Commune’s logging-damages claim against land possessor held time-barred; dismissal affirmed.

Acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul decurgând din tăierile ilegale de pădure. Răspunderea entității deținătoare a terenului forestier. Prescripția dreptului material.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : prescripție extinctivă

-prejudiciu

-teren cu destinație forestieră

faptă ilicită

răspundere obiectivă

C.civ. din 1864, art. 998 – 999

Decretul nr. 167/1958, art. 8

Legea nr. 1/2000, art. 35

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale fundamentate pe dispoziţiile art.35 din Legea nr.1/2000, chestiunile vizând identificarea celor direct răspunzători de tăierile ilegale de copaci ori angajarea răspunderii penale sau civile a acestora, sau determinarea împrejurării dacă este vorba despre angajaţi ai entității în a cărei posesie se află terenul forestier sau terţe persoane care acţionează izolat, sunt absolut nerelevante, răspunderea „ocoalelor silvice şi a actualilor deţinători” funcționând în mod obiectiv şi independent de aceste elemente.

Prin urmare, cunoscând „actualul deţinător” al terenului asupra căruia reclamantei îi fusese reconstituit dreptul de proprietate, entitate care răspunde, conform art.35 din Legea nr.1/2000 „de paza şi protecţia vegetaţiei forestiere (…) şi după punerea în posesie”, acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia trebuia promovată independent de împrejurarea cunoaşterii în concret a persoanei răspunzătoare de acţiunile de tăieri ilegale, norma de drept în discuţie instituind în sarcina celor nominalizaţi în textul legii, o răspundere obiectivă pentru integritatea vegetaţiei forestiere. Iar, în condițiile în care temeiul de drept al acţiunii în despăgubiri a fost determinat prin indicarea dispoziţiilor art.998-999 din Codul civil din 1864 şi ale art. 35 din Legea nr.1/2000, reclamanta putea şi trebuia să cunoască persoana ţinută să răspundă de prejudiciul suferit încă de la data aflării existenţei acestuia.

Secția I civilă, decizia nr. 154 din 25 ianuarie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 18.04.2014 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta Comuna Sâncraiu a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 Cod civil de la 1865, art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 35 din Legea nr. 1/2000, art. 8 lit. b), h) din O.G. nr. 96/1998, art. 194 - 204, art. 453 NCPC, art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, în contradictoriu cu pârâta Comuna Călăţele, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.150.762 RON reprezentând contravaloarea cantităţii de 10.229 mc masa lemnoasă lipsă nejustificat din parcelele 17C si 18B, aflate în proprietatea reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 150 din 11.03.2016, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 1.361 lei reprezentând cheltuieli de judecată, compensând alte cheltuieli.

În esenţă, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, cu referire la caracterul patrimonial al acţiunii de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită constând în încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr.1/2000, modificată, temei de drept în raport de care s-a apreciat că reclamanta a cunoscut persoana care răspunde de protecţia vegetaţiei forestiere, dar şi prejudiciul produs.

Prin decizia nr. 1568/A din 16.06.2016 Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei mai sus-menţionate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, reclamanta, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, respectiv, condiţiile impuse de acest text legal (de a cunoaşte paguba şi pe cel răspunzător de ea) nu sunt îndeplinite, întrucât este adevărat că recurenta-reclamantă a cunoscut prejudiciul şi a refuzat punerea în posesie, însă nu a cunoscut şi persoana responsabilă de cauzarea acestuia, după cum eronat reţine instanţa de apel. Din refuzul punerii în posesie nu se putea deduce că reclamanta ar fi cunoscut şi persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului sau că ar fi avut posibilitatea reală de a-l cunoaşte, premisa pe care se întemeiază decizia instanţei de apel fiind complet eronată.

Existenţa prejudiciului a devenit certă abia la data finalizării expertizei tehnice judiciare efectuată de către inginer A., expert tehnic judiciar în specialitatea silvicultură, respectiv, la data de 12.12.2005.

Refuzul punerii în posesie nu poate fi asimilat cunoaşterii persoanei răspunzătoare de cauzarea prejudiciului şi nici nu poate constitui un motiv de învinovăţire a reclamantei atâta vreme cât exista o neconformitate între ceea ce trebuia să primească şi ceea ce se oferea spre punere în posesie.

