datele factuale și, de actualul context legislativ care, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (art. 480 C. civ., Decretul nr. 115/1938 privind restituirea/retrocedarea bunului litigios).

Este adevărat că, dispozițiile Decretului nr. 115/1938, stipulează caracterul constitutiv al înscrierii dreptului în evidențele de carte funciară, însă aceasta semnifică, (în cazul dat, așa cum stipulează legea specială a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul „speciaiia generalibus derogant") preluarea bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicațiune al acestei legi; „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat".

Procedând în maniera menționată, statul a preluat în fapt imobilul și, închiriindu-l, s-a comportat ca un adevărat proprietar. În consecință, dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluare de Ia o persoană care nu era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul său să fi fost înscris în cartea funciară, are un atare caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii speciale susmenționată.

Cum, preluarea bunului a avut loc în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este evident, că imobilul în litigiu intră sub incidența acestei legi. Ca urmare, nu prezintă relevanță nici pretinsele efecte ale sentinței civile nr. 3469 din 27 iulie 2006 a judecătoriei Sibiu, nefiind operante regulile specifice modului de soluționare a unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat. Astfel, cum s-a arătat și în decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum, și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisa calea acțiunii în revendicarea bunului imobil, cu excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași”.

Ca urmare, constatând că, în mod nelegal, instanțele au procedat la soluționarea pricinii prin reținerea greșită a situației juridice a bunului litigios, cu consecința aplicării unor dispoziții legale ce nu erau incidente în cauză și, prin omisiunea verificării apărărilor pârâților privind incidența legii speciale, (Legea nr. 10/2001), raportului juridic litigios, a admisibilității acțiunii reclamantei, chestiuni ce nu pot fi analizate direct în recurs decât cu consecința încălcării principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursurile deduse judecății și a fost casată decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

A fost respinsă acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții D. și E., F., în nume propriu și ca moștenitoare a Iui G., MM. (născută H.), J., M., N. și O., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al Iui L. și, R. A fost respmsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S. SA Sibiu. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâții G. și P. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, în cererea reconvențională a Municipiului Sibiu reprezentat de Primar și, în consecință a fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanții reconvenționali F. și J. în contradictoriu cu Municipiul Sibiu reprezentat de Primar.

Au fost respinse excepțiile: lipsei capacității procesuale a numitei G., a inadmisibilității acțiunii principale, a prescripției achizitive, invocate de reclamanții reconvenționali F. și J. A fost admisă în parte excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul reconvențional U. în contradictoriu cu reclamanții reconvenționali F. și J. cu privire la capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P. EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de întabulare a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de întabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și, a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z. și, în consecință a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. și SC S. SA Sibiu, cu privire la aceste capete de cerere.

A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. și SC S. SA Sibiu și, în consecință s-a constatat că imobilul în litigiu situat în Sibiu, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ, a fost preluat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950. A fost respinsă în rest cererea reconvențională și, a fost obligată reclamanta să plătească pârâților cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În prezenta cauză atât reclamanta, cât și pârâții au invocat o serie de excepții care, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., au fost analizate și soluționate cu precădere, înainte de cercetarea fondului cauzei.

Reclamanta a invocat excepția autorității de lucru judecat, sub aspectul pozitiv, raportat la primul petit al cererii reconvenționale și, prin raportare la considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu.

Pârâtul U., a invocat excepția autorității de lucru judecat excepție asupra căreia tribunalul s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2015 admițând-o în parte, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P. EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de întabulare, a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de intabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z.

Pârâta din acțiunea principală SC S. SA a invocat excepția lipsei calității, procesuale pasive, aceeași excepție fiind invocată și de pârâtul din cererea reconvențională, Municipiul Sibiu, reprezentat de primar.

De asemenea, reclamanții reconvenționali au invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei și, în ceea ce-i privește, pe cale de excepție, au invocat dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive, de 10-20 de ani pentru pârâta F. și, de 10 ani pentru pârâtul J.

Reclamanții reconvenționali au invocat lipsa calității procesuale pasive (de fapt a capacității procesuale) a pârâtei G., decedată.

În ceea ce o privește pe pârâta SC S. SA Sibiu, reclamanta a justificat formularea acțiunii și în contradictoriu cu aceasta, ca urmare a faptului că este vânzătorul, în contractele de vânzare-cumpărare în raport cu care solicită compararea titlului său.

Municipiul Sibiu prin Primar, a fost chemat în judecată de către reclamanții reconvenționali însă, din lecturarea petitelor cererii reconvenționale s-a observat că nu există nicio cerere în raport cu acest pârât, așa încât s-a concluzionat că Municipiul Sibiu prin primar nu-și justifică, din punct de vedere procesual pasiv calitatea în această cauză, motiv pentru care a fost admisă această excepție și, respinsă cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu acesta.

Aspectul legat de lipsa capacității procesuale a pârâtei G., decedată îa momentul soluționării acțiunii, (dar în viață la data introducerii acțiunii) nu a mai fost soluționat, întrucât prin declarație autentică, reclamanta a renunțat la judecată în contradictoriu cu aceasta, așa încât instanța a lua act, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., de această renunțare.

Instanța de fond, în rejudecare a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată cu nr. 1302 din 7 mai 2014 a dezlegat și tranșat definitiv cadrul juridic, respectiv starea de fapt cât și temeiul juridic al acțiunii apreciind că preluarea bunului a avut loc în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel că imobilul intră sub incidența acestei legi.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. S-a mai observat că, o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești. Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită, entității juridice deținătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Având în vedere aceste considerente, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

S-a statuat că în speță, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile, fiind unul dintre cazurile prevăzute de art. 2 lit. i) din lege, în sensul preluării bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, chiar dacă înscrierea la Cartea Funciară a acestei preluări a fost realizată în mod eronat pe un nr. top identificat greșit.

Astfel, s-a observat că nu se poate pune la îndoială faptul ca Statul a preluat în fapt imobilul și, închiriindu-l s-a comportat ca un adevărat proprietar, reținându-se că așa cum s-a statuat în decizia de casare, „dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea la Cartea Funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai muIt preluarea urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul său să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii speciale susmenționate".

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului imobil, cu excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, chiriașii de bună credință, au cumpărat apartamentele de la Statul Român, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480, 481 C. civ.

În ce privește necesitatea parcurgerii unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești, instanța de fond în rejudecare a reținut că potrivit înscrierilor de CF YY Sibiu, imobilul înscris sub nr. top UU, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două topografice, respectiv nr. top ZZ compus din casă de piatră cu două etaje ce rămâne înscris în această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei construcții fiind dobândit prin donație de către T. născută FF. Asupra imobilului în litigiu, înscris în CF nr. YY sub nr. top ZZ, nu s-au mai făcut înscrieri în cartea funciară, astfel că a rămas în proprietatea tabulară a defunctei T. până în anul 1999, când succesorul acesteia U. și-a intabulat dreptul de proprietate în baza certificatului de moștenitor din anul 1999.

Celălalt corp de construcție înscris sub nr. top WW compus, de asemenea din casă de piatră cu două etaje, a fost transferat în altă CF nr. TT Sibiu și asupra căruia a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui BB. și CC.

Ulterior, cu privire la acest ultim corp de clădire s-a făcut mențiunea, sub B 3, a preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei la actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB. cu 6 apartamente în Sibiu.

Fiind preluat efectiv de stat, reclamanta a pierdut definitiv posesia imobilului în litigiu, fiind îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială menționată, în măsura în care antecesorul său ar fi declanșat procedura specială prevăzută de această lege.

