Religious unit's claim for free property transfer under Law 239/2007 against state-owned railway company dismissed as inapplicable to private-law legal entities

Acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil formulată de o unitate de cult religios. Bun aflat în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat al cărei acționar unic este statul.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : cult religios

-imobil

-persoană juridică de drept privat

Legea nr. 239/2007

Legea nr. 239/2007 reglementează transmiterea fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare a imobilelor aflate numai în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale și care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990.

Or, câtă vreme imobilul în litigiu nu se află în proprietatea statului ori a unei unități administrativ-teritoriale, ci a unei persoane juridice de drept privat, cererea reclamantei de recunoaștere a dobândirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 239/2007, nu este întemeiată. Împrejurarea că statul are calitatea de acționar unic al societății în patrimoniul căreia se găsește bunul, nu îi conferă acestuia posibilitatea de a dispune în mod gratuit de bunurile societății, întrucât indiferent de structura acționariatului pârâtei, aceasta rămâne un subiect de drept distinct, o persoană juridică cu patrimoniu propriu, neputându-se susține că o sarcină impusă patrimoniului unui acționar constituie, implicit, o sarcină ce poartă asupra patrimoniului persoanei juridice respective.

Secția I civilă, decizia nr. 171 din 26 ianuarie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 02.05.2012 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta Parohia X. a chemat în judecată C.N C.F.R. SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dobândirea de iure a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. x7, provenită din CF de pe hârtie cu nr. x8, nr. cad. x7, nr. top. x7/10/1 precum și asupra Bisericii parohiale ortodoxe, cu anexe și cimitir ortodox creștin; să dispună radierea dreptului de proprietate asupra terenului de pe numele pârâtei și intabularea acestuia pe numele reclamantei, intabularea dreptului de proprietate asupra construcțiilor – Biserica parohială ortodoxă cu anexe și asupra cimitirului ortodox creștin – pe numele exclusiv al reclamatei și desființarea contractului de închiriere nr. x din 25.06.2010 și a actului adițional nr. 1, constatând nulitatea absolută a acestora, precum și radierea lor din cartea funciară.

Prin sentința civilă nr. 2030 din 05.02.2013, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Urmare a cererii de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă, în cauză a fost citată, în calitate de intervenient forțat, Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA.

Prin sentinţa civilă nr.148/S din 14.10.2013, Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea principală, precum şi cererea de arătare a titularului dreptului și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii asupra terenului înscris în C.F. x7 (provenită din conversia pe hârtie a C.F. x8), nr. top. x7/10/1.

A dispus radierea dreptului de proprietate al intervenientei forţate şi al pârâtei din cartea funciară menţionată şi înscrierea acestui drept pe numele reclamantei.

A respins cererile având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra Bisericii parohiale ortodoxe, cu anexe şi cimitir ortodox, intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor constând în Biserică parohială ortodoxă cu anexe şi cimitir ortodox, constatarea nulităţii contractului de închiriere nr. x din 25.06.2012 şi a actului adiţional nr. 1 la acesta, precum şi radierea notării acestora din C.F.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că, potrivit înscrierii de sub B 1 din C.F. x7 (provenită din conversia pe hârtie a C.F. x8), nr. top. x7/10/1, proprietarul imobilului în suprafaţă de 114.621 mp (în C.F. pe hârtie 114.621,20 mp) este SNCFR - Regionala de Căi Ferate Braşov.

Prin adresa din 20.12.1990, Regionala de Căi Ferate Braşov a adus la cunoştinţa reclamantei că

au fost avizate ocuparea terenului necesar construirii bisericii, cimitirului şi locuinţelor C.F.R. în zona suprafeţei cu nr. top. x7/10/1 şi x7/20/2, urmând ca reclamanta să obţină avizele necesare de la autorităţile competente, iar prin H.C.L. Braşov nr. 128/1995, s-au aprobat o serie de proiecte vizând construirea unor cimitire în municipiul Braşov, în anexă figurând şi cimitirul parohial din cartierul X.

