Labor Dispute by Foreign Player Referred to Bucharest Tribunal as Romanian Forum of Competence.

Litigiu de muncă. Reclamant, cetățean străin, cu domiciliul într-un alt stat. Competența de soluționare a acțiunii

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.

Index alfabetic : contract individual de muncă

-conflict de muncă

-cetățean străin

Legea nr. 53/2003, art. 1, art. 2, art. 269

Legea nr. 62/2011, art. 210

NCPC, art. 107, art. 1065, art. 1072

Având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta, cetăţean sârb, nu avea domiciliul sau reşedinţa în România, că raporturile de muncă cu pârâtul încetaseră, precum și faptul că aceasta nu s-a adresat instanţei în raza căreia a avut locul de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu sunt incidente în stabilirea competenţei, iar calitatea de cetăţean străin a reclamantei impune raportarea la dispoziţiile art. 1065 din Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 1072 alin. (1) din acelaşi cod.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile alin. (2) ale art. 1072 C.proc.civ., potrivit cărora, dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti sau, după caz, la Tribunalul Bucureşti, și cum tribunalul este instanţa competentă material să soluţioneze cererile având ca obiect conflictele de muncă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti.

Secția I civilă, decizia nr. 2304 din 23 noiembrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 5.11.2015, reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 10, 39, 40, 41, 248, 251, 252, 269 din Codul muncii, art. 7 din Codul fiscal şi art. 1072 C.proc.civ., în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate natura raporturilor desfăşurate între părţi ca fiind raporturi de muncă; să fie obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.431 euro cu titlu de salarii restante; să fie obligat pârâtul la achitarea tuturor contribuţiilor sociale aferente salariilor restante; să fie obligat pârâtul la plata dobânzii legale, începând cu data scadenţei şi până la data achitării efective a tuturor sumelor datorate; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că în calitate de jucătoare profesionistă de handbal, a intrat în raporturi de muncă cu clubul sportiv pârât începând cu data de 15.07.2015, prin încheierea unui contract, semnat de ambele părţi în limba engleză.

De asemenea, reclamanta a mai arătat că este de naţionalitate sârbă şi că a părăsit ţara imediat după încetarea la termen a contractului, în prezent nemaiavând drept de şedere pe teritoriul României.

Cum în litigiile de muncă este competentă instanţa de la domiciliul reclamantului şi cum reclamantul este cetăţean străin, consideră că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Pe fondul cauzei, s-a susţinut că pârâtul nu i-a achitat salariile restante în cuantum de 22431 euro.

Prin sentinţa nr. 2068 din 25.02.2016 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, din punctul de vedere al art. 210 din Legea 62/2011, text ce ar atrage competenţa tribunalului de la domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamantului (care în speţă are stabilit domiciliul în Serbia, nu are reşedinţă stabilită pe teritoriul statului român şi nu mai are nici un loc de muncă în România), ar rezulta că instanţa competentă material este cea de la domiciliul reclamantei, respectiv instanţele din Serbia.

În acest context, normele de competenţă materială prevăzute de legislaţia muncii exclud competenţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, litigiul urmând a fi de competenţa unei instanţe străine, şi anume instanţa de la domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamantei.

Or, reclamanta a invocat că, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, nu ar fi posibilă introducerea unei cereri în străinătate (fără a argumenta o astfel de susţinere) sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca cererea să fie introdusă în străinătate. Astfel, Tribunalul Bucureşti a apreciat că reclamanta se întemeiază în formularea cererii de chemare în judecată în faţa instanţelor române pe instituţia forului de necesitate şi pe împrejurarea că pârâtul are sediul pe teritoriul statului român, fiind incidente dispoziţiile art. 1070 C.proc.civ., coroborate cu prevederile art. 1066 C.proc.civ.

În consecinţă, devine competentă să soluţioneze acest litigiu instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă, dacă pârâtul are sediul pe teritoriul României la data introducerii cererii, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca cererea să fie introdusă în străinătate.

De asemenea s-a mai reţinut că în acest caz, competenţa este atrasă potrivit prevederilor art. 1072 alin. (1) C.proc.civ., respectiv ipoteza în care „instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă”, caz în care competenţa se determină potrivit regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale, cu alte cuvinte, numai în considerarea „dispoziţiilor cărţii de faţă” referitoare la competenţa întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului şi a forului de necesitate, dar care atrag competenţa instanţei române de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă, care este în acest caz tot instanţa de la sediul pârâtului (locul în care s-au derulat raporturile de muncă şi unde are sediul angajatorul şi se găsesc mijloacele de probă).

