State enterprise's possession as precarious detention precludes acquisitive prescription of property

Acțiune în constatarea uzucapiunii de lungă durată. Imobil aflat în administrarea unei întreprinderi de stat. Detenție precară. Neîndeplinirea condiției posesiei utile.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : uzucapiune

-drept de administrare

-certificat de atestare a dreptului de proprietate

-posesie

-detentor precar

C.civ. din 1864, art. 1847, art. 1853, art. 1855, art. 1858

Anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea unităţilor de stat nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.

Având în vedere că autoarea reclamantei, fostă unitate economică de stat, a deținut un drept de administrare asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate aparţinând Statului Român, posesia exercitată de către aceasta nu a fost o posesie utilă, ci o posesie caracteristică dreptului de administrare, care era reglementat ca un drept real ce se exercita în numele statului, neavând, deci, posibilitatea de a transmite dreptul de proprietate succesoarei sale. Ca atare, în mod corect, s-a constatat că nu este întrunită condiţia existenţei posesiei de 30 de ani şi nici aceea a existenţei unei posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar.

Secția I civilă, decizia nr.1880 din 12 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20.04.2011, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi Primăria Municipiului Bucureşti, să se constate că este proprietara terenului în suprafaţă de 1.420 m.p. din Bucureşti, prin efectul uzucapiunii şi proprietara construcţiei edificate pe teren, prin efectul accesiunii imobiliare.

Prin sentința nr.1553 din 16.12.2015, Tribunalul București, Secția III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr.243/A din 19.04.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3.08.1938 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, E. şi F. au dobândit imobilul - teren şi construcţii - situat în Bucureşti.

Conform procesului-verbal din 22.10.1941 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul era compus din teren în suprafaţă de 1.450 m.p. şi un corp de casă compus din parter şi etaj.

Potrivit raportului de expertiză întocmit la data de 14.03.1945 de inginer G., în calitate de expert pentru stabilirea şi evaluarea pagubelor cauzate de bombardamentul din 04.04.1944, imobilul compus din

subsol, parter şi etaj, construit în anul 1930 din zidărie şi beton armat, a fost complet distrus.

Conform adresei din 12.01.1998 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, ca urmare a verificării documentelor din arhivă s-a constatat că în perioada 1943 - 1955 nu figurează ca emisă autorizaţie de construcţie pentru imobilul situat în Bucureşti.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27.05.1949 de Tribunalul Ilfov, Secţia I civilă comercială, H. şi I. - autorii intimaţilor-pârâţi B., C. şi D. - au dobândit de la F. şi J. imobilul compus din teren şi construcţia „la roşu”, situat în Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.10156 din 29.11.1956 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu a fost admisă acţiunea introdusă de Sfatul Popular al Capitalei, Secţia Financiară şi a fost trecut în proprietatea statului imobilul teren situat în Bucureşti, fost proprietatea E. şi F., conform art.1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951.

Prin Ordinul nr.38213/1961 emis de Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi Ministrul Afacerilor Interne, în baza Decretului nr.409/1955, imobilul s-a transmis din administrarea Ministerului Afacerilor Interne în administrarea Ministerului Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini pentru Institutul X.

Ca urmare a cererii adresate de Institutul X., Consiliul Popular al Capitalei - Comitetul Executiv a emis autorizaţia pentru executare de lucrări nr. x/1963, prin care a autorizat „supraetajarea porţiunei de construcţie parter cu încă 2 nivele - până la cornişa generală a imobilului”.

Prin H.G. nr.29/1991 a fost înfiinţată apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. (poziţia 55 din anexa nr.1), prin reorganizarea fostei unităţi economice de stat (Institutul X.), conform art.1.

Din considerentele deciziei nr.2208 din 30.09.1999 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ rezultă că Ministerul Industriilor a emis în favoarea apelantei-reclamante certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.10.1996 privind terenul în suprafaţă de 2.631,07 m.p. situat în Bucureşti.

