Tax assessment challenge: deductibility of expenses for inactive suppliers, non-conforming invoices, and degraded stock under Romanian fiscal and accounting law

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti-secţia a VIII-a la data de 20.12.2012, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare „A” în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 274/19.06.2012 emisă de către Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. iar pe cale de consecinţă:

Anularea deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 precum şi a raportului de inspecţie fiscală (RIF) nr. 110353/24.11.2011, prin care s-a stabilit şi impus în sarcina reclamantului creanţe bugetare suplimentare de plată reprezentând: impozit pe profit în sumă de 1.600.554 lei şi majorări de întârziere aferente în cuantum de 1.739.601 lei, TVA suplimentar de plată în sumă de 985.283 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 704.906 lei, vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate în sumă de 315.004 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 480.392 lei, impozit pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi în sumă de 134316 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 216.032 lei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr.361 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepţia lipsei de interes, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare „A” în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat parţial punctul 2 al deciziei nr. 274/19.06.2012, a anulat parţial decizia de impunere nr. 31/24.11.2011, precum şi parţial RIF 110353/24.11.2011, în ceea ce priveşte suma de 229.943 lei impozit pe profit, cu accesoriile aferente, respectiv suma de 36.654 lei TVA, cu accesoriile aferente, a respins restul pretenţiilor reclamantei, a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 274/19.06.2012, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor s-a dispus desfiinţarea parţială a deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 pentru suma totală de 5.601.689 lei reprezentând: 1.281.172 lei impozit pe profit şi accesorii aferente în cuantum de 1.739.601 lei; 730.266 lei taxă pe valoarea adăugată şi accesorii aferente în sumă de 704.906 lei; 315.004 lei-vărsăminte de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate şi accesorii aferente în cuantum de 480.392 lei; 134.316 lei impozit pe veniturile obţinute în România de persoane nerezidente şi accesorii aferente în cuantum de 216.032 lei, urmând a se reface inspecţia fiscală pentru aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi obligaţii bugetare, respingerea ca neîntemeiată, a contestaţiei formulate de reclamant pentru suma totală de 504.688 lei reprezentând impozit pe profit în cuantum de 319.362 lei, respectiv TVA în sumă de 185.326 lei, admiterea contestaţiei pentru impozitul pe profit în sumă de 20 lei, constatarea necompetenţei materiale de soluţionare a capătului de cerere privind suspendarea deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011.

Analizând viciile procedurale invocate de reclamant care ar genera nulitatea actelor contestate, în esenţă, Curtea a reţinut următoarele:

Referitor la depășirea duratei maxime a controlului.

Instanța a constatat că reclamantul omite să precizeze care este temeiul legal care îi permite să conchidă că sancțiunea depășirii duratei inspecției fiscale ar fi nulitatea actelor fiscale emise.

S-a mai reţinut că nerespectarea acestei durate nu constituie decât o expresie specifică a nesocotirii principiul minimei afectări a activității contribuabilului, fără absolut nicio repercusiune asupra legalității actelor emise, putând cel mult constitui eventual izvor pentru despăgubiri în vederea reparării eventualelor pagube generate de afectarea activității curente a reclamantului.

În ceea ce privește aspectele procedurale în măsură a antrena nulitatea actelor administrativ fiscale, în opinia instanţei acestea sunt expres prevăzute în art. 46 C.pr.fiscală, iar motivele invocate de reclamant nu se regăsesc printre acestea.

Referitor la încălcarea competenței pentru efectuarea inspecției fiscale

Instanța a reținut că, la data demarării inspecției fiscale, anume la 28 iunie 2010, reclamantul avea calitatea de contribuabil mijlociu, împrejurare care a antrenat competența de administrare a DGFPMB; faptul că ulterior, pe parcursul inspecției aceasta a dobândit, prin Ordinul ANAF nr. 2730/2010 publicat în Monitorul oficial din 8 decembrie 2010, calitatea de mare contribuabil,în opinia instanţei nu prezintă relevanţă în ceea ce privește inspecția deja începută.

Referitor la viciile procedurale privind data și conținutul RIF, Curtea a reținut că reclamantul încearcă să subsumeze ipotezei din art. 43 lit. d și e C.pr.fiscală, privind lipsa obiectului și a motivelor de fapt, niște chestiuni derizorii, total lipsite de efect juridic, cu atât mai puțin vătămătoare pentru reclamant, pentru a forța incidența art. 46 C.pr.fiscală.

Mai mult, s-a reţinut că erorile și neconcordanțele invocate la punctele 3.4 și 3.5. din acțiune nu constituie în nici un caz vicii procedurale cum le numește reclamantul, ci aspecte care țin de legalitatea impunerii.

Referitor la neîndeplinirea obligației de audiere a contribuabilului

Instanța a reținut că atât timp cât reclamantul a avut posibilitatea de a-și expune punctul de vedere, finalitatea reglementării a fost asigurată, după cum reiese de altfel din înseși susținerile reclamantului.

Referitor la nemotivarea respingerii punctului de vedere al contribuabilului

Instanța a subliniat pe de o parte că actele dosarului contrazic afirmația reclamantului, organul fiscal făcând referire la apărările reclamantului, a analizat documentele depuse de acesta după comunicarea proiectului de RIF, iar pe de altă parte lipsa oricărei vătămări chiar dacă s-ar reține eventuala nesocotire a acestei obligații, cât timp toate aspectele invocate de contribuabil au putut fi reiterate și au fost reiterate prin contestație, respectiv acțiune, fiind analizate ca atare.

