Criminal blackmail: sufficiency of coercive threats via regulatory complaints and usury enforcement, and application of ne bis in idem to non-final prosecutorial decisions

Decizia nr. 262/A/2015

Prin Sentința penală nr. 297 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, dintr-o infracțiune prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), în două infracțiuni prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., art. 4 C. pen., au fost achitați inculpații A. și B. pentru infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară intrării în vigoare a noului C. pen.) raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969).

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată C.), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată D.), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., durata reținerii de 24 ore de la 5 aprilie 2011 la 6 aprilie 2011.

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată C.), a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată D.), a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. împotriva inculpatului A., care a fost obligat la 16.000 RON daune materiale către partea civilă C.

În baza art. 25 alin. (6) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă D. (decedat) și, totodată, fiecare dintre inculpați a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Prin Încheierea din 23 octombrie 2014 pronunțată de aceeași instanță s-a dispus înlăturarea omisiunii vădite strecurată în minuta și dispozitivul Sentinței penale nr. 297 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel Craiova, în sensul că a fost obligat fiecare inculpat la câte 500 RON cheltuieli judiciare către partea civilă C. reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Rechizitoriul nr. x/P/2011 din 20 noiembrie 2011 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A. comisar șef în cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova și B., ofițer de poliție - inspector principal - în cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni care nu este un grup infracțional organizat în sensul art. 2 din Legea nr. 39/2003, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen. (1969), constând în exercitarea de presiuni asupra părților vătămate D.

și C., în perioada anilor 2009 - 2012, prin introducerea, în nume propriu sau în numele martorului E. a unor acțiuni în justiție, prin formularea de plângeri penale, în nume propriu sau în numele martorului E. (dosarele nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt și nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova), prin sesizarea repetată a Gărzii Financiare, Secția Județeană Dolj în numele martorului F., Autorității Române Rutiere, Secția Craiova și Consiliului Județean Dolj (care au dispus sancționarea contravențională a societăților comerciale administrate de părțile vătămate, cu suma de 63.000 RON și cu retragerea licenței de transport pentru SC G.

SRL, în scopul obligării părților vătămate la plata dobânzilor la împrumuturile bănești cu camătă acordate de inculpatul A. și intermediate de inculpatul B. (în anul 2007, suma de 6.000 euro, cu dobândă lunară de 10% și ulterior în anul 2008, suma de 24.000 RON cu dobândă de 10% pe lună părții vătămate D. și în lunile mai - iunie 2008 suma de 10.000 euro, cu o dobândă lunară de 12% părții vătămate C.), urmarea fiind agravarea situației financiare a părților vătămate, care au fost împiedicate să achite datoriile către instituțiile de credit, întrucât au fost executate garanțiile imobiliare (locuințe proprietate personală), situație agravată prin amenințarea părților vătămate, urmată de acte materiale concrete, de participare la licitațiile publice pentru cumpărarea locuințelor părților vătămate, producându-le acestora o stare de puternică temere că, în situația în care nu vor plăti dobânzile, vor pierde locuințele și vor fi deposedate de mijloacele auto folosite în activitatea de transport persoane.

Prin rechizitoriu s-a dispus, de asemenea, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului E. pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, modificată și completată, raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), și a învinuiților C. și H., pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. (1969) și art. 292 C. pen. (1969), precum și începerea urmăririi penale față de C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 272 din Legea nr. 31/1990 și art. 143 din Legea nr. 85/2006.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângerea și declarațiile părții vătămate C., declarația părții vătămate D., Procesul-verbal de constatare al organului de urmărire penală din 5 aprilie 2011; Procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor însoțit de planșe fotografice, procese-verbale de percheziție, în care sunt redate documentele ridicate cu ocazia perchezițiilor din fișetul inculpatului A. și din mapa găsită în biroul acestuia din sediul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova, note de redare a înregistrărilor audio-video din mediul ambiental însoțite de planșe foto, note de redare ale convorbirilor interceptate și înregistrate autorizat, Adresa din 1 noiembrie 2011 a A.R.R., Agenția Dolj, Adresa din 15 noiembrie 2011 a Consiliului Județean Dolj; Lucrarea din 20 octombrie 2009 a Gărzii Financiare, Secția Județeană Dolj; Raport de expertiză criminalistică din 30 noiembrie 2011 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București; declarațiile martorilor I., J., K., L., M., N., O., F., P., Q. și R.; declarațiile inculpatului B.; declarațiile inculpatului A.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că starea de fapt expusă în actul de sesizare este corect reținută și dovedită cu probele administrate în cauză, în sensul că:

În faza cercetării judecătorești au fost audiați inculpații, părțile vătămate, martorii I., K., J., M., N., L., F., O., Q., P., S., Ș., T., Ț.

Potrivit dispozițiilor art. 381 alin. (7) C. proc. pen. s-a dat citire declarațiilor date în faza urmăririi penale de martorii R. și U.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, atât la urmărirea penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, s-a reținut următoarea stare de fapt:

Partea vătămată D. a fost asociat unic și administrator la SC G. SRL Piscu Vechi, iar partea vătămată C. a fost asociat unic și administrator la SC V. SRL Piscu Vechi, ambele societăți având obiect de activitate transportul în comun de persoane, pe trasee licitate anual.

La începutul anului 2007, prin intermediul inculpatului B., partea vătămată D. a împrumutat de la inculpatul A. suma de 6.000 euro cu o dobândă lunară de 10%, iar, din cauza problemelor financiare, în primăvara anului 2008, a solicitat reducerea dobânzii la 6% pe lună, după câteva luni fiind în imposibilitate de a mai plăti ratele și dobânda, deoarece mai plătea lunar, altă rată pentru un împrumut ipotecar de 50.000 RON, contractat de la Banca X., motiv pentru care inculpații i-au propus părții vătămate să-i împrumute suma de 45.000 RON pentru a achita creditul ipotecar și a radia ipoteca instituită pe imobilul din comuna Piscu Vechi, pe care să-l folosească ca și garanție ipotecară, pentru obținerea unui alt împrumut de la Y.

Astfel, inculpatul A. i-a solicitat părții vătămate D. să factureze microbuzul marca Z. pe numele inculpatului B. cu suma de 38.000 RON, fără ca, în realitate, vânzarea-cumpărarea microbuzului să aibă loc, factura respectivă constituind o garanție a împrumutului sumei de 45.000 RON, iar înțelegerea fiind în sensul că originalul facturii să fie restituită părții vătămate, după achitarea împrumutului.

După ce a acceptat propunerea inculpaților, partea vătămată a obținut de la Y. suma de 90.000 RON, din care i s-a înmânat la ghișeu, suma de 76.200 RON, diferența fiindu-i oprită cu titlu de depozit social - 10.000 RON și 3.800 RON onorarii notariale, în momentul ridicării banilor, inculpații însoțind-o pe aceasta, astfel că partea vătămată a rămas doar cu suma de 1.800 RON, deoarece restul de până la 76.200 RON a fost oprit de inculpați, reprezentând suma de 45.000 RON împrumutată anterior, la care s-a adăugat o dobândă de 1.000 euro, pentru zilele scurse de la achitarea vechiului credit de la Banca X., până la contractarea noului credit de la Y.

După ce inculpații i-au solicitat părții vătămate D. să le mai plătească suma de 10.000 RON, motivând că au calculat greșit, aceasta a refuzat însă, ulterior, a acceptat, având în vedere că facturase microbuzul pe numele inculpatului B., sens în care, la propunerea inculpaților, partea vătămată a acceptat ca fiul său, K., să contracteze un împrumut de 12.000 RON de la Y., demersurile fiind făcute tot de cei doi, astfel că inculpatul A. l-a însoțit pe K. la sediul Y.

Prima instanță a reținut că K. nu a semnat vreo cerere de acordare a creditului, nu a completat vreun înscris necesar la dosarul de credit, iar, la momentul în care s-a prezentat împreună cu inculpatul A. la sediul Y. nu avea vreun act de identitate asupra sa, motiv pentru care datele sale de identitate au fost obținute telefonic de inculpatul A. Din declarația martorului K. a rezultat el a semnat doar o hârtie în alb, iar din suma împrumutată - 12.000 RON, inculpatul A. a luat 7.000 RON, restul revenindu-i inculpatului B.

S-a mai reținut că, datorită faptului că era îndatorată la limita maximă prevăzută de normele de credit bancar, în anul 2009, partea vătămată D. s-a împrumutat din nou la cei doi inculpați cu suma de 24.000 RON cu o dobândă lunară de 10%, banii fiindu-i necesari la achiziționarea unui mijloc de transport persoane, iar, pentru a putea achita împrumutul și dobânda, partea vătămată D. a apelat la ajutorul nepotului său, C. care a acceptat să preia datoria părții vătămate D., solicitându-le inculpaților să reducă dobânda la 6% lunar.

Astfel, prin intermediul părții vătămate D., partea vătămată C. i-a cunoscut pe inculpați, A. ajutându-l să obțină un credit de 14.0000 RON de la Y., pe care l-a folosit pentru achiziționarea unor mijloace de transport persoane.

Partea vătămată C. a împrumutat de la inculpatul A. în luna iunie 2008 suma de 10.000 euro cu o dobândă lunară de 12%, pentru garantarea restituirii sumei împrumutate și a dobânzii, inculpatul cerându-i să factureze pe numele fratelui inculpatului (martorul E.) autobuzul marca W., cartea de identitate a autobuzului rămânând la inculpat.