Momentul determinării prejudiciului nu influenţează în mod automat momentul subiectiv al cunoaşterii în concret a autorului faptei prejudiciabile. Atât cunoaşterea prejudiciului, cât şi cunoaşterea autorului presupune informarea persoanei vătămate cu privire la contextul producerii faptei ilicite şi a persoanei care a săvârşit-o, prin cunoaşterea unor date şi indicii suficiente care pot conduce, prin demersuri minime, la identificarea în concret a persoanei, pentru a exista o imagine clară a răspunderii delictuale. Termenul de prescripţie trebuie raportat în mod obligatoriu la momentul subiectiv al întrunirii celor două elemente (prejudiciu şi autor), deoarece doar la momentul cunoaşterii acestora recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a promova o acţiune civilă în despăgubiri împotriva pârâtei.

Din cuprinsul adreselor comunicate între părţi rezultă că recurenta-reclamantă a încercat în repetate rânduri să identifice autorul prejudiciului şi a solicitat concursul pârâtei în acest sens, tocmai întrucât nu cunoştea că aceasta se face responsabilă de respectivul prejudiciu. Din aceeaşi corespondenţă mai rezultă că, începând cu anul 2005, recurenta-reclamantă a cunoscut existenţa prejudiciului, însă prevederile art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 sunt incidente în prezenţa ambelor elemente, cunoaşterea prejudiciului şi a persoanei responsabile de producerea acestuia.

După cum rezultă din actele dosarului, recurenta-reclamantă a formulat plângere penală obiect al dosarului nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, solicitând tragerea la răspundere penală a numitului B. şi începerea urmăririi penale împotriva autorilor necunoscuţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tăiere şi furt material lemnos. Susţine că, raţiunea pentru care a demarat procedurile de tragere la răspundere penală a numitului B. rezidă tocmai în prevederile art.35 din Legea nr. 1/2000, modificat prin art. 17 din O.U.G. nr. 139/2005.

Plângerea penală atrage întreruperea cursului prescripţiei extinctive, deoarece organul de urmărire penală are atribuţii judiciare, iar persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii se poate constitui parte civilă atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Susţine că, până la soluţionarea plângerii de către organul de urmărire penală, recurentei nu i se poate reproşa lipsa de acţiune în rezolvarea cauzei şi nici vreo neglijenţă în realizarea dreptului.

Raportat la aceste considerente, susţine recurenta că data la care a cunoscut şi avea posibilitatea reală de a cunoaşte persoana/autoritatea vinovată de săvârşirea prejudiciului este data comunicării rezoluţiei date în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007, şi anume, 29.07.2011. Aceasta întrucât abia la acea dată recurenta-reclamantă a cunoscut că pădurarul B. nu poate fi tras la răspundere penală deoarece nu sunt probe suficiente în acest sens, că nu se poate antrena răspunderea penală a autorilor necunoscuţi pentru săvârşirea infracţiunilor de tăiere şi furt material lemnos şi că recurenta-reclamantă se poate adresa instanţei civile pentru recuperarea prejudiciului împotriva Comunei Călăţele.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.10.2016, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La data de 14.10.2016, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a susţinut inadmisibilitatea recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, motivarea căii de atac realizând, de fapt, o reinterpretare a probelor din dosar şi sugerând reţinerea altei stări de fapt decât cea avută în vedere la pronunţarea soluţiei instanţelor de fond. De asemenea, s-a invocat lipsa de interes a reclamantei în susţinerea căii de atac, atâta timp cât aceasta, precum o recunoaşte, a refuzat punerea în posesie cu parcelele 17C şi 18B, care au rămas şi în prezent la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar Călăţele, fiind parte din domeniul privat al acestei comune. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, s-a arătat că nicăieri în cuprinsul rezoluţiei emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin nu s-a menţionat responsabilitatea entităţii pârâte pentru pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă în proces, simpla trimitere la instanţa civilă pentru rezolvarea oricăror pretenţii de natură civilă neavând semnificaţia atribuită de reclamantă, cum că atunci a aflat pentru prima oară care ar fi persoana responsabilă de prejudiciu.