Din adresele comunicate de Primăria Municipiului Sibiu și Consiliul județean Sibiu, rezultă că pentru imobilul înscris în CF YY, nr. top ZZ aflat în proprietatea lui T. născută FF., nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, sancțiunea care operează ca efect al nerespectării procedurii administrative potrivit art. 22 alin. (5), constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a apreciat ca fondat primul capăt de cerere și, a constatat că imobilul în litigiu situat în Sibiu, str. XX, nr. 37, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ a fost preluat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat în decizia de casare că bunul în litigiu, construcție din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY sub nr. ZZ, a făcut obiectul naționalizării fiind ocupat după data naționalizării de către chiriașii statului, care în anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoarea Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă.

De asemenea, s-a reținut că preluarea s-a făcut fără titlu valabil cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Deși, prin considerentele sentinței, civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut, că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul naționalizării, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu prezintă relevanță efectele acestei sentințe.

Al doilea petit al cererii reconvenționale este redactat ca o acțiune în constatare ce nu a fost primită. Pârâții au solicitat să se constate o eroare de identificare fără a solicita înscrierea dreptului lor de proprietate în topograficul corect. Capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P. EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de intabulare a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și a încheierii de întabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z. au fost respinse.ca urmare admiterii excepției autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de întabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului și cauza ilicită, aceste cereri au fost apreciate neîntemeiate pentru următoarele considerente.

În primul rând nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la nici unul din motivele de nulitate absolută a contractului.

Potrivit art. 968 C. civ., cauza este ilicită când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Contractul atacat este unul parțial cauzal, ipoteză în care, scopul mediat putea fi dovedit, dacă a fost determinant la încheierea contractului și prin mijloace de probă extrinseci înscrisului contractual. Nicio dovadă administrată în cauză nu susține poziția pârâților de nulitate a contactului pentru cauză ilicită, în ceea ce privește lipsa obiectului contractului, pârâții nu au precizat nici dacă „obiectul contractului" vizează nașterea, modificarea sau stingerea raportului contractual sau e vorba de „obiectul obligațiilor contractuale", care ar viza prestațiile pe care flecare parte și Ie asumă. Însă, în condițiile date, de vânzare a unui bun înscris în cartea funciară, nu se dovedește lipsa obiectului acestuia, fiind irelevant dacă bunul era sau nu în posesia vânzătorului. Pentru toate aceste considerente, a fost respinsă și cererea de revenire la situația anterioară de carte funciară.

Cu privire la cererea reconvenționalâ, pârâții F. și J. au invocat, pe cale de excepție, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susținerea cererilor lor nu sunt aplicabile în speță, întrucât pentru posesiile începute după anul 1947, au devenit inaplicabile în Transilvania prevederile C. civ. în această materie și, și-au găsit aplicarea cele ale Decretului-Lege nr. 115/1938, până Ia intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziții. Ambele acte normative indicate prevăd alte condiții în care se poate uzucapa, iar pârâții nu se află în niciuna dintre ele.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâților cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâtul U., care au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 1328 din 23 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția l civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. și de pârâtul U. împotriva sentinței civile nr. 1898/2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu și, a încheierii civile din 17 aprilie 2015 pronunțată de același tribunal în Dosar nr. x/306/2008*. Au fost obligați apelanții A. și U. să plătească intimaților F. și J. suma de 1.200 RON, intimatei M. suma de 800 RON, intimatei MM. suma de 1.000 RON, intimatului R. suma de 2.000 RON, intimaților K. și Q. suma de 1,000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește încălcarea autorității de lucru judecat stabilit prin decizia nr. 54/2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, instanța de apel a reținut că este nefondat pentru următoarele considerente.

Reclamanta susține că decizia nr. 54/2013, a dobândit autoritate de lucru judecat față de pârâții care nu au declarat recurs și prin urmare, efectele casării hotărârii nu puteau fi extinse și față de pârâții J., I., C., N., H. și O. În legătură cu acești pârâți, s-a reținut că C. este decedată, iar succesorul ei legal este R. care are calitatea de recurent, iar H. apare în calitate de recurentă cu numele de MM., deci raportat la acești pârâți este exclusă orice discuție referitoare la extinderea limitelor rejudecării.

În ceea ce privește pârâții J., I., N. și O., aceștia într-adevăr, nu au avut calitatea de recurenți, neatacând cu recurs decizia nr. 54/2013 pronunțată de instanța de apel. Prin decizia pronunțată de Înalta Curte au fost casate în întregime atât decizia nr. 54/2013 a instanței de apel cât și, sentința nr. 1/2013 a instanței fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Sibiu, ca instanță de fond.

S-a reținut că atâta timp cât în dispozitivul deciziei de casare nu se face nicio mențiune referitoare la casarea parțială, sau totală a celor două hotărâri judecătorești, felul casării se va stabili examinând motivele de recurs și considerentele deciziei.

S-a apreciat că în speță ne aflăm în situația unui litisconsorțiu procesual facultativ. Dacă art. 48 alin. (1) C. proc. civ. aplicabil în speță, reglementează principiul independenței procesuale, art. 48 alin. (2) din același cod, consacră regula dependenței procesuale, însă numai dacă aceasta este în favoarea părților. Astfel, se prevede că „dacă prin natura raportului juridic, (...) efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei, (...) folosesc și celorlalți".

Prin acte de procedură, în sensul art. 48 alin. (2) C. proc. civ., trebuie înțelese și cererile pentru exercitarea căilor de atac. Cu alte cuvinte, instanța de recurs (sau instanța de trimitere) trebuie să extindă efectele admiterii recursului uneia din părți asupra coparticipanților la proces care nu au declarat recurs, dacă se impune aceasta prin natura raportului juridic. Or, în speță imobilul nu poate avea decât o singură situație juridică, neputând considera că parțial a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar parțial nu, iar regimul juridic aplicabil acestuia să fie diferit.

Pe de altă parte, decizia nr. 54/2013 pronunțată de instanța de apel, a fost casată în întregime, astfel că potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, motiv pentru care, este exclus a se discuta de o eventuală autoritate de lucru judecat a acestei hotărâri, chiar parțială, față de unele părți din proces.

Prin urmare, s-a constatat că acest motiv de apel este nefondat, instanța de fond stabilind corect cadrul procesual, în sensul reluării judecății litigiului în întregul său, față de toate părțile implicate și, față de toate aspectele care formează obiectul litigiului.

În ceea ce privește al doilea motiv de apel, s-a constatat că reclamanta și pârâtul pornesc de la premisa greșită că Înalta Curte a stabilit doar o stare de fapt, și, nu a dezlegat problema de drept dedusă judecății.

Dimpotrivă, Înalta Curte a reținut cu forță obligatorie că, este lipsit de relevanță faptul că naționalizarea imobilului nu s-a reflectat în evidența de carte funciară, această situație înscriindu-se perfect în prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt imobile preluate abuziv în sensul Legii nr. 10/2001 orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. S-a reținut că, în decizia de casare Înalta Curte, se statuează că „este evident că imobilul în litigiu intră sub incidența acestei legi". Or, o asemenea statuare este o dezlegare de drept, care nu mai poate fi pusă în discuție de instanță în rejudecare, devenind o chestiune obligatorie, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de rejudecare nu mai putea repune în discuție cadrul juridic al litigiului, stabilind în mod corect că imobilul întră sub incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele prevăzute de această lege.