Prin decizia sus-menţionată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate respectiv a fost anulat, la solicitarea reclamanţilor din acea cauză B., C. şi D.

Prin decizia nr.1666 din 06.05.2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, a fost admisă contestaţia la executare formulată de S.C. A. S.A. şi s-au lămurit înţelesul şi întinderea titlului executoriu (decizia nr.2208 din 30.09.1999) în sensul că a fost anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.10.1996, în ce priveşte suprafaţa de 1.420 m.p. teren situat în Bucureşti.

Ca răspuns la solicitarea intimatei-pârâte C., cu adresa din 9.10.2001, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, Cadastru i-a comunicat că în evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986, pe str. N. nu figurează nr.x5, ci nr.x3-x5. Conform aceloraşi evidenţe, imobilul din str. N. nr. x3-x5, figura înscris cu teren în suprafaţă de 2.690 m.p., din care 1.196 m.p. construcţii, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Institutul X.

Ca răspuns la solicitarea apelantei-reclamante, cu adresa din 08.03.2011, Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 i-a comunicat că aceasta figurează înregistrată ca proprietar al imobilului situat în str. N. nr. x3-x5, începând din anul 1966, aşa cum reiese din adresa din 14.02.1991 emisă de Administraţia Financiară Sector 2, aflată la dosarul fiscal al societăţii. Totodată, i-a comunicat că nu deţine documente care să ateste dreptul de proprietate al S.C. A. S.A. asupra construcţiei, iar pentru teren deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.11.1996.

Din considerentele deciziei civile nr.219 din 10.12.2009 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, rezultă că prin dispoziţia nr.10161 din 11.09.2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr.10/2001 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea contestatorilor B., C. şi D.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr.128/A din 21.09.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul formulat de Primăria Municipiului Bucureşti şi a respins contestaţia formulată împotriva acestei dispoziţii ca neîntemeiată. Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2896 din 28.05.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

De asemenea, la data de 3.12.1997, reclamanţii I., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâtul Institutul X., pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren în suprafaţă de 1.420 m.p. şi construcție.

Şi acţiunea în revendicare a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 770 din 22.06.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.571/A din 06.10.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 5358 din 20.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamanţilor nu este garantat de prevederile art.1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. c. Germaniei din 4 octombrie 1977).

„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr.1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza Atanasiu şi alţii c. României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că existenţa unui „bun actual” cu înţelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu şi alţii c. României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunţată în favoarea intimaţilor-pârâţi B., C. şi D., regăsindu-se astfel în cauza de faţă cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul dispoziţiei emise în baza Legii nr.10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii în temeiul notificării - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării - de care vorbeşte instanţa de contencios european în continuare în aceeaşi hotărâre, paragraful 142.

Din această perspectivă, pe tot intervalul la care s-a referit apelanta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, dreptul de proprietate s-a aflat în patrimoniul unui singur subiect de drept (statul, în sens larg).

În legătură cu această chestiune, Curtea mai reţine că pentru stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu anterior adoptării actualei Constituţii, trebuie avut în vedere faptul că dreptul de proprietate a intrat într-adevăr la momentul preluării în patrimoniul statului, deoarece potrivit art.6 din Constituţia din 1952, proprietatea putea aparţine statului sau organizaţiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice, iar unităţile administrativ-teritoriale nu se încadrează în niciuna din aceste două categorii. Transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituţiile centrale de stat, sfaturile populare şi unităţile tutelate de acestea se făcea în condiţiile Decretului Consiliului de Stat nr.409/1955.

După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, pornind de la dispoziţiile art.136 alin.(2), bunurile care până la acel moment erau proprietate socialistă de stat au fost însă împărţite în bunuri proprietate (publică sau privată) de stat, respectiv bunuri proprietatea (publică sau privată) unităţilor administrativ-teritoriale.

În acest context, dreptul de proprietate privată asupra imobilului în litigiu poate aparţine, potrivit art.4 din Legea nr.213/1998, domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, în speţă intimatul-pârât Municipiul Bucureşti. Întrucât, pe de o parte, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art.3 din acelaşi act normativ şi, pe de altă parte, nu există nicio raţiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul litigiului ar fi de interes naţional şi deci proprietatea ar aparţine Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se impune concluzia că acesta se află în prezent în patrimoniul recurentului-pârât Municipiul Bucureşti.

Totodată, dacă sub imperiul Constituţiei din anul 1952 unităţile administrativ-teritoriale nu aveau calitatea de subiecte de drept, iar Sfaturile Populare erau doar organele locale ale puterii de stat (art.51), în prezent art.21 din Legea nr.215/2001 prevede că: „Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu”, ceea ce înseamnă că sunt subiecte de drept distincte de stat.

De altfel, acestea sunt considerentele în baza cărora pentru bunurile preluate de stat (inclusiv în temeiul Decretului nr.111/1951), Legea nr.10/2001 a recunoscut prin art.21, calitatea de unitate deţinătoare unităţii administrativ-teritoriale, iar nu Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislaţia românească prin Constituţia României din anul 1991.

Distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului a fost făcută iniţial de Codul civil care, dispunând prin art.1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”, creează un regim juridic preferenţial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.

O asemenea distincţie nu a mai fost făcută după 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art.8-9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea statului. De asemenea, Constituţia din 1952, ca şi cea din 1965, se refereau în art. 5 - 9, respectiv art. 6 - 9, la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărţită în două categorii, publică şi privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.

În aceste condiţii, nu s-ar justifica asimilarea proprietăţii de stat domeniului public din legislaţia anterioară şi supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.

Tocmai pentru că legislaţia din perioada 1948-1991 nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art.1844.

În concepţia Codului civil român, posesia presupune existenţa a două elemente: un element material (corpus), adică faptele materiale de deţinere şi de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârşirea de acte juridice privind dreptul de proprietate şi un element intenţional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârşeşte actele materiale de deţinere sau de întrebuinţare a lucrului are intenţia de a le face pentru sine, adică aşa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.

Elementul intenţional al posesiei rezultă din art.1847 C.civ. care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar şi din art.1853 care prevede că în cazul precarităţii nu este posesie „sub nume de proprietar”. Prin urmare, simpla deţinere a unui bun, fără intenţia de a se comporta ca proprietar şi de a poseda pentru sine, ci numai cu îngăduinţa proprietarului, nu este suficientă pentru invocarea uzucapiunii.

În speţă, autoarea apelantei-reclamante a intrat în stăpânirea imobilului, fiind astfel întrunit elementul material al posesiei, ca urmare a Ordinului nr. 38213 din 30.12.1961 emis de Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi Ministrul Afacerilor Interne.

Pe de altă parte, această intrare în stăpânire s-a realizat în baza Decretului Consiliului de Stat nr.409/1955, prin care se realiza transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituţiile centrale de stat, sfaturile populare şi unităţile tutelate de acestea.

Este adevărat că art.1854 C.civ. prevede că elementul intenţional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei.

În cauză însă, prezumţia instituită de art.1847 C.civ. este înlăturată pentru perioada anterioară anului 1991 de faptul că bunul a fost preluat de Institutul X. cu titlu de administrare, deci ca detentor precar în sensul art. 1853 C.civ., ceea ce atrage incidenţa art.1855 C.civ.: „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”. Această „probă contrarie” implică aplicarea art.1858 C.civ.

Astfel, era necesar ca apelanta-reclamantă să facă dovada că autorul său, Institutul X., a intervertit precaritatea, adică a transformat precaritatea în posesie utilă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă de fond, singura ipoteză din art.1858 C.civ. care ar putea fi incidentă în cauză fiind cea de la pct.2: „când deţinătorul neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său”.

Or, în condiţiile istorice de notorietate din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, era de neconceput ca persoanele din conducerea unei întreprinderi de stat să conteste dreptul statului asupra bunurilor proprietate de stat aflate în administrarea întreprinderii, de teama justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel.