De-a lungul timpului, reclamanta a formulat mai multe cereri în vederea trecerii cu titlu gratuit a terenului din litigiu în proprietatea sa, iar din adresele depuse la dosar, a rezultat că pârâta a fost de acord ca reclamanta să facă demersurile necesare dobândirii terenului aferent bisericii şi cimitirului, „în conformitate cu prevederile legale şi într-o formă care să se încadreze în legislaţia în vigoare”, arătând că existenţa cimitirului şi a bisericii ortodoxe, cu anexele sale, exclud orice utilizare a terenului în interesul căii ferate, „destinaţia actuală fiind irevocabilă”, precum şi că S.R.C.F. Braşov nu are competenţele legale de a promova un astfel de demers.

La data de 25.06.2010 s-a încheiat contractul de închiriere nr. x din 25.06.2010, între CNCF C.F.R. SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, în calitate de locator şi Parohia X., în calitate de locatar, având ca obiect folosinţa terenului în suprafaţă de 114.621 mp, situat în Braşov, cu destinaţia biserică parohială, anexe şi cimitir ortodox, pentru o perioadă de 5 ani, contra unei chirii de 2.087,25 lei/lună.

La data de 7.10.2010 a fost încheiat actul adiţional nr. 1 la acest contract, pentru identificarea imobilului închiriat prin datele de carte funciară.

Potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a intrat în folosinţa terenului în litigiu în baza aprobării Consiliului Tehnico - Economic al Regionalei C.F.R. Braşov din 20.12.1990, iar ulterior, pe teren a început construirea lăcaşului de cult şi a anexelor, precum şi a cimitirului. La nivelul anului 1990, imobilul în litigiu constituia proprietatea statului.

S-a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 239/2007, respectiv ca imobilul să se fi aflat în proprietatea statului şi să fi fost atribuit în folosinţă gratuită unui cult religios după data de 1 ianuarie 1990, în vederea desfăşurării unei activităţi specifice cu caracter de continuitate.

De asemenea, s-a constatat îndeplinită condiţia referitoare la destinaţia imobilului, prevăzută la alin. (3) al textului de lege, în sensul că acesta a fost dat în folosinţă în vederea edificării de lăcaşuri de cult sau de clădiri cu destinaţie administrativă, educaţională, de asistenţă socială şi a anexelor acestora.

Ca atare, reclamanta este îndreptăţită să pretindă transmiterea fără plată a imobilului în litigiu, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.239/2007.

Procedând la interpretarea teleologică a actului normativ menţionat, instanţa a concluzionat că intenţia legiuitorului a fost ca drepturile de proprietate reglementate de Legea nr. 239/2007 să fie transmise cu titlu gratuit din patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în acela al unităţilor de cult deţinătoare, în condiţii expres prevăzute, fiind vorba de un mod de dobândire a proprietăţii ope legis (art. 644 Cod civil aflat în vigoare la data adoptării acestei legi).

Prin urmare, prima instanţa a constatat că cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul legii, este întemeiată.

S-a apreciat însă, că nu are un asemenea caracter, cererea vizând constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii parohiale ortodoxe, a anexelor şi a cimitirului aferent, întrucât, pe de o parte, actul normativ menţionat nu reglementează decât situaţia terenurilor, nu şi pe aceea a construcţiilor, iar pe de altă parte, este evident faptul că reclamanta nu putea dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, ci prin construire, mod de dobândire distinct de modul de dobândire al bunului principal.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect rectificarea situaţiei de carte funciară,

instanţa a reţinut că sunt incidente prevederile art. 907 alin. (1) C.civ. și ale art.908 alin. (1) pct.4 C.civ., impunându-se radierea dreptului de proprietate al intervenientei forţate şi al pârâtei din cartea funciară menţionată şi înscrierea acestui drept pe numele reclamantei ca urmare a dobândirii de către aceasta a dreptului real de proprietate, prin efectul legii.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor constând în Biserică parohială ortodoxă, cu anexe şi cimitir ortodox, instanţa a reţinut că reclamanta nu a arătat titlul cu care ar urma să se efectueze această înscriere, din cuprinsul cererii rezultând însă că se pretinde dobândirea dreptului de proprietate ope legis inclusiv asupra acestora, cerere neîntemeiată, conform considerentelor anterioare.