Instanța de apel a mai constatat că reclamanta invocă în susținerea punctului său de vedere, considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu prin care s-a stabilit că nr. top ZZ nu a făcut obiectul decretului de naționalizare, însă și cu privire la această sentință Înalta Curte a statuat că nu prezintă relevanță efectele sale. Or, și aceasta este o chestiune de drept, tranșată de instanța supremă, obligatorie pentru judecătorii fondului, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reținut că, reclamanta supune analizei instanței de apel inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, așa cum s-a arătat deja, cadrul juridic aplicabil litigiului a fost stabilit deja de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu, nefiind permis instanțelor de rejudecare să mai repună în discuție acest aspect. Reclamanta susține că Înalta Curte a considerat că nr. top ZZ, a făcut obiectul naționalizării, însă această chestiune „nu a fost pronunțată prin dispozitivul hotărârii", astfel că instanța de rejudecare poate să reanalizeze aspectul și să adopte soluția corectă. Aceste argumente sunt contrare logicii juridice și, lipsite de temei legal, chestiunea de drept nefiind niciodată dezlegată în dispozitiv, ci în considerente. S-a apreciat că sunt lipsite de temei legal și argumentele prin care este criticată, în mod efectiv, decizia de casare, respectiv dezlegarea de drept.

Pe de altă parte, reține instanța de apel este lipsit de orice dubiu că art. 2 din Legea nr. 10/2001, a acoperit toată paleta de soluții posibile, fiind considerate preluate abuziv, în temeiul acest legi, toate imobilele preluate în perioada de referință a legii, 1945 - 1989, indiferent că preluarea a fost cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau fără nici un titlu, adică de facto. În speță, a avut loc o preluare cu titlu pentru nr. top WW [art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001] și o preluare de facto pentru nr. top ZZ [art. 2 lit. i)], Statul preluând acest nr. top în fapt, fără a-și înscrie dreptul în cartea funciară, comportându-se ca un proprietar al întregului imobil, pe care l-a închiriat și, apoi l-a înstrăinat chiriașilor.

Prin pct. 4 al motivelor de apel s-a susținut că instanța de fond nu a analizat admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la Decizia RIL nr. 33/2008, respectiv reclamanta nu a putut utiliza procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, din motive independente de voința ei, iar imobilele au fost cumpărate de chiriași cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a reținut că această susținere a reclamantei este nefondată, întrucât tribunalul a arătat ceea ce este esențial în cauză, și anume că antecesorul reclamantei trebuia să declanșeze procedura legii speciale de reparație, iar chiriașii au fost de bună-credință. actele transferului de proprietate prin care au cumpărat apartamentele de la Statul Român, fiind și astăzi în ființă.

Astfel, instanța de apel a explicat de ce acțiunea în revendicare înaintată de reclamantă nu poate fi admisă nici prin interpretarea Deciziei RIL nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a constatat că Tribunalul Sibiu a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente și, a stabilit în mod corect, în acord cu principiul „specialia generalibus derogant", că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și, a recurge la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate de asemenea de reclamanți, consacră același principiu, prevăzând că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau fără nici un titlu, adică de facto, acoperind practic toată paleta de situații posibile, astfel că, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale, nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aliate în această situație.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea unui imobil, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, chiar dacă reclamanta nu a putut utiliza procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât ea a dobândit proprietatea imobilului numai în anul 2006, atâta timp cât imobilul a făcut obiectul acestei legi speciale de reparație, fostul proprietar de la care imobilul a fost preluat de facto de către autoritățile comuniste, trebuia și, putea să urmeze această procedură.

Prin urmare, pârâtul U., moștenitor al proprietarei de carte funciară de la care imobilul a fost preluat în fapt, intabulat în cartea funciară la data de 07 iulie 1999, trebuia să exercite procedura prevăzută de legea specială de reparație, întrucât nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici „in rem" [imobilul fiind preluat de facto, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i)] și nici „in personam” [acesta fiind moștenitorul proprietarei de carte funciară, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege].

Este necontestat faptul că, moștenitorul proprietarei de carte funciară, pârâtul U., nu a demarat procedura prevăzută de legea specială, devenind astfel incidență sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură, sau prin echivalent.

Pe de altă parte, chiar dacă s-a considera că reclamanta A., dobândind imobilul în anul 2006, este persoană exceptată de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu sunt îndeplinite celelalte condiții de admisibilitate a acțiunii în revendicare, la care se referă decizia nr. 33/2008 pronuțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Nu se poate susține că imobilul a fost dobândit cu rea-credință de către chiriași, întrucât nu există niciun indiciu care să răstoarne prezumția de bună-credință pe care legea o recunoaște în favoarea acestora. Dimpotrivă, din actele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că imobilul în întregul său a fost naționalizat și trecut în proprietatea Statului Român, care a închiriat toate apartamentele, din ambele corpuri de clădire și le-a vândut chiriașilor, însă dintr-o eroare de identificare dreptul de proprietate al chiriașilor a fost intabulat pe topograficul WW, dezmembrat din topograficul UU, iar asupra topograficului ZZ nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la naționalizare și ulterior, cu privire la întabularea chiriașilor. Experții au arătat că toate locuințele au fost considerate în mod eronat ca fiind situate pe nr. top WW, fără a evidenția spațiile de locuit de pe topograficul ZZ. În această din urmă situație se află cele 9 apartamente nominalizate în raportul de expertiză, aparținând pârâților. Or, această eroare de identificare nu poate profita reclamantei și, nici nu poate duce la concluzia că ar fi existat rea-credință din partea pârâților.

În ceea ce privește susținerea reclamantei că, la încheierea contractelor nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, s-a reținut că instanța nu a fost investită cu analiza valabilității acestor contracte, astfel că nu poate face aprecieri privind caracterul valabilității actelor de înstrăinare. Nu trebuie omis din vedere făptul că, termenul de prescripție al acțiunilor pentru nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, este depășit de mult, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementând un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a legii. Or, atâta timp cât o astfel de acțiune este prescrisă pe cale principală, cu atât mai puțin s-ar putea analiza valabilitatea acestor contracte, pe cale incidentală, așa cum indirect, solicită reclamanta.

În aceeași ordine de idei, s-a reținut că potrivit art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate, opozabil de la data încheierii. Deci, actele de proprietate ale pârâților dovedesc faptul că și aceștia au un „bun", în sensul Convenției Europene, iar admiterea acțiunii reclamantei ar însemna o atingere adusă unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, ceea ce nu este admisibil, față de dezlegarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, în recurs în interesul legii.

În legătură cu noțiunea de „bun actual", în accepțiunea instanței europene, s-a statuat că până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea imobilului de către stat unui terț, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu însuși dreptul de proprietate înfățișat de pârât, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii.

Urmare a hotărârii C.E.D.O. în cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, neinițiată de reclamantă și, nici de antecesorii săi contractuali. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Astfel, în cauza Atanasiu împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010) Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și, a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Față de cele expuse, s-a constatat că reclamanta nu se poate prevala de existența în patrimoniul său a unui „bun actual", sau a unui „interes patrimonial”, în legătură cu imobilul revendicat, și prin urmare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi admisă.

S-a observat că reclamanta critică sentința instanței de fond și pentru greșita admitere a acțiunii reconvenționale, respectiv constatarea faptului că imobilul a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 92/1950 și, pentru greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Sibiu.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Municipiului Sibiu prin primar, s-a reținut că aceasta nu are nicio legătură cu constatarea preluării abuzive a imobilului - Statul Român nu poate fi reprezentat de unitatea administrativ teritorială Sibiu, întrucât niciun text de lege nu conferă o astfel de reprezentativitate. Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește alte organe în acest scop.

S-a constatat ca, legiuitorul a conferit calitate procesuală pasivă primarilor numai în ipotezele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, respectiv în cazul în care entitatea obligată la restituire este unitatea administrativ teritorială, iar organul său de conducere este abilitat expres de lege să emită dispoziția motivată de restituire în natură sau prin echivalent, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, conducătorul unității administrativ teritoriale, primarul, are calitate procesuală pasivă în cazul litigiilor întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, când se atacă dispoziția emisă de acesta, calitatea procesuală fiindu-i conferită de calitatea sa de emitent al actului.