În ceea ce priveşte aspectele și debitele vizate de soluția de desființare parțială a deciziei de impunere, curtea a reținut că organul de soluționare a contestației a făcut aplicarea art. 7 alin. 2, art. 94 alin. 1 și alin.2, respectiv art. 216 alin. 3 și alin.31 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Curtea a reținut că reclamantul justifică un interes în analizarea soluției de desființare, anume acela de a-și vedea lămurită situația obligațiilor fiscale, fără a se relua verificările, iar în această ordine de idei, instanța a respins excepția lipsei de interes.

În egală măsură, curtea a subliniat că reclamanta nu a argumentat în nici un fel criticarea soluţiei de desfiinţare, prin eventuale considerente care să critice măsura desfiinţării, iar nu a lămuririi pe fond a existenţei debitelor cuprinse în decizia de impunere.

În ceea ce priveşte soluția de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de reclamant pentru suma totală de 504.688 lei reprezentând impozit pe profit în sumă de 319.362 lei, respectiv TVA în sumă de 185.326 lei, instanța a reținut următoarele:

Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 319.362 de lei, acesta se compune din următoarele: impozit pe profit de 63.059 lei calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 394.119 lei înregistrate în anul 2005, deși erau aferente anilor fiscali precedenți, ce au făcut obiectul unei inspecții fiscale anterioare, nu al prezentei.

În ceea ce privește caracterul deductibil sau nu al acestor cheltuieli, curtea a reținut că expertul desemnat în cauză a determinat că reclamantul ”a înregistrat în anul 2005 în mod eronat pe seama conturilor de cheltuieli și nu a rezultatului reportat, cheltuieli în valoare totală de 394.119 lei, din care suma de 5.212 lei reprezentând TVA colectat aferent unor cheltuieli nedeductibile fiscal a influențat profitul impozabil aferent trimestrului IV 2005. Impozitul pe profit datorat suplimentar pentru trimestrul IV 2005 este de 834 lei” .

În acest sens, instanța a reținut că, expertul a determinat impozitul pe profit datorat suplimentar pentru trimestrul IV 2005 ca fiind la nivelul sumei de 834 de lei, iar nu 63.059 lei, diferența de 62.225 lei urmând a fi anulată.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit de 26.060 lei calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 162.878 de lei aferente perioadei februarie –iunie 2006, cheltuieli cu serviciile executate de terți, fără documente justificative potrivit legii, prin care să se facă dovada prestării efective și necesitatea efectuării acestor cheltuieli, s-au reţinut următoarele.

În ceea ce privește caracterul deductibil sau nu al acestor cheltuieli, instanța a reținut că dintre aceste cheltuieli, pentru suma de 120.593,42 lei nu au fost identificate contracte sau alte documente care să dovedească prestațiile și pentru care reclamantul nu are drept de deducere, expertul arătând că ”documentele prezentate de institut în susținerea realității și corectitudinii înregistrării cheltuielilor respective nu sunt relevante…”.

Prin urmare, curtea a constatat că de fapt valoarea cheltuielilor nedeductibile este de doar 120.593,42 lei, astfel că impozitul pe profit aferent diferenței de 42.281 lei, impozit în valoare de 6765 lei (datorată acestor erori ale organului fiscal, evaluarea acestuia cu privire la caracterul nedeductibil al cuantumului corect al acestora fiind confirmată de expertul cauzei) urmează a fi anulat.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit de 56.176 lei calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 351.098 lei reprezentând achiziții efectuate de la un contribuabil declarat inactiv la data efectuării achizițiilor, SC „B” International Company, Curtea a reținut că cele 26 de facturi au fost emise în perioada 29.02.2008 – 18.12.2009, perioadă în care furnizorul era declarat inactiv prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 134/2008, în vigoare prin publicarea în Monitorul oficial din data de 26 februarie 2008, SC „B” International Company SRL figurând în lista anexă.

În opinia instanţei, acțiunea acestei forme de publicitate, anume publicarea în Monitorul Oficial, este aceea de a asigura cunoașterea situației acestuia de către eventualii cocotranctanți, astfel că achiziționarea bunurilor de la un atare comerciant se face în deplină cunoștință de cauză în legătură cu efectele acesteia, inclusiv din perspectiva caracterului deductibil al acestor cheltuieli.

În consecință, curtea a conchis în sensul legalității impunerii impozitului pe profit de 56.176 de lei.

Referitor la impozitul pe profit de 67.109 de lei calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 419.430 de lei întrucât pentru bunurile de natura stocurilor degradate, neimputabile, nu au fost încheiate contracte de asigurare, conform legii., în opinia instanţei cheltuielile în sumă de 419.430 de lei nu au putut fi identificate de către expertul desemnat în cauză în înregistrările contabile din anul 2007, în aceste evidențe fiind identificată cu acest titlu, produse finite de natura stocurilor, degradate și neimputabile, suma de 768.562 de lei, care însă nu a fost dedusă fiscal, ci reclamantul ”a aplicat tratamentul fiscal corespunzător aplicabil cheltuielilor nedeductibile fiscal în raport de prevederile Codului fiscal”.

Prin urmare, instanța a anulat impozitul pe profit aferent acestor pretinse cheltuieli, impozit în sumă de 67.109 lei.

În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA în sumă de 118.620 de lei, curtea a reținut că, din totalul de 118.620 de lei reclamantul nu are drept de deducere pentru facturile neconforme cu TVA aferent de 81.966 lei

Prin urmare, s-a reţinut că reclamantul datorează un impozit pe profit de 13.115 lei aferent TVA fără drept de deducere.

