Tax assessment upheld: estimation of tax base justified due to incomplete accounting records

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 august 2013, reclamanta S.C. „A” Botoşani SRL a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. F-VS 805/29.11.2012, a Deciziei de impunere nr. P-VS 1299/ 29.11.2012 şi a Deciziei nr. 11/21.03.2012, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale de plată în cuantum de 832.737 lei.

1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 2244 din 9 decembrie 2013, Tribunalul Vaslui a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, reţinând că acţiunea priveşte obligaţii fiscale de peste 1.000.000 lei.

1.3. Curtea de Apel Iaşi, prin Sentinţa nr.199 din 17 noiembrie 2014, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă.

2. Calea de atac exercitată

2.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. „A” Botoşani SRL, întemeiat pe art.488 alin.(1) pct.5 şi pct. 8 din Codul de procedură civilă, solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

2.2. Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit dispoziţiilor art.493 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură civilă, republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 14 martie 2016, potrivit art.493 alin.(4) Cod procedură civilă.

2.3. Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 mai 2016, completul de filtru, apreciind incidenţa în cauză a prevederilor art.493 alin.(7) din Codul de procedură civilă, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi, potrivit art.498 şi art.499 din Codul de procedură civilă

3.1. Recursul este nefondat, fiind respins ca atare, pentru considerentele care sunt prezentate în continuare.

3.2. În recursul formulat, societatea reclamantă a invocat ca temei prevederile art.488 alin.(1) pct.5 şi pct.8 din Codul de procedură civilă şi a susţinut, în esenţă, în mod generic următoarele critici:

- instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al societăţii reclamante, prin aceea că, respingând cererea de amânare formulată de AJFP Vaslui şi amânând pronunţarea soluţiei pentru ca autoritatea fiscală să depună concluzii, a permis acesteia să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză, societatea fiind împiedicată să răspundă obiecţiunilor respective;

- pe fondul cauzei, societatea reclamantă a susţinut că instanţa de fond a ignorat expertiza contabilă efectuată în cauză, prin care s-a constatat că veniturile obţinute de societate în perioada 01.01.2007 – 31.03.2012 puteau fi determinate cu exactitate exclusiv pe baza documentelor existente în contabilitate, respectiv balanţele de verificare, registrul jurnal, registrul de TVA vânzări, declaraţiile 300 – decont TVA, registrul de evidenţă fiscală, declaraţii 100 – declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, declaraţiile 101 – declaraţie privind impozitul pe profit, inventarele anuale, situaţiile financiare anuale, facturile emise de societate, raporturile zilnice de vânzări, notele de intrare-recepţie, avizele de însoţire a mărfurilor pentru transferul din gestiuni, rapoartele de gestiune lunare pentru fiecare gestiune de amănunt în parte, balanţele stocurilor pentru fiecare depozit în parte, registrul carte mare şah al conturilor 371 – mărfuri, 607, cheltuieli cu mărfurile vândute, 707 -venituri din vânzarea mărfurilor, 4428 – TVA, neexigibilă, 378 – diferenţe de preţ la mărfuri, pe cumulat societate şi pe fiecare gestiune;

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art.67 alin.(1) şi alin.(3) din Codul de procedură fiscală;

- instanţa de fond a ajuns în mod neîntemeiat la concluzia că baza de impunere trebuie estimată, aşa cum în mod greşit au procedat organele de inspecţie fiscală.

În concluzie, societatea reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării actelor administrative atacate.

3.3. Aşa cum s-a menţionat la pct.3.1. al prezentei decizii, recursul formulat de S.C. „A” Botoşani SRL este nefondat.

3.3.1. În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art.488 alin.(1) pct.5 din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art.488 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, la termenul din data de 10.11.2014 (al nouălea termen de judecată), instanţa de fond a respins cererea, înregistrată la dosar de autoritatea fiscală, pentru amânarea cauzei cu două săptămâni pentru depunerea unor obiecţiuni la raportul de expertiză, acordând părţii prezente cuvântul pentru dezbateri şi amânând pronunţarea soluţiei la data de 17.11.2014, pentru a permite părţilor să depună concluzii scrise.

La data de 13.11.2014, cererea de concluzii scrise depusă de autoritatea fiscală a fost depusă la dosarul cauzei.

Astfel fiind, rezultă că societatea recurentă a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul concluziilor scrise depuse de autoritatea fiscală şi să depună, la rândul său, un răspuns/ note scrise, lucru pe care nu l-a făcut.