Ca atare, în litigiul de față, având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului, Primarul Municipiului Sibiu nu are calitate procesuală pasivă, întrucât acesta nu are calitatea de reprezentant al Statului Român, soluția pronunțată de instanța de fond fiind corectă. Din punct de vedere procedural nu există niciun impediment în admiterea acestui capăt de cerere; reclamanții reconvenționali au formulat mai multe capete de cerere, unele în constatare, altele în realizare, cele în anularea titlurilor înscrise în cartea funciară și revenirea la situația anterioară de carte funciară fiind respinse, fie ca nefondate, fie ca prescrise. Temeinicia respingerii acestor petite nu mai poate fi pusă în discuție, întrucât pârâții (reclamanți reconvenționali) nu au atacat hotărârea instanței de fond. Însă, faptul că a fost admis doar un singur petit, constatarea modalității dobândirii imobilului, nu impune analiza acestuia din perspectiva art. 111 C. proc. civ., acțiunea reconvențională având mai multe capete de cerere.

Pe de altă parte, s-a constatat că admiterea acestui petit, s-a impus și ca urmare a îndrumărilor date de Înalta Curte prin decizia de casare, modalitatea de dobândire a imobilului de către Statul Român, constituind de fapt esența acestui litigiu. Or, atâta limp cat instanța supremă a tranșat în considerente modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, se impunea ca acest lucru, să fie constatat, în cele din urmă, prin dispozitivul hotărârii judecătorești, curmând orice alte discuții ulterioare, cu privire la acest aspect și, ia regimul juridic aplicabil imobilului.

Pentru motivele expuse mai sus, s-a constatat că Tribunalul Sibiu a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, cu respectarea limitelor rejudecării impuse de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost respins atât apelul declarat de reclamanta A., cât și apelul declarat de pârâtul U. împotriva sentinței civile nr. 1898/2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu și a încheierii civile din data de 17 aprilie 2015 pronunțată de același Tribunal în Dosar nr. x/306/2008*.

S-a constatat că încheierea din 17 aprilie 2015 a fost atacată numai de pârâtul U. sub aspectul greșitei respingeri a excepției autorității lucrului judecat în ceea ce privește petitul privind naționalizarea imobilului, chestiune soluționată prin sentința civilă nr. 3469/2007 a Judecătoriei Sibiu. Or, sub acest aspect s-a constatat că îndrumările deciziei de casare au fost foarte clare, în sensul că efectele acestei sentințe nu prezintă relevanță, imobilul tăcând obiectul Decretului de naționalizare, în întregul său. Aceasta este o chestiune de drept care trebuie respectată în mod obligatoriu de instanțele de rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, încheierea din 17 aprilie 2015 a fost apreciată ca fiind legală și temeinică, tribunalul soluționând excepția invocată în acord cu îndrumările deciziei de casare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul U.

Astfel, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și a acțiunii civile și, respingerea cererii reconvenționale ca nefondată, pentru încălcarea dispozițiilor art. 1141 alin. (2) și art. 118 C. proc. civ. și art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Se arată că, instanța de apel a stabilit ca prim termen pentru judecarea apelului, data de 17 decembrie 2015, comunicând intimaților, citația cu mențiimea de a depune întâmpinarea cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată. La termenul din 17 decembrie 2015 au depus întâmpinări pârâții Q., MM. și R., precum și M. cu depășirea termenului, fiindu-i comunicate în ședința de judecată din 17 decembrie 2015. De asemenea, au depus întâmpinare Municipiul Sibiu și pârâții N. și O., în exemplare insuficiente, motiv pentru care nu au putut fi comunicate în ședința de judecată din data de 17 decembrie 2015.

Având în vedere că întâmpinările nu au fost depuse în termenul prevăzut de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat instanței să se acorde un termen pentru a le putea studia și pregăti apărarea. De asemenea, având în vedere că întâmpinarea Municipiului Sibiu și a familiei N. și O. nu au putut fi comunicate, a solicitat amânarea pentru a le putea copia de la dosar și a le studia.

Se susține astfel că, cu toate că părțile au fost de acord cu cererea de amânare, instanța de apel a respins-o procedând la soluționarea apelului la primul termen de judecată, arâtându-se că prin amânarea pronunțării cu o săptămână este respectat dreptul la apărare al reclamanților A. și U.

Ca atare, se învederează că prin măsura luată, instanța a încălcat atât normele de procedură care prevăd că întâmpinarea trebuie depusă cu 5 zile înainte pentru a asigura reclamantului posibilitatea de a o studia și a-și pregăti apărarea, cât și art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil.

În speță, amânarea pronunțării nu a putut duce la împlinirea acestui deziderat, întrucât întâmpinările depuse în exemplare insuficiente au rămas necunoscute datorită imposibilității comunicării lor la termenul din 17 decembrie 2015. De asemenea, în perioada de amânare a pronunțării, părțile sunt lipsite de posibilitatea de a formula cereri în probațiune pentru a contrazice susținerile din întâmpinare. Or, instanța de apel s-a grăbit să soluționeze apelul la primul termen de judecată, încălcând atât normele de procedură cât și art. 6 C.E.D.O.

Se mai susține greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat, în cel de-ai doilea ciclu procesual, în privința pârâților J., I., N. și O.

Se învederează în susținerea motivelor de recurs că, decizia de casare nr. 1302/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, are efect doar în privința pârâților care au declarat recurs, iar față de pârâții care nu au declarat recurs, respectiv J., I., N. și O., decizia civilă nr. 54/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, a rămas irevocabilă. Cum, prin această decizie a fost respins apelul pârâților și, aceștia au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care le dețin, înseamnă că față de pârâții care nu au atacat cu recurs decizia din apel, aceasta a rămas irevocabilă și, poate fi pusă în executare.

S-a mai susținut că, instanța de apel a interpretat greșit normele de drept procesual, întrucât pe lângă motivele de recurs și considerentele deciziei, trebuie să se examineze și dacă toate părțile au declarat recurs. Casarea parțială poate fi obiectivă când desființează numai o parte din hotărârea atacată, sau subiectivă, când desființează hotărârea numai în favoarea unora din părțile în proces, respectiv cele care au declarat recurs. Dacă în dispozitiv nu se precizează în mod expres felul casării, acest lucra se va stabili examinând motivele de recurs și părțile care au declarat recurs. Or, atâta timp cât nu toate părțile au declarat recurs, iar în speță nu există o coparticipare procesuală pasivă solidară, recursul formulat de către una dintre părți nu va folosi și celorlalte părți.

Principiul relativității lucrului judecat instituie regula că efectele casării se răsfrâng numai asupra părților care s-au judecat în recurs. Doar în cazul obligațiilor solidare și indivizibile, recursul declarat de către unul din coparticipanți va folosi și celorlalți, ceea ce nu este cazul în speță.

Se mai arată că, în mod greșit a stabilit, instanța de apel că în speță, sunt incidente, dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în speță nu există solidaritate pasivă sau obligații indivizibile în privința raportului juridic de drept material. Cu toate că a stabilit că suntem în situația unui litisconsorțiu procesual facultativ, a aplicat normele de procedură al art. 48 alin. (2) C. proc. civ., care se refera la litisconsorțiu procesual obligatoriu.

În cazul litisconsorțiului procesual facultativ, fiecare pârât stă în judecată în nume propriu, în mod independent de ceilalți pârâți, în virtutea calității lor de proprietari, fiecare pe apartamentul deținut. Faptul că toți pârâții au fost chemați în judecată într-un singur dosar nu înseamnă că există solidaritate pasivă, sau că sunt chemați în judecată pentru o obligație comună. Reclamantul putea promova la fel de bine 15 acțiuni distincte, fiecare având ca obiect cate unul din apartamentele în litigiu, ceea ce demonstrează ca suntem în situația unui litisconsorțiu procesual facultativ și, nu obligatoriu. După casare, procesul se va rejudeca din nou, în întregime dacă este vorba de o casare totală și, numai în limitele casării dacă ea este parțială, restul hotărârii devenind irevocabilă.

