Judicial resolution of a PHARE grant contract for failure to submit final report and incomplete certification objectives

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de la data de 21 august 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a comercială, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.R.L., constatarea intervenirii rezoluţiunii contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321 încheiat cu pârâta, şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 21.124 euro fonduri PHARE şi 54,06 euro comisioane bancare, reprezentând suma virată cu titlu de finanţare nerambursabilă în baza contractului de grant RO 0007.02.02.0321, solicitată ca urmare a rezoluţiunii acestui contract şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, obligarea pârâtei la plata dobânzii de întârziere în cuantum de 3.176,95 euro, calculată conform art. 18 alin. 3 din Condiţiile Generale, plătibilă la data expirării termenului de plată şi până la achitarea în întregime a debitului, dobândă calculată pentru perioada 29.04.2005-11.08.2009.

2. Hotărârile de declinare a competenţei

Prin Încheierea de şedinţă de la 22 ianuarie 2010, Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a comercială a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, reţinând că actul ce face obiectul capătului principal de cerere, respectiv contractul de grant, este asimilat actelor administrative.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia de contencios administrativ la data de 26 mai 2010.

Prin Sentinţa civilă nr.553 din 11 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, reţinând, în esenţă, calitatea de autoritate publică centrală a reclamantului Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei şi, în temeiul art.10 din Legea nr.554/2010, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

3. Hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare

3.1. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 1 martie 2011, sub nr.25826/3/2010.

Prin sentinţa civilă nr.5075 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa nr.5783 din 14.09.2007 pronunţată în dosarul nr.11950/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Împotriva sentinţei nr.5075 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.

Prin decizia nr.4183 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, a casat Sentinţa nr.5075 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că, în condiţiile în care cauza aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a fost soluţionată pe temeiul excepţiei prematurităţii cererii, nu se opune autoritatea de lucru judecat fondului litigiului de faţă, bazat pe un alt temei juridic.

3.2. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr.25826 /3/2010*.

Prin sentinţa civilă nr.746 din 19 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva sentinţei nr. 746 din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Prin decizia civilă nr.4587 din 2 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a casat sentinţa civilă nr.746 din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că acţiunea nu este prescrisă.

4. Hotărârea instanţei de fond, ce formează obiectul recursului

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr.25826/3/2010.

Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr.3459 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- admite în parte acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.R.L. şi intervenienta Agenţia pentru Dezvoltare Regională a Regiunii de Dezvoltare Sud Est Brăila;

- constată intervenită rezoluţiunea contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321;

- obligă pârâta la restituirea echivalentului în lei al sumelor de 21.124 Euro, reprezentând avans, şi 54.06 euro reprezentând comisioane bancare, în termen de 30 de zile de la data pronunţării, sub sancţiunea plăţii dobânzilor de întârziere calculate conform art. 18 alin. 3 din condiţii generale ale contractului de grant.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:

Între Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în calitate de autoritate contractantă, Agenţia de Dezvoltare Regională Sud Est, în calitate de autoritate de implementare, şi S.C. „A” S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de grant RO 0007.02.02.03, având ca obiect acordarea unei subvenţii în vederea implementării proiectului „Realizarea, implementarea şi certificarea sistemelor de management al calităţii ISO 9000 şi a sistemelor de management al mediului ISO 14000”.

Contractul a fost încheiat la data de 28.11.2002, cu o perioadă de implementare de 11 luni. Data de începere a proiectului este, conform art.2 alin.1 din condiţiile speciale ale contractului, prima zi a lunii imediat următoare virării avansului.

Valoarea totală a proiectului era de 88.017 euro, din care Autoritatea Contractantă contribuia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. 2 din condiţiile speciale ale contractului de grant, cu 52.810 euro, echivalentul a 60%, restul reprezentând contribuţia proprie a pârâtei.

Conform art. 4 din condiţii speciale, plăţile se fac în conformitate cu prevederile art. 15 ale Anexei II - Condiţii Generale.

Din opţiunile menţionate la art. 15 alin. 1 din condiţii generale, se aplică opţiunea I.