Deoarece partea vătămată a avut nevoie de cartea de identitate în vederea efectuării inspecției tehnice periodice, i-a solicitat inculpatului A. să-i restituie acel document, acesta fiind de acord, însă pentru a fi sigur că nu va vinde autobuzul i-a solicitat să factureze pe numele fratelui său (E.) autobuzul marca AA. cu suma de 33.000 euro, înțelegerea fiind ca, în momentul în care i se va restitui cartea de identitate a autoturismului W., el îi va înapoia părții vătămate cartea de identitate a autobuzului AA.

Prima instanță a mai reținut că ambele autobuze, proprietatea SC V. SRL Piscu Vechi, după încheierea facturilor pe numele lui E., au rămas în posesia părții vătămate C., fiind folosite de acesta, dar și că inculpatul A. nu a respectat înțelegerea, în sensul că după ce partea vătămată i-a restituit cartea de identitate a autobuzului W. el a refuzat să-i înapoieze cartea de identitate a autobuzului AA.

În acest context, partea vătămată C. a achitat inculpatului A. mai multe sume de bani reprezentând fie dobânda lunară pentru împrumutul luat de la inculpat, fie dobânda și suma împrumutate de partea vătămată D. de la inculpați, datorie preluată de partea vătămată C., pentru care a plătit și rata de leasing a autoturismului BB., facturat pe numele martorului E., iar inculpatului B. sume de bani reprezentând ratele de leasing pentru autoturismul CC.

În acest sens, prima instanță a apreciat ca fiind relevante declarațiile părții vătămate C. și notele de redare a înregistrărilor audio-video în mediul ambiental, planșele foto și notele de redare a convorbirilor telefonice.

Astfel, s-a reținut că la data de 2 martie 2011, partea vătămată C. i-a dat inculpatului suma de 2.000 RON, că, în aceeași zi, inculpatul B. i-a solicitat telefonic aceleiași părți vătămate să-i aducă "rata" pentru el, iar, la data de 5 aprilie 2011, s-a întâlnit cu ambii inculpați, pentru a le da suma de 5.200 RON, reprezentând dobânda la o sumă împrumutată anterior, impozitul pentru un autobuz și o rată de leasing pentru autoturismul CC. După ce au primit banii de la partea vătămată, inculpații au fost legitimați și identificați de echipa operativă, întocmindu-se Procesul-verbal din 5 aprilie 2011.

Pentru a fi determinată să achite sumele de bani datorate, fie cu titlu de împrumut, fie ca dobândă, partea vătămată C., în permanență a fost supusă unor presiuni de natură psihică întrucât inculpatul A., știind că avea ipotecat imobilul în care locuia pentru garantarea unui împrumut la Banca DD., i-a spus că se va înscrie la licitație publică pentru cumpărarea imobilului, sens în care, ambii inculpați au contactat pe L. (lichidator judiciar), J. (juristul Băncii DD.), I. (executorul bancar), pentru a obține informații cu privire la licitația de vânzare a imobilului părții vătămate, iar inculpatul A. a depus o ofertă de cumpărare a imobilului prin intermediul fratelui său, E.

Totodată, cunoscând că activitatea societăților celor două părți vătămate avea ca obiect transportul în comun de persoane, au formulat diverse sesizări referitoare la cele două societăți către A.R.R., Agenția Dolj, Consiliul Județean Dolj, Garda Financiară Dolj, sesizările semnate de E., de B. sau de A.

În cazul sesizării înaintate Gărzii Financiare, Secția Dolj, s-a constatat că cel care figura ca autor al sesizării (martorul F.) a negat că el ar fi semnat sesizarea respectivă, precum și că facturile, chitanțele și copiile cărții de identitate ale părții vătămate D. au fost aduse personal de inculpatul B.

Prima instanță a mai reținut că apărările inculpaților potrivit cărora, între ei și părțile vătămate nu au existat decât convenții de natură civile, fie de împrumut, fie de vânzare-cumpărare au fost apreciate ca nefondate, având în vedere întreg materialul probator administrat în cauză.

Astfel, s-a constatat că inculpații au urmărit ca părțile vătămate să se îndatoreze peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, stabilindu-le dobânzi foarte mari, care nu puteau fi plătite, părțile vătămate ajungând în situația de a nu mai avea o evidență concretă a sumelor plătite cu titlu de împrumut sau de dobândă, că au încercat să dea aparență de legalitate banilor primiți, prin întocmirea unor facturi, din care rezulta că părțile vătămate ar fi vândut autovehiculele inculpatului B. (microbuzul marca Z.) și martorului E. (autobuzele marca W. și AA.), aceste facturi reprezentând o garanție a restituirii sumelor împrumutate și a dobânzii percepute, precum și că au oprit facturile și cărțile de identitate pentru a le forța pe părțile vătămate să achite sumele solicitate, existând posibilitatea ca inculpații să înstrăineze mijloacele de transport respective, iar societățile deținute de părțile vătămate să nu mai poată să-și desfășoare activitatea.

Totodată, s-a mai constatat că inculpații au urmărit ca părțile vătămate să contracteze și alte împrumuturi de la alte instituții de credit, pentru acestea să se îndatoreze și mai mult, banii contractați fiind luați de inculpați, iar părțile vătămate urmând să plătească ratele, dar și că interveneau la angajați Y. ca părțile vătămate sau rudele acestora să obțină cât mai repede împrumuturile, chiar dacă dosarul de credit nu era complet.

În acest sens, prima instanță a apreciat ca fiind relevante declarațiile martorilor K., din care rezultă că a semnat doar o hârtie în alb, că a venit o singură dată la sediul Y., fără a avea actul de identitate, că datele de identificare au fost obținute telefonic de inculpatul A., precum și că a împrumutat suma de 12.000 RON din care 7.000 RON i-a luat inculpatul A., restul revenindu-i celuilalt inculpat.

Astfel, părțile vătămate erau nevoite să facă alte împrumuturi de la inculpați, cu dobânzi foarte mari, existând tot timpul presiunea psihică exercitată de inculpați că în cazul în care nu vor plăti, vor fi formulate sesizări către diverse instituții care au legătură cu obiectul de activitate al societăților părților vătămate.

S-a mai reținut că inculpații au contactat persoanele implicate în executarea silită a imobilului părții vătămate C. - martorii J., I., L. pentru a se înscrie la licitația publică de vânzare a imobilului, urmărind constrângerea părții vătămate de a le plăti sumele pretinse, că o ofertă de participare a fost depusă în numele martorului E., de care inculpatul A. se folosea pentru a da aparență de legalitate tuturor acțiunilor la care a recurs pentru constrângerea părților vătămate, dar și că inculpatul A. i-a cerut părții vătămate să plătească jumătate din suma de vânzare a imobilului la licitație publică, însă cumpărătorul fiind E.

De asemenea, s-a mai observat că inculpații au folosit numele martorului F. pentru a depune o sesizare la Garda Financiară Dolj, din declarațiile sale rezultând cu certitudine că acesta nu a semnat sesizarea respectivă, scrisul și semnătura fiind executate de altă persoană.

Tot pentru a constrânge părțile vătămate să plătească în continuare banii solicitați, inculpații s-au deplasat la Postul de Poliție Piscu Vechi, depunând o plângere scrisă privitoare la partea vătămată C., dar în aceeași zi au revenit, solicitându-i ajutorul șefului de post - martorul Q. să le restituie plângerea, pe care au rupt-o.

Astfel, prima instanță a constatat că acțiunile în justiție și sesizările formulate la diferite instituții au constituit doar o parte a planului conceput de inculpați pentru a constrânge părțile vătămate să plătească sumele de bani cerute, după ce, în prealabil, au urmărit îndatorarea acestora, au intrat în posesia cărților de identitate ale autobuzelor care au fost facturate pe numele inculpatului B. și martorului E., pentru ca activitatea desfășurată de societățile părților vătămate să depindă de inculpați, în condițiile în care autovehiculele respective erau folosite la transportul în comun de persoane, dând o aparență de legalitate motivelor pentru care le solicitau sume de bani părților vătămate.

Prima instanță a reținut că această stare de fapt rezultă din declarațiile părților vătămate D., C., coroborate cu notele de redare a înregistrărilor audio-video în mediu ambiental, planșe foto, note de redare a convorbirilor telefonice, declarațiile martorilor audiați în cauză, înscrisuri eliberate de A.R.R., Agenția Dolj, Consiliul Județean Dolj, Garda Financiară, Secția Județeană Dolj, Raport de expertiză criminalistică din 30 noiembrie 2011 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București, procese-verbale de percheziție.

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, prima instanță a constatat că, sub aspectul laturii obiective, constrângerea exercitată asupra părților vătămate constă în stabilirea unor dobânzi foarte mari pe care părțile vătămate nu le-au putut plăti, determinându-le să se îndatoreze peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, încheierea unor facturi care reprezentau doar o garanție a restituirii sumelor împrumutate și a dobânzii percepute, facturi care împreună cu cărțile de identitate au rămas în posesia inculpaților, dar și acțiunile în justiție și sesizările formulate la diferite instituții, toate contribuind la menținerea presiunii psihice asupra părților vătămate pentru a restitui sumele de bani solicitate ilegal și injust de către inculpați. De asemenea, urmarea imediată a infracțiunii este lezarea libertății psihice a părților vătămate, crearea unei stări de temere atât părților vătămate, cât și familiilor acestora, după cum reiese din transcrierile interceptărilor telefonice, în timp ce legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea periculoasă rezultă ex re.

Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că fapta inculpaților constând în constrângerea exercitată asupra părții vătămate este săvârșită cu intenție directă calificată prin scop, inculpații urmărind să determine părțile vătămate să se îndatoreze peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, stabilindu-le dobânzi foarte mari care nu puteau fi plătite și cu privire la care nu se putea ține o evidență concretă, încercând că dea o aparență de legalitate a banilor primiți.

