Limits of State Assets Authority competence: equivalence vs. in-kind restitution after holding company dissolution under reparation law

Desființarea persoanei juridice notificate în temeiul Legii nr. 10/2001. Limitele competenței Autorității pentru Administrarea Activelor Statului de soluționare a cererii. Imposibilitatea restituirii în natură a bunului. Măsuri reparatorii.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil

-Notificare

-Măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 29

Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. IV

Atragerea în proces în locul unităţii deţinătoare care şi-a încetat existenţa a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, în temeiul dispozițiilor art. IV, Titlul I din Legea nr. 247/2005, nu presupune şi o transmisiune universală a patrimoniului unităţii desfiinţate având ca efect subrogarea totală a A.A.A.S. în drepturile şi obligaţiile de drept substanţial izvorâte din Legea nr.10/2001. Această normă specială extinde doar sfera de aplicare a art. 29 din Legea nr.10/2001, fără ca entitatea care a exercitat în numele statului calitatea de acţionar să devină succesorul universal al societăţii desfiinţate, abilitat a dispune cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, cu atât mai mult cu cât, în speţă, patrimoniul societății a fost lichidat între deţinătorii de părţi sociale.

Dacă în sarcina unei unităţi deţinătoare privatizată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, putea fi impusă, în baza art.21 din lege coroborat cu art.29 alin.(1), interpretat per a contrario, obligaţia de restituire în natură a bunului ce a reintrat în patrimoniul său ca efect al anulării, cu caracter retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un terţ, în situația în care societatea nu mai ființează ca persoană juridică, nu se mai pune problema restituirii acestui bun dintr-un patrimoniu ce nu mai există, cu privire la activul imobiliar urmând să dispună deţinătorul privat de părţi sociale care a operat lichidarea societății devenită, anterior dizolvării, societate cu răspundere limitată, avându-se în vedere că, la momentul lichidării,

A.A.A.S. nu mai figura ca deţinător al vreunei părţi din capitalul social.

Prin urmare, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este ţinută doar de obligaţiile ce îi revin în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora această instituţie poate emite doar decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în ipoteza imobilelor care s-au aflat la un moment dat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

Secția I civilă, decizia nr. 1815 din 6 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 8.02.2007 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a construcţiei situate în localitatea Techirghiol, imobil cunoscut sub denumirea de „fostele Băi Moderne” şi, în măsura în care instanţa va aprecia cererea anterioară întemeiată, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiei de restituire.

Tot prin acţiune, cele două reclamante l-au chemat în judecată şi pe D., în calitate de intervenient în nume propriu, în baza art. 57 C.proc.civ., având în vedere că şi această persoană are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil, potrivit Legii nr.10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 1077 din 27.10.2009 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantelor şi cererea de intervenţie în interes propriu ca nefondate, considerând că nu există identitate între imobilul notificat şi cel existent în prezent pe teren şi aflat în proprietatea SC C. SA.

Prin decizia civilă nr. 56/C din 24.04.2012, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamante şi de intervenient în contradictoriu cu intimatele pârâte SC C. SA prin lichidator şi SC E. SRL, a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a admis cererile principală şi de intervenţie în interes propriu, a obligat pârâta SC C. SA să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Techirghiol şi să înainteze propunerea Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingând cererea de restituire în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intervenientul D., criticând faptul că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art.18 lit. c) din Legea nr.10/2001.

A susţinut recurentul că nu s-a ţinut cont de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat şi, pe cale de consecinţă, titlul exhibat de intimata SC E. SRL provine de la un neproprietar.

Recurentul a apreciat că această societate, despre care a aflat că a preluat imobilul abia la data de 27.09.2011, este continuatorul juridic al SC C. SA, care la rândul ei nu a adus la cunoştinţa instanţei faptul că a înstrăinat imobilul încă din anul 2006.

Prin decizia civilă nr. 1171 din 08.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, a fost admis recursul cu consecinţa casării hotărârii recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa supremă a reţinut că pe parcursul judecăţii recursului s-a relevat situaţia radierii intimatei SC C. SA la data de 13.02.2012, constatându-se că la data pronunţării deciziei de apel atacate - 24.04.2012 - această pârâtă era lipsită de capacitate de folosinţă, urmare închiderii procedurii falimentului şi radierii (astfel cum a reieşit din adresa de furnizare informaţii nr. 169164 emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului).