Curtea a conchis în sensul anulării impozitului pe profit în sumă de 93.844 de lei, reprezentând (668.491 – 81.966) x 16%.

Urmare a anulării impozitului pe profit până la concurența sumei de 229.943 lei, a anulat și accesoriile aferente acestei sume.

Cu privire la TVA în sumă de 185.326 de lei aceasta se compune din următoarele: TVA în sumă de 118.620 lei, în privința căruia s-a conchis în sensul lipsei dreptului de deducere pentru TVA aferent facturilor neconforme, TVA în sumă de 81.966 lei, astfel că anularea TVA se impune doar pentru diferența de 36.654 de lei.

Pentru facturile cărora le este aferent acest TVA de 36.654 de lei, din totalul celor reținute de organul fiscal ca lipsite de drept de deducere pentru neconformitate, reclamantul a întreprins demersuri pentru corecția acestora, fiind astfel corectate facturi emise de furnizorul SC „C” Medical SRL, cu valoare totală de 229.575 lei și TVA corespunzător de 36.654 lei, TVA în sumă de 66.706 lei aferentă celor 26 facturi emise de SC „B” International Company, pentru aceleași considerente privind calitatea acesteia din urmă de contribuabil inactiv, la impozitul pe profit.

Prin urmare, curtea a conchis în sensul anulării TVA în sumă de 36.654 de lei, cu accesoriile aferente.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva Sentinţei nr.361 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantul Institutul Naţional de Cercetare „A” şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1 Reclamantul Institutul Naţional de Cercetare „A” şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită şi încălcarea legii.

În motivarea recursului său, recurentul-reclamant a combătut considerentele reţinute de instanţa de fond, reluând aceleaşi argumente pe care le-a susţinut şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În esenţă, acestea sunt următoarele:

- Nulitatea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere emisă în baza sa pentru încălcarea duratei maxime a controlului în raport de dispoziţiile art. 104 alin. (2) coroborate cu art. 2 alin. (3) şi art. 105 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care inspecţia fiscală a început la data de 28.06.2010 şi s-a finalizat la 23.09.2011, totalizând 14 luni de zile;

- Aplicarea greşită de instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, art. 105 alin. (5) din Codul de procedură fiscală şi dispoziţiile Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2730/2010, în sensul că actele administrative fiscale au fost încheiate de un organ fiscal necompetent material, cu încălcarea principiului ierarhizării, la data controlului reclamantul fiind calificat în baza OPANAF nr. 2730/2010 mare contribuabil;

- Neîndeplinirea obligaţiei de audiere a contribuabiliului şi nemotivarea respingerii punctului de vedere formulat, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 107 şi 109 Cod procedură fiscala;

- Actul administrativ fiscal - RIF- este inform, prezentând vicii care îl afectează în mod grav, lipsindu-l de obiect, în sensul art. 43 lit. d) şi e) din Codul de procedură fiscală, invocând neconformitatea datei RIF, lipsa unui număr important de anexe, lipsa datei finalizării controlului, neconcordanţe între sumele stabilite în cuprinsul RIF, precum şi erori de calcul;

- Referitor la decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 31/24.11.2011 prin care s-a dispus desfiinţarea parţială a deciziei de impunere pentru suma de 5.601.689 lei, arată că organul administrativ-jurisdicţional nu menţionează în mod clar şi neechivoc motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, modalitate de soluţionare apreciată ca fiind greşită;

Referitor la obligaţiile suplimentare de plată stabilite prin actele administrativ-fiscale contestate, în esenţă, se arată următoarele:

I.Impozit de profit

- În mod greşit nu au fost acceptate la deducere cheltuielile cu amortizarea în sumă de 1.095.588 lei, invocându-se lipsa unui document justificativ prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, în condiţiile în care înregistrarea în contabilitate a amortizării lunare nu se face în baza unui document justificativ, ci este o operaţiune de calcul efectuată automat de programul informatic, recurentul făcând ample referiri la tratamentul fiscal al cheltuielilor cu amortizarea, reevaluarea imobilizărilor corporale, împrejurare că administrează bunuri proprietatea publică supuse unor reglementări specifice, majorarea bazei de impozitare cu suma de 976.586 lei reprezentând cheltuieli aferente anului anterior celui de raportare este apreciată eronată, întrucât organul fiscal nu a ţinut cont de prevederile pct. 13 din HG nr. 44/2004, în sensul că nedepunerea de către contribuabil a declaraţiei rectificative ar fi condus la diminuarea bazei impozabile în anul precedent celui de raportare şi nicidecum nu ar fi generat un debit suplimentar astfel încât stabilirea unui debit suplimentar prin impozitul pe profit în sumă de 156.254 lei este nelegală;

- Excluderea dreptului de deducere a cheltuielilor cu facturi neconforme cu cerinţele minimale reglementată de Codul fiscal, în cuantum de 668.491 lei este nelegală, întrucât organul de control nu a informat conducerea recurentului cu privire la identificarea unor astfel de facturi pe perioada controlului, informare care ar fi permis corecţia acestora, potrivit art. 159 ind. 2 din Codul fiscal, motiv pentru care stabilirea unui debit suplimentar privind impozitul pe profit în sumă de 106.959 lei este nelegală;