În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nulităţii contractului de închiriere încheiat între reclamantă şi pârâtă, şi a actului adiţional la acesta, instanţa a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile vechii reglementări în materie și că aspectul de nulitate invocat este lipsa cauzei actului juridic (art. 948 pct.4 din vechiul Cod civil).

Instanța a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că, din cuprinsul Legii nr. 239/2007, rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ, se dobândeşte în urma parcurgerii unei anumite proceduri, iar în cauză, ca urmare a refuzului pârâtei de a da curs solicitării reclamantei, existenţa acestui drept a fost constatată de instanţă prin hotărâre. Prin urmare, la data încheierii respectivelor acte, nu exista motivul de nulitate invocat, reclamanta neavând calitatea de proprietară asupra terenului.

Cererea de arătare a titularului dreptului a fost admisă, instanța reținând că, potrivit înscrierii din cartea funciară, proprietarul tabular al terenului este SNCFR - Regionala de Căi Ferate Braşov (entităţi între care există un raport de subordonare), iar hotărârea privitoare la un drept real şi la rectificarea cărţii funciare trebuie să fie opozabilă titularului dreptului înscris, iar procesul să fie purtat în contradictoriu cu acesta.

Împotriva sentinţei pronunțate de prima instanță au formulat apel reclamanta şi pârâta CNCF C.F.R. SA prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, iar prin decizia nr.44/Ap din 04.02.2014, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul pârâtei şi a admis apelul reclamantei, schimbând în parte sentinţa, în sensul că a admis şi cererile având ca obiect nulitatea contractului de închiriere și a actului adiţional, precum şi radierea notării din cartea funciară.

Prin decizia civilă nr.3236 din 19.11.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Soluţia instanţei de casare a vizat stabilirea calităţii procesuale a pârâtei în cauză, constatându-se că numai CNCF C.F.R. SA poate avea calitatea de pârât, iar Sucursala Regională C.F.R. Braşov poate avea doar calitate de reprezentant legal al pârâtei amintite. De asemenea, prin decizia de casare a fost soluţionată excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu pentru reclamanta Parohia X., stabilindu-se că, la data sesizării, instanţei reclamanta avea capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a drepturilor sale.

Rejudecând cauza, prin decizia nr. 612 din 05.05.2015, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a respins apelul declarat de pârâta CNCF C.F.R. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov împotriva sentinţei civile nr.148/S/2013 a Tribunalul Braşov, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x din 25.06.2010 şi a actului adiţional din 07.10.2010 încheiate între părţi, dispunând radierea notării acestora din CF nr. x7, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x8, nr. top/cad. x7/10/1, de sub C+2. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, iar prin decizia nr. 2482 din 11.11.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 1166/Ap din 21.09.2016, Curtea de Apel Brașov a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.148/S/2013 a Tribunalul Braşov, a admis apelul declarat de pârâtă și a modificat în parte sentința atacată în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii asupra terenului înscris în CF x7 nr. top x7/10/1, radierea dreptului de proprietate al intervenientei forțate și al pârâtei din CF și înscrierea acestui drept pe numele reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Apelanta-reclamantă a atacat doar partea din hotărârea primei instanțe referitoare la capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de locațiune nr. x/2010, a actului adițional și cel referitor la radierea acestora din cartea funciară, nu și cea privind constatarea dreptului de proprietate asupra clădirilor.