Prin urmare, în speță rejudecarea ar fi trebuit să aibă loc doar în privința părților care au declarat recurs și, nu față de pârâții J., I., N. și O., față de care hotărârea Curții de Apel Alba Iulia a rămas irevocabilă și, a dobândit putere de lucru judecat.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel, în mod greșit a reținut că I.C.C.J. a dezlegat o problemă de drept dedusă judecații. Instanța de recurs a stabilit o stare de fapt că imobilul în litigiu a făcut obiectul naționalizării fiind preluat în fapt de Statul Român, chiar dacă nu s-a intabulat în cartea funciară.

Se arată că, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat problema de drept privind aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001, ci a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a analiza incidența în speță a Legii nr. 10/2001 și, a admisibilității acțiunii reclamantei „chestiuni ce nu pot fi analizate direct în recurs decât cu consecința încălcării principiului dublului grad de jurisdicție".

Ca atare se susține că, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție, ar fi dezlegat problema de drept și, ar fi stabilit că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, ar fi procedat la modificarea hotărârii și, la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât această apărare a fost invocată de pârâți și în față instanțelor inferioare. Cum, însă a casat cu trimitere spre rejudecare, a delegat instanțelor inferioare analiza stării de fapt și pronunțarea asupra cadrului juridic aplicabil.

Se arată că, în mod greșit a stabilit instanța de apel că, în rejudecare nu se mai poate analiza aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Atât Tribunalul Sibiu cât și Curtea de Apel Alba Iulia, au pornit de la premisa că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu putere de lucru judecat. Ambele instanțe au nesocotit motivarea deciziei din recurs, care arată că urmează să trimită cauza spre rejudecare pentru a analiza incidența în speță a Legii nr. 10/2001 și a admisibilității acțiunii reclamantei, chestiuni ce nu pot fi analizate în recurs decât cu încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție. Ca atare, în rejudecare nu trebuia să se pornească de la premisa că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001, ci trebuia să se analizeze dacă este sau mi aplicabil acest act normativ. Neprocedând în acest fel, s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Aplicabilitatea în speță a Legii nr. 10/2001, se poate stabili doar dacă se reanalizează starea juridică a imobilului, respectiv dacă acesta a făcut sau nu obiectul Decretului de naționalizare nr. 92/1950. În acest sens există două hotărâri irevocabile, ale căror considerente sunt contradictorii și anume; sentința nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu pronunțată în Dosarul nr. x/2003 și, respectiv, decizia nr. 1302/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul de față.

Se arată că în Dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Sibiu, pârâta SC S. SA a solicitat îndreptarea erorii din CF nr. YY Sibiu cu nr. top ZZ în sensul înscrierii deciziei de naționalizare și asupra acestui număr topografic. Prin sentința nr. 3469/2006, Judecătoria Sibiu a respins acțiunea, reținând că imobilul de pe acest nr. top nu a făcut obiectul Decretului de naționalizare.

Prin decizia nr. 1302/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat contrariul, respectiv, că imobilul, nr. top ZZ, a făcut obiectul naționalizării, întrucât, în niciuna din aceste hotărâri, instanțele nu s-au pronunțat prin dispozitiv asupra chestiunii de drept.

Se susține că, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut o interpretare eronată a situației de fapt, nefăcând diferența între naționalizarea în fapt a unui imobil și naționalizarea în drept. Este adevărat că în fapt, imobilul a fost preluat de statul român care s-a comportat ca un proprietar, închiriind și vânzând apartamentele din acesta. Aceasta nu înseamnă însă că imobilul a făcut obiectul naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950. Naționalizarea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate și, nu a posesiei și folosinței. Statul român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra acestui imobil, el figurând în cartea funciară pe numele vechiului proprietar, fiind transmis ulterior prin succesiune lui U., și care a făcut obiectul unor înstrăinări succesive prin vânzare cumpărare către numiții V. și W., Y. și Z. și, apoi câtre A.

Noțiunea de preluare prevăzută de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, se referă la preluarea proprietății și, nu la preluarea posesiei și folosinței. S-a mai învederat că pentru a justifica încadrarea imobilului în decretul de naționalizare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, o stare de fapt greșită, conform căreia Statul Român a preluat imobilul de la o persoană care nu era proprietarul bunului, respectiv de la BB., care apare în actul de naționalizare la poziția QQ. Aserțiunea este greșită întrucât la poziția nr. QQ din decret se menționează că se naționalizează doar 6 apartamente aparținând lui BB., identificate conform expertizei pe nr. top. WW. Teoria instanței supreme ar fi fost corectă dacă în Decret s-ar fi menționat că se preiau de la BB. 15 apartamente (toate cele existente pe nr. top. WW. și ZZ la acel moment) în condițiile în care acesta era proprietar pe 6 apartamente. Doar atunci s-ar fi putut considera că s-au naționalizat de la o persoană, imobile care nu erau proprietatea acestuia.

Se mai arată că pentru a exista o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, trebuie îndeplinită condiția expres stipulată și anume existența unui act de dispoziție a organelor locale ale puterii, sau ale administrației de stat. Cum, nu există niciun act de dispoziție cu privire la nr. top. WW, rezultă că nu a existat o preluare în sensul Legii nr. 10/2001.

S-a învederat că în mod greșit a considerat instanța de apel că acțiunea în revendicare de drept comun, este inadmisibilă în lumina deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.

Or, în lumina deciziei de casare și, a recursului în interesului legii, pentru a fi admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, instanța de fond trebuia să analizeze următoarele condiții și anume: dacă reclamanta din motive independente de voința ei nu a putut să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001 și dacă imobilul a fost cumpărat de chiriași cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Ca atare, în mod nefondat a arătat instanța de apel că în speță nu sunt îndeplinite cele două condiții pentru a face admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun, întrucât reclamanta, din motive independente de voința ei, nu a putut să utilizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța arată, că, deși reclamanta nu putea să utilizeze procedura speciala a Legii nr. 10/2001, întrucât a dobândit dreptul de proprietate de vânzare-cumpărare abia în anul 2006, această posibilitate ar fi avut-o fostul proprietar, respectiv U.

Această interpretare a instanței de apel este în contradicție cu Protocolul nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât proprietarul actual este privat de „bunul" său. Îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni în revendicare de drept comun, trebuie analizate prin raportare la proprietarul bunului de Ia momentul introducerii acțiunii. A considera inadmisibilă o acțiune a actualului proprietar, pe ideea că un fost proprietar nu a utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, înseamnă privarea actualului proprietar de bunul său. Atâta timp cât a fost posibilă și, legală transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, actualul proprietar beneficiază de toate prerogativele dreptului de proprietate, iar Statul Român, prin organele de justiție trebuie să i le recunoască și să le respecte.

Dacă, în patrimoniul actualului proprietar nu exista un „bun" în sensul C.E.D.O., ar fi trebuit ca Statul Român să nu facă posibilă transmiterea dreptului de proprietate de la fostul proprietar U. Or, atâta timp cât, legislația națională a făcut posibilă transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, statul este obligat să garanteze cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului.

Se arată că, nu există nicio hotărâre judecătorească care să conteste sau să invalideze calitatea de proprietar a reclamantului U. asupra bunului, ee a fost înscris în mod legal în cartea funciară ca proprietar, ceea ce a făcut posibilă, în baza legislației naționale, transmiterea legală a dreptului de proprietate către reclamanta A.