- Cheltuielile aferente casărilor de mijloace fixe şi obiecte de inventar în cuantum de 987.902 lei, calculate pe anii fiscali 2006/2009 au fost excluse în mod nelegal de la deducere, reţinându-se lipsa unui document justificativ, deşi recurentul a înregistrat în contabilitate scoaterea din evidenţă a mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar în baza proceselor-verbale de casare, procedura de valorificare a casărilor fiind întotdeauna ulterioară casării şi se materializează în vânzări de deşeuri, astfel încât stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în cuantum de 158.064 lei este nelegală;

- Încadrarea cheltuielilor privind consumul de carburanţi în cuantum de 71.328 lei în categoria cheltuielilor nedeductibile reglementate de art. 21 alin. (4) lit. t) din Codul fiscal este nelegală, întrucât autovehiculele rutiere pentru care s-a decontat consumul de combustibil au fost utilizate pentru deplasarea între punctele de lucru ale institutului sau între acesta şi laboratoarele de specialitate cu care colaborează în cadrul obiectului de activitate şi programelor specifice de cercetare-dezvoltare, aşa încât stabilirea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 11.412 lei este nelegală;

- Excluderea dreptului de deducere pentru cheltuielile aferente lucrărilor de montaj şi reparaţii sanitare în cuantum de 84.906 lei ce a condus la un impozit pe profit stabilit suplimentar în cuantum de 13.585 lei este nelegală, întrucât toate lucrările reţinute de organul de control au fost înregistrate în contul de investiţii în curs şi nu au afectat contul de profit şi pierderi;

- Pentru cheltuielile aferente serviciilor prestate de furnizori externi în valoare de 162.878 lei care au condus la un impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 26.060 lei, în mod greşit s-a exclus dreptul de deducere, întrucât serviciile prestate de furnizori externi în perioada februarie-iunie 2006 au fost probate cu documente care fac dovada realităţii şi necesităţii efectuării cheltuielilor respective.

- Excluderea dreptului de deducere a cheltuielilor aferente tranzacţiilor cu furnizori inactivi, respectiv SC „B” International Company SRL în cuantum de 351.058 lei ce a condus la un impozit pe profit suplimentar în sumă de 56.176 lei este nelegală, întrucât legiuitorul nu sancţionează imperativ contribuabilul care nu a avut cunoştinţă de faptul că furnizorul bunurilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile declarative, ci lasă în sarcina organului de control analiza scopului economic al tranzacţiilor cu acest contribuabil, analiză ce nu a fost efectuată în cauza de faţă.

- Excluderea de la deductibilitate a cheltuielilor în sumă de 419.430 lei ce a generat un impozit pe profit suplimentar de 67.109 lei, în baza art. 21 alin. (4) lit. c) din Codul fiscal, care condiţionează deductibilitatea cheltuielilor cu stocurile degradate neimputabile de existenţa unor poliţe de asigurare este nelegală, întrucât produsele farmaceutice în speţă - vaccinurile-nu pot face obiectul asigurării, potrivit procedurilor societăţilor de asigurare, pe de-o parte iar pe de altă parte, cheltuiala cu primele de asigurare pentru stocurile de produse specifice activităţii institutului reclamant ar majora nejustificat preţul medicamentelor;

- Impozitarea sumei de 842.720 lei reprezentând venituri în avans înregistrate în baza unui contract de cercetare care urma să fie analizat în anul 2010, este nelegală întrucât respectivele venituri au fost înregistrate în anul 2009 în contul de imobilizări, respectiv investiţii în curs, în anul 2009 nefiind îndeplinite condiţiile de recunoaştere a veniturilor, reglementate de norma contabilă aplicabilă.

Referitor la fondul special de încadrare în muncă al persoanelor cu handicap, arată recurentul că, din documentele anexate, rezultă pe de-o parte, că institutul are angajate persoane cu handicap, pe bază de contracte individuale de muncă iar, pe de altă parte, a efectuat notificările impuse de legislaţia în vigoare, iar în urma adreselor efectuate nu au fost repartizate persoane cu handicap în vederea angajării, astfel încât debitul suplimentar de 315.004 lei se impune a fi recalculat.

În ceea ce priveşte impozitul pe veniturile realizate de persoane juridice nerezidente arată că aceste venituri se încadrează la excepţiile prevăzute de art. 117 lit. g) din Codul fiscal, întrucât finanţarea activităţilor de consultanţă s-a realizat în baza unor acorduri de finanţare gratuită, încheiate de Guvernul României, aşa încât stabilirea debitului suplimentar de 134.136 lei este nelegală.

II. Taxa pe valoarea adăugată

Referitor la TVA deductibil neadmis la deduceri în cuantum de 244.367 lei, arată că suma stabilită de organul de control rezultă din: - tranzacţii cu contribuabil inactiv, cuantumul sumei excluse la deducere – 66.706 lei, recurentul făcând trimitere la argumentele invocate la capitolul impozit pe profit – facturile încheiate cu SC „B” International Company SRL;

- Facturile emise în anul anterior celui în care au fost înregistrate în contabilitate pentru suma de 29.616 lei fiind exclus dreptul de deducere, cu încălcarea prevederilor art. 147 ind. 1 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, potrivit cu care dreptul de deducere se poate exercita oricând în cadrul termenului de prescripţie;

- TVA aferent lucrărilor de montaj şi reparaţii instalaţii sanitare, cuantumul sumei excluse de la deducere fiind de 15.873 lei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 145 din Codul fiscal, care reglementează dreptul de deducere;

- Facturi neconforme, pentru suma de 118.620 lei nefiind admisă pentru deducerea, dar nici cererea recurentului de prelungire a duratei controlului, facturile neconforme fiind transmise în vederea corecţiilor, dar nerestituite de la furnizori;

- TVA deductibil pentru consumurile de carburanţi auto, suma exclusă de la deducere fiind de 13.552 lei, deşi recurentul a probat că autovehiculele nu erau destinate transportului rutier de persoane.