Terenul în litigiu cu nr. top x7/10/7, cu suprafața de 114,621 mp., înscris în CF x7 (provenită din conversia pe hârtie a CF x8) a fost proprietatea tabulară a S.N.C.F.R. – Regionala de Căi Ferate Brașov, în baza actului nr.12/1949.

La data de 20.12.1990, prin avizul din 20.12.1990, Regionala C.F. Brașov – Consiliul Tehnico-economic a avizat favorabil ocuparea terenului necesar construirii unei biserici cu cimitir și anexe în zona terenului parcelei nr. top x7/10/1 și nr. top x7/20/2.

Prin sentința civilă nr.13008/1994 a Judecătoriei Brașov s-a dispus restabilirea situației anterioare, terenul revenind pârâtei, situație înscrisă în CF nr. x7.

Prin H.C.L. Brașov nr.128/1995 s-au aprobat mai multe proiecte pentru construirea unor cimitire în municipiul Brașov, în anexă figurând și Cimitirul Parohial din cartierul X.

Din cuprinsul adeverinței nr.245/2006 a Protopopiatului Ortodox Brașov, rezultă că, prin decizia nr. 260/1991, Prefectura Brașov a pus la dispoziția Parohiei X. o suprafață de 5.200 mp care făcea parte integrantă din suprafața de 114.620 mp cu privire la care Regionala de Căi Ferate Brașov își dăduse acordul pentru ocuparea cu construcțiile sus-menționate.

În perioada 2006 - 2010 au existat mai multe cereri ale Parohiei X. către CNCF C.F.R. SA și către Sucursala Regională CF Brașov prin care a solicitat trecerea gratuită a acestui teren în proprietatea sa.

Prin răspunsurile formulate, Sucursala Regională CF Brașov a arătat că, întrucât terenul nu mai poate fi folosit în alt scop, este de acord cu întreprinderea „demersurilor necesare dobândirii dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile legale și într-o formă care să se încadreze în legislația în vigoare” (adresa din 12.01.2006), ulterior precizând că nu are competențe legale pentru a atribui proprietatea (adresa din 17.02.2010).

În aceeași perioadă, CN C.F.R. SA – Sucursala Regională Brașov și Parohia X. au convenit închirierea terenului respectiv, prin contractul de închiriere nr. x/2006, la care face referire procesul-verbal de predare-primire din data de 01.07.2006 și prin contractul de închiriere înregistrat sub nr. x/2010, modificat prin actul adițional din 07.10.2010.

Temeiul juridic al petitului privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate de iure asupra imobilului teren în litigiu l-a constituit Legea nr. 489/2006 în temeiul căreia bunul este bun sacru și Legea nr. 239/2007 prin care bunurile proprietatea statului aflate în folosința unităților de cult trec în proprietatea acestora.

Prin sentința atacată, prima instanță a reținut ca fiind îndeplinite condițiile art.2 alin.(1) și (2) din Legea nr. 239/2007, însă prin decizia nr. 2482 din 11.11.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod irevocabil faptul că dispozițiile legale mai sus menționate impun îndeplinirea cumulativă a condițiilor ca bunul să fi fost în proprietatea statului ori a unităților administrativ teritoriale la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 239/2007 și să fi fost dat în folosință.

Prin această decizie s-a impus în sarcina instanței de apel să verifice dacă în condițiile în care statul ar deține în continuare pachetul majoritar de acțiuni la CN C.F.R. SA ar fi vorba despre obligația impusă destat prin Legea nr.239/2007 ca din patrimoniul acesteia să fie transmis dreptul de proprietate, fără plată, în patrimoniul altei persoane.

Din verificarea dispozițiilor H.G. nr.582/1998, coroborate cu hotărârile A.G.A. a CNCF C.F.R. SA, rezultă că de la momentul înființării Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. SA (1998) prin reorganizarea S.N.C.F.R. și până în prezent Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, are calitatea de acționar unic, activitatea acestuia fiind reglementată de legislația română în vigoare (inclusiv Legea nr.31/1990) și de dispozițiile H.G. nr.581/1998, inclusiv de Statutul acesteia (Anexa I la H.G. nr. 581/1998).