Deși, A. este actualmente înscrisă ca proprietar în cartea funciară, prin hotărârile pronunțate în cauză, a fost privată de bunul său fără a i se fi anulat titlul de proprietate și, fără a se constata că a dobândit bunul de la un fals proprietar.

Se mai învederează că, nici fostul proprietar tabular, respectiv persoana îndreptățită T. și moștenitorul U., nu puteau să utilizeze această procedură, întrucât ei figurau ca proprietari în cartea funciară. Or, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este deschisă doar foștilor proprietari cărora statul Ie-a naționalizat imobilele, astfel că aceștia nu mai pot dispune de ele. Atâta timp cât U., a putut dispune legal de imobil prin contract de vânzare cumpărare, nu putea utiliza procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sistemul de publicitate imobiliară, înscrierea în cartea funciară este, constitutivă de drepturi, astfel că cel ee figurează ca proprietar tabular este considerat ca fiind proprietarul de drept al bunului.

Doar odată cu pronunțarea deciziei nr. 1302/2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a schimbat aparența de drept și s-a stabilit că și imobilul cu nr. top. ZZ a făcut obiectul naționalizării „în fapt". Persoana îndreptățită nu mai poate utiliza procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 la acest moment, întrucât nu este permisă repunerea în termen pe Legea nr. 10/2001. Pentru a evita astfel de situații, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii s-a stabilit că cei care în mod obiectiv nu au putut utiliza procedura Legii nr. 10/2001, nu trebuie să solicite repunerea în termen, ci au deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun.

Pentru a analiza admisibilitatea unei acțiuni de drept comun din perspectiva deciziei nr. 33/2008, instanța trebuia să verifice dacă imobilele în litigiu au fost cumpărate de către pârâți cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, dacă au fost de bună-credință.

Or, instanța de ape! refuză să analizeze această condiție, arătând că nu a fost investită cu analiza valabilității acestor contracte de vânzare-cumparare, astfel că nu poate face aprecieri privind caracterul valabilității actelor de înstrăinare.

Se susține astfel, că reținerea instanței de apel este neîntemeiată, întrucât nu i s-a cerut să se pronunțe asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, ci doar să analizeze în lumina deciziei nr. 33/2008, dacă imobilele au fost cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și, dacă pârâții au fost de bună credință. Doar procedând în acest fel instanța putea stabili dacă este sau nu admisibila acțiunea în revendicare de drept comun.

Se mai arată că, instanța de apel s-a aflat în eroare când a arătat că nu poate analiza dispozițiile Legii nr. 112/1995, atâta timp cât o acțiune în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare ar fi prescrisă, întrucât nu i s-a solicitat să anuleze contractele de vânzare cumpărare, ci doar să verifice dacă ele au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unei acțiuni în comparare de titluri, nu să anuleze unul dintre titluri, ci doar să stabilească care este mai bine caracterizat.

Se mai arată că pentru a fi admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun „trebuie ca imobilul în litigiu să nu fi fost cumpărat cu bună-credință și, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Sub un prim aspect, nu toate imobilele au fost cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, existând și pârâți care au cumpărat în baza Legii nr. 4/1973. Astfel, în cazul acestora este admisibilă acțiunea în revendicare pe dreptul comun. Toți cei care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995 nu au respectat dispozițiile acestei legi, întrucât art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a din Legea nr. 112/1995, arată că se pot vinde doar imobilele care au fost preluate de stat cu titlu valabil. Prin urmare, imobilele care au fost preluate de stat fără titlu valabil nu se puteau vinde în baza Legii nr. 112/1995.

În aceeași idee, se susține că prin decizia de casare nr. 1302/2014 s-a constatat că statul apreluat imobilul în mod abuziv de la o persoană care nu era proprietarul bunului înscris în cartea funciară. Hotărârea pronunțată de Î.C.C.J. are caracter irevocabil și se aplică cu prioritate față de orice altă hotărâre pronunțată anterior în care a fost cercetată valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

În concluzie, imobilele au fost cumpărate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, ceea ce dă dreptul fostului proprietar să promoveze o acțiune în revendicare de drept comun.

În aceeași idee se arată că, în mod nefondat arată instanța de apel că reclamanta nu se poate prevala de existența în patrimoniul său a unui „bun actual", astfel că acțiunea în revendicare întemeiată pe C.E.D.O. nu poate fi admisă. Prin hotărârea Pădurarii împotriva României, pronunțată de C.E.D.O. în data de 01 decembrie 2005 se arată că Legea nr. 112/1995, nu poate constitui un temei al justificării dreptului de proprietate de către foștii chiriași, întrucât aceasta nu se aplică decât în cazul situației bunurilor față de care Statul deținea un titlu de proprietate valabil și, nicio altă dispoziție internă nu acordă dreptul statului de a vinde un bun care se găsea de facto doar în patrimoniul său, dar pe care nu avea nici un titlu.

În ceea ce privește buna credință a pârâților, instanța de apel arată ca aceștia au fost de bună credință, întrucât doar dintr-o eroare de identificare dreptul lor de proprietate a fost intabulat pe topograficul WW și, nu pe topograficul ZZ, pe care se aflau de fapt apartamentele. Or, jurisprudența a stabilit în mod constant că poate fi de bună credință doar cei care s-a bazat pe înscrierea de carte funciară, care i-a dat o aparență a calității de proprietar, a vânzătorului. În speță, pârâții nu au făcut minime verificări pentru a constata că imobilele lor nu sunt înscrise pe topograficul WW, proprietatea Statului Român ci pe topograficul ZZ, proprietatea unui privat. Dacă depuneau minime diligente ar fi putut constata că imobilul în care locuiesc (un corp distinct de clădire în spatele curții) a făcut obiectul unei dezmembrări față de corpul de clădire din fața curții ce are numărul topografic WW.

Se mai învederează caprin hotărârea nr. 4218/2002, CSJ analizând reaua credință a chiriașilor cumpărători a arătat că „este de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriașul să nu îndeplinească diligențe rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a bunului". De asemenea, prin decizia nr. 4561/2003, CSJ a apreciat că „lipsa de informare sau ignoranța cumpărătorului nu-i poate scuza eroarea cu privire la calitatea de proprietar al Statului".

O altă critică, vizează faptul că în mod greșit a susținut instanța de apel că poate fi admisă cererea reconventională în ceea ce privește constatarea preluării imobilului de către Statul Român, fără ca acesta să fie parte în cauză. Capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului de către Statul Român trebuie judecat în contradictoriu cu Statul Român. Or, instanța de apel a considerat că Statul Român nu este reprezentat de Municipiul Sibiu, prin Primar, astfel că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Cu toate acestea, a considerat că acțiunea reconventională este admisibilă, chiar dacă Statul Român nu este parte în dosar. Este cert că nu se poate constata existența unui drept în patrimoniul unei persoane, fără ca aceasta să fie parte în litigiu.

Recurentul-pârât U. a solicitat în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, și a apelului, schimbarea în totalitate a sentinței apelate și, în parte a încheierii civile din 17 aprilie 2015 a Judecătoriei Sibiu, în sensul admiterii acțiunii principale așa cum a fost formulată, admiterii excepției autorității de lucru judecat invocată în ceea ce privește cererea de constatare a faptului că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și, respingerii cererii reconvenționale.