De altfel, în evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986, imobilul figura înscris cu teren în suprafaţă de 2.690 m.p., din care 1.196 m.p. construcţii, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Institutul X. Deci, persoanele din conducerea Institutului X. au recunoscut oficial dreptul statului asupra bunurilor proprietate de stat aflate în administrarea întreprinderii.

Pe de altă parte, faptul că Institutul X. figurează în autorizaţia de construire se explică prin aceea că autorizaţia nu se elibera numai proprietarilor, ci tuturor celor interesaţi (art.4 din Decretul nr.144/1958), iar statul nu putea să se ocupe în nume propriu de toate lucrările de construcţie aparținând sectorului socialist.

Tot astfel, înscrierea Institutului X. la rolul fiscal se explică prin aceea că potrivit art.9 din Decretul nr.18/1952: „Impozitul se plăteşte: a) Pentru clădirile aparţinând întreprinderilor de locuinţe şi localuri, instituţiilor bugetare, întreprinderilor şi organizaţiilor de orice fel din sectorul socialist, de către administraţiile de imobile, iar în lipsa acestora, de către instituţiile, întreprinderile şi organizaţiile cărora le aparţin clădirile”.

De altfel, aceste ultime două chestiuni ar fi avut relevanţă numai în cazul în care nu ar fi incidente dispoziţiile art.1855 şi 1858 C.civ., pentru că precaritatea/ detenţia precară exclude de plano posesia. În cazul exercitării unei posesii (iar nu detenţii precare) ar fi avut importanţă sub aspectul utilităţii acesteia din perspectiva caracterului său public.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că stăpânirea materială exercitată de apelanta-reclamantă şi de autoarea sa, deşi se întinde pe durata impusă de lege (30 ani), anterior anului 1991 nu a putut constitui o posesie, singura aptă să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate şi ulterior acestui moment pe de o parte nu este suficientă temporal, iar pe de altă parte a fost într-adevăr întreruptă în condiţiile art.16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prin introducerea de către intimaţii-pârâţi B., C. şi D. a acţiunii în urma căreia a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cu atât mai mult posesia începând din 30.09.1999, neîndeplinind criteriul temporal.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, constatând că nu sunt întrunite condiţiile uzucapiunii de lungă durată pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, la rândul său premisă pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei prin accesiune imobiliară artificială (art.492 C.civ.).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 C.proc.civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate şi pe fond, admiterea acţiunii.

În baza motivului prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ., reclamanta a arătat că în speţă se regăseşte situaţia unei proprietăţi aparente, ce presupune desesizarea voluntară a adevăratului proprietar de exercitarea atributelor dreptului de proprietate, atribute ce sunt exercitate însă de proprietarul aparent.

Despre această realitate juridică care a subzistat pe toată durata uzucapiunii şi care, la împlinirea termenului de uzucapiune, transforma proprietarul aparent în proprietar de iure, nu se face nicio referire în soluţia instanţei de apel, aceasta dând o interpretare greşită înscrisurilor depuse la dosar în susţinerea acestui aspect, respectiv autorizaţia de construcţie nr. x/1963, rolul fiscal şi plata impozitului în numele societăţii, adresa din 08.03.2011 a Direcţiei Venituri pentru Buget Local Sector 2, adresa din 09.10.2011.

Instanţa de apel menţionează aceste înscrisuri numai ca argument în susţinerea tezei precarităţii posesiei şi implicit, a calităţii reclamantei de detentor precar.

În jurisprudența instanţei supreme s-a decis însă, că proba posesiei se face prin plata impozitelor şi celorlalte taxe referitoare la imobil, înscrierea imobilului la Secţia financiară pentru dobândirea rolului fiscal, respectivele acte de dispoziţie constând în solicitarea şi eliberarea unor autorizaţii de construcţie în nume propriu, precum şi executarea acelor construcţii pe imobilul teren ce face obiectul uzucapiunii.

În baza motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., reclamanta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale din materia uzucapiunii – art.1854 C.civ. şi art.1862 C.civ.

Atâta timp cât intimaţii-pârâţi nu au adus probe care sa înlăture prezumţia instituita de art.1854 C.civ., instanţa de apel în mod greşit şi-a motivat soluţia de respingere a apelului reclamantei pe art.1853 C.civ. şi respectiv, art.1855 C.civ.

Antecesoarea societăţii actuale A. S.A. a fost întreprindere de stat care a deţinut în patrimoniu imobilul teren precum şi construcţiile edificate pe acest teren, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Instanţa de apel, invocând dispoziţiile Decretului nr. 144 din 1958 şi Decretului nr.18 din1952, concluzionează că atât autorizaţia de construcţie nr. x/1963 solicitată şi eliberată pentru Institutul X., cât şi înregistrarea acestuia la organele fiscale pentru deschiderea şi obţinerea rolului fiscal şi plata impozitelor datorate pentru imobil, nu pot reprezenta probe pentru dovedirea elementului material al posesiei (corpus), atâta timp cât, pe de-o parte, posesia nu s-a dovedit a fi utilă, iar pe de altă parte, nu sunt acte ce pot fi făcute numai de proprietar. Interpretarea dată de curtea de apel celor două acte normative este greşită, atâta timp cât nu este susţinută de nicio probă din dosar produsă de intimaţii-pârâţi, care ar putea înlătura prezumţia instituită de art.1854, respectiv art.1862 C.civ.

Deși instanţa de apel reține că societatea reclamantă împreună cu antecesoarea acesteia au exercitat stăpânirea materială a imobilului pe toată durata impusă de lege, respectiv 30 de ani, necesară uzucapării dreptului de proprietate, curtea a considerat că, de fapt, aceasta a fost întreruptă în condiţiile art.16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prin introducerea de către intimaţii-pârâţi B., C. şi D. a unei acţiuni privind anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi că, de fapt, posesia ar fi început în data de 30.09.1999.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că posesia nu a fost continuă, fiind întreruptă, deoarece la data introducerii acţiunii în anulare parţială a certificatului reclamantei de atestare a dreptului de proprietate din 18.11.1996, de intimaţii pârâţi în anul 1998, termenul de 30 de ani necesar uzucapării era împlinit din anul 1991.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ., acest text legal vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material.

Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate (autorizaţii de construcţii, acte doveditoare ale plăţii impozitelor, adrese emise de autorităţi publice locale), ori considerentele reţinute prin decizia recurată în ceea ce priveşte aplicarea legii în materia uzucapiunii, aşa cum, în mod eronat, invocă recurenta-reclamantă.

Aşadar, în speţă, criticile susţinute în baza dispoziţiilor art.304 pct.8 C.proc.civ. nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat.

În ceea de priveşte motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., se invocă o greşită aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale din materia uzucapiunii, recurenta susţinând că, împreună cu antecesorul său, a exercitat stăpânirea materială a bunului pe toată durata impusă de lege, termenul de 30 de ani necesar uzucapării fiind împlinit din anul 1991.

Sub acest aspect, este de reţinut că, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie să facă dovada că a posedat lucrul în timpul prevăzut de lege, respectiv că posesia a fost utilă, adică a fost o posesie propriu-zisă şi nu o detenţie precară şi că această posesie nu a fost viciată.

Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune. Niciun efect al posesiei nu se produce dacă posesia nu întruneşte calităţile care îi definesc utilitatea, cum rezultă din dispoziţiile art.1847 C.civ.

Absenţa oricăreia dintre aceste calităţi împiedică producerea oricărui efect al posesiei, deci efectul achizitiv de proprietate. Aşadar, pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, posesia trebuie să nu fie afectată de niciunul din viciile prevăzute de art.1848-1952 C.civ., ceea ce în cauză nu s-a probat.

În speţă, instanța de apel a constatat că posesia invocată de reclamantă nu este o posesie utilă, nu a fost exercitată în nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar, aspecte ce rezultă din situaţia de fapt dedusă judecăţii şi care, în recurs, nu poate fi reevaluată în raport de actuala reglementare a dispoziţiilor art.304 pct.1 - 9 C.proc.civ..