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (8) din H.G. nr. 581/1998, pe perioada în care statul este acționar majoritar, CFR poate vinde active din patrimoniul său persoanelor fizice sau juridice de drept privat, la inițiativa consiliului de administrație, cu acordul Ministerului Transporturilor și cu mandatarea reprezentanților săi în AGA, iar potrivit art.19 alin.(7), raporturile dintre CFR și instituțiile publice se reglementează prin contractul de activitate încheiat între C.F.R. și Ministerul Transporturilor.

Potrivit art.11 alin.(2) și (5) din Statutul CN C.F.R. SA acțiunile conferă deținătorilor dreptul de vot în AGA, de a alege și de a fi ales în organele de conducere, dreptul de a participa la profit, iar patrimoniul C.F.R. nu poate fi grevat de datorii sau de alte obligații personale ale acționarilor.

Din analiza tuturor dispozițiilor cuprinse în H.G. nr.582/1998 și în Statut nu rezultă posibilitatea Statului Român de a dispune în mod gratuit de bunurile CN C.F.R. SA sau de a greva cu obligații patrimoniul acesteia.

Soluția este în concordanță cu principiul separației patrimoniilor între persoana juridică și persoanele fizice/juridice ce au calitatea de asociați ai acesteia și cu cel al protecției eventualilor creditori ai persoane juridice (în cazul de față CN C.F.R. SA) care au drept garanție întregul patrimoniu al debitoarei în cauză.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr.239/2007 se referă strict la stat și la unitățile administrativ teritoriale, astfel încât nu se poate aprecia că legiuitorul ar fi avut în vedere și situația în care bunurile ar avea ca titulari ai dreptului de proprietate alte persoane juridice aflate sub controlul statului.

Interpretarea în sensul că Legea nr.239/2007 creează în sarcina CN C.F.R. SA - persoană juridică de drept privat, societate pe acțiuni, având Statul Român ca unic acționar - obligația de a transfera cu titlu gratuit terenul către unitatea de cult înseamnă a încălca dreptul de proprietate al acesteia.

Analizând acest petit și prin prisma dispozițiilor Legii nr.489/2006 privind libertatea cultelor, curtea de apel a constatat că, într-adevăr, art. 27 alin.(2) consacră dreptul de proprietate al unităților de cult asupra bunurilor sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, însă numai asupra celor „dobândite cu titlu”.

Cum, în situația de față, nu există o dobândire cu titlu a bunului imobil în litigiu, apelanta-reclamantă nu se poate prevala de aceste dispoziții legale.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de închiriere a terenului, instanța de apel a reținut, din expertiza administrată în cauză, că întregul teren în suprafață real măsurată de 103.567 mp este ocupată de locuri de veci și construcții, dar că aceasta nu transformă bunul imobil teren în bun sacru, în înțelesul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006.

De asemenea, nefiind întrunite condițiile Legii nr.239/2007 (întrucât bunul imobil-teren nu aparține statului sau unei unități administrativ teritoriale), curtea de apel a constatat că acest bun se află în circuitul civil și că respectivul contract de închiriere a fost în mod legal încheiat.

Astfel, chiar dacă destinația dată terenului, prin avizul din 20.12.1990 al Regionalei C.F. Brașov, este cea de cimitir, iar pârâta a constatat faptul că această destinație îl face de nefolosit în alt scop, este firesc ca dreptul de folosință (ca drept de creanță) să fie acordat în baza unei convenții și în schimbul său pârâta să primească contravaloarea lipsei de folosință, respectiv chiria.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., reclamanta a formulat următoarele critici:

Prin decizia nr. 2482/2015, Înalta Curte nu a stabilit că Legea nr. 239/2007 nu este aplicabilă în prezenta cauză. Instanţa de recurs a dispus doar ca, în rejudecare, instanţa de apel să stabilească dacă statul, în calitatea sa de acţionar unic, are posibilitatea de a lua decizii în numele pârâtei CNCF C.F.R. SA.