Instanţa supremă a apreciat că, date fiind dispoziţiile art. 5 alin.(2) din Decretul nr. 31/1954 privitoare la persoanele fizice si juridice (potrivit cărora capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii), intimata nu mai avea, la data soluţionării apelurilor, capacitate procesuală de folosinţă – adică acea aptitudine a unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual.

În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., raportat la art. 306 alin. (2) C.proc.civ., s-a admis recursul intervenientului, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa.

În raport de prevederile art. 315 C.proc.civ. s-a dispus, totodată, ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice şi să stabilească, cu prioritate, cadrul procesual pasiv, luând în considerare că intimata-pârâtă SC C. SA nu mai există ca persoană juridică şi să aibă în vedere aplicarea prin analogie, în lipsa unor dispoziţii exprese care să reglementeze ipoteza încetării activităţii persoanei juridice ulterior intrării în vigoare a legii reparatorii, a dispoziţiilor Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţie potrivit cărora “(1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu, şi-a încetat activitatea ca persoană juridică, competenţa de soluţionare a cererii de restituire revine entităţii care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate comercială.”, raţiunea textului păstrându-se şi în situaţia pendinte.

S-a dispus ca rejudecarea apelurilor să se facă după stabilirea cadrului procesual pasiv, urmând a se analiza, ca apărări, şi motivele de recurs a căror examinare de către Înalta Curte nu a fost posibilă faţă de constatarea nulităţii deciziei recurate urmare admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte SC C. SA.

Prin decizia civilă nr. 29/C din 21.03.2016 Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, a admis apelurile formulate de reclamante, precum şi de intervenientul D., continuat de succesoarea acestuia, F., împotriva sentinţei civile nr. 1077/2009 în contradictoriu cu intimatele pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi SC E. SRL, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu şi a obligat pârâtele să restituie reclamantelor şi intervenientului, în natură, imobilul situat în oraşul Techirghiol - identificat ca fiind corpul C2 ("Administraţie financiară") în planul de situaţie - Anexa 2 a raportului de expertiză efectuat de dl. expert G., situat pe lotul 2 în suprafaţă de 603 mp.

Pornind de la îndrumările obligatorii ale instanţei de recurs, în rejudecare, instanţa de apel a pus mai întâi în discuţia contradictorie a părţilor cadrul procesual, procedând la identificarea entităţii care urmează a prelua în acest litigiu poziţia avută de SC C. SA (a cărei modificare de structură în capitalul social, din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată, a operat mai înainte de radiere), iar la termenul din 9.03.2015 s-a stabilit că intimata pârâtă în cauză este A.A.A.S.

Această statuare a pornit de la datele furnizate de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Constanţa prin adresa din 21.01.2015 care au arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 SC C. SA a fost societate cu capital majoritar de stat, Fondul Proprietăţii de Stat şi, ulterior, Administraţia Participaţiilor Statului figurând ca acţionari majoritari, cu peste 98% cota de participaţie la capitalul societăţii. Această situaţie a durat până în luna octombrie 2002, când prin actul adiţional înscris la O.R.C. Constanţa sub nr. x din 26.11.2002 societatea este privatizată, întregul pachet de acţiuni trecând în sfera acţionarilor persoane fizice – A.P.A.P.S. transferând cele 73.939 acţiuni deţinute.

Având în vedere că A.P.A.P.S. a fost desfiinţată potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004, modificată prin Legea nr. 192/2013 şi că la data reluării judecăţii drepturile şi obligaţiile acestei foste entităţi au fost preluate de actuala Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului, prin încheierea sus-menţionată aceasta din urmă a fost transpusă în drepturile şi obligaţiile procesuale ale SC C. SRL.

Au fost înlăturate argumentele AAAS evocate prin întâmpinarea depusă în acest stadiu procedural, vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive, considerându-se că ele se îndepărtează de dispoziţiile cu caracter obligatoriu ale instanţei supreme, dar şi de raţionamentul dezvoltat în stabilirea calităţii de având cauza în acest proces. S-a apreciat nerelevant faptul că AAAS nu se consideră culpabilă de nesoluţionarea notificării în acest caz, pentru că introducerea sa în cauză nu s-a bazat pe vreo culpă a entităţii, ci pe împrejurarea că – dată fiind situaţia evocată – ea a preluat obligaţiile decurgând din calitatea de unitate deţinătoare a SC C. SA. Nu era aşadar necesar să existe o notificare distinctă, adresată autorităţii statului învestite cu procedurile de privatizare, devreme ce, la data depunerii notificării, societatea era încă una cu capital majoritar de stat, având toate obligaţiile conferite de legea specială pentru a rezolva singură pretenţiile persoanelor care s-au considerat îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. Nesoluţionarea într-un termen rezonabil a acestor notificări nu-l poate prejudicia pe notificator, iar această chestiune a fost deja tranşată prin Decizia de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a instanţei supreme.

Astfel fiind, s-a apreciat că intimată pârâtă în acest proces este, în locul SC C. SA, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Instanţa de apel a constatat, totodată, că de la momentul sesizării în recurs a Î.C.C.J. şi până la data reluării judecăţii în apel a fost modificată situaţia juridică avută în vedere prin decizia nr. 56/C/2012 a Curţii de Apel Constanţa, în sensul că prin sentinţa civilă nr. 6494/2013 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/118/2012*, definitivă conform deciziei 534/2013 a Tribunalului Constanţa, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20.10.2006 între SC C. SA prin lichidator şi SC E. SRL pentru construcţia ,,Centrul de cazare’’ cu suprafaţă construită la sol de 301,31 mp, format din corpul C1 imobil de birouri şi corpul C2 magazii, situat în Techirghiol.

Instanţa de apel a apreciat că, astfel, a fost sistată controversa generată de imposibilitatea retrocedării în natură a imobilului, în măsura în care reclamantele şi intervenientul în interes propriu ar fi îndreptăţiţi la o atare măsură (chestiune care a făcut de altfel parte din motivaţia recursului). Cum constatarea nulităţii absolute a actului juridic translativ de drepturi produce efecte ex tunc, s-a considerat de către instanţa de apel că pârâtele sunt chemate să restituie bunul notificatorilor dacă se stabileşte, în baza probelor, că au calitatea de persoane îndreptăţite

O altă modificare intervenită în proces a fost cea determinată de survenirea decesului, la 06.04.2015, a intervenientului, D. şi introducerea în cauză, în calitate de succesoare legală, a numitei F.

Asupra fondului apelurilor formulate, instanţa a reţinut că a fost tranşată chestiunea calităţii reclamantelor, ca şi cea a intervenientului D. (al cărui demers a fost continuat de succesoarea F.), de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparţinut autoarei comune H., ea nefăcând obiectul vreunei căi de atac în primul ciclu al judecăţii.

În acest sens au fost reluate de către instanţa de apel statuările potrivit cărora imobilul situat în Techirghiol, (cunoscut la acea dată ca fiind „Vila X.” şi compus din teren în suprafaţă de 2.000 mp teren, cu o singură construcţie formată din două camere şi sală), care a aparţinut iniţial lui X., a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14.03.1921 la Tribunalul Constanţa de către sora acestuia, H.

Moştenitoarele autoarei H. au fost cele două fiice ale acesteia, I. şi J.; succesoarele în drepturi ale acestor două persoane sunt: pentru I., cele două fiice ale ei, reclamantele A. şi B.; pentru J., copiii K. şi L., la rândul lor decedaţi, ultimul dintre ei fără moştenitori, iar prima cu unicul moştenitor D., chemat în judecată de reclamante, în calitate de intervenient în nume propriu.

După decesul numitei H., cele două fiice ale acesteia au transformat imobilul într-un complex balnear de tratament cu nămol, schimbându-i denumirea în Vila Y., compusă din 3 corpuri de clădire, astfel: un corp parter şi etaj compus din 19 camere; un corp cu 12 cabine cu băi de nămol şi un alt corp cu două camere şi sală pentru personalul care deservea acest complex balnear. Reclamantele au susţinut că imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi după acest an complexul a trecut în administrarea Sfatului Popular Regional Dobrogea – Secţia Gospodărire Locală.

Curtea de apel a constatat, în raport de înscrisurile depuse, că în baza notificării înregistrate la B.E.J. X. sub nr. 116 din 2.07.2001 şi respectiv sub nr. 55 din 03.07.2001 la unitatea deţinătoare, precum şi notificării înregistrate sub nr. 1884 din 08.11.2001 la BEJ Y., Primăria oraşului Techirghiol a emis iniţial dispoziţia nr. 214/2002, prin care a restituit în natură lui A., B. şi K. un teren de 1.950 mp, cu vecinătăţile indicate în cuprinsul actului; dispoziţia a menţionat că notificatorii se vor subroga în drepturile statului conform art. 14 din Legea nr. 10/2001, urmând ca pentru clădirile existente pe acest teren să se adreseze titularilor dreptului de proprietate asupra lor.

Ulterior, autoritatea locală a ,,modificat’’ această dispoziţie, emiţând-o pe cea înregistrată sub nr. 219 din 26.03.2002. Această ultimă decizie nu a mai fost însoţită de un alt plan de amplasament faţă de cel întocmit cu ocazia dispoziţiei anterioare, în rejudecare fiind depusă, pentru termenul din 23.11.2015, doar documentaţia realizată în urma solicitării reclamantelor de punere în posesie asupra terenului.

Potrivit acestei din urmă dispoziţii, notificatorii menţionaţi au primit tot suprafaţa de 1.950 mp teren, dar explicitată ca fiind compusă din: teren de 1.242,32 mp conform contractului de concesiune nr. x/2001 (în fapt, de 1.223,61 mp) astfel cum rezultă din încheierea de carte funciară, suprafaţă construită şi aferentă Vilei Z. şi teren de 726,39 mp din care suprafaţă construită de 209,72 mp şi aferentă clădirii aparţinând SC C. SA.

Totodată, pe parcursul judecăţii înseşi reclamantele au susţinut că SC M. SRL a emis o decizie nr. 20 din 02.10.2006, privind restituirea în natură a imobilului construcţie Vila Z., situată în Techirghiol (care făcuse iniţial obiectul contractului de leasing imobiliar cu clauză de cumpărare încheiat sub nr. x din 14.11.2000 între SC C. şi această societate, finalizat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27.07.2001).

În aceste condiţii s-a lămurit faptul că în prezenta cauză obiect al litigiului îl mai constituie cea de-a doua construcţie principală situată pe terenul retrocedat, anume clădirea în care a funcţionat până în anul 2000 Administraţia Finanţelor Publice Techirghiol, care între timp a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din 20.10.2006 ca ,,Birou Cazare’’, şi care a fost identificată prin expertiza tehnică imobiliară ca fiind situată pe lotul nr. 2, în suprafaţă de 603 mp, din planul de delimitare şi amplasament al dispoziţiei 219/2002.

Probatoriul a fost cantonat în a se dovedi apartenenţa acestui corp de clădire foştilor proprietari, dat fiind faptul că în anexa Decretului nr. 92/1950, de preluare a bunului în proprietatea statului, se menţionează la poziţia 131 Techirghiol ,,imobil complet’’, în timp ce matricolele fiscale de impozit pe clădiri, relevate anterior anului de preluare, au făcut trimitere la mai multe imobile aparţinând I. şi J. Mai mult, după data trecerii în proprietatea statului au fost efectuate modificări asupra acestor imobile, fiind necesar a se identifica dacă a fost păstrată vechea structură a imobilului astfel preluat (art. 19 din Legea nr. 10/2001) sau, dimpotrivă, solicitarea de retrocedare priveşte un edificiu care nu a aparţinut niciodată autorilor reclamanţilor şi intervenientului, edificat pe locul fostei proprietăţi [art. 10 alin. (8) din lege].

În rejudecare instanţa de apel a apreciat că ipoteza instanţei de fond privind lipsa de identitate a clădirii vechi cu cea actuală nu este pe deplin confirmată.

În acest sens a reţinut că fosta proprietate H. viza, pe acelaşi teren, mai multe corpuri de construcţie înregistrate distinct în registrele fiscale.

La nr. matricol 58 se afla construcţia compusă din parter şi etaj cu câte 9 camere – identificat în prezent a fi fosta Vilă Y. (Vila Z. restituită în natură reclamanţilor şi intervenientului).

La numărul matricol 57 din registrele fiscale contemporane înregistrării anterioare era consemnat ,,imobil construit din piatră şi cărămidă şi acoperit cu eternită, compus din 12 cabine cu câte o baie, fiecare cabină având băi calde cu nămol în timpul sezonului’’. Prin adresa din 22.05.1996 a Circumscripţiei Fiscale Techirghiol se certifică faptul că această construcţie aflată la matricola 2 sub nr. 57 a figurat ca atare în perioada 1942 – 1947 ca proprietate a numitelor I. şi J.

Fosta proprietate mai avea încă o anexă de două camere ,,ce se închiriază în sezon, mobilat’’, regăsită ca anexa III în descrierea imobilului de la nr. matricol 58.

Această structură, de trei corpuri, a proprietăţii preluate de stat este confirmată prin adeverinţa din 7.05.1998 emisă de Oraşul Techirghiol şi adresa din 14.07.2010.

Cu privire la identitatea între imobilul notificat de reclamante şi intervenient ca fiind ,,fostele Băi Moderne’’ (anexa II menţionată în notificare) şi clădirea care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost deţinută de SC C. SA, ulterior vândută în 2006, instanţa de apel a reţinut că, potrivit adresei din 30.01.2011 a Primăriei Oraşului Techirghiol, fostul sediu al Administraţiei Financiare Techirghiol a aparţinut, anterior anului 1990, Întreprinderii de Hoteluri şi Restaurante Eforie – unitate de stat din domeniul turismului; prin Decizia Prefectului nr. 651 din 25.11.1990 privind înfiinţarea SC C. SA s-a realizat şi transferul dreptului de proprietate de la I.H.R. Eforie la noua entitate. Autoritatea locală a comunicat că înainte de anul 1989, clădirea a avut rolul de ,,birou de cazare’’, însă nu se cunosc şi nu se deţin înscrisuri care să certifice data

edificării sale.

Din situaţia mijloacelor fixe înregistrată la SC C. SA sub nr. 7212/1990 rezultă că biroul de cazare se afla la acea dată înregistrat ca atare în evidenţe la această entitate, cu valoare neamortizată. Aceste prime elemente conduc spre concluzia că după anul 1947 nu există nicio dovadă în sensul că această anexă importantă a construcţiei Vilei Y., destinată procedurilor şi terapiilor specifice, ar fi fost demolată de către foştii proprietari ori de către statul care şi-a apropriat-o prin Decretul 92; astfel, ea s-a păstrat şi a fost transmisă prin diverse acte de administrare fostei IHR Eforie şi ulterior societăţii C., care la rândul ei nu a primit-o cu acte care să releve data edificării, ci doar ca mijloc fix în exploatare.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că teza inexistenţei identităţii între cele două clădiri, susţinută în mod obiectiv prin multiplele expertize tehnice imobiliare efectuate în cauză şi care au arătat că noua construcţie nu se mai poate plia pe vechea configuraţie a celor 12 încăperi cu baie (fiecare cu instalaţii sanitare, de utilităţi şi fereastră proprie) este contrazisă de regimul ei juridic, entitatea deţinătoare neputând proba, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, că aceasta este în fapt o construcţie nouă, edificată după data preluării ei de către stat, pentru un alt scop decât cel avut de vechiul edificiu.

În acest context a fost avute în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi la termenul din 11.04.2012, care au confirmat faptul că aceasta a fost clădirea în care se asigurau turiştilor tratamente cu nămol şi că, după anul 1950, această clădire adiacentă vilei a fost preluată de stat şi renovată, ulterior fiindu-i dată Administraţiei Financiare pentru a fi utilizată ca birouri. Martorul N. a arătat că renovările aduse construcţiei au constat în demolări şi recompartimentări, pentru ca destinaţia ei să corespundă celei de locuinţe sociale, realizându-se camere şi garsoniere cu grupuri sanitare comune; că Ministerul Turismului a preluat clădirea după anul 1957, realizând asupra ei doar lucrări de întreţinere. În acest mod se explică faptul că noua entitate creată după 1990 ca societate comercială a preluat-o prin transfer ca mijloc fix, fără însă a avea şi documentaţia lucrărilor efectuate asupra ei.

Instanţa a mai constatat că documentaţia cadastrală întocmită după anul 1990 nu mai regăseşte pe teren decât aceste două construcţii, cea mai mică anexă fiind demolată (corpul C3 din fişa bunului imobil). Acest aspect a fost confirmat de autoritatea locală, prin adresa din 16.12.2015 a Primăriei Techirghiol.

Întrucât după pronunţarea sentinţei civile nr. 6494/2013 a Judecătoriei Constanţa, definitivă, contractul de vânzare încheiat de SC C. pentru imobilul în litigiu a fost constatat nul, s-

a apreciat că nu mai există niciun impediment în a se susţine că bunul în cauză nu poate face obiect al restituirii în natură. Având în vedere şi argumentele legate de inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 şi nici cele ale art. 10 alin. (8), instanţa de apel a considerat că imobilul este susceptibil a fi restituit în natură, în structura existentă la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Chiar dacă expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză a infirmat păstrarea configuraţiei şi destinaţiei iniţiale, instanţa de apel a reţinut că bunul imobil este restituibil în natură apelantelor reclamante şi apelantei interveniente.

Faţă de dispoziţiile art. 274 C.proc.civ., intimata pârâtă A.A.A.S. a fost obligată la plata sumei de 6.080 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intervenienta F.