În realitate, din corespondenţa purtată anterior între părţi, la nivelul anului 2005, rezultă că reclamanta a solicitat măsuri financiare reparatorii de la primăria Călăţele şi nu de la o altă persoană fizică sau juridică. De altfel, rezultă din datele şi probele dosarului că, cu mult timp anterior comunicării rezoluţiei parchetului, recurenta-reclamantă cunoştea cine este deţinătorul legal al terenului şi care avea sarcina de a-l păzi şi din a cărui culpă afirmată s-ar fi cauzat prejudiciul pretins a fi reparat.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, în cauză nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă, invocat cu trimitere la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.8 din Decretul nr.167/1958, de către instanţele de fond.

Potrivit acestei dispoziţii normative „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel ce răspunde de ea”.

Instanţele de fond – reţinând caracterul patrimonial al acţiunii deduse judecăţii – au apreciat asupra incidenţei în cauză a instituţiei juridice a prescripţiei extinctive, stabilind că la data sesizării Tribunalul Cluj cu soluţionarea prezentei acţiuni – 18.04.2014 – dreptul reclamantei la acţiune era stins prin prescripţie în condiţiile art.8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, deoarece a rezultat din datele speţei că încă din anul 2005 reclamanta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de procedura sa.

Aşadar, determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie s-a realizat prin raportare la momentul subiectiv, examinat în privinţa ambilor termeni la care se referă norma legală, al cunoaşterii de către reclamantă atât a prejudiciului, cât şi a celui răspunzător de procedura sa, din acest punct de vedere neputându-se reţine o greşită aplicare a normei de drept în cauză.

Prin motivele recursului său, reclamanta acceptă faptul cunoaşterii prejudiciului, a cărei existenţă afirmă că a devenit certă la data finalizării expertizei tehnice extrajudiciare, respectiv 12.12.2005, însă neagă faptul cunoaşterii persoanei responsabile de producerea acestuia, susţinând că momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă este cel al comunicării rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, din dosarul nr. x/P/2007, respectiv 29.07.2011, deoarece până la acel moment recurenta-reclamantă susţine că nu avea nici măcar o bănuială cu privire la posibilitatea ca tocmai Comuna Călăţele să fie persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Necunoscând deci, până la momentul indicat de recurentă, şi pe cel ce răspunde de producerea pagubei, se pretinde că prescripţia nu putea curge în contra sa spre a-i paraliza exerciţiul dreptului la acţiune.

Pentru mai multe argumente, teza recurentei nu poate fi primită.

În primul rând, se reţine că recurenta-reclamantă s-a adresat instanţelor judecătoreşti cu o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte Comuna Călăţele pentru fapta proprie, decurgând din calitatea sa de entitate deţinătoare a parcelor de teren împădurit nr.17C şi 18C, responsabilă de paza şi protecţia acestora în temeiul dispoziţiilor art.35 din Legea nr. 1/2000, modificată. În concret, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.150.762,5 Ron reprezentând contravaloarea a 10.299 mc masă lemnoasă lipsă, ca urmare a tăierilor ilegale de pădure.

Temeiul legal al acţiunii a fost determinat prin indicarea dispoziţiilor art.998-999 C.civ. şi a celor prevăzute de art. 35 din Legea nr.1/2000 modificată, iar demersul procedural a fost justificat prin aceea că suprafaţa de teren în cauză proprietatea reclamantei - asupra căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin HCJ Cluj nr.128/2002 şi prin Ordinul Prefectului Cluj nr.466/2002 - s-a aflat în posesia pârâtei care răspunde, în baza art.35 din Legea nr.1/2000, de paza şi protecţia vegetației forestiere, până la momentul punerii în posesie (care nu a avut loc în cauză, fiind refuzat de către reclamantă tocmai în considerarea procentului scăzut de masă lemnoasă rămasă) şi, ulterior acestui moment, pe o perioadă de maxim 180 de zile.