Deși instanţa de apel a reţinut în mod corect că, potrivit H.G. nr. 581/1998, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, are calitatea de acţionar unic în cadrul CNCF C.F.R. SA, a concluzionat greșit că statul nu are posibilitatea de a dispune în mod gratuit de bunurile pârâtei.

Chiar dacă, într-adevăr, statul nu este proprietar direct asupra activelor pârâtei, acesta are putere de decizie unilaterală şi discreționară asupra tuturor aspectelor care ţin de activitatea pârâtei, inclusiv şi posibilitatea de a dispune de drepturile acesteia. Având în vedere calitatea de acţionar unic, statul poate participa oricând la o adunare generală, în care să dispună în orice fel cu privire la bunurile pârâtei. Întrucât bunul din prezenta cauza face parte din capitalul social, posibilitatea legală prin care ar putea fi scos din patrimoniul pârâtei este cea de reducere a capitalului social, atribuţie care este în competența exclusivă a adunării generale extraordinare a acţionarilor, conform art. 113 lit. g) din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, poate lua oricând o decizie unanimă cu privire la situaţia juridică a bunului respectiv, fără ca vreo persoană din conducerea pârâtei să se poată opună în vreun fel.

În cazul de față, nici nu ar fi necesară adoptarea unei astfel de decizii, pentru că legea a instituit o modalitate specială de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv transferul cu titlu gratuit, iar Legea nr. 239/2007 este o lege specială, care se aplică cu prioritate faţă de legile cu titlu general, respectiv Legea nr. 213/1998, și care are prioritate față de H.G. nr. 581/1998 şi nr. 582/1998 potrivit principiului forţei juridice a actelor normative.

Recurenta menționează prevederile Legii nr. 137/2002 care permit transferul cu titlu gratuit

a unor bunuri din patrimoniul societăților la care statul este acționar și arată că, dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel, ar însemna că şi în cazul în care Statul Român ar fi fost în continuare proprietarul terenului, acesta nu ar putea fi transferat cu titlu gratuit în patrimoniul recurentei, având în vedere că nu există o reglementare în altă lege care să permită acest transfer. Or, această teză, nu poate fi primită, fiind suficientă existența Legii nr. 239/2007 care, prin derogare de la regimul comun al transferului proprietăţii, permite transferul cu titlul gratuit al anumitor bunuri pentru scopuri strict determinate. În cazul de față, acest scop este inclus în noţiunea de „caracter social” menționat la art. 15 din Legea nr. 137/2002, având în vedere destinaţia actuală a terenului, respectiv de cimitir, care serveşte tuturor locuitorilor din zonă. De asemenea, prin adresa din 15.05.2013 emisă de Ministrul Transporturilor şi adresată pârâtei din prezenta cauză, se menţionează că prin înstrăinare/valorificare se înțelege inclusiv „transmitere fără plată la alta instituţie publică” (lit. e), cu avizul Ministerului Transporturilor.

Acţiunile din cadrul CNCF C.F.R. SA sunt în integralitate în patrimoniul Statului Român, iar prin aprobarea Legii nr. 239/2007, patrimoniul societăţii pârâte este asimilat ca făcând parte din patrimoniul Statului Român, ceea ce atrage concluzia că, în realitate, este vorba despre o obligaţie impusă direct în sarcina statului.

Un alt argument al instanţei de apel pentru respingerea acţiunii consta în faptul că bunul nu poate fi considerat ca fiind unul sacru în sensul art. 27 din Legea nr. 489/2006, având în vedere că nu a fost dobândit cu titlu. Într-adevăr, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 prevede că devin inalienabile şi insesizabile bunurile dobândite cu titlu de către unităţile de cult.