Prin sentinţa nr. 2150 din 5.10.2016 Tribunalul Hunedoara, Secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării regulatorului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Hunedoara a reţinut că art. 1065 din Cartea a VII a din Codul de procedură civilă prevede că „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin Dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”

Prin urmare, prevederile acestei cărţi, care cuprinde art. 1065 - 1133, (deci inclusiv art. 1066 - 1070 invocate de Tribunalul Bucureşti în considerente), se pot aplica doar în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin Dreptul Uniunii Europene sau

prin legi speciale nu se prevede altfel.

În aceste condiţii, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu pot duce la concluzia că instanţa competentă ar fi Serbia, întrucât în acest caz nu îşi mai găseşte aplicare nici art. 1070 care reglementează „forul de necesitate” şi care se regăseşte în cuprinsul Cărţii a VII-a din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, având în vedere că la data formulării acţiunii reclamanta nu mai are locul de muncă, domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul statului român, ne găsim în situaţia în care, deşi instanţa română este competentă potrivit Cărţii a VII-a, aceasta nu poate fi identificată, devenind astfel aplicabile prevederile art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., fiind competent să soluţioneze prezenta cauză Tribunalul Bucureşti.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 1 şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003, Codul muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă şi se aplică cetăţenilor străini încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României.

Potrivit art.269 alin.(1) din Legea nr.53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă iar potrivit art. 208 din Legea nr. 63/2011, aplicabil prin prisma art.95 pct.4 C.proc.civ., conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

Prin urmare, litigiului referitor la soluţionarea conflictului de muncă dedus prezentei judecăţi i se aplică legea materială şi procesuală română.

În principiu, competenţa teritorială internă (art. 107 C.proc.civ.) se stabileşte în raport cu domiciliul, respectiv sediul pârâtului.

Regula generală este că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.” Pentru cazul în care domiciliul/sediul este necunoscut, se recurge la instanţa reşedinţei/reprezentanţei pârâtului, iar dacă nu are reşedinţă/reprezentanţă cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reprezentanţa, după caz.

Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin art. 210, reglementează o excepţie de la această regulă de principiu, în sensul că „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Aceasta este o normă alternativă cu caracter protectiv, constituind un beneficiu pentru salariatul căruia i se permite să opteze între două instanţe, deopotrivă competente.

În cauză, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, reclamanta este cetăţean sârb fără domiciliu sau rezidenţă pe teritoriul României, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi anume, 5.11.2015, raporturile de muncă cu pârâtul încetaseră, prin Hotărârea nr. x din 11.08.2015 a Federaţiei Române de Handbal reţinându-se atât perioada pentru care contractul sportivei cu pârâul a fost încheiat (15.07.2013-30.05.2015) cât şi momentul încetării acestuia (30.05.2015).

Astfel, având în vedere că la data învestirii instanţei, reclamanta nu avea domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în România şi că aceasta nu s-a adresat instanţei în raza căreia a avut locul de muncă, textul legal anterior citat nu îşi găseşte utilitatea în stabilirea competenţei, iar calitatea de cetăţean străin a reclamantei impune raportarea la dispoziţiile art. 1065 din Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă, conform cărora „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel” coroborate cu dispoziţiile art. 1072 alin. (1) din acelaşi cod, conform cărora „Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale”.

Această împrejurare exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1070 alin. (1) C.proc.civ. privind forul de necesitate, invocate de Tribunalul Bucureşti, respectiv competenţa instanţei române „de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă”, conform cărora instanţa competentă a soluţiona cauza ar fi Tribunalul Hunedoara, ca instanţă în circumscripţia căreia se află sediul pârâtului şi a locului în care s-au desfăşurat raporturile de muncă, care nu pot fi avute în vedere întrucât vizează exclusiv ipoteza în care legea nu prevede competenţa instanţelor române.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., ce statuează că dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti sau, după caz, la Tribunalul Bucureşti. În condiţiile în care reclamanta nu s-a adresat instanţei de la locul de muncă, nu există nici un element care să atragă o astfel de apreciere .

Cum potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 tribunalul este instanţa competentă material să soluţioneze cererile având ca obiect conflictele de muncă, în aplicarea dispoziţiilor art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., competenţa de soluţionare a cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti.