Driving ban removed from supervised sentence as unauthorized obligation under Article 93(3).

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Obligaţii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 12

În ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă instanţa a impus persoanei condamnate pe durata termenului de supraveghere, în temeiul dispoziţiilor art. 93 C. pen., executarea unei obligaţii care nu este prevăzută în dispoziţiile menţionate - cum ar fi obligaţia de a nu conduce nicio categorie de vehicule - este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 522/RC din 25 noiembrie 2016

Prin sentinţa penală nr. 69 din 19 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Cornetu, în baza art. 336 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de 3 ani, calculat conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus inculpatului A. ca, pe durata termenului de supraveghere, să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să execute următoarele obligaţii:

a) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului B. sau al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului C., pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii;

b) să nu conducă nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Prin decizia nr. 846/A din 12 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, apelurile formulate de procuror şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 69 din 19 februarie 2016 a Judecătoriei Cornetu au fost respinse, ca nefondate, cu argumentarea că pedeapsa aplicată inculpatului în fond a fost corect individualizată, întrucât obligaţia impusă acestuia, de a nu conduce nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere, constituie, în fapt, pedeapsa complementară prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., aplicată pe o durată de 3 ani, încadrarea acesteia în dispoziţiile art. 93 alin. (3) C. pen. constituind o simplă eroare materială.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs în casaţie inculpatul A., care a susţinut că soluţia instanţei de apel, de menţinere în sarcina sa a obligaţiei de a nu conduce nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere, constituie o nelegalitate care se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât respectiva obligaţie nu este prevăzută de legea penală în cuprinsul art. 93 alin. (3) C. pen., temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute în art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) şi art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) şi d) C. proc. pen., prin încheierea nr. 445/RC din 28 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a admis-o, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul-inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.”

În jurisprudenţa sa recentă, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el vizează nu doar erorile care se produc ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau a unei durate a pedepsei superioare ori inferioare limitelor legale speciale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 554/2016). Cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. constituie temei pentru cenzurarea legalităţii hotărârii definitive şi sub aspectul conformităţii acesteia cu dispoziţiile relative la regimul sancţionator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale şi al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 543/2015).

Problematica legalităţii unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancţiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea exigenţelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancţionator plasează aceste regim şi, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei în calea extraordinară de atac.

Evaluând, în acest cadru, motivele invocate de inculpatul A. în susţinerea căii de atac exercitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea se circumscriu unui unic aspect de nelegalitate, şi anume aplicarea, în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. şi în cadrul regimului de executare a pedepsei principale stabilit de către instanţa de fond, respectiv cel prevăzut în art. 91 şi urm. C. pen., a obligaţiei de a nu conduce nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere, deşi această obligaţie nu este prevăzută de textul de lege menţionat.

Susţinerile recurentului inculpat sunt fondate, prin sentinţa penală nr. 69 din 19 februarie 2016 a Judecătoriei Cornetu, menţinută în calea de atac a apelului prin decizia recurată în prezenta cauză, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului A. şi obligarea acestuia ca, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, să respecte măsurile de supraveghere prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen., precum şi obligaţiile prevăzute în art.93 alin. (2) lit. d) şi art. 93 alin. (3) C. pen., printre care şi obligaţia de a nu conduce nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere.

Art. 93 C. pen. reglementează limitele şi conţinutul suspendării executării pedepsei sub supraveghere conform art. 91 şi urm. C. pen., stabilind, printre altele, în cuprinsul alin. (3), că: „Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor.”

În consecinţă, art. 93 alin. (3) C. pen. permite exclusiv obligaţia prestării de către inculpat, pe parcursul termenului de supraveghere a suspendării executării pedepsei, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în condiţiile şi pe durata indicate, obligaţia de a nu conduce nicio categorie de vehicule negăsindu-şi reglementare în textul de lege menţionat şi, de altfel, nici în celelalte dispoziţii legale care reglementează regimul juridic al suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În acest context, se constată că instituirea în sarcina inculpatului A., pe durata termenului de supraveghere al suspendării executării pedepsei, a obligaţiei de a nu conduce nicio categorie de vehicule, obligaţie care nu este prevăzută în art. 93 alin. (3) C. pen., dar nici în celelalte dispoziţii legale care reglementează măsurile de supraveghere şi obligaţiile aferente acestei modalităţi de individualizare judiciară a executării pedepsei, constituie o nelegalitate care se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ce se impune a fi înlăturată în prezentul cadru procesual.

Faptul reglementării prin art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., ca pedeapsă complementară, a interzicerii „dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţa”, nu constituie o împrejurare aptă să acopere nelegalitatea constatată, întrucât, din considerentele hotărârii de condamnare, rezultă că instanţa de fond a înţeles să aplice inculpatului obligaţia de a nu conduce nicio categorie de vehicule nu ca pedeapsă complementară, ci ca obligaţie aferentă regimului suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, aspect dovedit, fără echivoc, de temeiul de drept în baza căruia aceasta a fost instituită, respectiv art. 93 alin. (3) C. pen.

În plus, obligaţia instituită în sarcina recurentului nu are un conţinut similar pedepsei complementare prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., neexistând, prin urmare, nici măcar la nivel teoretic, premisele erorii materiale evidente la care face referire instanţa de apel.

În concluzie, constatând întemeiate criticile apărării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen. raportat la art. 448 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a admis recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 846/A din 12 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a casat decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa nr. 69 din 19 februarie 2016 pronunţată de Judecătoria Cornetu, Secţia penală şi a înlăturat obligaţia impusă inculpatului A. conform art. 93 alin. (3) C. pen., respectiv aceea de a nu conduce nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.