Fiscal deductibility of transactions with inactive taxpayers under Article 11(12) and Article 21(4)(r) of the Fiscal Code

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 9 februarie 2012 sub nr.88/42/2012 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „A” SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Prahova, a formulat contestaţie împotrivi procesului-verbal nr.4549/ 16.06.2011, împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 8262/31.10.2011, a Raportului de inspecţie fiscală nr.F-PH 482/28.10.2011, a Deciziei di impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite d( inspecţia fiscală nr. F-PH 781/28.10.2011 şi a Procesului - verbal din data de 26.10.2011 înregistrat sub nr.8262/ 31.10.2011.

1.2. Pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Prahova-Activitatea de Inspecţie Fiscală, a formulat întâmpinare prin care a invocai excepţia lipsei de competenţă materială a instanţei, având în vedere dispoziţiile art.129 alin.11 coroborate cu art.172 şi 173 din Codul de procedură fiscală, competenţa materială aparţinând judecătoriei, în speţă Judecătoria Ploieşti.

1.3. Prin încheierea din 28 martie 2012, Curtea a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă, motivat de faptul că acţiunea promovată de reclamantă este formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ şi cum valoarea actelor contestate este de peste 500.000 lei (în prezent 1.000.000 lei potrivit modificării aduse Legii nr. 554/2004, prin Legea nr. 76/24.05.2012), competenţa materială aparţine în primă instanţă Curţii de Apel Ploieşti.

Totodată prin aceeaşi încheiere, s-a stabilit în sarcina reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 215 alin.(1) din Codul de procedură fiscală o cauţiune în cuantum de 1% din valoarea contestată, având în vedere cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin actele administrative fiscale şi totodată la solicitarea reclamantei s-a dispus administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză contabilă de specialitate fiscală.

1.4. Prin încheierea de şedinţă din 6 iunie 2012, s-a admis cererea de suspendare a actelor administrative fiscale constând în Procesul verbal nr.4549/ 16.06.2011, Dispoziţia nr. 8262/31.10.2011, Decizia de impunere F-PH 781/28.10.2011, Raportul de inspecţie fiscală nr.F-PH 482/ 28.10.2011 şi Procesul verbal nr. 8262/31.10.2011, până la soluţionarea pe fond a acţiunii de anulare.

1.5. Prin Sentinţa nr.119 din data de 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în part acţiunea formulată de reclamanta S.C. „A” SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publici Prahova -Activitatea De Inspecţie Fiscală, a anulat în parte Procesul-verbal nr.4549/ 16.06.2011, Dispoziţia nr. 8262/31.10.2011, Raportul de inspecţie fiscală nr.F-PH 482/ 28.10.2011, Procesul-verbal din 26 octombrie 2011 şi Decizia de impunere nr. F-PH 781/28.10.2011 şi a menţinut actele administrative fiscale şi obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 846.521 lei, compusă din: 202.786 lei impozit pe profit; 167.128 lei majorări şi penalităţi aferente; 260.651 TVA şi 215.956 lei accesorii aferente TVA şi a obligat pârâta la 5.504,3 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă proporţional cu pretenţiile admise.

1.6. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta S.C „A” SRL, cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

1.7. Prin Decizia nr.2684 din data de 6.06.2014 înalta Curte de Casaţie ş: Justiţie - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. „A” SRL şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva sentinţei nr. 119 din 15 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Cauza a fost reînregistrată la data de 08.10.2014 sub nr. 88/42/2012*.

1.8. Prin Sentinţa nr.20 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. „A” SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, a anulat în parte Decizia de impunere nr. FPH-781/28.10.2011 şi Decizia nr.1377/ 22.12.2011 şi a menţinut obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 846.522 lei, compusă din: 202.786 lei impozit pe profit, 167.128 lei majorări şi penalităţi aferente, 260.651 lei TVA, 215.956 lei accesorii aferente TVA, a respins în rest acţiunea, cu privire la: Procesul-verbal nr.4549/16.06.2011, Procesul verbal din 26.10.2011, RIF nr.F-PH 482/ 28.10.2011, Dispoziţia nr. 8262/31.10.2011, Decizia nr. 2/29.03.2012, a obligat pârâta la 11.502,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, proporţional cu pretenţiile admise.