De asemenea, constrângerea a fost exercitată de fiecare inculpat asupra celor două părți vătămate, urmărind un folos de la fiecare, fapt pentru care prima instanță a apreciat că exista atâtea infracțiuni de șantaj câte victime sunt, constrângere care a fost realizată prin acte materiale săvârșite la intervale diferite, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, în condițiile în care, deși s-a urmărit obținerea în mod injust a unor sume mari de bani, totuși, constrângerea, respectiv presiunea psihică a fost determinată atât prin diferitele acțiuni în justiție și sesizări formulate la diferite instituții, cât și prin îndatorarea părților vătămate, determinându-i să obțină de la instituții de credit și alte împrumuturi, sume de bani care erau luate de către inculpați, fapt pentru s-a reținut forma continuată a infracțiunii de șantaj pentru fiecare inculpat în parte.

Prima instanță a mai constatat că legea mai favorabilă inculpaților o reprezintă reglementarea anterioară raportat la limitele mai reduse de pedeapsă, dar și la regimul sancționator al infracțiunii continuate și al concursului de infracțiuni.

Totodată, s-a constatat că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară intrării în vigoare a noului C. pen.) raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969), care se regăsește în noua reglementare în dispozițiile art. 367 C. pen.

Având în vedere că prin Decizia nr. 12/2014 a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în situația în care nu este îndeplinită condiția privind numărul de trei persoane prevăzută în art. 367 alin. (6) C. pen., devine incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 și cum în cauză grupul infracțional este format din două persoane, respectiv cei doi inculpați, nefiind îndeplinită astfel respectiva condiție, s-a constatat că fapta este dezincriminată, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Pe de altă parte, prima instanță a înlăturat susținerea Parchetului în sensul îndeplinirii condiției sus-menționate (cea de-a treia persoană fiind învinuitul E.) în condițiile în care față de învinuitul E. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, acesta fiind o persoană cu handicap locomotor, folosit de către cei doi inculpați, astfel că nu se poate reține apartenența în vreun fel la un grup, mai ales că nu a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, nici măcar nu cunoștea numele părților vătămate de la care ar fi cumpărat autoturismele înregistrate pe numele lui, prețul sau alte date legate de imobilul ce a fost scos la licitație publică.

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv gravitatea infracțiunii (infracțiune care aduce atingere libertății psihice a persoanei), modalitatea și împrejurările concrete, dar și mijloacele folosite (cei doi inculpați ofițeri de poliție în cadrul TF Craiova, au determinat prin constrângere exercitată asupra a două părți vătămate, în sensul restituirii unor dobânzi foarte mari la sumele de bani pe care le împrumutau, îndatorându-le peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, încercând să dea aparență de legalitate asupra banilor primiți, prin întocmirea unor facturi care să mascheze aceste împrumuturi, din care să reiasă că ar fi cumpărat prin vânzare cele două autovehicule, reținându-le cărțile de identitate ale autovehiculelor, fapt ce le putea periclita desfășurarea activității de transport, determinându-i și ajutându-i să obțină alte împrumuturi de la instituții de credit pentru a-și însuși sumele de bani împrumutate, inclusiv prin acțiunile, sesizările și plângerile formulate la diferite instituții, în special pentru a restitui sumele de bani solicitate de către aceștia, creând și menținând o presiune psihică asupra părților vătămate și membrii familiei acestora, temându-se și conștientizând pericolul viitor de a-și pierde locuințele lăsate drept garanții bancare), starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs, scopul urmărit, precum și persoana inculpaților, care nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, dar care, potrivit depozițiilor martorilor S., M. acordau împrumuturi cu camătă, urmând a-i condamna la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni închisoare pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite, pedeapsa rezultantă urmând a fi executată în regim de detenție, apreciindu-se că numai astfel poate fi realizat scopul educativ-preventiv.

În ceea ce privește acțiunea civilă, prima instanță a constatat că partea vătămată D. s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 euro reprezentând contravaloarea microbuzului Z., BB. și casa din Piscu Vechi, precum și suma de 10.000 euro reprezentând daune morale, că, pe parcursul cercetării judecătorești, a decedat, conform Certificatului de deces din 23 mai 2014 eliberat de către Primăria municipiului Craiova la de 23 mai 2014, fapt pentru care s-a dispus efectuarea unei adrese către Primăria comunei Piscu Vechi pentru a se preciza dacă a fost dezbătută succesiunea și eventual precizarea moștenitorilor.

S-a constata că din adresele din 18 iunie 2014 emisă de Primăria comunei Piscu Vechi și din 18 iulie 2014 a Camerei Notarilor Publici Craiova, a rezultat că succesiunea defunctului D. nu figura ca fiind dezbătută prin procedură succesorală notarială, și, având în vedere că moștenitorii nu au dezbătut succesiunea, nu au solicitat eliberarea certificatului de moștenitor și nici nu și-au exprimat opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a constatat că moștenitorii părții civile nu au acceptat moștenirea de pe urma defunctului, astfel încât, acțiunea civilă formulată de partea civilă D. a fost lăsată nesoluționată, în temeiul art. 25 alin. (6) C. proc. pen.

În ceea ce privește pe partea vătămată C. s-a constatat că aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 25.000 euro, față de inculpatul A., sumă reprezentând banii dați în plus față de suma de 10.000 euro pentru care a contractat împrumutul, fără a solicita acordarea daunelor morale.

Astfel, din probele administrate prima instanță a constatat că inculpatul A. a primit de la partea vătămată C. suma de 16.000 RON întrucât din Declarația acesteia din 28 februarie 2011 rezultă că i-a plătit inculpatului A. lunar din septembrie 2008 și până în lunile mai - iunie 2009 suma de 275 euro, iar la un interval de 2 - 3 luni îi dădea între 10 - 20 milioane RON vechi, că inculpatul, în Declarația din 1 iulie 2011 recunoaște că partea vătămată i-a plătit suma de 2.000 RON lunar până în lunile decembrie 2008 sau ianuarie 2009, precum și că, din notele de redare a convorbirilor înregistrate în mediul ambiental la 2 martie 2011 a rezultat că partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 2.000 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, inculpații A. și B., pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanții inculpați A. și B. au solicitat, potrivit motivelor de apel (depuse la 12 februarie 2015 de ambii inculpați, prin apărători aleși EE. și FF.), celor susținute cu ocazia dezbaterilor, dar și a concluziilor scrise (depuse la 14 iulie 2015 de ambii inculpați și la 20 iulie de inculpatul A., prin avocat GG.), în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen, admiterea apelurilor, desființarea sentinței atacate și, în principal, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii celor două infracțiuni de șantaj întrucât lipsește actul procesual prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, conform art. 270 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 4 Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, dar și că pentru aceleași fapte materiale au fost cercetați anterior și în dosarele nr. x/P/2009 al Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Craiova, respectiv nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în care s-au dispus soluții de neîncepere a urmăririi penale, care nu au fost infirmate, fiind astfel încălcat principiul ne bis in idem.

S-a mai precizat că încetarea procesului penal se mai impune, pe de o parte, pentru încălcarea principiului non reformatio in pejus întrucât infirmarea soluției de neîncepere a urmăririi penale s-a dispus exclusiv ca urmare a plângerilor formulate de apelanți, pentru schimbarea temeiului de drept al respectivei soluții, iar, pe de altă parte, având în vedere că D.I.I.C.O.T. nu era competentă să efectueze urmărirea penală în cauză, ci Direcția Națională Anticorupție, raportat la calitatea de ofițeri de poliție judiciară la momentul săvârșirii infracțiunilor, conform art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002.

În subsidiar, potrivit motivelor de apel (depuse la 12 februarie 2015 de ambii inculpați, prin apărători aleși EE. și FF.), celor susținute cu ocazia dezbaterilor, dar și a concluziilor scrise (depuse la 26 iunie 2015, 29 iunie 2015 și 14 iulie 2015 de ambii inculpați, fie prin avocat HH., fie personal, la 30 iunie 2015, de inculpatul B., prin avocat FF. și 20 iulie 2015, de inculpatul A., prin avocat GG.) s-a solicitat, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpaților întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de șantaj, atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă, din probele administrate rezultând că nu s-a exercitat nici un fel de constrângere sau amenințare la adresa respectivelor părți vătămate.

Totodată, potrivit concluziilor scrise (depuse de inculpatul A. la 26 iunie 2015) s-a susținut că hotărârea instanței de fond este criticabilă pentru modul în care s-a stabilit presupusul prejudiciu ce ar fi fost cauzat părților vătămate.

Într-un al doilea subsidiar, potrivit motivelor de apel (depuse la 12 februarie 2015 de ambii inculpați, prin apărători aleși EE. și FF.), dar și a concluziilor scrise (depuse la 14 iulie 2015 de ambii inculpați și la 20 iulie de inculpatul A., prin avocat GG.) s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță întrucât hotărârea atacată nu este motivată, în raport de exigențele art. 403 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen. și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, fără a fi avute în vedere probele administrate de apărare în cursul cercetării judecătorești.

De asemenea, într-un ultim subsidiar, potrivit motivelor de apel (depuse la 4 decembrie 2014 de inculpatul A., prin apărător din oficiu) dar și a celor susținute cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat reindividualizarea pedepselor aplicate, atât din punct de vedere al cuantumului, cât și al modalității de executare, cu consecința aplicării art. 81 C. pen. (1969) sau art. 861 C. pen. (1969).

În ședința publică din data de 12 februarie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., la interpelarea Înaltei Curți, apelanții inculpați A. și B. au precizat că doresc să dea declarații în fața instanței de control judiciar, depozițiile lor fiind consemnate în scris, semnate și atașate la dosar, la termenul din 26 martie 2015. Totodată, la aceeași dată a fost administrată proba testimonială constând în audierea părții vătămate C. și a martorului II., probă încuviințată apelanților inculpați la termenul din 12 februarie 2015, iar la data de 7 mai 2015 a fost încuviințată proba cu înscrisuri în circumstanțiere solicitată de apărare.