Analizând probatoriul administrat în cauză, curtea de apel a reţinut că prin Ordinul nr. 38213/1961 emis de Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi Ministrul Afacerilor Interne, în baza Decretului nr.409/1955, imobilul în litigiu s-a transmis din administrarea Ministerului Afacerilor Interne în administrarea Ministerului Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini pentru Institutul X.

În evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986, imobilul figura înscris cu teren în suprafaţă de 2.690 m.p., din care 1.196 m.p. construcţii, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Institutul X.

Prin H.G. nr.29/1991 a fost înfiinţată S.C. A. S.A., prin reorganizarea fostei unităţi economice de stat (Institutul X.), conform art.1.

Ministerul Industriilor a emis în favoarea reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.10.1996 privind terenul în suprafaţă de 2.631,07 m.p. situat în Bucureşti.

Instanţa de apel a constatat, astfel, că „stăpânirea materială” a imobilului exercitată de

reclamantă nu poate constitui o posesie aptă, în condiţiile în care anterior anului 1990, deținerea bunului nu s-a făcut prin exercitarea posesiei ca stare de fapt, ci a detenției precare în sensul art.1853 C.civ.

Din această perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă s-a constituit prin reorganizarea fostei unităţi economice stat şi, anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea unităţilor de stat, nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.

Astfel, Institutul X. a deținut un drept de administrare asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate aparţinând Statului Român, conform evidenţelor cadastrale de la nivelul anului 1986.

Or, posesia specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei veritabile detenții precare.

Ca urmare, recurenta-reclamantă nu a exercitat o posesie utilă, ci o posesie caracteristică dreptului de administrare care era reglementat ca un drept real ce se exercita în numele statului, ceea ce atrage incidenţa art1855 C.civ.

Având în vedere că autoarea reclamantei era doar un administrator al imobilului, aceasta nu avea posibilitatea de a transmite dreptul de proprietate succesoarei sale, aşa încât dispoziţiile art.1847 şi 1846 C.civ. au fost în mod just interpretate şi aplicate de instanţa de apel, care a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor posesiei exercitate de reclamantă pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept, asupra imobilului în litigiu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că nu este întrunită condiţia existenţei posesiei de 30 de ani şi nici aceea a existenţei unei posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar, neputând fi primite criticile recurentei privind continuitatea posesiei şi împlinirea termenului necesar uzucapării în anul 1991.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a exercitării unor operaţiuni de către autoarea sa care fac dovada elementului material al posesiei, respectiv obţinerea autorizaţiilor de construcţie, plata de taxe şi impozite, aceste aspecte prezintă importanţă, din punct de vedere probator, pentru dovedirea caracterului public al posesiei asupra bunului.

Or, în cauză, argumentele susţinute nu au relevanţă şi nu pot fi reţinute, atâta timp cât, astfel cum s-a arătat în precedent, reclamanta a fost doar un detentor precar al imobilului, ceea ce semnifică lipsa posesiei cu privire la imobilul litigios.

Referitor la perioada ulterioară anului 1990, în considerarea specificului fostei proprietăți de stat, legiuitorul a emis acte normative care permiteau persoanelor juridice constituite ca urmare a reorganizării fostelor unităţi de stat să dobândească, în condiții speciale, dreptul de proprietate asupra terenurilor, în speţă fiind emis în anul 1996 certificatul de atestare a dreptului de proprietate de către Statul Român, prin reprezentantul său Ministerul Industriilor.

Acest titlu de proprietate a fost însă atacat în anul 1998, pe calea unei acţiuni în justiţie şi a fost anulat parţial, posesia fiind astfel întreruptă, şi acest aspect având relevanţă, în economia speţei, din punct de vedere al neîndeplinirii criteriului termenului prevăzut de lege pentru intervenirea uzucapiunii.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind respins, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.(1) C.proc.civ.