Cu privire la situaţia partenerilor de afaceri ai reclamantei la data desfăşurării relaţiilor comerciale, s-a reţinut următoarele:

S.C. „B” Trans SRL, CUI 18495840, societatea reclamantă a desfăşurat o singură tranzacţie comercială în data de 29.07.2007, în timp ce aceasta era declarată inactivă din data de 17.10.2006, fiind publicată la poziţia nr. 351 din lista contribuabililor declaraţi inactivi prin Ordinul ANAF nr. 832/2006 din Monitorul Oficial nr. 850/17.10.2006.

Totodată, publicitatea stării contribuabilului declarat inactiv s-a făcut, astfel cum se menţionează la art.7 din Ordinul preşedintelui ANAF nr.575/ 21.07.2006 privind stabilirea condiţiilor şi declararea contribuabililor inactiv, şi pe pagina de internet www.mfinante.ro, la secţiunea „Informaţii contribuabili".

S.C. „C” SRL, C.U.I. 16867859, societatea reclamantă a desfăşurat două tranzacţii comerciale, în 22.09.2010 şi 23.09.2010, la mai mult de un an de la data la care a fost declarată contribuabil inactiv şi publicată pe site-ul ANAF, prin Ordinul ANAF nr. 1167/29.05.2009.

Astfel, în opinia instanţei, din punct de vedere al deductibilităţii fiscale, în conformitate cu prevederile art. 11 alin.(12) şi ale art. 21 alin.(4) lit.r) din Codul fiscal, tranzacţiile comerciale cu cele două societăţi de mai sus, nu au putut fi luate în considerare la calculul impozitului pe profit şi la deducerea TVA.

Curtea a reţinut că actele fiscale contestate au vizat impozitul pe profit pentru perioada ianuarie 2006 - martie 2011 şi taxa pe valoarea adăugată pentru perioada ianuarie 2006 - mai 2011, astfel încât situaţia SC „B” Trans SRL a fost analizată din punctul de vedere al datei relaţiilor comerciale raportat la legislaţia în vigoare la acel moment. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în cazul celor două tranzacţii comerciale desfăşurate cu S.C. „C” SRL, 22.09.2010 şi 23.09.2010.

Curtea a reţinut că potrivit art. 11 alin. (12) din Codul fiscal în forma în vigoare în perioada derulării tranzacţiilor comerciale în discuţie de către reclamantă, nu sunt luate în considerare de autorităţile fiscale tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Legea arată expres că procedura de declarare a contribuabililor inactivi va fi stabilită prin ordin, iar lista contribuabililor declaraţi inactivi va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I şi va fi adusă la cunoştinţă publică în conformitate cu cerinţele prevăzute prin ordin.

Astfel, a observat instanţa că în perioada în care au fost emise facturile în discuţie de către contribuabilul declarat inactiv S.C. „B” Trans SRL, legiuitorul prevedea publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei contribuabililor declaraţi inactivi fiind astfel evident îndeplinită formalitatea de publicitate susceptibilă să asigure aducerea la cunoştinţa tuturor persoanelor interesate, situaţia debitorilor declaraţi inactivi.

Ca atare, faţă de succesiunea modificărilor aduse art. 11, alin. (12) din Codul fiscal, rezultă că în perioada 2006 - 2010, formalitatea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, era cerută expres de lege, fiind îndeplinită în mod rezonabil forma de publicitate cea mai puternică pentru asigurarea cunoaşterii de către persoanele interesate a listei contribuabililor inactivi.

Astfel, în condiţiile în care reclamanta nu a manifestat diligentă şi a efectuat tranzacţii comerciale cu o societate inactivă, declarată astfel prin OPANAF nr. 832/2006 pentru aprobarea listei contribuabililor inactiv începând cu data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, nr.850/ 17.10.2006 nu este deductibilă la calculul venitului impozabil suma reprezentând marfa achiziţionată de la societatea inactivă la data cumpărării mărfi (S.C. „B” Trans SRL), astfel că în mod corect s-au stabilit în sarcina reclamante obligaţii fiscale suplimentare.

De asemenea, Curtea a reţinut că şi în cazul S.C. „C” SRL, reclamante a avut acelaşi comportament lipsit de diligentă, în sensul că această societate fusese declarată inactivă prin Ordinul ANAF nr.1167/ 29.05.2009 iar relaţiile comerciale au avut loc ulterior, la datele de 22.09.2010 şi 23.09.2010.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Deciziile nr.2781/2014, ş.a.

Prin urmare, s-a apreciat că din punctul de vedere al deductibilităţii fiscale, în conformitate cu prevederile art. 11 alin.(12)şi ale art. 21 alin.(4) lit.r) din Codul fiscal, tranzacţiile comerciale cu cele două societăţi comerciale nu pot fi luate în considerare la calculul impozitului pe profit şi la deducerea TVA.