Examinând cauza atât în privința motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (1) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază apelurile declarate de inculpații A. și B. ca fiind nefondate, având în vedere următoarele considerente:

1. În ceea ce privește solicitarea apelanților inculpați de desființare a hotărârii pronunțate de prima instanță și de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte, în analiza efectuată, va porni de la prevederile art. 4 din Legea nr. 255/2010 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, care, în alin. (1), stabilesc că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea reglementărilor legale în vigoare la data efectuării lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de legea de punere în aplicare. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile C. proc. pen.

Verificând în acest cadru legal susținerile inculpaților apelanți, prin raportare la dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010), care preiau în esență prevederile art. 379 pct. (2) lit. b) din legea de procedură penală anterioară, Înalta Curte constată că acestea, reglementând soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de apel, enumeră în mod limitativ situațiile în care, urmare admiterii căii de atac și desființării sentinței fondului, se poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță, cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor referindu-se la lipsa de la judecarea cauzei a unei părți nelegal citate sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate (teza I) și la existența unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege (teza a II-a).

În speță, însă, deși au solicitat desființarea sentinței Curții de Apel și trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță, apelanții nu au precizat în care din cele două situații reglementate expres și limitativ de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-ar încadra cererea lor și nu au indicat vreunul din cazurile de nulitate absolută ce ar putea avea incidentă în cauză, iar instanța de apel, efectuând propriul examen sub acest aspect, nu a identificat, din oficiu, vreo încălcare de către judecătorul fondului a unor dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal, ce ar putea fi subsumate textului de lege menționat și care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate, cu consecința rejudecării cauzei de către prima instanță.

În acest sens, în raport de aspectul invocat de inculpați cu privire la nemotivarea hotărârii atacate și cu situația de fapt evocată în aceasta, Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat în cauză o cercetare judecătorească efectivă, de natură a asigura apelanților dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 parag. 1 și 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În primul rând se remarcă faptul că, în sentința primei instanțe, a fost descrisă în întregime activitatea infracțională a fiecărui inculpat apelant, încadrarea în drept a faptelor presupus a fi comise de către aceștia, analizarea probelor pe care se sprijină soluția pronunțată, atât sub aspect penal, cât și sub aspect civil.

Totodată, trebuie menționat că soluționarea în fond a unei cauze penale implică pronunțarea asupra existenței sau inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de către inculpați, a caracterului ei penal și a răspunderii penale a acestora, iar o soluție de condamnare, cum este și cea din cauză, trebuie să se bazeze pe probele administrate în speță, obligația magistraților fiind de a verifica legalitatea și temeinicia probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea lor în ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare. Pe de altă parte, judecătorii trebuie să administreze la cererea părților, cât și din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului și totodată a încuviința probele pertinente și concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpați.

Din economia noilor dispoziții ale C. proc. pen. rezultă și obligația instanței de a reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.

Instanțele de judecată nu sunt ținute de încadrarea juridică a faptelor date prin rechizitoriu și drept urmare, în cadrul cercetării judecătorești, magistrații sunt obligați a efectua toate actele procesuale și procedurale impuse de soluționarea pe fond a cauzei penale.

Înalta Curte observă că, sub aspectul faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, Curtea de Apel Craiova a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor deduse judecății.

În acest context, nu pot fi primite susținerile inculpaților apelanți în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil, relevant fiind chiar modul în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească, prin audierea lor nemijlocită în fața Curții de Apel Craiova.

Astfel, în volumul I al dosarului instanței de fond, magistratul fondului, în declarațiile luate inculpaților, după ce a adus la cunoștință faptele reținute în actul de sesizare, a consemnat poziția procesuală a acestora, în sensul nerecunoașterii infracțiunilor, precum și a motivelor care au determinat această atitudine.

Mai mult decât atât, situația de fapt reținută de Curtea de Apel Craiova corespunde unei cercetări judecătorești complete și efective, ascultarea inculpaților, părților vătămate și a martorilor nefiind rezumată la consemnări de ordin general, cum ar fi "mențin declarația de la urmărirea penală" sau "nu mai am nimic de adăugat".

Deși obligativitatea instanțelor de a-și motiva hotărârile adoptate nu rezultă din textul Convenției Europene, instanța europeană justifică această necesitate prin dreptul părților de a le fi examinate efectiv argumentele și mijloacele de probă administrate, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuind să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui apel (hotărârile Van der Hurk contra Olandei, Dumitru contra României).

Înalta Curte constată astfel că prima instanță a înfăptuit o activitate efectivă de judecată cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal - contradictorialitatea, nemijlocirea, alături de dreptul la apărare și la motivarea hotărârilor, iar, în ansamblu, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților din dosar - și a normelor legale aplicabile, fiind consecința unei aprecieri complete a probelor administrate în ambele faze ale procesului penal, hotărârea pronunțată astfel bazându-se pe fapte veridice, bine dovedite, care nu dau naștere niciunei îndoieli.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, în baza art. 420 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 364 alin. (2) C. proc. pen., art. 378 C. proc. pen., art. 108 și urm. C. proc. pen., inculpații A. și B., precum și partea vătămată C., potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 380 alin. (1) C. proc. pen., au fost audiați în fața instanței de control judiciar, declarațiile acestora fiind consemnate în scris, semnate și atașate la dosar, după ce a fost acordată posibilitatea reprezentantului Ministerului Public, și celorlalte părți, prin apărător de a adresa întrebări.

Totodată, în realizarea unei activități complete și efective de judecată, Înalta Curte a procedat la administrarea probei cu înscrisuri în circumstanțiere și a celei testimoniale, solicitate de apelanții inculpați A. și B., constând în audierea martorului II., declarația sa fiind luate în condiții de contradictorialitate, nemijlocire și oralitate, dându-se posibilitatea apărătorilor inculpaților și părții vătămate de a-i adresa întrebări.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că au fost pe deplin respectate atât de organele de anchetă penală, cât și de instanța de fond dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului penal în ambele faze procesuale, nefiind invocată și nici identificată, din oficiu, vreo încălcare a acestora de natură să atragă nulitatea hotărârii pronunțată în cauză și trimiterea dosarului, spre rejudecare, la Curtea de Apel, așa cum au solicitat, în mod neîntemeiat, inculpații apelanți.

2. În continuare, realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, Înalta Curte, contrar susținerilor apelanților inculpați, constată că instanța de fond a stabilit o situație de fapt corectă, reținând, în esență, că, în perioada anilor 2009 - 2012, inculpații A. și B. au exercitat presiuni asupra părților vătămate D. și C., prin introducerea, în nume propriu sau în numele martorului E. a unor acțiuni în justiție, prin formularea de plângeri penale, în nume propriu sau în numele aceluiași martor, prin sesizarea Gărzii Financiare - Secția Financiară Dolj, în numele martorului F. sau a altor instituții (Autoritatea Română Rutieră, Secția Craiova, Garda Financiară, Secția Județeană Dolj și Consiliul Județean Dolj), care au dispus sancționarea contravențională a societăților comerciale (SC V. SRL și SC G. SRL) administrate de părțile vătămate, cu suma de 63.000 RON și cu retragerea licenței de transport pentru SC G. SRL, (administrată de partea vătămată D.), în scopul obligării părților vătămate la plata dobânzilor la împrumuturile bănești cu camătă, acordate de inculpatul A. și intermediate de inculpatul B. (în anul 2007, suma de 6.000 euro, cu dobândă lunară de 10% și ulterior în anul 2008, suma de 24.000 RON cu dobândă de 10% pe lună părții vătămate D. și în lunile mai - iunie 2008 suma de 10.000 euro, cu o dobândă lunară de 12% părții vătămate C.), urmarea directă fiind agravarea situației financiare a părților vătămate, care au fost împiedicate să achite datoriile către instituțiile de credit, și executate garanțiile imobiliare (locuințe proprietate personală), situație agravată prin amenințarea lor, urmată de acte materiale concrete, de participare la licitațiile publice pentru cumpărarea locuințelor părților vătămate, producându-le acestora o stare de puternică temere că în situația în care nu vor plăti dobânzile, vor pierde locuințele și vor fi deposedate de mijloacele auto folosite în activitatea de transport persoane.

Deși pe parcursul procedurii judiciare, inculpații au manifestat o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reținute în sarcina lor (declarațiile lui A. din 1 iulie 2011, din 15 martie 2013, și din 26 martie 2015); B. din 6 aprilie 2011, 15 martie 2013, și 26 martie 2015), Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că vinovăția lor este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate criticile invocate în acest sens de către apelanți.

Astfel, relevante sub aspectul săvârșirii de către inculpații A. și B. a infracțiunilor de șantaj reținute în sarcina lor sunt plângerea formulată la data de 24 februarie 2011 de către partea vătămată C. cu privire la săvârșirea de către ofițerii de poliție A. și B., ambii din cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova a infracțiunii de șantaj, constând în exercitarea de amenințări și intimidări sub diverse forme, în scopul determinării acestuia să achite suma de 30.000 euro reprezentând suma împrumutată și dobânda aferentă, pentru împrumuturi bănești în cuantum de 10.000 euro acordate cu camătă de cei doi ofițeri de poliție; declarația aceleiași părți vătămate care a arătat că într-o situație asemănătoare se află și partea vătămată D., căreia ofițerii de poliție A. și B. îi pretind restituirea unor sume de bani cu titlu de dobândă pentru împrumuturi acordate cu camătă; declarațiile părților vătămate C. din 28 februarie 2011, 2 martie 2011, 17 martie 2011, 6 aprilie 2011, 11 septembrie 2012, 15 martie 2013 și D. din 5 aprilie 2011, 31 octombrie 2011, 11 septembrie 2012 și 15 martie 2013 care au susținut, în mod constant că, fiind nevoite să achiziționeze mijloace auto de transport persoane care să respecte criterii stricte de siguranță pentru pasageri și norme tehnice, au contractat, ca persoane fizice, dar și ca persoane juridice, credite de la instituții bancare garantate cu garanții imobiliare, însă datorită gradului maxim de îndatorare au fost nevoite să recurgă la împrumuturi acordate cu camătă de către diferite persoane fizice pentru susținerea activității comerciale pe care o desfășurau.