Conform art. 15 alin. 1 din condiţii generale, opţiunea I se referă la proiectele a căror durată nu depăşeşte 12 luni sau a căror finanţare de către autoritatea contractantă este mai mică de 100.00 de euro, şi presupune efectuarea unei plăţi a avansului de 80% din suma menţionată la art. 3 alin. 2 al Condiţii Speciale minus rezerva pentru cheltuieli neprevăzute, care se va plăti în termen de 60 de zile de la primirea de către autoritatea contractantă a următoarelor documente: contractul semnat de cele două părţi, o cerere de plată conform modelului din Anexa V şi o garanţie financiară în condiţiile art. 15 alin. 4 (în speţă, această din urmă cerinţă nu este necesară).

Contractul a fost semnat în noiembrie 2002, cererea de plată a avansului a fost depusă la 03.12.2002 şi a fost aprobată la 12.03.2003.

Beneficiarul a primit avansul la 21.03.2003.

Durata de execuţie a proiectului s-a întins pe perioada 01.04.2003-01.03.2004.

Curtea de apel a constatat că cererea de constatare a intervenirii rezoluţiunii Contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, este fondată şi nu pot fi primite argumentele pârâtei referitoare la culpa reclamantei în aprobarea cu întârziere a avansului.

În primul rând, cererea de înlocuire a societăţii S.C. „B” S.A. cu S.C. „C” S.R.L. a fost depusă anterior formulării cererii de plată a avansului, la data de 26.11.2002, fiind motivată de faptul că S.C. „B” S.A. nu mai întruneşte condiţiile de eligibilitate.

Presupunând că pârâta s-a aflat, la data formulării cererii de prelungire a duratei de implementare a contractului şi la data formulării întâmpinării, în eroare cu privire la denumirea societăţii cu care a fost înlocuit un beneficiar care a renunţat (din actele dosarului rezultă că pârâta a formulat o cerere la 07.04.2003 prin care a solicitat înlocuirea S.C. „D” Services S.R.L., care a renunţat, cu S.C. „E” S.A. Constanţa, Curtea de apel a reţinut că pârâta nu a făcut nicio dovadă cu privire la legătura dintre manifestarea de voinţă a S.C. „D” Services S.R.L. şi plata avansului la trei luni de la formularea cererii de plată, cu depăşirea termenul contractual de 60 de zile.

Pe de altă parte, cererea de prelungire a termenului de finalizare a proiectului a fost depusă la 29.02.2004, în condiţiile în care termenul expira la 01.03.2004, iar potrivit contractului, beneficiarul avea obligaţia să o depună cu minim 30 de zile înainte, conform art. 9 alin. 1 paragraful al doilea din condiţii generale.

Conform art. 12 alin. 1 teza a doua din condiţii generale, „Beneficiarul poate solicita cu cel puţin o lună de zile înainte de terminarea duratei de executare a proiectului, prelungirea acesteia. Solicitarea trebuie însoţită de toate dovezile necesare evaluării acesteia”.

Curtea de apel a reţinut şi faptul că pârâta nu a formulat vreo contestaţie împotriva refuzului de prelungire a duratei de implementare a contractului, în termenele şi condiţiile reglementate de Legea nr. 554/2004.

Actul administrativ asimilat, respectiv refuzul de aprobare a încheierii actului adiţional, putea fi contestat de către beneficiar în contencios administrativ, acesta nejustificând pasivitatea pârâtei în îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Pârâta a fost încunoştinţată cu privire la obligaţia de a depune raportul final, prin adresa A.D.R. nr.2557/11.05.2004 şi adresa A.D.R. din 13.08.2004, iar raportul nu se depune numai în vederea primirii sumei finale. Astfel, conform contractului, consecinţa nedepunerii în termenul prevăzut nu este doar neplata ultimei tranşe. Conform art.2 (3) din condiţii generale, „raportul final trebuie să conţină o descriere detaliată a condiţiilor în care a fost realizat proiectul, informaţii asupra măsurilor luate pentru identificarea CE ca sursă a finanţării şi asupra elementelor care să permită evaluarea impactului Proiectului, un decont final al tuturor costurilor eligibile ale Operaţiunii, plus o recapitulaţie completă a veniturilor şi a cheltuielilor proiectului precum şi a plăţilor primite”.