Se arată că, instanța de apel, a considerat în mod eronat că prin decizia de casare a fost dezlegată chestiunea de drept privind aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1302/2014, a casat hotărârile pronunțate și, a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond pentru a se verifica apărările formulate de pârâți privind incidența Legii nr. 10/2001, reținând că aceste apărări nu pot fi analizate direct în recurs, întrucât ar fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicție. Instanța de recurs nu a dezlegat chestiunea de drept privind situația juridică a imobilului, ci a reținut doar chestiuni de fapt, trimițând cauza spre rejudecare, tocmai pentru verificarea aplicabilității Legii nr. 10/2001 în prezentul litigiu. Trimiterea cauzei spre rejudecare, așa cum rezultă din considerentele deciziei de casare, a fost dispusă tocmai pentru ca instanța de rejudecare să verifice apărările pârâților privind incidența Legii nr. 10/2001 și, nu poate fi interpretată în sensul că Î.C.C.J. a stabilit că în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi.

În rejudecare, atât instanța de fond cât și instanța de apel au soluționat cauza apreciind în mod greșit că prin decizia de casare au fost dezlegate problemele de drept, în sensul aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În mod greșit instanțele au admis cererea reconvențională în ceea ce privește constatarea, preluării imobilului de către Statul Român, fără ca Statul Român să fie parte în proces. Or, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Sibiu, instanța a admis și petitul privind constatarea faptului că imobilul a fost naționalizat.

Același recurent susține ca în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001. Faptul că imobilul nu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, rezultă și din anexa la acest decret, unde doar imobilul aparținând proprietarilor BB. și CC. a fost naționalizat. Or, T. nu se află pe lista persoanelor naționalizate, așa încât admiterea cererii de constatare a naționalizării imobilului de către Statul Român, este greșită, cu atât mai mult cu cât s-a constatat chiar lipsa calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Municipiul Sibiu.

Se arată că cererea de constatare a faptului că imobilul în litigiu a fost supus naționalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, are caracterul unei acțiuni în constatare, inadmisibilă în condițiile în care era deschisă și calea realizării dreptului. Nu s-a solicitat înscrierea în canea funciară a imobilului în favoarea statului, cu titlu de naționalizare și, nici nu se putea de altfel dispune aceasta, întrucât s-a constatat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, iar în cartea funciara este înscrisă reclamanta ca proprietară a imobilului.

Se mai învederează că, în decizia de casare s-a reținut că Statul Român a preluat imobilul în fapt de la o persoană care nu era proprietarul bunului, interpretându-se că imobilul nu a fost preluat de la T., care era proprietara și posesoarea imobilului, ci de la BB., care a fost trecut în anexa la Decretul nr. 92/1950 fiind naționalizate cu 6 apartamente. În realitate imobilul în litigiu Ia data naționalizării era format din 9 apartamente, așa încât naționalizarea a 6 apartamente aparținând lui BB., nu poate fi extinsă și cu privire la imobilul proprietatea antecesoarei sale.

Preluarea abuzivă a unui imobil în sensul prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi interpretată decât în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate și, nu în ceea ce privește preluarea posesiei imobilului. Imobilul fiind intabulat în favoarea antecesoarei și, dobândit prin moștenire, nu mai putea fi restituit în baza Legii nr. 10/2001, întrucât nu era în proprietatea Statului Român.

Se susține că, Statul Român nu putea restitui în baza Legii nr. 10/2001 șt în procedura administrativă prevăzută de această lege, imobile pe care nu le avea în proprietate. Prima dovadă care ar fi trebuit făcută în această procedură, ar fi fost aceea a dobândirii proprietății statului asupra imobilului revendicat. Ca atare, dobândirea faptică, fără înscrierea dreptului de proprietate al statului nu poate fi încadrată în preluarea abuzivă prevăzută de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Se mai arată că, a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 doar în ceea ce privește imobilul cu nr. top. WW, care a fost naționalizat, că a urmat și calea acțiunii în revendicare, acțiune care prin sentința civilă nr. 3469/2006 a Tribunalului Sibiu a fost admisă, sens în care instanța a constatat că doar imobilul cu nr. top. WW a fost naționalizat, nu și, imobilul cu nr. top. ZZ.

O altă critică vizează faptul că, instanța de apel a considerat în mod greșit că, acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă în raport cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin decizia evocată s-a statuat că „numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios cu excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași".

Or, instanța nu a analizat cauza în raport cu decizia invocată, pe care a interpretat-o în sensul că recurentul nu era exceptat de la aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, chiar dacă dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost înscris în favoarea statului, preluarea fiind apreciată ca fiind o preluare de fapt.

Se mai arată că. deși instanța de apel reține în considerentele deciziei că, nu a fost investită cu analiza valabilității contractelor de vânzare-cumparare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, reține totuși că nu există nici un indiciu care să răstoarne prezumția de bună-credință care operează în favoarea acestora. În realitate nu putea dovedi într-o procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului, nici chiar faptică, de vreme ce antecesoarea sa nu a fost naționalizată, întrucât imobilul nu figurează pe listele anexe decretului de naționalizare decât în privința a 6 apartamente, care au aparținut altor proprietari, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt intabulate într-o altă carte funciară, fapt stabilit într-un litigiu finalizat în anul 2002, prin sentința civilă nr. 386/2002 a Tribunalului Sibiu, deci după expirarea termenului de depunere a notificărilor prevăzut de Legea nr. 10/2001. Doar în acel litigiu s-a stabilit că apartamentele din imobilul cu nr. top. ZZ au fost vândute și intabulate greșit în C.F. nr. TT nr. top. WW.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, ce vizează greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat (2). După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată (3)".

Prin urmare, deciziile de casare ale instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului sub două aspecte: a dezlegărilor date problemelor de drept în acel litigiu și, al necesității administrării anumitor probe, pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei.

Ignorarea îndrumărilor instanței de recurs și, a statuărilor în drept din decizia de casare, determină casarea hotărârii pronunțate de către instanțele de trimitere, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 315 C. proc. civ.

Din această perspectivă, este de reținut că prin decizia civilă nr. 1302/2014 pronunțată de Î.C.C.J., secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de pârâții F., M., K., Q., R., MM., D. și E. împotriva deciziei nr. 54 din 12 iulie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția I civilă. A fost casată decizia și sentința civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2013 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, precum și, încheierea din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu pronunțată în Dosarul nr. x/306/2008, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de casare a reținut următoarele aspecte cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare în condițiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat că, potrivit înscrierilor de C.F. nr. YY Sibiu, imobilul înscris sub nr. top. UU din această coală funciară, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două numere topografice noi, respectiv nr. top. ZZ compus din casă de piatră cu două etaje ce rămâne înscris în această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei construcții fiind dobândii prin donație de către T. născută FF. La aceeași dată, 13 decembrie 1928, celălalt corp de construcție înscris sub nr. top. WW compus, de asemenea din casă de piatră cu două etaje, a fost transferat în altă C.F. cu nr. TT a localității Sibiu, asupra căruia o fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui BB. și CC.

Ulterior, cu privire Ia acest ultim corp de clădire s-a făcut mențiunea, (sub B3), preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei Ia actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB. cu 6 apartamente în Sibiu.

Instanța de casare a statuat că „este cert, (iar acest aspect nu a fost contestat, ci dimpotrivă, susținut și de probele administrate în cauză), că bunul în litigiu, construcție din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în C.F. nr. YY sub nr. ZZ, a făcut obiectul naționalizării fiind ocupat după data naționalizării de către chiriași ai statului, care încă din anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă".

De asemenea, în ceea ce privește imobilul din litigiu instanța de casare a reținut că „preluarea s-a făcut fără titlu valabil cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001”, motiv pentru care s-a apreciat că în cauză „nu au nici o relevanță relevanță efectele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu".

În aceeași idee față de înscrierile din cartea funciară, instanța de casare a mai statuat că „este adevărat că dispozițiile Decretului nr. 115/1938 stipulează caracterul constitutiv al înscrierii dreptului în evidențele de carte funciară, însă aceasta semnifică, în cazul dat, așa cum stipulează legea specială, a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul „specialia generalibus derogant", că preluarea bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale se circumscrie prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicațiune al acestei legi „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat".