În privinţa TVA-ului colectat stabilit suplimentar în sumă de 295.151 lei arată că acesta rezultă din:

- TVA aferent stocuri degradate în cuantum de 37.749 lei, sumă stabilită în mod greşit de organul de control, întrucât recurentul, în timpul controlului, a depus procesele –verbale de distrugere care justifică îndeplinirea cumulativă a prevederilor pct. 7 alin. (1) din HG nr. 44/2004;

- TVA aferent mijloace fixe şi obiecte de inventar casate în sumă de 187.701 lei, organul de control procedând în mod nejustificat la încadrarea sumei de 987.901 lei ca minus în gestiune, în condiţiile în care Codul fiscal nu are reglementări specifice cu privire la obligativitatea colectării TVA aferent casărilor;

- TVA aferent lucrărilor de construcţii montaj în sumă de 69.701 lei – sumă ce urmează a fi recuperată de la furnizor, fiind începute procedurile de recuperare.

În ceea ce priveşte TVA din recalcularea pro-rata aferentă livrărilor de vaccin gripal pandemic, în sumă de 445.775 lei, arată că, în mod eronat organul de control a stabilit suma suplimentară de plată, în condiţiile în care, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală se menţionează că, în urma recalculării proratei pentru vaccinul gripal recurentul a achitat suma de 428.422 lei, rămânând o diferenţă de plată de 17.353 lei.

Cu privire la suspendarea actelor administrative atacate, arată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 raportat la art. 2 din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă şi cazul bine justificat.

3.2 Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, arătând că, în mod eronat instanţa de fond a anulat parţial pct. 2 al deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 în ceea ce priveşte suma de 229.943 lei impozit pe profit, cu accesoriile aferente, respectiv suma de 36.654 lei TVA cu accesoriile aferente.

În esenţă, arată următoarele:

I.- Referitor la impozitul pe profit în sumă de 63.059 lei anulat de instanţa de fond până la concurenţa sumei de 62.225 lei arată că recurenta-reclamantă datorează impozitul în cuantumul stabilit de organul de control urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuieli în sumă de 394.119 lei înregistrate în anul 2005, în condiţiile în care aceste cheltuieli erau aferente anilor fiscali precedenţi care nu au făcut obiectul inspecţiei fiscale în cauză.

Arată recurenta că, în cuprinsul raportului de expertiză contabilă avut în vedere de judecătorul fondului nu s-a ţinut cont de faptul că recurentul-reclamant a înregistrat cheltuieli deductibile în sumă de 117.876 lei în trimestrul IV 2005, deşi acestea erau aferente anului 2004, majorând astfel cuantumul cheltuielilor deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit. De asemenea, expertul nu a avut în vedere includerea sumei de 276.243 lei în categoria cheltuielilor deductibile fiscal aferente anului 2005, reprezentând obligaţii suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală , deşi recurentul-reclamant avea obligaţia să corecteze prin ajustarea profitului impozabil al perioadei fiscale căreia îi aparţin cheltuielile omise a fi înregistrate, respectiv să depună declaraţia rectificativă pentru anul fiscal respectiv;

-În ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 26060 lei anulat de instanţa de fond în limita sumei de 6765 lei arată că organul de control a procedat în mod corect la stabilirea impozitului în suma menţionată în actele fiscale contestate, întrucât suma de 162.878 lei aferentă perioadei februarie-iunie 2006 în mod greşit a fost înregistrată în contul 628.24 “Alte cheltuieli cu servicii executate de terţi” şi considerată ca deductibilă la calculul impozitului pe profit, în condiţiile în care documentele justificative în baza cărora s-a efectuat înregistrarea nu probează necesitatea respectivelor cheltuieli prin specificul activităţii desfăşurate şi modul în care au contribuit la realizarea veniturilor societăţii;

-În ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 67.109 lei anulat de instanţa de fond, artă că organele de inspecţie fiscală au procedat în mod corect la neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuielile de exploatare privind bunurile de natura stocurilor degradate în sumă de 419.430 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003, în condiţiile în care recurentul nu a făcut dovada încheierii contractelor de asigurare pentru aceste bunuri;

-Referitor la impozitul pe profit în sumă de 106.956 lei, anulat de instanţa de fond în limita sumei de 93.956 lei, arată că în mod greşit s-a reţinut că recurentul are drept de deducere pentru cheltuieli în cuantum de 586.525 lei, în condiţiile în care respectivele cheltuieli au fost înregistrate în baza unor înscrisuri care nu aveau calitatea de document justificativ prevăzute de art. 145 alin. (8) din Codul fiscal, respectiv exemplarul original sau reconstituit potrivit legii.

II. -În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată anulată de instanţa de fond pentru suma de 36.654 lei, arată că în mod greşit s-a procedat la anularea acestei sume, în condiţiile în care corecţia facturilor emise de furnizorul SC „C” Medical SRL, cu o valoare totală de 229.575 lei şi TVA aferent de 36.654 lei a avut loc în afara perioadei de inspecţie fiscală, fiind astfel o modificare ulterioară a situaţiei de fapt deja stabilite.