Conform art. 2 alin. (4), raportul final se depune în termen de trei luni de la terminarea duratei de desfăşurare definită la art. 2 din Condiţii Speciale (în speţă, perioada de implementare s-a întins până la 01.03.2004) iar, potrivit art. 2 alin. (6), „Dacă Beneficiarul nu furnizează Autorităţii Contractante un raport final în termenul prevăzut de art. 2(4) şi nu furnizează o explicaţie scrisă acceptabilă şi suficientă asupra motivelor care l-au împiedicat să-şi îndeplinească această obligaţie, Autoritatea Contractantă poate rezilia Contractul conform primul alineat al art. 11 (3) şi poarte recupera sumele deja plătite Beneficiarului”.

Or, din actele dosarului rezultă că pârâta a înaintat raportarea finală după cinci ani, la 25.03.2009, cu depăşirea nejustificată a termenului prevăzut în contract.

Curtea de apel a constatat că, în speţă, operează rezoluţiunea (judiciară), cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, şi nu rezilierea (cu consecinţa încetării contractului pentru viitor). Plata subvenţiei în tranşe - avans, plată intermediară şi plată finală - nu transformă contractul de finanţare într-unul cu executare succesivă.

Obligaţia de a depune raportul final nu era doar o condiţie pentru primirea tranşei finale, ci şi pentru justificarea avansului, de esenţă fiind îndeplinirea obiectivelor contractuale.

Or, obiectivele finale nu au fost realizate în integralitate. Din raportarea financiară finală întocmită la 25 martie 2009 rezultă că nu a fost realizată certificarea sistemelor de management al calităţii pentru două dintre cele cinci societăţi beneficiare ale proiectului.

Societatea beneficiară a fost încunoştinţată cu privire la desfiinţarea contractului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, pârâta formulând la data de 17.03.2005 cererea prin care aduce la cunoştinţa reclamantului şi a intervenientei că majoritatea etapelor proiectului au fost realizate, că mai trebuie doar auditul de certificare, faptul că respinge decizia de reziliere a contractului şi că rezilierea trebuie cerută în faţa instanţei, conform Codului Civil.

Argumentele care privesc neîndeplinirea condiţiilor de operare a rezoluţiunii convenţionale, conform pactului comisoriu prevăzut la art. 11 alin. (3) din contract, nu pot fi reţinute. În speţă s-a reţinut, prin decizia de casare nr.4183 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, că nu poate fi împiedicată „introducerea unei noi acţiuni, bazată pe un alt temei juridic”.

Astfel cum a arătat reclamanta prin cererea de recurs formulată în dosarul nr.25826/3/2010, acţiunea de faţă se întemeiază pe dispoziţiile art. 1020- 1021 din Codul civil, iar nu pe dispoziţiile art. 11 alin. 3 din Contractul de grant, care cuprindeau un pact comisoriu de grad 3 ce ducea la desfiinţarea de plin drept a contractului.

În ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii de întârziere calculată conform art. 18 alin. 3 din Condiţii Generale, Curtea de apel a constatat că nu este întemeiată, reţinând că dispoziţiile menţionate anterior prevăd obligaţia de plată a dobânzii în cazul în care beneficiarul nu plăteşte în termenul fixat de Autoritatea Contractantă sumele solicitate la restituire, în cazul în care Autoritatea Contractantă a dispus rezilierea contractului, în conformitate cu art. 11 alin. (3), iar, în speţă, rezoluţiunea este una judiciară, instanţa constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi intervenirea rezoluţiunii. Ca efect al acesteia, instanţa a dispus în sarcina pârâtei obligaţia de restituire a echivalentului în lei al sumelor de 21.124 Euro, reprezentând avans, şi 54.06 euro reprezentând comisioane bancare, stabilind un termen de 30 de zile de la data pronunţării, pentru executarea obligaţiei, sub sancţiunea plăţii dobânzilor de întârziere, calculate conform art. 18 alin. 3 din condiţiile generale ale contractului.