Au mai arătat că începând cu anul 2007, inculpații A. și B. le-au acordat împrumuturi de bani (aproximativ 20.000 euro cu o dobândă de 10% și, ulterior, de 6% pe lună, părții vătămate D. și cu o dobândă de 12% pe lună părții vătămate C.), iar, ulterior, pentru garantarea împrumuturilor (cu toate că ratele stabilite, reprezentând dobândă și sumă împrumutată, erau achitate cu regularitate), au fost obligați să factureze pe numele lui E. un microbuz marca Z., un autobuz marca W. și un autobuz marca AA. aparținând societăților lor comerciale, să achite ratele de leasing ale autoturismului CC., utilizat de inculpatul B., să îi vândă numitului A. autoturismul marca BB., aparținând părții vătămate D. și înmatriculat ulterior pe numele lui E., pentru care partea vătămată C. a fost obligat să achite în continuare ratele de leasing până la valoarea de 4.500 euro, să contracteze împrumuturi la Y. de care inculpații au beneficiat integral în cazul împrumutului făcut de D. (80.000 RON) și parțial în cazul împrumutului făcut de C.

Totodată, părțile vătămate au declarat că împrumuturile bănești luate de la cei doi ofițeri de poliție au fost achitate integral, inclusiv dobânda aferentă însă, aceștia au refuzat să restituie autovehiculele facturate ca garanție și mai mult, au făcut presiuni asupra lor pentru achitarea în continuare a sumei de 2.000 RON lunar, reprezentând dobândă la dobândă și să garanteze plata acestor sume cu alte vehicule achiziționate de părțile vătămate în calitate de administratori ai societăților comerciale.

Părțile vătămate au mai susținut că inculpații, pentru a-i constrânge să le achite sumele de bani pretinse, au reclamat la instituții în drept că efectuează activități de transport persoane, fără ca mijloacele de transport să aibă autorizațiile necesare, întrucât aceștia au refuzat să le restituie părților vătămate cărțile de identitate ale vehiculelor oprite ca garanție, absolut necesare la reînnoirea licențelor de transport persoane.

De altfel, partea vătămată D. a declarat că, în situația în care nu accepta condițiile impuse de inculpați, era în imposibilitate de a-și putea achita creditele bancare și de a-și scoate de sub ipotecă locuința, întrucât singura sursă de venit la vârsta de 62 de ani o reprezintă activitatea societății sale comerciale.

Inclusiv în declarația dată în fața instanței de control judiciar, partea vătămată C. a precizat că relațiile dintre D. și B. au devenit încordate după anul 2008, precum și că inculpatul A. a reținut cărțile de identitate pentru autovehiculele marca Z. și W., aspecte care se coroborează cu Procesul-verbal de efectuare a percheziției din 5 aprilie 2011.

Și declarațiile martorului K. (fiului părții vătămate D.), menținute pe parcursul întregului proces penal (6 aprilie 2011 și 12 aprilie 2013) confirmă cele anterior relatate, în sensul că, pentru a satisface pretențiile financiare pe care inculpații le aveau față de tatăl său (D.), a obținut creditul de 12.000 RON de la Y. prin demersurile lor, fără a formula vreo cerere sau a completa dosarul de credit, fiind însoțit de inculpatul A. la ridicarea sumei de 12.000 RON, din care acesta a primit în mod direct 7.000 RON, iar restul inculpatul B., precizând, totodată, că scrisul de pe cererea de credit și semnăturile nu-i aparțin, singura sa semnătură fiind executată pe un ștraif de hârtie, la solicitarea inculpatului.

În acest context, martorul T., director la Y., în declarația dată în cursul cercetării judecătorești (26 martie 2014), a afirmat că, deși îi cunoaște pe ambii inculpați, aceștia nu au prezentat vreo persoană în vederea acordării unui împrumut, iar cele două părți vătămate au fost aduse de juriști, însă, în ceea ce privește pe K. nu a putut preciza decât că a luat un împrumut, situație în care Înalta Curte observă că depoziția sa, deși aflată în contradicție cu probele anterior enumerate, nu lămurește aspectele esențiale, astfel încât nu poate fi avută în vedere de instanța de control judiciar. Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici declarația martorului Ț., jurist la JJ. Craiova, audiat în cursul cercetării judecătorești (11 iulie 2014), care a menționat doar că părțile vătămate au luat un împrumut și că le-a cunoscut doar atunci când a verificat imobilul, fără a evidenția dacă acestea, în momentul, primirii banilor erau însoțite de vreo altă persoană.

Pe fondul acestor datorii pentru care inculpatul A. îi solicită în mod permanent părții vătămate C. noi sume de bani tot cu titlu de dobândă, pentru a-l determina pe acesta să achite ratele solicitate, a creat asupra părții vătămate presiunea psihică că se va înscrie la licitația publică pentru cumpărarea imobilului în care locuiește, scos la licitație publică ca urmare a imposibilității achitării ratelor bancare.

În acest context, se observă că inculpatul A. i-a contactat pe martorii L. (lichidator Judiciar), J. (jurist la Banca DD.), precum și pe I. (executor bancar) pentru a se interesa de condițiile de participare la licitație, cu toate că imobilul era situat într-o zonă neatractivă și la o distanță de 100 km de municipiul Craiova.

Astfel, din declarațiile martorului L. din 6 aprilie 2011 și 14 iunie 2013 rezultă că inculpatul A. l-a contactat, în mod repetat, direct, dar și prin telefon, în legătură cu stadiul vânzării la licitație publică a imobilului aparținând debitoarei, fiind interesat să cumpere, pentru rezolvarea unor divergențe financiare pe care le are cu C., aspecte confirmate și de martorul I., care în depoziția sa din 5 aprilie 2011 a afirmat că inculpații erau potențialii cumpărători, dar și că doreau să achiziționeze imobilul în scopul recuperării sumelor de bani împrumutate și nerestituite de partea vătămată.

Totodată declarațiile martorei J. din 5 aprilie 2011 și 12 aprilie 2013 se coroborează cu cele anterior menționate, în sensul că inculpații erau interesați de achiziționarea imobilului părții vătămate, pe care banca îl scosese la executare silită, ca urmare a neachitării creditului, dar și că numai A. a semnat oferta.

Pe de altă parte, din declarația martorului E. (fratele inculpatului A.), persoană cu handicap locomotor (6 aprilie 2011), rezultă că acesta nu cunoștea numele persoanelor care au vândut autoturismele (numele părților vătămate), prețul vânzării sau date referitoare la imobilul aparținând părții vătămate C., pentru care formulase deja demersuri în vederea achiziționării lui prin licitație publică, astfel încât, așa cum a apreciat și judecătorul fondului, martorul a fost folosit doar ca paravan pentru activitățile desfășurate de către inculpați.

De asemenea, relevante sub aspect probator sunt și înregistrările convorbirilor telefonice din care rezultă că au existat discuții referitoare aspectul sus-menționat, concretizat prin depunerea pe numele martorului E. a unei oferte de cumpărare a imobilului, inculpatul A. folosindu-se astfel de fratele său, pentru a factura și înregistra mijloacele auto obținute prin împrumuturi cu camătă, dar și interceptările convorbirilor telefonice purtate între inculpați, cât și cele, din mediul ambiental, cu părțile vătămate referitoare la acordarea, de către apelanți, a unor împrumuturi de bani cu camătă, inclusiv unor alte persoane.

Astfel, din nota de redare a înregistrărilor convorbirilor audio-video din mediu ambiental și al planșei foto, efectuate prin Ordonanța cu titlu provizoriu nr. x/P/2011 din 2 martie 2011, DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova a rezultat că, la data de 2 martie 2011, inculpatul A. a primit de la persoana vătămată C. suma de 2.000 RON, iar inculpatul B. a contactat-o pe aceeași persoană vătămată, solicitându-i să îi aducă "rata pentru el" și stabilind o întâlnire pentru zilele următoare.

Totodată, din interceptarea convorbirilor și imaginilor a rezultat că atât telefonic, cât și în mod direct, ambii inculpați l-au contactat, în mod repetat, atât pe C. pentru a-l determina să le achite în continuare "rata" în cuantum de 2.000 RON lunar și rata de leasing pentru autoturismul utilizat de B., afirmând că, dacă nu se conformează, se vor înscrie la licitația publică pentru cumpărarea casei în care locuiește acesta, cunoscând că nu dispune de suma de bani necesară cumpărării propriei locuințe.

Se mai constată că potrivit proceselor-verbale din 5 aprilie 2011(de înseriere a bancnotelor și de prindere în flagrant), în aceeași zi, inculpații B. și A. s-a întâlnit cu C., în prezența lui D., primind suma de 5.000 RON (dobânzi și impozit fiscal), respectiv 2.000 RON dobândă, 1.000 RON impozitul fiscal pentru autobuzul înmatriculat pe numele lui E. și 2.000 RON ratele de leasing ale autoturismului utilizat de inculpatul B., astfel încât nu pot fi primite susținerile apărării în sensul că sumele de bani date părților vătămate, reprezintă prețul vânzării autovehiculelor conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate și facturilor fiscale întocmite.