3.3 Recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 491 coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din Codul de procedură civilă, arătând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că hotărârea recurată nu a fost comunicată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, fiind încălcat dreptul la apărare al acestei autorităţi;

- Hotărârea recurată este, în parte, nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta invocând în susţinerea acestui motiv de recurs aceleaşi argumente invocate şi de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii (pct. 3.2).

4. Apărările formulate în cauză

Părţile litigante au formulat întâmpinare la recursul celeilalte.

4.1 Astfel, recurentul-reclamant, prin întâmpinarea depusă la 28.09.2016, a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în raport de dispoziţiile art. 301 din Codul de procedură civilă, precum şi excepţia nulităţii iar în raport de depunerea acestuia la o altă instanţă decât cea prevăzută de art. 302 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Pe fondul cererilor de recurs, solicită respingerea acestora motivat de faptul că instanţa de fond a considerat în mod judicios, în baza probatoriului administrat, a documentelor prezentate de reclamant coroborate şi cu constatările raportului de expertiză fiscală că a fost impusă în mod nelegal în sarcina recurentului-reclamant obligaţia de plată a sumei de 229.443 lei impozit pe profit şi 36.645 lei TVA.

Recurentul-reclamant argumentează pe larg fiecare categorie de cheltuieli, invocând aceleaşi motive prezentate şi în propria cerere de recurs.

4.2 Recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, prin întâmpinarea depusă la data de 30.09.2016 solicită respingerea recursului formulat de recurentul-pârât ca nefondat arătând, în esenţă, următoarele:

Referitor la viciile procedurale invocate de recurentul-reclamant în ceea ce priveşte depăşirea duratei maxime de efectuare a inspecţiei fiscale, necompetenţa organului de control şi încălcarea dispoziţiilor art. 107 din Codul de procedură fiscală arată că argumentele recurentului-reclamant nu sunt de natură a atrage nulitatea actului administrativ fiscal atacat, întrucât nu se regăsesc printre motivele prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală.

Cu privire la criticile aduse pe fondul cauzei, arată că recurentul-reclamant a reiterat pe larg aceleaşi argumente pe care le-a invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, respinse în mod legal de instanţa de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Preliminar, în privinţa normelor de procedură aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că, în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă - 20.12.2012 – prezenta cerere este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenţi şi a prevederilor art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii sunt nefondate, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Marilor Contribuabili tardiv declarat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele vor fi grupate şi li se va răspunde prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 274/19.06.2012, a deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 110353/24.11.2011 cu privire la obligaţii fiscale în sumă totală de 6.176.088 lei, sumele detaliate fiind menţionate la pct. 1 al prezentei.

Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii şi anulare parţială a actelor administrativ-fiscale reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt fiscală reţinută, sentinţa analizând punctual, cu argumente de fapt şi de drept, legalitatea fiecăreia dintre obligaţiile fiscale supuse contestării, în condiţiile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, respectiv pentru suma totală de 504.688 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 319.362 lei, respectiv TVA în sumă de 185.326 lei, sume în privinţa cărora contestaţia a fost respinsă prin decizia emisă în soluţionarea contestaţiei.

Se impune a se menţiona că, prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 274/19.06.2011, s-a dispus desfiinţarea parţială a deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 pentru suma totală de 5.601.689 lei, urmând a se reface inspecţia fiscală pentru aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi obligaţii bugetare şi respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate pentru suma totală de 504.688 lei.

5.1 Recurentul-reclamant critică soluţia de desfiinţare parţială a deciziei de impunere invocând numai motive referitoare la existenţa debitelor cuprinse în decizia de impunere, fără să prezinte critici cu privire la măsura desfiinţării dispusă de organul de soluţionare a contestaţiei, în baza dispoziţiilor art. 216 alin. (3) şi 3 ind. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 216 alin. 3 din OG nr. 92/2003, „3) Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.

(3 ind.1) Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia de desfiinţare.”

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că argumentele invocate de recurentul-reclamant privind starea de fapt şi de drept prin care combate constatările organelor fiscale din cuprinsul deciziei de impunere contestate, cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare în sumă totală de 5.601.689 lei desfiinţat de către organul de soluţionare a contestaţiei nu pot fi analizate de către instanţă, în condiţiile în care acestea nu mai există în cuprinsul niciunui act de impunere.

Posibilitatea instanţei de contencios administrativ de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet şi efectiv consecinţele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale este exclusă de plano, în toate situaţiile în care autoritatea fiscală nu a soluţionat contestaţia fiscală, pe fondul acesteia.

În privinţa viciilor procedurale invocate de recurentul-reclamant cu referire la depăşirea duratei maxime de efectuare a inspecţiei fiscale, încălcarea competenţei de către organul fiscal, nerespectarea dreptului de apărare al contribuabilului, instanţa de control judiciar apreciază că sunt nefondate, din considerentele hotărârii recurate rezultând că judecătorul fondului a examinat în profunzime şi sistematizat cererile şi susţinerile recurentului-reclamant.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 104 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că termenul prevăzut de 6 luni este un termen de recomandare, iar nu unul de decădere, astfel că că nerespectarea acestuia nu afectează legalitatea actelor emise, putând constitui, cel mult, un eventual izvor pentru despăgubiri în vederea reparării eventualelor pagube generate de afectarea activităţii curente.

În ceea ce priveşte competenţa inspecţiei fiscale, potrivit art. 99 din Codul de procedură fiscală, „1) Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ori, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor prezentului titlu, sau de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii ori alte sume datorate bugetului general consolidat.