Simpla observare a temeiului de drept al acţiunii, care a justificat îndreptarea pretenţiilor împotriva pârâtei, relevă împrejurarea că, doar determinând pe deţinătorul terenului asupra căruia reclamanta obţinuse reconstituirea dreptului de proprietate privată, aceasta putea şi trebuia să cunoască persoana ţinută să răspundă de procedura prejudiciului încă de la data aflării existenţei acestuia. Astfel, cunoscând „actualii deţinători” ai terenurilor solicitate de foştii proprietari, care răspund, conform art.35 din Legea nr.1/2000 modificată „de pază şi protecţia vegetaţiei forestiere…. şi după punerea în posesie”, reclamanta putea şi trebuia să promoveze acţiunea sa în angajarea răspunderii civile delictuale a acestora/acestuia independent de împrejurarea cunoaşterii în concret a persoanei directe implicate /răspunzătoare de acţiunile de tăieri ilegale, norma de drept în discuţie instituind în sarcina celor nominalizaţi în textul legii (ocoalele silvice şi actualii deţinători ai terenurilor solicitate de foştii proprietari) o răspundere obiectivă pentru integritatea vegetaţiei forestiere.

Or, în legătură cu acest aspect, reclamanta a arătat prin cererea sa de chemare în judecată că, deşi inițial (în anul 2003, cu ocazia punerii reclamantei în posesia a 92,3 ha din terenul retrocedat) pârâta a negat deţinerea posesiei şi a dreptului de administrare asupra parcelelor 17C şi 18B, a recunoscut ulterior acest fapt, comunicându-i prin mai multe adrese din anul 2005 o serie de acte de punere în valoare şi de control pe baza cărora, de altfel, reclamanta a şi putut realiza estimări ale prejudiciului produs şi a putut emite judecăţi de valoare în sensul determinării vinovăţiei pârâtei, responsabilă de neluarea măsurilor adecvate şi necesare pentru asigurarea pazei şi protecţiei vegetaţiei forestiere de pe parcelele în discuţie (potrivit susţinerilor acesteia, prin emiterea unor acte de control ce constatau, pentru suprafeţe foarte mari de teren, a existenţei unui volum mic de arbori tăiaţi şi prin considerarea ca fiind bună a activităţii pădurarului).

Prin urmare, aflată în posesia actelor de punere în valoare şi control, comunicate de pârâtă cu

adresa din 18.05.2005, potrivit propriilor susţineri, reclamanta dispunea de toate datele necesare promovării acţiunii de faţă încă din anul 2005, de vreme ce, pe baza acestora a putut stabili că pârâta deţine posesia şi exercită un drept de administrare inclusiv asupra terenurilor cu destinaţie forestieră din parcelele 17C şi 18B asupra cărora i se recunoscuse ei un drept de proprietate în baza legilor fondului funciar şi a căror preluare în posesie, tot ea afirmă, că a refuzat-o tocmai în considerarea constatării existenţei unui procent diminuat de masă lemnoasă.

Pe de altă parte, tot din anul 2005, dispoziţiile art.35 ale Legii nr.1/2000, care dau temeiul actual al cererii reclamantei, fuseseră introduse în fondul activ legislativ ca urmare a adoptării O.U.G. nr.139/2005 publicată în Monitorul Oficial nr.939 din 20 octombrie 2005, aşa încât nicio justificare plauzibilă a omisiunii ori întârzierii reclamantei de a se adresa instanţelor pentru angajarea

răspunderii pârâtei nu există.

Din conţinutul reglementării se înţelege că, pentru angajarea răspunderii fundamentate pe dispoziţiile art.35 din Legea nr.1/2000, identificarea celor direct răspunzători de tăierile ilegale de copaci ori angajarea răspunderii penale sau civile a acestora, respectiv determinarea împrejurării dacă e vorba despre angajaţi ai pârâtei sau terţe persoane care acţionează izolat sunt chestiuni absolut nerelevante, răspunderea „ocoalelor silvice şi a actualilor deţinători” funcționând în mod obiectiv şi independent de aceste elemente.