În ceea ce priveşte rezoluția de scoatere de sub urmărire penală invocată de reclamantă, Curtea a arătat că nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât astfel cum rezultă din conţinutul ei, soluţia se bazează pe argumentul conform căruia din probele administrate a rezultat că învinuiții nu au înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni nereale, fiind atrasă, însă, răspunderea fiscală pentru cele trei facturi emise de cele două societăţi comerciale în discuţie.

De asemenea, nu prezintă relevanţă, pentru aspectele analizate, menţiunea din cuprinsul rezoluţiei referitoare la faptul că factura cu S.C. „B” Trans SRL este emisă în 2007, anterior ordinului ANAF din 2009. Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia aspectele analizate în cadrul dosarului penal nu au fost analizate de expert, întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, au fost avute în vedere la întocmirea lucrării de specialitate, expertul exprimându-şi punctul de vedere, iar pe de altă parte, astfel cum s-a menţionat anterior, ele nu prezintă relevanţă sub aspectul analizei ce face obiectul prezentei cauze.

Referitor la Declaraţia 394 privind pe S.C. „D” şi S.C. „E” Curtea a constatat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei. Astfel, din cuprinsul lucrării de specialitate rezultă pe de o parte, că aceasta a fost avută în vedere de expertul desemnat în cauză iar pe de altă parte, faptul că această Declaraţie (care este o declaraţie informativă privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional) a fost depusă la organul fiscal, nu înseamnă că acele cheltuieli la care se referă sunt deductibile fiscal şi că TVA poate fi dedusă fără a se demonstra îndeplinirea condiţiilor impuse de Codul fiscal.

În opinia instanţei, nemulţumirile reclamantei referitoare la modalitatea de răspuns la obiectivul nr. 3 al lucrării de specialitate nu sunt întemeiate întrucât activitatea de intermediere de tip comision se încadrează în sfera prestărilor de servicii astfel încât, pentru a fi deductibile aceste cheltuieli trebuie să existe justificare că a fost efectiv prestată de către reclamantă iar pentru deducerea de TVA aferentă acestor contracte de comision trebuie să dovedească faptul că acestea au fost executate şi privesc bunuri sau servicii destinate realizării operaţiunii taxabile.

În ceea ce priveşte Procesul-verbal nr. 4549/16.06.2011, Procesul-verbal din 26.10.2011, RIF nr. F-PH 482/28.10.2011, Curtea a reţinut că sunt acte premergătoare deciziei de impunere şi nu întrunesc cerinţele art.2 lit.c) din Legea nr. 554/2004, neîntrunind caracteristicile unui act administrativ şi nefiind susceptibile de contestare pe cale separată, acţiunea fiind respinsă pentru acest considerent.

În ceea ce priveşte Dispoziţia nr. 8262/31.10.2011, Curtea a reţinut că prin acest act s-a stabilit în sarcina reclamantei măsura declarării corecte prin Declaraţia rectificativă formular 394 a livrărilor/ prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional aferentă semestrelor I şi II 2007, 2008, 2009 şi 2010 datorită neconcordanțelor apărute împotriva acestei Dispoziţii de măsuri reclamanta a formulat contestaţie administrativă ce a fost soluţionată prin Decizia nr. 2/29.03.20012 în sensul respingerii.

Curtea a constatat că acest capăt de cerere este neîntemeiat şi a fost respins ca atare întrucât, pe de o parte, nu au fost aduse argumente/ susţineri referitoare la aspectele de nelegalitate ale acestei dispoziţii, iar pe de altă parte, astfel cum rezultă din actele dosarului, reclamanta şi-a însuşit măsura dispusă, comunicând organului fiscal prin Adresa nr.35/ 24.11.2011 aducerea la îndeplinire a acesteia.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr.20 din 27 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti au declarant recurs S.C. „A” SRL şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

2.1. În recursul formulat, reclamanta-recurentă S.C. „A” SRL Ploieşti a invocat ca temei legal prevederile art.304 pct.7, 8 şi 9 coroborate cu art.3041 din Codul de procedură civilă – 1865 şi a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- hotărârea instanţei de fond este nemotivată în raport cu art.6 par.1 din CEDO, care stabileşte obligaţia instanţei de a examina efectiv argumentele şi susţinerile părţilor;

- hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, concluziile expertului consilier X fiind ignorate la adoptarea soluţiei;

- instanţa de fond a ignorat rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova în Dosarul nr.1403/P/2011 cu privire la societatea comercială şi la administratorul acesteia dl. F.