În concluzie, instanţa de recurs a constatat că, în cauză, prin faptul că judecătorul a amânat pronunţarea la un alt termen, pentru ca părţile să depună concluzii scrise, nu a fost încălcat dreptul la apărare al niciunuia dintre părţile litigiului.

3.3.2. În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă, referitoare la fondul cauzei, instanţa de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Prin acţiunea formulată, societatea recurentă a contestat actele administrative fiscale (Raportul de inspecţie fiscală nr.F-VS805/ 29.12.2012, Decizia de impunere nr.F-VS 1299/ 29.11.2012 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale nr.11/ 21.03.2013) în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, în valoare de 832.737 lei reprezentând impozit pe profit şi TVA şi accesoriile aferente.

Prin decizia de impunere au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii suplimentare în sumă totală de 1.532.111 lei, reprezentând:

258.996 lei impozit pe profit;

- 166.785 lei dobânzi/ majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

25.406 lei penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 218.338 lei TVA;

- 128.606 lei dobânzi/ majorări de întârziere aferente TVA;

- 34.606 lei penalităţi de întârziere aferente TVA;

- 699.374 lei impozit pe venituri din dividende.

Prin Decizia nr.11/ 21.03.2013 contestaţia fiscală formulată de societate a fost respinsă ca neîntemeiată.

Aşa cum s-a arătat la pct.1.3. al prezentei decizii, prin Sentinţa nr.199/ 17.11.2014, Curtea de Apel Iaşi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte expertiza contabilă efectuată în cauză, instanţa de recurs a constatat că aceasta a fost înlăturată în mod legal de la soluţionarea cauzei, instanţa de fond reţinând în mod real că expertul contabil, pentru a ajunge la concluziile avansate în raportul de expertiză, a folosit date/ cifre contabile diferite în raport cu cele constatate/ stabilite de organele de inspecţie fiscală şi anexate la raportul de inspecţie fiscală întocmit.

Pe de lată parte , instanţa de fond a reţinut în mod corect că inspecţia fiscală a fost efectuată în scopul stabilirii obligaţiilor fiscale ale societăţii recurente, fiind vizate operaţiunile economice realizate de S.C. „A” Botoaşni SRL din Vaslui, având ca asociat majoritar pe Dna B, cu S.C. „A” Impex SRL Bacău, având ca asociat majoritar pe aceeaşi Dna B.

În raport cu faptul că administratorul societăţii, la încheierea inspecţiei fiscale, a dat o declaraţie pe propria răspundere (v.fila 85 din Dosar nr.3118/89/2013 al Tribunalului Vaslui) prin care a menţionat în mod expres că a pus la dispoziţia echipei de control toate documentele şi informaţiile solicitate, instanţa de recurs a constatat ca fiind întemeiată concluzia instanţei de fond de a stabili situaţia de fapt exclusiv în funcţie de documentele şi evidenţele contabile pe care reclamanta le deţinea la data controlului, înlăturând alte situaţii întocmite pro causa ulterior.

Astfel fiind, susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, în esenţă, judecătorul fondului a interpretat şi aplicat greşit prevederile art.67 alin.(1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, este neîntemeiată.

Dispoziţiile legale incidente în cauză au avut, în perioada supusă inspecţiei fiscale, următorul conţinut:

Codul de procedură fiscală – art.67, după 17.09.2011: „(1) Organul fiscal stabileşte baza de impunere şi obligaţia fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă. (2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situaţii cum ar fi:

a) în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (4);

b) în situaţiile în care organele de inspecţie fiscală constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală.

(3) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să stabilească prin estimare bazele de impunere, acestea identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. (4) În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele fiscale pot folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impunere, aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. (5) Cuantumul obligaţiilor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale”.

Art.67 din Codul de procedură fiscală, până la 17.09.2011: „(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. (2) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal”.

Or, în cauză, este necontestat că la data efectuării/ finalizării inspecţiei fiscale, societatea nu a fost în măsură să depună documente şi evidenţe contabile clare şi detaliate, situaţie în care faptul de a se fi recurs la metoda estimării bazei de calcul/ bazei de impunere de către organele de inspecţie a fost/ este pe deplin justificată şi legală.

În concluzie, pentru considerentele prezentate, instanţa de recurs a constatat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C. „A” Botoşani SRL împotriva Sentinţei nr. 199 din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2016.