Împotriva deciziei civile nr. 29/C/2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., pârâta A.A.A.S.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că au fost interpretate şi aplicate nelegal prevederile art.21 şi 29 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care notificarea nr. 55/2001, formulată în temeiul Legii nr.10/2001, a fost înregistrată la unitatea deţinătoare, AAAS neavând în prezenta speţă calitate de persoană investită cu soluţionarea notificării petenţilor reclamanţi.

Învederează instanţei ca AAAS (fosta AVAS) nu are competenţa legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foştii proprietari, această competenţă revenind exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La soluţionarea notificărilor formulate de către petenţi în temeiul Legii nr. 10/2001, competenţa AAAS (fosta AVAS) intervine doar în situaţia în care aceste notificări pot fi încadrate în dispoziţiile art. 29 din legea specială astfel că instituţia poate doar să emită o decizie prin care să propună măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele imposibil de restituit în natură şi care se află sau s-au aflat în proprietatea unor societăţi în a căror privatizare a fost implicată AAAS.

În conformitate cu dispoziţiile art.20 alin.(2) din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale aparţin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile şi obligaţiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.

În acest sens, este fără echivoc că art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie obligaţia pentru persoana îndreptăţită la restituire ca notificarea să fie adresată unităţii deţinătoare a imobilelor supuse regimului juridic reglementat de această lege.

În cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, AAAS (fosta AVAS) nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acţionar în numele statului.

Aşadar, faţă de dispoziţiile legale menţionate solicită a se constata că AAAS (fosta AVAS) nu are nicio obligaţie legală de a soluţiona o notificare privind restituirea în natură şi nici de restituire în natură a imobilului revendicat în condiţiile art. 21 din Legea nr.10/2001, republicată. Consideră că hotărârea instanţei de fond este imposibil de executat având în vedere ca AAAS nu poate transmite un drept de proprietate valabil asupra unui imobil pe care nu-l deţine ca şi proprietar.

Apreciază că dispoziţiile legale enunţate mai sus sunt conforme Convenţiei europene, potrivit căreia nu există un drept de restituire absolut necircumstanţiat şi necondiţionat, ci această restituire funcţionează atât timp cât nu se aduce atingere altor drepturi de proprietate sau legilor speciale în materie, caz în care o despăgubire reprezintă o reparaţie suficientă.

În acest sens solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS (fosta AVAS) faţă de capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului.

În situaţia în care se apreciază că prin "îndrumările obligatorii" cuprinse în decizia de

casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că singura entitate competentă să soluționeze notificarea petentelor reclamante este AAAS, recurenta solicită să se aibă în vedere că are o competență restrânsă doar la emiterea unei decizii care să conţină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii (art. 29 din legea specială).

Prin urmare, în situaţia în care se va trece peste susţinerile menţionate anterior, solicită să se admită prezentul recurs şi să se modifice hotărârea atacată în sensul obligării AAAS la emiterea unei decizi prin care să propună reclamantelor şi intervenientului măsuri reparatorii în condiţiile art. 29 din legea specială, având în vedere că AAAS nu poate să restituie în natură un imobil pentru care nu deţine un drept de proprietate.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, susţine că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile legale privind cheltuielile de judecată în această cauză.

Apreciază că nejustificat şi nelegal au fost stabilite în sarcina AAAS cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 C.proc.civ., deoarece, nefiind o instituţie investită legal cu soluţionarea notificării petenților, nu se poate reţine în sarcina AAAS o culpă (rea credinţă sau comportare neglijentă) pricinuită prin apărarea sa în acest proces, împrejurare constatată chiar de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul pendinte, ce are ca obiect solicitarea persoanelor îndreptăţite, formulată în baza Legii nr.10/2001, de restituire în natură a unui imobil, este particularizat de împrejurarea că, de la momentul formulării notificării şi până la soluţionarea prezentului proces, unitatea deţinătoare SC C. s-a privatizat, a înstrăinat imobilul ce constituie obiectul notificării, după care a intrat în procesul de dizolvare şi lichidare, încetându-şi existenţa.

De asemenea, s-a reţinut în cauză că, ulterior radierii respectivei societăţi, contractul de vânzare a imobilului către terţul SC E. SRL, încheiat la 20.10.2006, a fost anulat pe cale judiciară.