În concluzie, societatea recurentă a solicitat admiterea ca urmare a nemotivării sentinţei, trimiterea cauzei pentru rejudecare şi efectuarea unui nou raport de expertiză de către 3 experţi, iar, în subsidiar, modificarea sentinţei şi admiterea integrală a acţiunii şi însuşirea concluziilor expertului consilier X, cu consecinţa anulării actelor administrative fiscale atacate.

2.2. În recursul formulat, GDRFP Ploieşti, invocând generic dispoziţiile art.3041 din Codul de procedură civilă – 1865 şi fără să se raporteze la vreunul dintre motivele de recurs reglementate la art.304 din Codul de procedură civilă – 1865, a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond nu a arătat care au fost consideraţiile pentru care a înlăturat apărările formulate de autoritatea fiscală;

- instanţa de fond s-a limitat să preia concluziile expertului cauzei, pronunţând astfel o soluţie netemeinică şi nelegală.

În concluzie, autoritatea fiscală recurentă a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii şi menţinerii actelor fiscale.

2.3. Societatea recurentă a depus întâmpinare la recursul formulat de către DGRFP Ploieşti prin care a susţinut că criticile autorităţii fiscale sunt neîntemeiate, hotărârea instanţei de fond fiind temeinic motivată şi că, pe de altă parte, instanţa de judecată are libertatea să selecteze şi/ sau să grupeze argumentele utile în soluţionarea cauzei.

În concluzie, societatea recurentă a solicitat respingerea recursului formulat de către DGRFP Ploieşti ca nefondat.

2.4. DGRFP Ploieşti nu a depus întâmpinare la recursul formulat de societatea reclamantă şi nici concluzii scrise, lipsind de la dezbaterea cauzei.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate

3.1. Recursurile formulate în cauză sunt nefondate, fiind respinse pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.1.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de societatea reclamantă

Referitor la criticile susţinute în raport cu motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă – 1865, instanţa de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.304 pct.7, o hotărâre poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, însă, în cauză, considerentele sentinţei atacate satisfac pe deplin cerinţele prevederilor art.261 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă – 1865, întrucât judecătorul fondului a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, ceea ce i-a permis recurentei-reclamante să critice soluţia în condiţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă – 1865, pe fondul acesteia.

De altfel, aşa cum s-a reţinut la pct.2.3 al prezentelor considerente, societatea recurentă, în întâmpinarea prin care a răspuns criticilor similare ale autorităţii fiscale, a afirmat în mod expres că hotărârea instanţei de fond a fost temeinic motivată de către judecătorul fondului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.8 din Codul de procedură civilă – 1865, instanţa de recurs a constatat că este nesusținut.

Potrivit prevederilor art.304 pct.8, o hotărâre poate fi recurată când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii.

Or, în cauză, criticile formulate în conţinutul cererii depuse de societatea recurentă se circumscriu motivelor de recurs prevăzute la art.304 pct.7 şi pct.9 din Codul de procedură civilă – 1865, instanţa de recurs neidentificând criticile care să poată fi subsumate motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.8.

Oricum, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond nu a schimbat nici înţelesul şi nici natura juridică a actelor fiscale deduse judecăţii sale, reţinând în mod corect că, prin acţiunea formulată s-a solicitat anularea în totalitate a Procesului-verbal nr.4549/ 16.06.2011 emis de DGFP Prahova – Activitatea de Inspecţie Fiscală, a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.8262/ 31.10.2011, a Raportului de inspecţie fiscală nr.F-PH 482/ 28.10.2011, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr.F-PH 781/ 28.10.2011, a Procesului-verbal din data de 26.10.2011 înregistrat sub nr.8262/ 31.10.2011, precum şi a Deciziei nr.1377/22.12.2011, ca nelegale.

Referitor la criticile susţinute în raport cu motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9 Cod procedură civilă – 1865, instanţa de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Din actele şi lucrările cauzei rezultă că organele fiscale au stabilit în sarcina societăţii recurente obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 2.391.641 lei, reprezentând:

614.577 lei impozit pe profit;

427.694 lei accesorii aferente impozitului pe profit;

810.641 lei TVA;

538.729 lei accesorii aferente TVA.

Prin Sentinţa nr.20/ 27.01.2016, instanţa de fond, rejudecând cauza într-un al doilea ciclu procesual, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de societatea recurentă şi a anulat în parte actele administrative fiscale atacate, pe care le-a menţinut pentru suma totală de 846.522 lei reprezentând:

202.786 lei impozit pe profit;

167.128 lei accesorii aferente impozitului pe profit;

260.651 lei TVA;

215.956 lei accesorii aferente TVA, respingând, în rest, acţiunea.