Pentru acest motiv, este corect considerentul primei instanţe care reţine, în contextul procesual al litigiului, nerelevanţa demersului judiciar iniţiat de reclamantă pe cale penală, în condiţiile în care, încă de la nivelul anului 2005, reclamantei îi erau cunoscute atât existenţa prejudiciului, dar şi a celui chemat prin lege să răspundă pentru acesta sau, în tot cazul, ar fi trebuit să îi fie cunoscute (necunoaşterea legii neputând fi invocată ca argument în acest sens).

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a susţinut în proces că nu i-ar fi fost cunoscute prevederile art.35 ale Legii nr.1/2000, modificată, ci afirmă în mod contradictoriu - în raport de cele expuse anterior cu privire la modul în care se aplică norma legală în discuţie - că raţiunea pentru care a demarat procedurile de tragere la răspundere penală a pădurarului B. rezidă tocmai în prevederile articolului menţionat, deşi conţinutul acestuia indică alţi subiecţi ai obligaţiei legale de a asigura paza şi protecţia vegetaţiei forestiere de pe terenurile ce se restituie foştilor proprietari şi, implicit, alţi subiecţi ai raportului juridic obligaţional ce poate lua naştere din nesocotirea obligaţiei legale.

În circumstanţele date, plângerea penală îndreptată împotriva pădurarului ori împotriva unor autori necunoscuţi, ca persoane direct implicate în tăierile ilegale de copaci, îşi putea justifica utilitatea doar în măsura în care reclamanta urmărea să-şi îndrepte pretenţiile împotriva altor subiecţi decât pârâta.

De altfel, atunci când afirmă că până la momentul comunicării rezoluţiei Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin emisă în dosarul nr. x/P/2007, nu avea nicio bănuială cu privire la posibilitatea ca tocmai Comuna Călăţele să fie persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului în patrimoniul său, recurenta-reclamantă uită că prin cererea de chemare în judecată a relatat (şi apoi a dovedit prin înscrisurile ataşate cererii) inclusiv aspectul că, prin corespondenţa purtată cu pârâta la nivelul anului 2005, i-a cerut acesteia explicaţii în legătură cu diferenţa de masă lemnoasă rezultată pentru cele două parcele de teren, ca şi oferirea unor soluţii de despăgubire alternative (sub forma achitării contravalorii masei lemnoase lipsă sau sub forma unui schimb de teren echivalent prin suprafaţă şi cantitatea de masă lemnoasă). Or, acest aspect, unit cu cel al refuzului preluării posesiei terenului de la intimata-pârâtă, relevă în mod cert că încă de la data acestei corespondențe (anul 2005) reclamanta a avut reprezentarea responsabilităţii care îi revenea pârâtei în legătură cu integritatea fondului forestier existent pe terenul a cărui posesie se pregătea a o prelua de la aceasta din urmă, rămânând, în pofida acestui fapt, în pasivitate şi neacţionând pentru limpezirea situaţiei litigioase decât în anul 2014.

Deşi se prevalează în mod consistent de demersul său judiciar iniţiat în faţa organelor de anchetă penală, despre care susţine că ar fi întrerupt cursul prescripţiei extinctive şi că i-ar fi relevat, la momentul emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, responsabilitatea pârâtei pentru cauzarea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului şi că posibilitatea reclamantei de a se constitui parte civilă în procesul penal a rămas doar o eventualitate, acest moment procesual nefiind consumat în respectiva cauză. În sfârşit, contrar susţinerilor recurentei, cercetările organelor de anchetă penală efectuate în dosarul penal nr. x/P/2007 nu au putut releva decât, cel mult, imposibilitatea tragerii la răspundere a celor bănuiţi de implicare directă în tăierile ilegale de arbori, însă în mod cert nu au putut releva nimic în plus sub aspectul responsabilităţii ce revenea pârâtei, încă din anul 2005 (de la data completării Legii nr.1/2000 cu dispoziţiile actuale ale art.35) în privinţa pazei şi protecţiei integrităţii fondului forestier de pe terenurile solicitate de foştii proprietari, în calitatea sa de deţinător al acestor terenuri.

În considerarea tuturor acestor aspecte, menite să substituie parţial şi să completeze considerentele instanţei de apel, apreciind asupra corectitudinii, din punct de vedere legal, a soluţiei adoptate, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.