(2) Competenţa de exercitare a inspecţiei fiscale pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Organele de inspecţie fiscală din aparatul central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au competenţă în efectuarea inspecţiei fiscale pe întregul teritoriu al ţării.

3) Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal. În cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală condiţiile în care se poate efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.”

Critica recurentului în sensul că, potrivit procedurii instituite de OPANAF nr. 2311/2007 competenţa efectuării controlului de fond ar fi aparţinut Administraţiei Marilor Contribuabili este nefondată, întrucât la data demarării inspecţiei fiscale-28.06.2010 recurentul-reclamant avea calitatea de contribuabil mijlociu, iar împrejurarea că, pe parcursul inspecţiei fiscale, respectiv începând cu 01.01.2011, recurentul-reclamant a dobândit calitatea de mare contribuabil, conform ordinului ANAF nr. 2730/2010, nu este relevantă în privinţa unei inspecţii fiscale deja începută, perioada supusă verificării fiind 01.10.2005/31.12.2009, perioadă în care recurentul-reclamant, în calitate de contribuabil mijlociu a fost administrat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.

Referitor la neîndeplinirea obligaţiei de audiere a contribuabilului, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant şi-a expus punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale, împrejurare ce rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (fila 10) în care sunt prezentate cronologic comunicările dintre organul fiscal şi contribuabil.

Întrucât scopul reglementării invocate de recurentul-reclamant- art. 107 şi art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală – constă în recunoaşterea posibilităţii destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele de a-şi face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi întemeieze decizia iar, în speţă, recurentului-reclamant i s-a recunoscut o astfel de posibilitate, critica urmează a fi respinsă ca nefondată.

În privinţa viciilor procedurale cu privire la data şi conţinutul RIF, data finalizării controlului, lipsa unor anexe, erori de calcul în cuprinsul RIF, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentului-reclamant este lipsită de temei legal.

Sancţionarea cu nulitatea a unui act administrativ fiscal a fost prevăzută de legiuitor la art. 46 din Codul de procedură fiscală, unde se prevede că “ Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (6), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.”

Prin urmare, numai pentru lipsa unuia din elementele enumerate în dispoziţia legală precitată, legiuitorul a prevăzut că actul administrativ fiscal este lovit de nulitate.

Nerespectarea dispoziţiilor legale invocate de recurentul-reclamant ar putea atrage doar nulitatea virtuală a actului administrativ fiscal, care poate interveni numai în cazul producerii unei vătămări împotriva contribuabilului vizat.

Cum, în cauză, recurentul-reclamant nu a probat existenţa vreunei vătămări cauzate de lipsa datei finalizării controlului ori a erorilor de calcul şi nici nu a invocat o astfel de vătămare, motivul de recurs nu poate fi primit.

5.2 Cu privire la fondul litigiului, respectiv anularea parţială a actelor administrativ-fiscale contestate în ceea ce priveşte suma de 229.943 lei impozit pe profit cu accesoriile aferente şi a sumei de 36.654 lei TVA cu accesoriile aferente, întrucât expunerea considerentelor sentinţei atacate, cuprinsă în punctul 2 al prezentei decizii, cuprinde ambele referiri la elementele probatorii şi la prevederile legale aplicabile pentru fiecare categorie de debite, iar motivarea recursurilor a fost structurată, de asemenea, corespunzător sumelor stabilite prin decizia nr. 274/19.06.2012, Înalta Curte apreciază că în contextul cercetării recursurilor nu se impune reluarea tuturor aspectelor examinate de instanţa de fond, argumentele punctuale fiind însuşite şi de instanţa de control judiciar.

În dezlegarea problemelor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă şi fiscală, probă administrativă conform art. 201 Codul de procedură civilă de la 1865, conţinând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt pe care instanţa a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei. Concluziile expertizei ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare cu o suficientă consistenţă, iar nu prin simple afirmaţii sau interpretări proprii.

Or, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu a formulat critici solide cu privire la interpretarea dată de instanţă asupra normelor de drept şi opinia de specialitate a expertului, ci s-a limitat la a relua argumentele reţinute în actele administrative contestate, arătând că aceasta diferă de optica instanţei de fond.

Abordarea autorităţii fiscale în sensul de a acorda prioritate unor elemente de formă, se îndepărtează de la scopul legii şi contravine principiilor generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale , prevăzute de art. 6 şi 12 din Codul de procedură fiscală, care impun aprecierea relevanţei stărilor de fapt fiscale în ansamblul lor şi adoptarea cu bună credinţă a unei soluţii legale adecvate, care să nu depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivului de a preveni şi înlătura prejudicierea bugetului public.

Aşadar, în mod corect instanţa de fond, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 12 şi 13 din HG nr. 44/2004 precum şi ale art. 63 alin. (1) din OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, a concluzionat că impozitul pe profit datorat suplimentar pentru trimestrul IV 2005 este de 834 lei, anulând, astfel, impozitul pe profit suplimentar în sumă de 62.225 lei.