5. Recursul declarat de pârâta Societatea „A” S.R.L.

Împotriva Sentinţei civile nr.3459 din 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Societatea „A” S.R.L., solicitând modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii reclamantului, ca nefondată.

În motivare arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, fiind incorect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente, iar circumstanţele relevante pentru soluţionarea corectă a cauzei fiind incorect apreciate şi, respectiv, constatate judiciar.

Astfel, având în vedere că cererea reclamantului a avut ca obiect rezoluţiunea judiciară a contractului, întemeiată pe art. 1020-1021 Cod civil, admiterea cererii impunea identificarea unei neexecutări a contractului de către recurenta-pârâtă, suficient de importantă şi imputabilă exclusiv acesteia ca şi a punerii în întârziere, acestea fiind condiţiile pentru rezoluţiunea judiciară.

Contractul de grant este supus Codului civil române în vigoare la data încheierii lui, nefiind aplicabile prevederile OG nr. 79/2003, care a intrat în vigoare ulterior şi care vizează controlul şi recuperarea fondurilor comunitare.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii, prima instanţă a ignorat împrejurarea că la data de 17.03.2005 pârâta a contestat eficienţa juridică a înştiinţării cu aceeaşi dată referitoare la desfiinţarea contractului, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către beneficiara finanţării. A arătat cu acel prilej că se impunea aprobarea prelungirii termenului de implementare necesar parcurgerii ultimei etape, respectiv cea a auditului de certificare. Societatea pârâtă a comunicat reclamantului explicaţii scrise suficiente privind situaţia financiară şi descrierea detaliată a condiţiilor în care a fost realizat proiectul.

Dat fiind că reclamantul nu şi-a exercitat dreptul la rezoluţiune bazat pe pactul comisoriu prevăzut la art. 11 alin.3 din contract, depunerea raportului final putea avea loc oricând, chiar şi în timpul procesului. Or, acesta a fost depus cu 5 luni anterior formulării cererii de chemare în judecată, aşa încât este nejustificată rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neîndeplinirea acestei obligaţii care a fost executată fără contestare din partea reclamantului.

Pe de altă parte, neîndeplinirea obligaţiilor de către societatea pârâtă se impunea a fi examinată în raport de toate împrejurările cauzei. Astfel, cererea de rezoluţiune nu poate fi primită dacă cel care solicită rezoluţiunea nu şi-a executat propriile obligaţii contractuale. Este cazul autorităţii contractante care s-a retras de facto din contract, având o conduită culpabilă constând în întârzierea în plata avansului, refuzul nejustificat de plată a tranşei intermediare, întârzierea înregistrării actelor adiţionale de prelungire a perioadei de implementare a contractului convenită cu autoritatea de implementare.

Deşi contractul de finanţare a fost semnat la 28.11.2002, autoritatea contractantă a virat avansul abia la 21.03.2003, încălcând prevederile art. 7 alin.2 şi 5 din contract, conform cărora avansul urma a fi plătit în 60 de zile de la primirea de către autoritatea contractantă a contractului semnat de ambele părţi. În raport de întârzierea şi incertitudinea creată de neplata la termen a avansului una dintre firmele ţintă („D” Services SRL) a renunţat să participe la proiect, devenind necesară înlocuirea ei cu „C” SRL. Noua firmă ţintă a avut un număr mai mare de angajaţi iar specificul activităţii – lichidare judiciară a presupus îmbinarea cerinţelor legale specifice unei astfel de firme cu cele impuse de standardul ISO 9000.

Autoritatea contractantă nu a achitat tranşa intermediară de plată cerută la 16.02.2004, pentru trimestrul IV de implementare, în condiţiile art. 4 pct.2 din condiţiile speciale ale contractului. Deşi cererea a fost trimisă în termen (17.02.2004), răspunsul autorităţii contractante cuprins în adresa nr. 1387/11.03.2004 a ADR Brăila a fost negativ şi nemotivat.

Realizarea în termen a proiectului a fost imposibilă obiectiv, din motive independente de voinţa pârâtei.