În criticile formulate în cererea de recurs, societatea recurentă a imputat soluţiei pronunţate, în esenţă, faptul că instanţa şi-a însuşit concluziile expertului stabilit de instanţa de fond şi nu şi le-a însuşit pe cele ale expertului consilier-parte, a cărui participare a fost încuviinţată de instanţă la cererea societăţii.

Într-adevăr, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul stabilit de instanţa de fond, societatea datorează bugetului de stat următoarele sume: 202.786 lei impozit pe profit şi 167.128 lei accesorii la impozitul de profit, precum şi 260.561 lei TVA şi 215.956 lei accesorii aferente TVA, în timp ce expertul parte, în opinia separată depusă la dosar, a ajuns la concluzia că societatea ar datora doar următoarele sume: 38.260 lei impozit pe profit şi 22.878 lei accesorii aferente impozitului pe profit, precum şi 44.682 lei TVA şi 13.242 lei accesorii aferente TVA.

În cauză, societatea a formulat obiecţiuni la care expertul cauzei a răspuns argumentat, precum şi noi obiecţiuni la răspunsurile date primelor obiecţiuni, la care expertul cauzei a răspuns în mod corespunzător şi argumentat.

Demn de menţionat este şi că, în primul ciclu procesual, se efectuase o primă expertiză, la cererea societăţii, cu aceleaşi întrebări/ obiective stabilite de către societate, primul expert ajungând la concluzii asemănătoare şi la aceleaşi sume, care au fost stabilite şi prin expertiza criticată în cauza de faţă.

De altfel, instanţa de fond, în considerentele sentinţei recurate a prezentat în mod argumentat motivele pentru care şi-a însuşit opinia expertului şi concluziile raportului de expertiză, aşa cum rezultă din analiza motivării sentinţei recurate.

Pe de altă parte, însăşi societatea recurentă, în întâmpinarea depusă la recursul formulat de DGRFP Ploieşti (v. fila 43 dosar recurs) a afirmat în mod expres că „hotărârea instanţei de fond este temeinic motivată”.

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de fond a ignorat Rezoluţia de scoatere de sub urmărirea penală a învinuiților Dl F şi S.C. „A” SRL, instanţa de recurs a constatat că este neîntemeiată, instanţa răspunzând argumentat în legătură cu temeiul răspunderii fiscale ca formă distinctă de răspundere juridică.

3.1.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de DGRFP Ploieşti, instanţa de recurs a constatat că susţinerile şi criticile, neîncadrate în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute la art.304 din Codul de procedură civilă – 1865, sunt neîntemeiate.

Astfel, în esenţă, recurenta a susţinut că instanţa de fond, pe de o parte, nu a motivat, nu a arătat care au fost consideraţiile pentru care a înlăturat apărările formulate de autoritatea fiscală şi , pe de altă parte, şi-a însuşit concluziile expertului.

În ceea ce priveşte apărările autorităţii fiscale, pretins ignorate sau înlăturate nemotivat, instanţa de recurs a constatat că susţinerea este neîntemeiată, în al doilea ciclu procesual fiind depusă la dosar doar o cerere cu obiecţiuni la raportul de expertiză la care a răspuns expertul în mod detaliat (v. filele 134+144), în timp ce în primul ciclu a depus o întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de apel, susţinând că litigiul ar fi de competenţa Judecătoriei Ploieşti aflată la fila 207, vol.I, care a fost respinsă prin Încheierea din 28.03.2012 (v. fila 424, vol.II). A mai depus, de asemenea, o cerere de completare a întâmpinării depuse iniţial (v. fila 266-267, vol.I), în care nu se regăseşte nicio apărare, ci exclusiv o prezentare succintă a obiectului actelor fiscale atacate, cu solicitarea de respingere ca neîntemeiată a acţiunii formulate de societatea reclamantă.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond şi-a însuşit concluziile expertizei fiscale efectuată în cauză, instanţa de recurs a constatat, aşa cum a răspuns unei critici similare din recursul societăţii recurente, că instanţa de fond a argumentat în mod corespunzător soluţia la care a ajuns, aderând la opinia de specialitate a expertului cauzei.

4. În concluzie, recursurile formulate sunt nefondate, potrivit considerentelor prezentate la pct.3 al prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de S.C. „A” SRL şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploiești împotriva Sentinţei nr.20 din 27 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a II-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2016.