Dată fiind situaţia desfiinţării unităţii deţinătoare, instanţa de recurs, în ciclul procesual precedent, a constatat că sunt aplicabile, prin analogie, în lipsa unor dispoziţii exprese care să reglementeze ipoteza încetării activităţii persoanei juridice ulterior intrării în vigoare a legii reparatorii, dispoziţiile Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţie potrivit cărora “ (1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu, şi-a încetat activitatea ca persoană juridică, competenţa de soluţionare a cererii de restituire revine entităţii care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate comercială”, considerând că raţiunea textului se păstrează şi în situaţia pendinte.

Conformându-se acestei dispoziţii, instanţa de apel a stabilit cadrul procesual, dispunând citarea AAAS, continuatoarea juridică a FPS/APAPS entităţi care au exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la SC C.

Recurenta AAAS nu a formulat critici referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a solicitanţilor şi nici cu privire la aspectele dezlegate în apel referitoare la identitatea imobilului, acestea intrând în puterea lucrului judecat.

Recurenta a contestat calitatea procesuală pasivă reţinută în ceea ce o priveşte, precum şi natura măsurilor reparatorii la care a fost obligată.

Se reţine că, sub aspectul calităţii procesuale pasive, recurenta nu a combătut raţionamentul instanţei de apel prin care a fost identificată ca preluând poziţia procesuală a SC C. în aplicarea art. IV Titlul I din Legea nr.247/2005, ci a susţinut că nu este entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Înalta Curte apreciază că împrejurarea că notificarea nu a fost adresată AAAS nu poate avea consecința pretinsă de aceasta – aceea a lipsei calităţii sale procesuale, întrucât acestui raţionament i se opune puterea de lucru judecat a celor statuate de instanţa de control judiciar în primul ciclu procesual.

Dată fiind dezlegarea cu forţă juridică obligatorie dată de instanţa de recurs, a aprecia asupra legitimităţii procesuale pasive a AAAS în raport de calitatea acesteia de persoană învestită cu soluţionarea notificării ar duce la încălcarea deciziei de casare în condiţiile în care recurenta a fost atrasă în proces nu prin aplicarea directă a art.27 (actual 29) din Legea nr.10/2001 ci ca urmare a incidenţei în cauză a Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005 astfel cum a fost interpretată de instanţa de control judiciar, aspect care, astfel cum s-a arătat, nu a fost criticat de recurentă.

Este fondată însă critica recurentei referitoare la limitele competenţelor pe care legea specială le instituie în sarcina AAAS.

În acest sens, recurenta susţine că excede competenţei reglementate de lege în sarcina

instituţiei obligaţia, stabilită prin decizia pronunţată în apel, de a restitui în natură un imobil pentru care nu deţine un drept de proprietate, în condiţiile în care o astfel de atribuţie revine exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, AAAS neavând calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acesteia, ci doar pe cea de acţionar în numele statului la data intrării în vigoare a legii.

Consideră că, în ceea ce priveşte soluţionarea notificărilor formulate de către petenţi în temeiul Legii nr. 10/2001, competenţa AAAS (fosta AVAS) intervine doar în situaţia în care aceste notificări pot fi încadrate în dispoziţiile art. 29 din legea specială în baza cărora este abilitată a emite o decizie prin care să propună măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele imposibil de restituit în natură şi care se află sau s-au aflat în proprietatea unor societăţi în a cărei privatizare a fost implicată AAAS.

Această aserţiune este corectă întrucât dispoziţiile legale care stabilesc obligaţii în sarcina AAAS, ca instituţie implicată în procesul de privatizare a unităţii deţinătoare a bunului, sunt clare şi neechivoce, art.29 din Legea nr.10/2001 reglementând în competenţa acesteia exclusiv obligaţia de a emite decizie cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora aferente, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor preluate în mod abuziv.

Înseşi dispoziţiile Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005, în executarea cărora AAAS a dobândit calitate de parte în prezenta cauză, trimit la art. 27 alin. (1), (11) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 [s.n. actual art.29 alin. (1) - (3), după republicarea legii] ce urmează a se aplica în mod corespunzător.

Prin urmare, atragerea în proces, în locul unităţii deţinătoare care şi-a încetat existenţa, a AAAS, potrivit dispoziţiei instanţei de control judiciar, prin efectul unei norme speciale de trimitere, nu presupune, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel, şi o transmisiune universală a patrimoniului unităţii desfiinţate având ca efect subrogarea totală a AAAS în drepturile şi obligaţiile de drept substanţial ale acesteia izvorâte din Legea nr.10/2001.