Prima instanţă a stabilit incorect că pârâta ar fi depus cererea de prelungire a termenului de finalizare a proiectului la data de 29.02.2004, peste termenul prevăzut în contract în acest sens. În realitate adresa din 29.02.2004 este una de revenire asupra cererii de prelungire a contractului. Adresa transmisă de ADR Sud Est Brăila nr. 1117/03.02.2004 prin care s-a înaintat Ministerului Integrării Europene spre aprobare actul adiţional privind extinderea perioadei de implementare a proiectului de la 11 luni la 12 luni este o dovadă certă că pârâta a depus solicitarea de extindere a perioadei de implementare în termenul prevăzut de contract. Faptul că la minister această adresă a fost înregistrată abia la data de 5.03.2014 nu este imputabil societăţii pârâte.

Pârâta a furnizat explicaţii satisfăcătoare, în accepţiunea art. 11 alin.3 din anexa 2 la contract, care impuneau extinderea perioadei de implementare, informând ambele autorităţi cu privire la împrejurările care au condus la întârzierea perioadei de implementare, împrejurări care s-au referit la situaţiile particulare ale societăţilor ţintă. Prelungirea cu o lună a termenului de implementare a fost convenită cu autoritatea de implementare, care a redactat actul adiţional necesar, prevăzut de contract. Însă, autoritatea contractantă, reclamantă în cauza de faţă, a comunicat că a fost depăşită data limită de 28.02.2004, data de terminare a proiectului. Cauzele pentru care actul adiţional s-a înregistrat la autoritatea contractantă cu o întârziere de mai mult de o lună nu sunt cunoscute şi nici nu pot fi imputate societăţii pârâte.

Prima instanţă a dispus restituirea sumei încasate cu titlu de avans fără să fie îndeplinită condiţia legală ca această sumă să fi fost plătită necuvenit, în accepţiunea OG nr. 79/2003, act normativ invocat în decizia de casare. Prima instanţă nu a analizat caracterul necuvenit al sumei în condiţiile în care legea specială se abate de la efectul de drept comun al rezoluţiunii, excluzând aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară (care a avut loc prin sentinţa recurată). Proporţia în care proiectul a fost implementat exclude caracterul necuvenit al sumei încasate cu titlu de avans. Sentinţa nu a avut în vedere că, în conformitate cu prevederile de plată pentru proiectele din cadrul programului PHARE 2000 Coeziune economică şi socială RO 0007.02, depunerea raportării finale avea drept scop plata de către autoritate a tranşei finale, pe care societatea pârâtă nu a mai solicitat-o. Autoritatea contractantă a achitat un avans de 758.182,608 lei în vreme ce costul implementării proiectului a fost de 1.235.835,501 lei, diferenţa reprezentând contribuţia proprie a pârâtei.

Aplicarea sancţiunii dobânzilor de întârziere calculate conform mart.18 alin.3 din condiţiile generale ale contractului este contrazisă de considerentele sentinţei care exclud aplicarea acestor dispoziţii contractuale în cazul rezoluţiunii judiciare.

În altă ordine de idei, măsura obligării la plata dobânzilor de întârziere în termen de 30 de zile de la data pronunţării încalcă prevederile art. 6 din Convenţia EDO, câtă vreme sentinţa a fost comunicată la 29.01.2016, cu mult peste termenul de 30 de zile de la pronunţare (22.12.2015). Curgerea dobânzilor înaintea comunicări actului jurisdicţional care a instituit sancţiunea nu satisface exigenţele principiilor fundamentale ale dreptului şi este contrară prevederilor OG nr. 79/2003 care se referă la sume necuvenite încasate.

6. Apărările intimaţilor

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că recurenta-pârâtă nu a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectiv pe aceea de a depune raportul final, însoţit de documentaţia necesară, până la data de 1.06.2004 şi de a obţine certificările la care s-a angajat, respectiv de a atinge scopul proiectului. Prin adresa nr. 2557/11.05.204 i s-a adus la cunoştinţă recurentei data limită de depunere a raportului final şi documentaţia care trebuia anexată iar prin adresa nr. 4704/13.08.2004 a fost notificată să depună raportul în 3 zile. Recurenta nu a prezentat nicio explicaţie cu privire la neîndeplinirea acestei obligaţii. Împrejurarea că şi-a îndeplinit o parte din obligaţii (depunerea raportărilor finale cu 5 luni înainte de formularea cererii) nu poate avea nici un efect în cauză şi nu poate întoarce măsura rezoluţiunii deja decisă. Raportul final a fost depus în martie 2009, la mai bine de 5 ani de la data la care obligaţia trebuia îndeplinită, dată la care programul era demult încheiat, iar raportările la UE erau efectuate, astfel încât nu se putea pune problema primirii şi analizării acestui raport.