Însă, alin. (1) ale aceluiaşi articol prevede că bunurile unităţilor de cult pot fi dobândite nu doar în proprietate, ci şi în administrare. Aceasta este situaţia şi în cazul de față, deoarece bunul a fost scos din circuitul civil şi a devenit inalienabil şi insesizabil, întreaga suprafaţă de teren fiind afectată de cimitir şi anexe aferente.

Recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 2482 din 11.11.2015, pronunțată în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a dezlegat, cu putere de lucru judecat, următoarele aspecte:

- Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, atunci când circumstanțiază domeniul de aplicare al acesteia, fac referire la „imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosința gratuită a cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990” și care pot fi transmise fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare;

- Interesează regimul juridic al terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 239/2007 și nu nivelul anului 1990 – care a fost anul atribuirii în folosință gratuită a imobilului;

- Sentința civilă nr. 11008/1994 a Judecătoriei Brașov, intabulată în cartea funciară, prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei, este opozabilă reclamantei și este relevantă sub aspectul incidenței Legii nr. 239/2007, în cauză interesând regimul juridic prezent al terenului, respectiv împrejurarea că el se află în patrimoniul pârâtei.

În mod corect, față de aceste dezlegări ale instanței de control judiciar, obligatorii pentru instanța de rejudecare în temeiul art. 315 C.proc.civ., curtea de apel, prin decizia recurată, a stabilit că cererea reclamantei de recunoaștere a dobândirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 239/2007 nu este întemeiată.

Acest act normativ reglementează numai transmiterea fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare a imobilelor aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale și care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990. Or, imobilul în litigiu nu se află în proprietatea statului ori a unei unități administrativ-teritoriale, ci a

unei persoane juridice de drept privat - Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA.

Regimul juridic al terenului în cauză neintrând în sfera de reglementare a Legii nr. 239/2007, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei legate de caracterul special al acestei legi ori de forța juridică superioară pe care acest act normativ o are și, cu atât mai puțin, argumentele întemeiate pe interpretarea pe care Ministerul Transporturilor o atribuie noțiunilor de „înstrăinare” sau „valorificare” în cuprinsul unui înscris aflat la dosar.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că destinația actuală a terenului îl transformă într-un activ cu „caracter social”, ceea ce ar atrage incidența art. 15 din Legea nr. 137/2002, Înalta Curte constată că aceasta este o susținere nouă, făcută pentru prima dată în faza de judecată a recursului și, prin urmare, neanalizată de instanța de apel. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

Prin decizia de casare nr. 2482 din 11.11.2015, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, curtea de apel să analizeze dacă, în contextul în care statul deține în continuare pachetul majoritar de acțiuni al CNCF C.F.R. SA (proprietara bunului conform evidențelor de carte funciară), statul a impus, prin adoptarea Legii nr. 239/2007, obligația ca parte din patrimoniul acestei persoanei juridice să fie transmisă, fără plată, în patrimoniul altei persoane juridice sau dacă este vorba despre bunul persoanei juridice de care statul nu poate dispune chiar dacă are calitatea de acționar majoritar.

Răspunzând acestei îndrumări date de instanța de recurs, curtea de apel a concluzionat corect că, față de dispozițiile exprese ale Legii nr. 239/2007, nu se poate susține că, prin adoptarea acestui act normativ, legiuitorul ar fi avut în vedere și imobilele aflate în proprietatea altor subiecte de drept decât a statului sau a altor unități administrativ teritoriale.

A interpreta dispozițiile Legii nr. 239/2007 în sensul dorit de recurentă ar însemna a admite că statul a impus un transfer silit de proprietate, cu titlul gratuit, cu privire la un bun aflat în proprietatea privată a unei persoane juridice, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 44 alin. (1) și (3) din Constituție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu există totodată nici un argument juridic care să permită concluzia, susținută de recurentă, că, atâta timp cât acţiunile din cadrul CNCF C.F.R. SA sunt în integralitate în patrimoniul Statului Român, patrimoniul societăţii pârâte ar fi asimilat ca făcând parte din patrimoniul statului, astfel încât admiterea capătului de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii asupra terenului în litigiu ar însemna o obligație impusă, în realitate, direct statului.

