Specificity of audiovisual licensing law over general contravention rules; individualization of administrative sanctions at statutory minimum

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, la data de 3 februarie 2014, reclamanta S.C. „A” Channel SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului să se constate nulitatea Deciziei nr.33/ 13.01.2014 emisă de pârât şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 10.000 lei, iar în subsidiar înlocuirea/ reducerea sancţiunii dispuse de pârât raportat la criteriile prevăzute de Legea nr.504/2002 şi Codul audiovizualului (Decizia nr.220/2011).

2. Hotărârea Curţii de apel

Prin Sentinţa nr. 1699 din data de 29 mai 2014 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. „A” Channel SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. „A” Channel SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin.1 pct. 5, 6 şi 8 Cod pr. civilă, a solicitat admiterea căii de atac şi casarea hotărârii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată:

• Instanţa de fond a încălcat principiile care guvernează procesul civil, anume principiul legalităţii, principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, întrucât nu a procedat la comunicarea cererii completatoare către pârât, cerere prin care se invocaseră noi motive de nelegalitate.

• Judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile imperative ale alin.3 al art.144 din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, având în vedere că autoritatea pârâtă nu a făcut o reală individualizare a sancţiunii aşa cum impune norma edictată chiar de autoritatea pârâtă.

• Instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile Legii nr.504/ 2002, atunci când a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile principiile care guvernează răspunderea contravenţională.

4. Apărările Consiliului Naţional al Audiovizualului

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24.03.2015, intimatul CNA a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării au fost redate pasaje din raportul de monitorizare cu privire la emisiunea din data de 29.11.2013, intimatul subliniind că, din modul de derulare a emisiunii rezultă că dl. X a folosit un limbaj jignitor la adresa dlui Y., intervenţia moderatoarei fiind una pur formală.

În aceeaşi şedinţă publică CNA a analizat şi raportul de monitorizare cu privire la emisiunea „B”, ediţia din 24.12.2013 şi a fost constatat că aceasta a fost difuzată cu încălcarea prevederilor art.47 alin.(2) din Codul Audiovizualului.

În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la necomunicarea cererii completatoare pe care a depuse-o la data de 29.05.2014, în mod corect instanţa de fond a apreciat că aceasta nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii iniţiale şi, pe cale de consecinţă, nu a fost necesară acordarea unui nou termen de judecată.

Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei de sancţionare, recurenta-reclamantă a fost sancţionată pentru o singură faptă şi anume aceea care priveşte nerespectarea protecţiei demnității umane, abaterea săvârşită de aceasta încadrându-se în norma invocată. Astfel, protecţia demnității umane este reglementată ca obligaţie în sarcina Consiliului în art.10 alin.(3) lit.e) din Legea audiovizualului.

5. Procedura derulată în recurs

Prin Încheierea pronunţată la data de 9.06.2016, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. „A” Channel SRL, conform punctului de vedere exprimat de raportor în sensul soluţionării căii de atac potrivit dispoziţiilor art.493 alin.(7) Cod procedură civilă.

Părţile nu au solicitat administrarea unor înscrisuri suplimentare şi nu au formulat concluzii scrise.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de casare invocate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune respingerea căii de atac pentru considerentele care urmează.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, în condiţiile art.93 alin.(3) din Legea audiovizualului nr.504/2002, Decizia nr.33/ 13.01.2014 emisă de CNA, prin care reclamanta, în calitate de titulară a licenței audiovizuale şi a deciziei de autorizare pentru postul de Televiziune „A”, a fost sancţionată cu o amendă de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art.40 alin.(2) şi (3), precum şi pentru cele ale art.47 alin.(2) din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Curtea de apel a analizat detaliat situaţia de fapt, aşa cum aceasta a rezultat din raportul de monitorizare al emisiunilor „C” – ediţia din data de 29.11.2013 şi „B” – ediţia din data de 24.12.2013, ajungând la concluzia că sancţiunea aplicată este legală.

Concluzia primei instanţe este corectă, fiind însuşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situaţia de fapt.

Prin recursul exercitat se susţine că cererea completatoare şi modificatoare transmisă la data de 20.05.2014, ce cuprindea noi motive de nelegalitate cu privire la Decizia CNA nr.33/ 13.01.2014 nu a fost comunicată părţii adverse pentru ca aceasta să poată formula întâmpinare, instanţa de fond încălcând în acest mod principiile legalităţii, contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond constată că cererea depusă de reclamantă la data de 18.02.2014, nu reprezintă o veritabilă cerere modificatoare prin care instanţa să fie investită cu noi capete de cerere. Aceasta cuprinde doar argumente suplimentare care, de altfel, au fost analizate detaliat de către judecătorul fondului, recurenta-reclamantă nefiind vătămată în aceste condiţii.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea disp. art.144 alin.3 din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual cu referire la individualizarea sancţiunii, instanţa o apreciază ca nefondată.

În condiţiile în care sancţiunea aplicată reclamantei de 10.000 lei este orientată spre minimum (art.91 alin.1 stabilind limitele între 5.000 lei – 100.000 lei), rezultă cu evidenţă că autoritatea pârâtă a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art.144 alin.3.

Împrejurarea că aceste criterii nu au fost menţionate expres în cuprinsul deciziei atacate este lipsită de relevanţă, având în vedere cuantumul amenzii aplicate care denotă, faptul că autoritatea pârâtă a dat eficienţă acestora.

De asemenea, teza recurentei-reclamante potrivit căreia în cauză sunt aplicabile dispoziţiile care reglementează răspunderea contravenţională a fost înlăturată în mod judicios de către instanţa de fond.

Faţă de dispoziţiile Legii nr.554/2004 şi luând în considerare natura juridică a deciziei emise de CNA şi anume, act administrativ de autoritate, ale cărui condiţii de formă şi fond sunt prevăzute de Legea audiovizualului, instanţa de control judiciar constată că deciziei atacate nu îi sunt aplicabile prevederile OG nr.2/2001.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa constantă consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Deciziile nr.4034/2014; nr.1989/2014; nr.3461/2015), Legea nr.504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general prevăzută de OG nr.2/2001 şi se aplică prioritar, în conformitate cu principiul care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant, nefiind necesară în acest sens o stipulare expresă în legea specială.

Natura specială, derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dreptul comun reprezentat de OG nr.2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenţei emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conţinutului şi a posibilităţii de contestare la instanţa de contencios administrativ.

În materie de sancţiuni contravenţionale, CNA emite decizii adoptate cu cvorum, aplicând criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute în art.90 alin.(4) din Legea nr.504/2002, lege specială, potrivit cărora „individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravențiile prevăzute de lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult 1 an”.

Prin urmare, decizia de sancţionare emisă de CNA nu este supusă dispoziţiilor art.10 alin.1 şi 2 din OG nr.2/2001, având în vedere că prin Decizia nr.33/ 13.01.2014 pârâtul a reţinut în sarcina reclamantei săvârşirea unei singure fapte contravenţionale, anume cea prevăzută de art.91 alin.1 din Legea nr.504/2002 şi, în consecinţă, nu avea obligaţia de a stabili două sancţiuni, aşa cum susţine recurenta.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei cu privire la înlăturarea de către judecătorul fondului a aplicabilității în cauză a prevederilor art.10 alin.(1) şi (2) din OG nr.2/2001, nefiind incident motivul de nulitate al deciziei rezultat din încălcarea acestor dispoziţii legale.

Concluzionând, în temeiul art.20 alin.(1) din Legea nr.554/2004 şi al art.496 Cod procedură civilă, va fi respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C. „A” Channel SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1699 din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2016.