Norma specială reprezentată de art. IV din Titlul I al Legii nr.247/2005 extinde doar sfera de aplicare a art.27 (actual art.29) din Legea nr.10/2001 şi într-o astfel de situaţie, fără ca entitatea care a exercitat în numele statului calitatea de acţionar să devină succesorul universal al societăţii desfiinţate, abilitat a dispune cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, cu atât mai mult cu cât, în speţă, patrimoniul a fost lichidat între deţinătorii de părţi sociale ai societăţii.

Astfel, dacă în sarcina unei unităţi deţinătoare, privatizată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, putea fi impusă, în baza art.21 din lege coroborat cu art.29 alin.(1) interpretat per a contrario, în concordanţă cu Decizia nr.830/2008 a Curţii Constituţionale, obligaţia de restituire în natură a bunului ce a reintrat în patrimoniul său ca efect al anulării, cu caracter retroactiv, a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu un terţ, în prezenta cauză, faţă de împrejurarea că la acest moment societatea nu mai există ca persoană juridică, nu se mai pune problema restituirii acestui bun dintr-un patrimoniu ce nu mai există, cu privire la activul imobiliar urmând să dispună deţinătorul privat de părţi sociale care a operat lichidarea SC C. devenită, anterior dizolvării, societate cu răspundere limitată, avându-se în vedere că, la momentul lichidării, AAAS nu mai figura ca deţinător al vreunei părţi din capitalul social.

Prin urmare, AAAS este ţinută doar de obligaţiile ce îi revin în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora această instituţie poate emite doar decizie motivată cu propunere de acordare despăgubiri în ipoteza imobilelor care s-au aflat la un moment dat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

Dată fiind recunoaşterea, în privinţa foştilor proprietari şi a succesorilor acestora, a calităţii de persoane îndreptăţite în baza Legii nr.10/2001, vocaţia la măsuri reparatorii a acestora nu poate fi înlăturată de împrejurarea că imobilul nu se mai află în patrimoniul unităţii deţinătoare ce ar fi putut fi obligată de lege la restituirea în natură.

Faptul că această situaţie a survenit pe parcursul derulării litigiului nu are drept consecinţă inaplicabilitatea legii speciale de reparaţie în cauza dedusă judecăţii, câtă vreme s-a statuat că a fost vorba despre o preluare abuzivă a imobilului în litigiu din patrimoniul autorilor petenţilor reclamanți.

Consecinţele juridice ale desfiinţării unităţii deţinătoare, privatizată, ale cărei acţiuni au

fost transformate ulterior în părţi sociale şi al cărei patrimoniu a fost lichidat, se produc exclusiv pe planul naturii măsurilor reparatorii datorate, nemaifiind posibilă restituirea în natură, ci doar restituirea prin echivalent.

În acest sens trebuie interpretat alin. (2) al art. IV din Titlul I al Legii nr.247/2005 care trimite la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reglementată de art.27 (actual 29) din Legea nr.10/2001 în situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, inclusiv în ipoteza în care aceste imobile au fost înstrăinate, când reparaţia este asigurată de instituţia implicată în privatizare.

În consecinţă, în mod greşit instanţa de apel a obligat AAAS să restituie în natură imobilul în litigiu, cu depăşirea competenţelor prevăzute de lege pentru această entitate, în condiţiile în care în sarcina AAAS subzistă, în baza aceleiaşi dispoziţii speciale ce i-a conferit calitate în cauză, obligaţia de a propune măsuri reparatorii, astfel cum dispune forma actuală a art.29 din Legea nr.10/2001, prin echivalent, în modalitatea prevăzută de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire.

În acest sens a fost admis recursul declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în baza art. 304 pct.9 C.proc.civ., modificată, în parte, decizia recurată în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să emită în favoarea reclamantelor şi intervenientei dispoziţie privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 165/2013, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale deciziei apelate.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art.274 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că recurenta nu poate invoca această nesocotire a dispozițiilor legale, atât din perspectiva faptului că, odată atrasă în proces cu ocazia rejudecării apelului pentru a prelua poziţia procesuală a pârâtei, îi sunt opozabile statuările referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a petentelor şi identificarea imobilului obiect al Legii nr.10/2001, pe care nu le-a criticat, cât şi pentru faptul că apărările sale au fost respinse, iar în sarcina sa a fost instituită o obligaţie în baza legii speciale de reparaţie, astfel că are calitatea de parte căzută în pretenţii ţinută a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de proces ale părţilor adverse.