Prin urmare, Înalta Curte constată că starea de fapt relatată de părțile vătămate D. și C. este, pe deplin, susținută de probatoriul administrat în cauză, astfel încât a rezultat că cei doi inculpați le-au acordat împrumuturi de bani pentru s-au perceput dobânzi lunare, iar contractele de vânzare-cumpărare și facturile fiscale au fost încheiate ca o garanție a restituirii sumelor împrumutate și a dobânzilor aferente și nu reprezintă acte de vânzare-cumpărare propriu zisă.

Mai mult decât atât, se observă că mijloacele auto care au făcut obiectul vânzărilor către inculpați, au rămas în posesia și în folosința părților vătămate D. și C., cărora le-au fost luate doar cărțile de identitate ale mijloacelor auto, găsite în fișetul inculpatului A. cu ocazia perchezițiilor efectuate la sediul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova (proces-verbal de efectuare a percheziției din 5 aprilie 2011).

Cu privire la aspectele declarate de D. și C., care au făcut și obiectul unor sesizări la Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală și Serviciul Teritorial Craiova, cât și la Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Poliție Transporturi, referitoare la amenințările și presiunile exercitate de inculpații A. și B. prin sesizarea diferitelor instituții ce reglementează activitățile specifice desfășurate de părțile vătămate prin intermediul societăților comerciale pe care le administrează (A.R.R. Dolj, R.A.R. Dolj, Garda Financiară Dolj și Consiliul Județean Dolj), Înalta Curte, realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, contrar susținerilor apelanților inculpați, constată că aceste aspecte se confirmă, relevate fiind: Adresa din 4 octombrie 2011 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Poliție Transporturi de înaintare la DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova a memoriul adresat ministrului de interne de părțile vătămate D. și C., prin care s-a sesizat exercitarea de către inculpații A. și B. de presiuni în vederea determinării lor să renunțe la activitatea desfășurată și să le cedeze mijloacele de transport care fac obiectul actelor de vânzare-cumpărare, care au mascat împrumuturile de bani cu dobândă.

Totodată, prin Adresa din 1 noiembrie 2011 A.R.R. - Agenția Dolj a comunicat că s-au primit sesizări de la persoanele fizice E. (din 2 iunie 2011; din 7 iunie 2011), B. (din 30 august 2011) și A. (din 3 octombrie 2011), referitoare la încălcarea dispozițiilor care reglementează transportul public de persoane de către SC V. SRL Piscu Vechi și SC G. SRL Piscu Vechi, pentru care ambele societăți comerciale au fost sancționate contravențional (40.000 RON - SC V. SRL și 23.000 RON - SC G. SRL), iar pentru SC G. SRL s-a dispus și retragerea licenței de transport.

De asemenea, prin Adresa din 15 noiembrie 2011 a Consiliului Județean Dolj s-a comunicat că pentru operatorul de transport SC G. SRL Piscu Vechi a existat o sesizare formulată la 23 septembrie 2011 de A., iar pentru SC V. SRL Piscu Vechi au existat sesizări formulate la 8 iunie 2011 de E. și la 11 august 2011 de A.

Referitor la sesizarea adresată Gărzii Financiare - Secția Dolj de numitul F. cu privire la nerespectarea de către SC G. SRL a normelor legale referitoare la activitățile de transport persoane, se constată că, în Raportul din 20 octombrie 2009, încheiat de directorul coordonator adjunct al Gărzii Financiare - Secția Dolj, s-a reținut că numitul F. a negat că ar fi autorul sesizării (așa cum rezultă și din declarațiile sale din 23 mai 2011 și 14 iunie 2013), iar verificările interne au stabilit că facturile, chitanțele și copiile cărții de identitate ale părții vătămate D. au fost aduse personal, la Garda Financiară, Secția Dolj, de inculpatul B., precum și că acestea nu au fost făcute în scopul vânzării autoutilitarelor către B., ci ca o garanție pentru împrumutul în sumă de 6.000 de euro, acordat de cei doi inculpați, autovehiculele fiind înregistrate, în continuare, la SC G. SRL.

Din același raport a mai rezultat că, s-a propus sancționarea comisarului II., din cadrul Gărzii Financiare, Secția Dolj, căruia i-a fost repartizată sesizarea pentru verificări, pentru conduita avută întrucât a primit documente de la inculpatul B., cu încălcarea procedurii și fără informarea pe cale ierarhică despre informațiile deținute, primirea respectivelor documente în modul menționat anterior rezultând inclusiv din declarația dată în calitate de martor în fața instanței de apel.

Nu poate fi, de asemenea, omis, în procesul de interpretare a materialului probator administrat în cauză, că potrivit procesului-verbal încheiat cu ocazia perchezițiilor efectuate la 5 aprilie 2011, au fost găsite în mapa aparținând inculpatului A., cât și în fișetul acestuia, documente referitoare la aspectele reclamate de părțile vătămate, respectiv cereri adresate instanțelor de judecată în numele lui B., E., copii după actele de identitate ale inculpatului B., ale părților vătămate, contracte de vânzare-cumpărare dintre inculpați ori învinuitul E. și părțile vătămate D. și C., având ca obiect autovehiculele în litigiu, documentele respectivelor autovehicule, cereri formulate de inculpatul B. la A.R.R. Dolj și multe alte înscrisuri, care au legătură cu starea de fapt reclamată de părțile vătămate.

Prin urmare, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că părțile vătămate D. și C. au avut ferma convingere că toate activitățile desfășurate de inculpații A. și B., respectiv de a sesiza instituții cu atribuții de control asupra activității desfășurate de societățile comerciale pe care le administrează (A.R.R., Garda Financiară, R.A.R., Consiliul Județean), cât și de a formula acțiuni în instanță împotriva lor și de a face demersuri pentru a se înscrie la licitația publică, având ca obiect vânzarea locuinței părții vătămate D., sunt acte de constrângere menite a-i determina să le dea bani, pe care nu îi datorează, în scopul obținerii unui folos injust de către apelanți, reprezentând dobânda impusă pentru împrumuturile bănești acordate și achitate integral.

Totodată, se constată că inculpații A. și B. au acționat cu intenția constrângerii părților vătămate de a-i determina să le achite sumele pretinse de cu titlu de dobândă având în vedere împrejurările și scopul încheierii actele de vânzare-cumpărare, respectiv ca garanție a restituirii sumelor banilor, faptul că actele de identitate ale autovehiculelor au fost reținute de inculpați, care cunoșteau că autorizațiile și licențele pentru transport persoane nu pot fi obținute și prelungite în lipsa lor, coroborat și cu cele rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice și din mediul ambiental dintre inculpați și părțile vătămate, precum și cu declarațiile membrilor familiilor părților vătămate, respectiv O., tatăl lui C. (6 aprilie 2011 și 14 iunie 2013 care a afirmat că inculpații "l-au amenințat și șicanat pe C. pentru dobânda la bani", că pe fiul său "îl presa mai mult B. să restituie banii, cam de 10 ori pe săptămână", că "băiatul său era agitat de situația determinată de cei doi inculpați", că facturile pentru automobile și contractele de vânzare-cumpărarea imobilelor reprezentau garanții pentru restituirea sumelor împrumutate, precum și că inclusiv lui i-a fost teamă de inculpați); P., fratele lui C. (18 mai 2011 și 16 octombrie 2013), din care rezultă că fratele său a împrumutat bani de la ambii inculpați, că pentru cei 20.000 euro de la A. a fost dată dobândă și garanție, respectiv autocarele marca AA. și W., dar și că a asistat la ultimele trei discuții în contradictoriu între inculpați și familia sa, referitoare la neplata sumelor.

Mai mult decât atât, se constată că acțiunile inculpaților nu s-a rezumat numai la amenințarea cu introducerea unor acțiuni în justiție, ci s-au concretizat, efectiv, în formularea de acțiuni în justiție și în sesizarea unor instituții care au dispus sancționarea contravențională a părților vătămate cu suma de 63.000 RON și cu retragerea licenței de transport pentru una din societățile comerciale, creându-le astfel părților vătămate o situație financiară gravă cu efect asupra achitării unor datorii la bănci pentru care urmau să se execute garanțiile imobiliare, situație aptă să le inspire un sentiment de temere, întrucât conștientizau pericolul viitor de a-și pierde locuințele lăsate ca garanții bancare, astfel încât nu au mai avut libertatea necesară de a se opune pretențiilor formulate.

Mai mult decât atât, având în vedere că actele de identitate ale autovehiculelor folosite la transport au fost deținute în permanență de inculpați, fiind găsite, în urma perchezițiilor la locul lor de muncă, rezultă că activitățile comerciale desfășurate de părțile vătămate ar fi fost imposibil de realizat în condiții de maximă legalitate, ceea ce reprezenta, în realitate, un impediment imposibil de depășit.

Un alt element ce conduce la ideea că inculpații, raportat la funcțiile de autoritate publică deținute, putea genera și menține, la nivel psihologic, față de părțile vătămate un sentiment de temere, îl reprezintă faptul că mare parte dintre acțiunile de control s-au desfășurat imediat după amenințarea cu demararea lor, fără a avea importanță că respectivele activități se desfășurau sau nu în condiții de legalitate, astfel încât singura alternativă era aceea de a le satisface pretențiile financiare ilicite.

Astfel, Înalta Curte observă că, în urma incidentului creat în casa părții vătămate C., la care a asistat inclusiv familia sa, așa cum a rezultat și din declarațiile menționate anterior, inculpații s-au deplasat la Postul de Poliție Piscu Vechi, unde au depus o plângere împotriva acestuia, iar la scurt timp, în aceeași zi, au revenit, solicitând martorului Q., ajutor șef de post, să le înapoieze plângerea, pe care au rupt-o, aspect ce rezultă din declarațiile sale din 19 mai 2011, respectiv 16 octombrie 2013.