Prima instanţă a tratat corect, înlăturând motivat, toate apărările pârâtei privitoare la neîndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii.

Cât priveşte critica conform căreia sentinţa nu a analizat caracterul necuvenit al sumelor încasate şi nici proporţia în care proiectul a fost implementat, aceasta este nefondată, finanţarea fiind acordată pentru atingerea scopului finit. Faptul că recurenta a realizat anumite activităţi prealabile obţinerii certificărilor dar nu a obţinut certificarea respectivă nu o îndreptăţeşte la plata vreunei sume de bani. Chiar din raportarea finală întocmită în martie 2009 rezultă că nu a fost realizată certificarea sistemelor de management al calităţii pentru două dintre cele cinci societăţi beneficiare ale proiectului.

Prin întâmpinare, intimata intervenientă solicită respingerea recursului, ca nefondat. Arată că recurenta-pârâtă ştia că termenul de finalizare a implementării proiectului era 1.03.2004 şi a depus cererea de prelungire a perioadei limită abia în data de 29.02.2004, cu nerespectarea clauzelor contractuale.

În calitate de beneficiară a contractului de grant s-a obligat să susţină şi să deruleze operaţiunile pe răspundere proprie, împrejurare care face nerelevante susţinerile referitoare la primirea cu întârziere a avansului sau retragerea unei firme ţintă din cadrul proiectului.

De asemenea, intimata arată că raportarea finală a fost însoţită de o documentaţie aferentă incompletă. Pârâtei i s-a arătat că nedepunerea înscrisurilor cerute expres prin adresele nr. 2557/11.05.2004 şi 4704/13.08.2004 conduce la rezoluţiunea contractului şi restituirea integrală a avansului primit, conform art. 11 alin.3 din condiţiile generale aplicabile contractelor de grant.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.

7. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

7.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta susţine fără temei că prima instanţă a hotărât rezoluţiunea contractului de grant fără să fie îndeplinite condiţiile rezoluţiunii judiciare, configurate de doctrina şi jurisprudenţa referitoare la aplicarea art. 1020-1021 din vechiul Cod civil.

Astfel, cât priveşte identificarea unei neexecutări a contractului suficient de importantă şi imputabilă exclusiv societăţii pârâte recurente, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit corect existenţa acestei neexecutări care se concretizează în două aspecte:

- recurenta-pârâtă nu a depus raportul final referitor la proiectul finanţat prin contractul de grant în termenul de 3 luni de la terminarea duratei de implementare, respectiv până la data de 1.06.2004; recurenta nu contestată această împrejurare dar arată că raportarea finală a fost depusă la 25.03.2009 şi că, dat fiind caracterul judiciar al rezoluţiunii, prima instanţă ar fi trebuit să constate că obligaţia era executată la data analizării îndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii; aceste susţineri vor fi înlăturate întrucât, în privinţa obligaţiei depunerii raportului final, autoritatea contractantă a pus în întârziere societatea pârâtă, conform prevederilor art. 11 alin. 3 din condiţiile generale aplicabile contractelor de grant, adresându-i notificarea înregistrată sub nr. 4704/13.08.2004, prin care i-a cerut să depună raportul final compus din raportul tehnic, raportul financiar şi dosarele de achiziţie în termen de 3 zile de la notificare, sub sancţiunea rezoluţiunii contractului; depunerea raportului final cu o întârziere de aproape 5 ani nu poate fi considerată executare a obligaţiei asumate prin contractul de grant, date fiind neîndeplinirea obligaţiei contractuale conform punerii în întârziere, precum şi specificul contractului (programul de finanţare era demult încheiat, iar raportările la UE erau efectuate);

- neîndeplinirea în integralitate de către recurenta-pârâtă a obiectivelor finale asumate prin contractul de grant, respectiv nerealizarea certificării sistemelor de management al calităţii pentru două dintre cele cinci societăţi beneficiare ale proiectului (obligaţie rămasă neîndeplinită); în privinţa acestei obligaţii neîndeplinite, formularea cererii de chemare în judecată reprezintă punere în întârziere.