Aceasta întrucât, din totalul sumei de 394.119 lei pentru care organul fiscal nu a acordat drept de deducere, numai suma de 5212 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată prezintă caracter de nedeductibilitate, conform art. 21 alin. (4) cod fiscal, pentru această sumă datorându-se impozit pe profit, în timp ce în cazul cheltuielilor cu taxele de asigurări sociale, fond handicapaţi şi servicii prestate de terţi în cuantum de 388.907 lei omise a fi înregistrate în anul 2004 (conform Raportului de inspecţie fiscală nr. 77255/29.09.2005) sunt cheltuieli deductibile fiscal, potrivit art. 21 alin. (2) Cod fiscal, iar înregistrarea acestora în trimestrul IV 2005 nu a determinat modificarea bazei impozabile şi implicit, a impozitului pe profit datorat pentru trimestrul IV 2005.

Referitor la impozitul suplimentar în valoare de 6765 lei anulat de instanţa de fond datorită unor erori de calcul ale organului fiscal, în sensul că s-a reţinut valoarea în euro a unor facturi în dolari, iar în cazul unor facturi, conform specificaţiilor menţionate în cuprinsul acestora reprezentau achiziţii de materiale înregistrate în contul 602, iar nu prestări de servicii, cu consecinţe asupra determinării cuantumului valoric al cheltuielilor deductibile fiscal, recurenta-pârâtă nu contestă constatările expertului, criticile sale vizând numai dovada prestării efective a serviciilor şi necesitatea efectuării acestor cheltuieli.

Or, evaluarea recurentei-pârâte cu privire la caracterul nedeductibil al cuantumului corect al cheltuielilor cu serviciile executate de terţi, astfel cum a fost stabilit de către expertul contabil (obiectiv 4 raport expertiză, filele 2298-2302 dosar fond) a fost confirmat de către expert, aşa încât criticile apar ca nefondate.

În ceea ce priveşte anularea impozitului pe profit în sumă de 67.109 lei, aferent cheltuielilor de natura stocurilor degradate neimputabile în cuantum de 419.430 lei (obiectiv 6 raport expertiză, fila 2491 dosar fond), considerentul avut în vedere de instanţa de fond a fost neidentificarea acestor cheltuieli în înregistrările contabile ale recurentului-reclamant, împrejurare necontestată de către recurenta-pârâtă.

Întrucât în cuprinsul motivelor de recurs recurenta-pârâtă reia considerentele din întâmpinarea depusă la instanţa de fond cu privire la această sumă, fără să aducă argumente noi în scopul identificării acestor sume, motivul de recurs apare ca nefondat.

În fine, nici criticile referitoare la anularea impozitului pe profit în sumă de 93.844 lei şi TVA în sumă de 36.654 lei întemeiate pe faptul că recurentul-reclamant şi-a exercitat dreptul de deducere pentru cheltuieli şi taxa pe valoarea adăugată în baza unor facturi care nu aveau toate informaţiile obligatorii prevăzute de legea fiscală nu pot fi primite, întrucât în mod corect a concluzionat judecătorul fondului că achiziţiile de la furnizorii care au emis facturile neconforme sau pentru care nu au fost identificate facturile originale (detaliate pe larg în cuprinsul raportului de expertiză-obiectiv 8 filele 2309-2310, 2321, 2322 dosar fond), reprezintă cheltuieli reale realizate în scopul desfăşurării obiectului de activitate al recurentului-reclamant, fiind înregistrate în contabilitate în baza documentelor justificative-note de intrare-recepţie şi bonuri de consum – conform Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi OMFP nr. 3512/2008 şi,pe cale de consecinţă, sunt întrunite condiţiile de deductibilitate a cheltuielilor reglementate de art. 21 alin. (1) Cod fiscal.

În privinţa dreptului de deducere TVA, întrucât recurentul-reclamant a corectat facturile neconforme din punct de vedere al conţinutului minimal de informaţii, potrivit art. 159 alin. (1) lit. b) Cod fiscal, emise de furnizorul SC „C” Medical SRL în valoare totală de 229.575 lei (detaliate în cuprinsul raportului de expertiză obiectiv 9 filele 2322-2325 dosar fond) în mod corect instanţa de fond a dispus anularea sumei de 36.654 lei TVA aferent acestor facturi.

Critica recurentei-pârâte în sensul că facturile neconforme corectate în afara perioadei de inspecţie fiscală urmează a fi respinsă, întrucât neluarea în considerare

a tuturor probelor administrative în faza judiciară ar lipsi de conţinut şi efectivitate contenciosul actelor administrativ-fiscale, reglementat de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prin trimitere la Legea nr. 554/2004.

5.3 Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că a fost formulat tardiv, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 301 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Aceasta întrucât, din analiza memoriului de recurs rezultă că acesta a fost depus la data de 1.06.2016, în condiţiile în care sentinţa civilă recurată a fost comunicată la data de 3.03.2016, conform dovezii de comunicare aflată la fila 2602 dosar fond.

Susţinerea recurenţilor în sensul că hotărârea recurată a fost comunicată la o altă adresă decât sediul recurentei urmează a fi înlăturată în raport de prevederile art. 98 din Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit cu care ” Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va preda la dosar odată cu petiţia prin care se încunoştinţează instanţa despre schimbarea domiciliului. “

Întrucât recurenta nu a adus la cunoştinţa instanţei schimbarea de sediu, prezumţia legală de comunicare corectă a actelor de procedură nu a fost răsturnată, recurenta însăşi recunoscând că a primit actele de procedură la adresa indicată în dosar.

Aşa fiind, recursul recurentei-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili urmează a fi respins ca tardiv formulat.

6. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865.

În baza art. 301 din Codul de procedură civilă de la 1865 va fi respins ca tardiv declarat recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursurile declarate de Institutul Naţional de Cercetare „A” şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva Sentinţei nr.361 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei nr.361 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2016.