Prin urmare, Înalta Curte constată, pe de o parte, că, în prealabil, inculpații au urmărit îndatorarea părților vătămate și au intrat în posesia cărților de identitate ale autovehiculelor facturate pe numele inculpatului B., respectiv martorului E., pentru ca activitatea societăților părților vătămate să depindă de ei, în condițiile în care acestea erau folosite la transportul de persoane, iar, pe de altă parte, că toate actele materiale săvârșite, respectiv de a sesiza instituții cu atribuții de control asupra activității desfășurate de societăți (A.R.R., Garda Financiară, R.A.R., Consiliul Județean), de a formula acțiuni în instanță împotriva lor și de a face demersuri pentru a se înscrie la licitația publică, având ca obiect vânzarea locuinței părții vătămate D., constituie o acțiune de constrângere a părților vătămate D. și C., în scopul obținerii unui folos injust, prin obligarea la achitarea sumelor de bani reprezentând dobânzile la împrumuturile acordate și achitate integral.

În analiza criticilor apărării referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) constituie infracțiunea de șantaj, "constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul".

Caracteristic infracțiunii de șantaj este faptul că libertatea morală a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri și de a se manifesta în conformitate cu propria sa voință, este încălcată prin constrângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei, cu ajutorul violenței sau amenințării, să suporte o anumită consecință păgubitoare. Dacă prin aceasta se urmărește dobândirea, în mod injust, a unui folos, fapta prezintă o periculozitate proprie, mai mare și distinctă în raport cu cea a infracțiunii de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. (1969), care aduce și ea atingere libertății de voință și de acțiune a persoanei, motiv pentru care, o astfel de faptă a fost incriminată distinct, în dispozițiile art. 194 C. pen. (1969), sub denumirea de "șantaj".

Astfel, constrângerea la care se referă textul de lege, exercitată fie prin violență, fie prin amenințare, trebuie să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (să efectueze un act de remitere), să facă, să nu facă sau să sufere ceva și să fie de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o stare de temere.

Pentru existența infracțiunii de șantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, adică să dea ceea ce acesta îi cere, infracțiunea subzistând indiferent de această împrejurare, deoarece șantajul este o infracțiune îndreptată, în principal, împotriva libertății morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale.

Amenințarea, ca formă alternativă de realizare a elementului material al infracțiunii de șantaj, trebuie să fie aptă, să inspire temere, să suprime ori să restrângă libertatea sau capacitatea de decizie asupra persoanei căreia se exercită, ea putând fi explicită, atunci când inculpatul indică precis răul pe care i-l produce persoanei amenințate sau implicită, în situația în care, fără a se indica acest rău, persoana amenințată îl poate deduce.

În acest sens, și intenția specială de a șantaja ce constituie latura subiectivă a șantajului este îndeplinită, potrivit legii, chiar dacă folosul este just, dacă făptuitorul a urmărit să-l dobândească în mod injust.

Astfel, raportând considerațiile teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, constrângerea exercitată asupra părților vătămate constă în amenințarea cu formularea unor acțiuni în justiție și sesizări la instituții de control, ca urmare a imposibilității acestora de a restitui a dobânzile foarte mari, care au condus la îndatorarea lor peste limita posibilităților financiare, dar și încheierea unor facturi ca garanție a restituirii sumelor împrumutate și a dobânzii percepute, acte care împreună cu cărțile de identitate au rămas în posesia inculpaților, toate acestea contribuind la menținerea unei presiunii psihice asupra respectivelor părți vătămate pentru a restitui sumele de bani solicitate ilegal și injust de către inculpați.

Urmarea imediată a infracțiunii este lezarea libertății psihice a părților vătămate, crearea unei stări de temere atât acestora, cât și familiei lor, rezultat periculos ce s-a produs, dovadă în acest sens fiind însăși împrejurarea că partea vătămată C. a solicitat sprijinul organelor de urmărire penală.

Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că fapta inculpaților a fost săvârșită cu intenție directă calificată, prin scop, apelanții urmărind să determine părțile vătămate să plătească sumele de bani împrumutate și dobânzile fixate, indiferent că acestea se îndatorau peste limita posibilităților lor financiare, prin stabilirea unor dobânzi foarte mari, care nu puteau fi plătite și cu privire la care nu se putea ține o evidență concretă, încercând, totodată, să dea o aparență de legalitate a banilor primiți.

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat, pe de o parte, că exista atâtea infracțiuni de șantaj câte victime sunt având în vedere că acțiunea de constrângere a fost exercitată de fiecare inculpat asupra celor două părți vătămate, urmărind un folos de la fiecare, iar, pe de altă parte, că se impune reținerea formei continuate a infracțiunii de șantaj pentru fiecare inculpat întrucât constrângere care a fost realizată prin acte materiale săvârșite la intervale diferite, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, în condițiile în care, deși s-a urmărit obținerea, în mod injust, a unor sume mari de bani, totuși, presiunea psihică a fost determinată atât prin diferitele acțiuni în justiție și sesizări formulate la diferite instituții, cât și prin îndatorarea părților vătămate, determinându-i să obțină de la instituții de credit și alte împrumuturi, sume de bani care erau luate de către inculpați.

Astfel, nu pot fi reținute apărările inculpaților întrucât, așa cum s-a arătat în considerente, aceștia au exercitat acte de amenințare atât explicite (așa cum rezultă din declarațiile părților vătămate, ale rudelor acestora și înregistrarea convorbirilor telefonice și ambientale purtate fie de inculpați, fie cu părțile vătămate), cât și implicite la adresa părților vătămate (exercitarea efectivă de acțiuni în justiție, plângeri penale sau sesizări la organele de control), iar acordul acestora de a restitui sumele împrumutate și dobânzile fixate a fost obținut prin constrângere, în baza unui plan bine stabilit, așa cum s-a detaliat anterior.

Ca urmare, față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că faptele reținute în sarcina inculpaților A. și B. au fost săvârșite de către aceștia, sunt prevăzute de legea penală și întrunesc toate elementele de conținut ale infracțiunilor de care au fost acuzați, respectiv șantaj în formă continuată, motiv pentru care nu poate da curs solicitării de achitare a apelanților întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

3. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte constată că, în aplicarea acestuia, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-491/07, Vladimir Turnasky și cauzele reunite C-187/01 și C-385/01, Huseyn Gozutok și Klaus Brugge) a statuat, pe de o parte că, în situația în care este dispusă o soluție de netrimitere în judecată, chiar fără ca aceasta să fie confirmată de o instanță sau să fi fost supusă controlului acesteia ori să presupună, în orice formă, implicarea unei instanțe, este necesar ca decizia în cauză (indiferent de natura actului în care se obiectivează) să fie considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui autorități au adoptat-o, iar, pe de altă parte că, prin hotărâre definitivă, se înțelege acea soluție prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de acuzat, fără implicarea unei instanțe, în momentul în care acesta a plătit o amendă sau a fost obligat să execute anumite obligații.

Astfel, nu toate soluțiile de netrimitere în judecată adoptate de Ministerul Public se încadrează în această noțiune, deoarece, în cele mai multe cazuri, soluțiile acestuia nu sunt definitive, ci poate fi redeschisă urmărirea penală, sens în care, aceeași instanță europeană (cauza C-491/07, Vladimir Turnasky) a stabilit că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui sat contractant dispune oprirea urmăririi penale, atunci când această decizie, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

Transpunând reglementările internaționale (Capitolul 3 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem, Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale), legiuitorul român a stabilit în actuala reglementare (art. 6 C. proc. pen.) că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunța anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică.

Astfel, la nivel național premisa operării regulii ne bis in idem este pronunțarea unei hotărâri penale definitive care să conțină o rezolvare a fondului cauzei, efectul fiind operant chiar dacă anterior, față de aceeași persoană și pentru aceeași faptă s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată confirmată pe cale jurisdicțională de judecătorul de cameră preliminară, prin respingerea plângerii formulate în condițiile art. 341 C. proc. pen. Numai că, într-o astfel de situație, efectul impeditiv este condiționat întrucât funcționează doar dacă nu se descoperă fapte sau împrejurări noi.

Raportând toate considerațiile anterior menționate la critica formulată de apelați, Înalta Curte observă că, în cauza dedusă judecății, inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea, între altele, a infracțiunilor de șantaj prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen., reținându-se că, în perioada 2009 - 2012, au exercitat presiuni asupra părților vătămate D. și C., prin introducerea unor acțiuni în justiție, formularea de plângeri penale, prin sesizarea Gărzii Financiare, Secția Financiară Dolj, în numele unei alte persoane (F.) și a altor instituții (A.R.R. - Secția Craiova și Consiliul Județean Dolj), care au dispus sancționarea contravențională a societăților comerciale administrate de părțile vătămate și cu retragerea licenței de transport pentru una dintre ele, în scopul obligării părților vătămate la plata dobânzilor la împrumuturile bănești cu camătă, acordate de inculpați, cu urmare directă în agravarea situației financiare a părților vătămate, care au fost împiedicate să achite datoriile către instituțiile de credit, fiindu-le astfel executate garanțiile imobiliare, situație agravată, prin amenințarea părților vătămate, urmată de acte materiale concrete, de participare la licitațiile publice pentru cumpărarea respectivelor locuințelor producându-le astfel o stare de puternică temere că în situația în care nu vor plăti dobânzile vor pierde locuințele și vor fi deposedate de mijloacele auto folosite în activitatea de transport persoane.

Totodată, se constată că prin Ordonanța nr. x/P/2009 din 10 martie 2010 a Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul teritorial Craiova, s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968), neînceperea urmăririi penale față de numiții A. și B., între altele, pentru faptele prevăzute de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C. pen. (1969), și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova pentru continuarea cercetărilor sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 193 C. pen. (1969) și art. 213 C. pen. (1969).