Ca atare, s-a constatat că procedând în maniera menționată, statul a preluat în fapt imobilul în litigiu și, închiriindu-l, s-a comportat ca un adevărat proprietar, fiind lipsit de relevanță faptul că naționalizarea imobilului nu s-a reflectat în evidența de carte funciară. În consecință, instanța de casare a statuat că, dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluarea de la o persoană care nu era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul său să fi fost înscris în canea funciară, are un atare caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii speciale susmenționată".

Aceaste statuări ale instanței de casare ce vizează situația juridica a imobilului din litigiu în ceea ce privește nr. top ZZ, reprezintă dezlegări de drept, astfel că acest aspect, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu mai paote constitui obiect al unei noi analize nici măcar în această fază procesuală, cu atât mai mult cu cât prin aceeași decizie de casare s-a mai statuat că „în soluționarea cauzei de față nu se poate face abstracție de datele sale factuale și de actualul context legislativ care, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (art. 480 C. civ., Decretul nr. 115/1938) privind restituirea/retrocedarea bunului litigios".

Or, față de dezlegările date problemelor de drept, ce vizează atât situația juridică a bunului în litigiu, (construcție din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în C.F. nr. YY sub nr. ZZ) ce a făcut obiectul naționalizării, (fiind ocupat după data naționalizării de către chiriași ai statului, care încă din anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă), cât și incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a faptului că aceeași instanță de casare a constatat că în cauză nu prezintă relevanță nici pretinsele efecte ale sentinței civile nr. 3469 din 27 iulie 2006 a Judecătoriei Sibiu, nefiind operante regulile specifice modului de soluționare a unei acțiuni în revendicare de drept comun, instanța în rejudecare avea obligația impusă prin dispozițiile art. 315 C. proc. civ., de a se conforma atât statuărilor cât și problemelor de drept dezlegate de instanța de casare, motiv pentru care, sunt nu numai nefondate, clar și fără suport juridic susținerile recurenților în sensul că prin decizia de casare nu ar fi fost dezlegate probleme de drept.

Nefondate sunt și susținerile recurenților legate greșita admitere a cererii reeonvenționale în ceea ce privește constatarea preluării imobilului de către Statui Român, motivat de faptul că în prezentul litigiu statul nu are calitate departe, în condițiile în care instanța de casare a statuat cu putere obligatorie pentru judecătorii fondului, faptul că imobilul din litigiu a făcut obiectul naționalizării „de facto" fiind lipsit de relevanță faptul că naționalizarea imobilului nu s-a reflectat în evidența de carte funciară.

Din perspectiva celor expuse, a faptului că prin decizia de casare s-a mai statuat cu aceeași putere obligatorie că „Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat, că prin decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J., secțiile unite, în recurs în interesul legii, s-a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului imobil litigios, (cu excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași) în mod legal instanța de apel în rejudecare a examinat cauza prin prisma chestiunilor de drept deja dezlegate prin decizia de casare.

Nefondate sunt și susținerile recurenților legate de faptul că decizia de casare nu ar fi operat față de pârâții J., I., N. și O., ce nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 54/12 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, că față de acești pârâți decizia sus evocată ar fi intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care Î.C.C.J. prin decizia civilă nr. 1302/2014, a dispus casarea integrală a deciziei instanței de apel, precum și a sentinței civile nr. 1/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, casare determinată de faptul că instanțele anterioare „au procedat la soluționarea pricinii prin reținerea greșită a situației juridice a bunului litigios cu consecința aplicării unor dispoziții legale, ce nu erau incidente în cauză”.

Or, în condițiile casării integrale atât a deciziei civile nr. 54 din 12 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, cât și a sentinței civile nr. 1/2013 a Tribunalului Sibiu, față de dispozițiile exprese și imperative cuprinse în art. 311 C. proc. civ., aceste hotărâri „nu mai au nici o putere" în cauza pendinte, cu atât mai mult cu cât prin decizia de casare prin problemele de drept dezlegate, s-a statuat cu putere obligatorie atât cadrul procesual, natura și situația juridică a imobilului din litigiu ce vizează nr. top. ZZ, cât și dispozițiile legale incidente în cauză.

Ca atare, față de motivul determinant al casării cu trimitere spre rejudecare, (ce rezultă fără posibilitate de echivoc din decizia de casare și anume că „instanțele anterioare au procedat la soluționarea pricinii prin reținerea greșită a situației juridice a bunului litigios cu consecința aplicării unor dispoziții legale, ce nu erau incidente în cauză") sunt nefondate și susținerile recurenților legat de faptul că decizia nr. 1302/2014 pronunțată de Î.C.C.J., ar reprezenta doar o casare parțială a hotărârilor anterioare.

Din această perspectivă în mod legal instanța de apel a avut în vedere incidența dispozițiilor art. 48 C. proc. civ. potrivit cărora „dacă prin natura raportului juridic, sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți", motiv pentru care susținerile recurenților legate de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 54/2014, față de pârâții J., I., N. și O. ce nu au declarat recurs împotriva acesteia, nu pot fi primite.

Nefondate sunt și susținerile recurenților ce vizează existența a două hotărâri contradictorii respectiv sentința civilă nr. 3469 din 27 iulie 2006 a Judecătoriei Sibiu, și decizia de casare nr. 1302/2014 a Î.C.C.J., în condițiile în care instanța de casare a statuat cu putere obligatorie că, „în cauză nu prezintă relevanță nici pretinsele efecte ale sentinței civile nr. 3469 din 27 iulie 2006 a Judecătoriei Sibiu, nefiind operante regulile specifice modului de soluționare a unei acțiuni în revendicare de drept comun".

Față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care prevăd expres și imperativ că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt nefondate criticile pârâtului U., legate atât de interpretarea eronată a instanței de casare în ceea ce privește naționalizarea în fapt a imobilului în litigiu și respectiv preluarea lui de către stat, cât și cele legate de faptul că nu au fost analizate contractele de vânzare cumpărare în ceea ce privește respectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii lor.

Astfel, în raport statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, obligatorii pentru judecătorii fondului, Înalta Curte constată că, în mod legal și corect instanța de apel a reținut că dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, sunt prioritare potrivit principiului de drept „specialia generalibus derogant", situație în care după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge la promovarea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun în condițiile art. 480 C. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o amplă analiză a cauzei atât prin raportare atât la decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Î.C.C.J., cât și la dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și respectiv la noțiunea de „bun actual" în accepțiunea instanței europene cuprinsă în Hotărârea C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României.

Din perspectiva celor expuse, cum susținerile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurentul-pârât U.

În temeiul art. 277 C. proc. civ., recurenții urmează a fi obligați în solidar, să plătească cheltuieli de judecată: intimatei-pârâte F. suma de 800 RON, intimatei-pârâte M. suma de 200 RON, intimaților-pârâți D. și E. suma de 750 RON, intimaților-pârâți N. și O. suma de 2000 RON, intimatului-pârât R. suma de 2600 RON, intimatei-pârâte MM. suma de 1300 RON și intimaților-pârâți K. și Q. suma de 1300 RON, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantâ A. și de recurentul-pârât U. împotriva deciziei nr. 1328 din 23 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția l civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenți, în solidar, să plătească cheltuieli de judecată: intimatei-pârâte F. suma de 800 RON, intimatei-pârâte M. suma de 200 RON, intimaților-pârâți D. și E. suma de 750 RON, intimaților-pârâți N. și O. suma de 2000 RON, intimatului-pârât R. suma de 2600 RON, intimatei-pârâte MM. suma de 1300 RON și intimaților-pârâți K. și Q. suma de 1300 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 31 mai 2016.