Cele două obligaţii neexecutate sunt obligaţiile principale asumate de către beneficiara contractului de grant.

Recurenta-pârâtă se referă la împrejurările neîndeplinirii acestor obligaţii, respectiv la conduita autorităţii contractante - Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice – care nu şi-ar fi executat, la rândul său, obligaţiile contractuale, situaţie în care cererea de rezoluţiune nu putea fi primită.

Prima obligaţie invocată a nu fi fost îndeplinită conform contractului de către autoritatea contractantă se referă la virarea avansului abia la 21.03.2003, cu încălcarea prevederilor art. 7 alin.2 şi 5 din contract, referitoare la procedurile de plată. Deşi se referă la prevederile contractuale menţionate, recurenta-pârâtă raportează neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a avansului la data semnării contractului, în loc de data primirii de către autoritatea contractantă a contractului semnat de ambele părţi, cum prevede contractul. Chiar şi în ipoteza în care cele două date ar coincide, recurenta–pârâtă nu a demonstrat că plata avansului cu o pretinsă întârziere de aproape 4 luni ar fi una dintre cauzele neexecutării propriilor obligaţii. Astfel, pe de o parte, perioada de implementare a contractului de 11 luni a debutat după virarea avansului, respectiv la 1.04.2003, iar pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, pârâta nu a dovedit că renunţarea participării la proiect a uneia dintre firmele ţintă s-ar fi datorat întârzierii în plata avansului.

A doua obligaţie invocată a nu fi fost îndeplinită de către autoritatea contractantă priveşte neachitarea tranşei intermediare de plată, conform contractului. Această apărare este nou formulată în recurs. Recurenta afirmă că cererea pentru plata tranşei intermediare a fost adresată autorităţii contractante la data de 17.02.2004. În conformitate cu prevederile art. 7 pct.2.3 din condiţiile speciale ale contractului de grant, plata intermediară urma a fi făcută în termen de 60 de zile de la data înregistrării la autoritatea contractantă a cererii de plată. În speţă, refuzul autorităţii contractante de a plăti tranşa intermediară a fost exprimat prin adresa nr. 1327/11.03.2004 a ADR Sud Est Brăila, care a arătat că, dată fiind perioada de timp foarte scurtă rămasă până la finalizarea proiectului şi depunerea întârziată a documentaţiei aferente raportării intermediare (în vederea analizării şi transmiterii către autoritatea contractantă), sumele aferente tranşelor intermediară şi finală se pot cheltui în avans şi vor fi decontate în raportul final, care va fi însoţit de toate documentele justificative.

Era firesc ca autoritatea contractantă să aibă în vedere, la acel moment al derulării contractului de grant, faptul că recurenta-pârâtă nu a reuşit să implementeze proiectul în perioada de implementare de 11 luni încheiată la data de 1.03.2004, ca şi faptul că cererea de prelungire a perioadei de implementare a fost depusă la data de 29.02.2004, cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 12 alin.1 din condiţiile generale ale contractului de grant (de cel puţin o lună de zile înainte de terminarea duratei de executare a proiectului). Prin urmare, în termenul în care autoritatea avea dreptul să soluţioneze cererea de plată a tranşei intermediare, aceasta a constatat că proiectul nu a fost finalizat în perioada de implementare şi că cererea de prelungire nu a fost adresată în conformitate cu art. 12 alin.1 din condiţiile generale ale contractului de grant. O astfel de situaţie justifica refuzul de plată a tranşei intermediare.