Indiferent de structura acționariatului în cadrul CNCF C.F.R. SA, aceasta rămâne un subiect de drept distinct, o persoană juridică cu patrimoniu propriu. De aceea, nu se poate susține că o sarcină impusă patrimoniului unu acționar constituie, implicit, o sarcină ce poartă asupra patrimoniului societății respective.

Din aceleași considerente, ce țin de faptul că, potrivit Legii nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române (art. 1), subiecte de drept distincte, cu patrimoniu propriu, care nu se confundă cu cel al acționarilor (art. 65), împrejurarea că, potrivit H.G. nr. 581/1998, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, are calitatea de acţionar unic în cadrul pârâtei CNCF C.F.R. SA nu îi conferă acestuia posibilitatea de a dispune în mod gratuit de bunurile pârâtei.

Statul nu are, așa cum susține recurenta, putere de decizie unilaterală și discreționară asupra tuturor aspectelor ce țin de activitatea pârâtei. Potrivit Statutului publicat în Monitorul Oficial din data de 10.10.1998, Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. - SA este persoană juridică română, cu capital social inițial integral de stat, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române. În conformitate cu art. 14 din Statut, Adunarea generală a acționarilor este organul de conducere al C.F.R., care decide asupra politicii economice a acesteia și asupra activității ei, în conformitate cu mandatul primit de la acționari, iar majorarea capitalului social, modificarea numărului de acțiuni sau a valorii nominale a acestora, reducerea capitalului social sau reîntregirea acestuia prin emisiune de noi acțiuni cad în sarcina adunării generale a acționarilor. În raport de dispozițiile art. 11 din Statut, fiecare acțiune subscrisă și plătită, potrivit legii, conferă deținătorului dreptul la un vot în adunarea generală a acționarilor.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (8) din H.G. nr. 581/1998, pe perioada în care statul este acționar majoritar, CFR poarte vinde active din patrimoniul săi persoanelor fizice sau juridice de drept privat, la inițiativa consiliului său de administrație și cu acordul Ministerului Transporturilor,

cu mandatarea reprezentanților săi în adunarea generală acționarilor.

Din aceste dispoziții legale nu rezultă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, posibilitatea statului de a dispune cu titlu gratuit de bunuri aflate în patrimoniul persoanei juridice al cărui acționar este.

Împrejurarea că statul ar putea participa la o adunare generală a acționarilor care să decidă transferul gratuit al imobilului în patrimoniul recurentei, nu înseamnă că ar putea să dispună unilateral cu privire la bunurile pârâtei, după cum procedura identificată de recurentă prin care, prin reducerea capitalului societății comerciale, bunul ar putea fi scos din patrimoniul pârâtei nu echivalează cu constatarea, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, a dobândirii prin efectul legii al dreptului de proprietate de către reclamantă asupra terenului în litigiu.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta susține că terenul în litigiu în litigiu este un bun sacru, dobândit în administrare de către recurentă, astfel încât, în temeiul art. 27 din Legea nr. 489/2006, el devine inalienabil și insesizabil, fiind scos din circuitul civil.

Într-adevăr, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 dispune că:„Bunurile sacre (..), dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult”.

Or, recurenta nu a primit în administrare, așa cum susține prin motivele de recurs, un bun sacru, în înțelesul Legii nr. 489/2006, ci, în folosință, un teren pe care ulterior, a început construirea locașului de cult și a anexelor, precum și a cimitirului. Prin urmare, în cauză nu se regăsește situația avută în vedere de art. 27 din Legea nr. 489/2006, nefiind vorba despre un bun sacru dobândit cu titlu de reclamantă, ci de un teren pe care, după ce i-a fost atribuit în folosință, recurenta a început edificarea unui locaș de cult și a unui cimitir.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat recursul declarat.