În fine, cel de-al treilea aspect invocat ca fiind conduită culpabilă a autorităţii contractante de referă la refuzul de prelungire a perioadei de implementare în condiţiile în care, arată recurenta, cererea de prelungire a fost adresată în conformitate cu prevederile contractuale, de vreme ce aceasta a fost înaintată de către ADR Sud Est Brăila autorităţii contractante la 3.02.2004, cu adresa nr. 1117/3.02.2004. Din probatoriul administrat la fond şi în recurs rezultă cu certitudine că recurenta-pârâtă a formulat cererea de prelungire a perioadei de implementare la data de 29.02.2004 şi a înregistrat-o la ADR Sud Est Brăila sub nr.1103/2.03.2004 (filele 41, 44 dosar recurs), iar nu mai înainte, aşa cum susţine. Cât priveşte adresa nr. 1117, data emiterii acesteia este 2.03.2004 iar nu 3.02.2004. Această ultimă dată este menţionată greşit în cuprinsul adresei (care, în această privinţă, cuprinde o eroare materială). Aspectul rezultă cu prisosinţă din dovada de înregistrare a ieşirii adresei de la emitentă în 3.03.2004 (fila 43 dosar recurs) coroborată cu însăşi data cererii societăţii recurente, 29.02.2004.

Pe de altă parte, în mod corect instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a contestat refuzul de prelungire a duratei de implementare a contractului în termenele şi condiţiile reglementate de Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte critica referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a caracterului cuvenit/necuvenit al sumelor plătite în baza contractului de grant şi a proporţiei în care proiectul a fost implementat, Înalta Curte constată că, raportat la clauzele contractuale, nu se impunea o astfel de analiză. Contractul de grant încheiat între părţi este contract administrativ. El cuprinde clauze privind consecinţele neexecutării obligaţiilor de către beneficiara finanţării. Potrivit art. 11 alin. 3 şi art. 18 alin.2 raportate la art. 2 alin. 1, 2, 3 şi 6 din condiţiile generale, autoritatea contractantă are dreptul de a aprecia dacă se impune rezoluţiunea contractului, respectiv restituirea integrală sau parţială a sumelor deja plătite.

Societatea recurentă nu a depus raportul final şi nu a furnizat justificări cu privire la neîndeplinirea acestei obligaţii, nici urmare a punerii sale în întârziere prin adresa nr. 4704/13.08.2004. Prima instanţă a apreciat corect că obligaţia de a depune raportul final nu era doar o condiţie pentru primirea tranşei finale, ci şi pentru justificarea avansului, conform contractului părţilor.

În condiţiile în care beneficiara finanţării nu a îndeplinit cele două obligaţii principale asumate prin contractul de grant, între care cea referitoare la obţinerea certificărilor, parţial, dreptul de apreciere al autorităţii contractante, în sensul că se impune rezoluţiunea contractului şi restituirea integrală a finanţării acordate a fost exercitat în limitele reglementărilor legale şi contractuale aplicabile.

Referirea la OG nr. 79/2003 în decizia de casare nr. 4587/2.12.2014 a fost făcută în sprijinul calificării drept creanţă bugetară a sumei acordate cu titlu de finanţare şi nu constituie o dezlegare referitoare la fond, care să aibă caracter obligatoriu potrivit art. 315 alin.1 Cod procedură civilă. Rezoluţiunea unui contract de finanţare nu intră în domeniul de reglementare al OG nr. 79/2003.

Cât priveşte acordarea dobânzii calculate conform art. 18 alin.3 din condiţiile generale, Înalta Curte constată că nu există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii recurate, întrucât referirea la art. 18 alin.3 în dispozitivul hotărârii priveşte exclusiv modul de calcul al dobânzii, nu şi data de la care aceasta este datorată. Or, în considerente, prima instanţă a apreciat asupra inaplicabilităţii aceloraşi prevederi contractuale cât priveşte data de la care curg dobânzile.

Declararea rezoluţiunii prin sentinţa atacată, cu efectul stabilirii obligaţiei de restituire a finanţării primite, a atras şi aplicarea dobânzii conform clauzelor contractuale. Stabilirea termenului de la care acestea încep să curgă la 30 de zile de la pronunţare are caracterul unui beneficiu acordat părţii obligate la restituire, care, nu ar putea încălca exigenţele efectivităţii dreptului la tribunal, aşa cum susţine recurenta.

7.2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. „A” S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 3459 din 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.