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că inculpații nu s-au folosit de calitatea de ofițeri de poliție în comiterea infracțiunilor, astfel încât Înalta Curte constată că apelanților nu le este aplicabilă regula ne bis in idem, întrucât, contrar susținerilor apărării, pe de o parte, nu s-a formulat o plângere împotriva soluției procurorului, în termenul prevăzut de lege, iar ordonanța de neîncepere a urmăririi penale nu reprezintă o hotărâre definitivă în sensul prevăzut atât de dispozițiile art. 6 C. proc. pen. și de jurisprudența constată a instanței europene, așa cum s-a menționat anterior, având în vedere că aceasta nu a fost confirmată pe cale jurisdicțională de o instanță, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. (1968), iar, pe de altă parte, temeiul neînceperii urmăririi penale nu l-a reprezentat inexistența faptelor sau lipsa elementului material al infracțiunii ori a laturii subiective, ci împrejurarea că la comiterea faptelor, inculpații nu s-au folosit de calitatea de ofițeri de poliție judiciară.

Ulterior, prin Ordonanța nr. x/P/2010 din 3 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968), neînceperea urmăririi penale față de A. și B. pentru infracțiunile prevăzute de art. 193 C. pen. (1969) și art. 213 C. pen. (1969), fără ca soluția să fie atacată de vreuna dintre părțile vătămate D. sau C.

Pe de altă parte, soluțiile sus-menționate, invocate de apărare, nu au relevanță asupra infracțiunilor care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților în prezenta cauză penală, deoarece Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Craiova a stabilit că A. și B. nu au săvârșit fapte de competența acestei structuri, iar pe de altă parte, actele de constrângere reclamate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, constând în amenințarea părții vătămate D. cu un pistol de către A. nu s-au confirmat.

Mai mult, respectivele soluții se referă la acte materiale săvârșite de inculpații A. și B. până la data de 10 martie 2010, iar potrivit materialului de urmărire penală administrat în prezenta cauză rezultă că această activitate a continuat până la data de 5 aprilie 2011.

Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiul non reformatio in pejus Înalta Curte arată că, prin Ordonanța nr. x/P/2011 din 4 iulie 2012 a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968), scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunile pentru care, ulterior, inculpații au fost trimiși în judecată (constituire grup infracțional organizat și șantaj), iar, prin Ordonanța nr. x din 31 august 2012 a procurorului șef al aceleiași unități de Parchet, au fost respinse plângerile inculpaților având ca obiect schimbarea temeiului de drept al soluției, a fost infirmată ordonanța atacată, dispunându-se, totodată, redeschiderea urmăririi penale și reluarea acesteia, astfel încât se constată, contrar susținerilor apărării, că, în cauză, în propria cale de atac, nu s-a creat o situație mai grea pentru părțile care au formulat-o, având în vedere că respectiva infirmare s-a realizat, din oficiu, de către procuror, iar nu ca urmare a plângerii inculpaților, în baza art. 2781 C. proc. pen.

În același sens, nu poate fi primită nici critica apărării privind necompetența DIICOT în efectuarea urmăririi penale, raportat la calitatea de ofițeri de poliție judiciară a inculpaților la momentul săvârșirii faptelor, având în vedere cele deja menționate anterior în sensul că Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova a stabilit, prin Ordonanța nr. x/P/2009 din 10 martie 2010 că A. și B. nu au săvârșit fapte de competența acestei structuri.

Analizând susținerea apărării referitoare la lipsa actului procesual prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, potrivit art. 270 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 4 Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Înalta Curte constată că prin Ordonanța nr. x din 31 august 2012 a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au fost respinse, ca neîntemeiate, plângerile inculpaților având ca obiect schimbarea temeiului de drept al soluției, a fost infirmată, din oficiu, ordonanța atacată, dispunându-se, totodată, redeschiderea urmăririi penale și reluarea acesteia, în temeiul art. 270 lit. c) C. proc. pen. (1968), în cauza cu nr. x/D/P/2011 de către Serviciul teritorial Craiova, astfel încât critica formulată apare ca neîntemeiată.

Prin urmare, față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a realizat încălcarea principiilor ne bis in idem și non reformatio in pejus, motiv pentru care nu poate da curs solicitării de încetare a procesului penal întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

4. Examinând apelul declarat în cauză și din perspectiva prevederilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că respectivele dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidentă în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, constată, în acord cu judecătorul fondului, că legea penală mai favorabilă este, în speță, cea anterioară, aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpați.

Astfel, apelanții inculpați au fost condamnați în primă instanță pentru comiterea, în formă continuată, a câte două infracțiuni șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, ce își găsește corespondent în noua reglementare în dispozițiile art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Rezultă, așadar, că pentru infracțiunea ce formează obiectul acuzației penale, noile reglementări stabilesc limita ale pedepselor mai mari decât cele prevăzute de vechea codificare, situație în care, dat fiind faptul că în cauză, sancțiunile penale aplicate inculpaților sunt îndreptate spre minimul special prevăzut de legea anterioară și având în vedere dispozițiile legale care reglementează tratamentul penal al infracțiunii continuate și al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, se observă că legea care, în ansamblul dispozițiilor sale incidente în speță, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru fiecare inculpat, este legea penală anterioară.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. (1969)), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, faptele inculpaților ar fi încadrate în noile texte de incriminare, s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunilor stabilite prin hotărârea primei instanțe, în temeiul legii penale anterioare.

Ca urmare, față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpații A. și B. este legea penală anterioară care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a apelanților, creează acestora o situație mai avantajoasă.

În ceea ce privește motivul de apel privind reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaților A. și B. de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. (1969), fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce țin de faptele comise și de persoana fiecărui inculpat, situație în care au fost stabilite sancțiuni penale corect individualizate, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

În acest sens, Înalta Curte arată că, atunci când aplică pedeapsa, instanța de judecată trebuie să evalueze, pe de o parte, elementele ce țin de materialitatea faptei în sine, iar, pe de altă parte, datele referitoare la persoana inculpatului, numai examinate împreună aceste aspecte putând conduce la stabilirea în concret a periculozității sociale a celui pe care pedeapsa este chemată să-l reeduce.

Referitor la împrejurările de genul celor enumerate în art. 74 C. pen. (1969), trebuie, totodată, menționat că acestea au doar o aptitudine potențială de a constitui circumstanțe atenuante, ele putând fi recunoscute ca atare de instanță numai dacă, raportat la fapta săvârșită și la persoana acuzatului, se învederează suficient de semnificative pentru a determina stabilirea pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Or, în cauză, față de circumstanțele reale ale comiterii infracțiunilor și datele ce caracterizează persoana inculpatului (reținute, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii apelate și valorificate în mod judicios de judecătorul fondului), nu se înfățișează, în opinia Înaltei Curți ca împrejurări suficient de relevante pentru a justifica reținerea dispozițiilor art. 74 C. pen. (1969), cu consecința reducerii pedepselor sub limita minimă de 6 luni închisoare stabilită de lege pentru infracțiunea de șantaj.

În acest sens, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte are în vedere gradul relativ ridicat al faptelor comise, ce rezultă din natura și importanța deosebită a valorilor sociale lezate prin săvârșirea infracțiunilor, dar și modalitatea de săvârșire a faptelor, respectiv prin constrângere, determinând două părți vătămate să restituie dobânzi foarte mari la sumele de bani împrumutate, îndatorându-le peste limita posibilităților lor financiare, crearea unei aparențe de legalitate asupra banilor primiți, prin întocmirea unor facturi care să mascheze aceste împrumuturi, din care să reiasă că ar fi cumpărat prin vânzare cele două autovehicule, reținerea cărților de identitate ale autovehiculelor, formularea de acțiuni, sesizările și plângerile la diferite instituții, în special pentru a restitui sumele de bani solicitate, creând și menținând o presiune psihică asupra părților vătămate și membrii familiei acestora, temându-se și conștientizând pericolul viitor de a-și pierde locuințele lăsate drept garanții bancare. Nu poate fi, de asemenea, omis în procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat fiecărui inculpat și faptul că nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, dar și că, potrivit depozițiilor martorilor S. și M., apelanții acordau împrumuturi cu camătă, împrejurări ce au condus, în mod corect, la aplicarea, de către judecătorul fondului, a unor pedepse îndreptate către minimul special.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei rezultante stabilite ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), Înalta Curte, având în vedere împrejurările anterior expuse, ce imprimă faptelor comise un grad relativ ridicat de pericol social, constată, în acord cu judecătorul fondului, că se impune executarea acesteia în regim privativ de libertate, suspendarea condiționată sau sub supraveghere a executării sancțiunii penale nefiind aptă, raportat la situația concretă din speță, să asigure realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

5. Pe de altă parte, având în vedere că în declarația dată în fața instanței de control judiciar la termenul din data de 26 martie 2015, partea vătămată C. a precizat, în mod expres, că renunță la pretențiile civile față de inculpatul A. și raportat la dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora partea civilă poate renunța la pretențiile civile până la terminarea dezbaterilor în apel, Înalta Curte, urmează a lua această manifestare de voință. În acest context criticile formulate de apărare cu privire la modalitatea de stabilire a prejudiciului nu vor mai fi supuse cenzurii instanței de control judiciar.

6. În consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 297 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, îndreptată prin Încheierea din data de 23 octombrie 2014 pronunțată de aceeași instanță, va desființa în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare, în temeiul art. 22 alin. (1) C. proc. pen. va constata că partea civilă C. a renunțat la pretențiile civile formulate împotriva inculpatului A., menținând, totodată, celelalte dispoziții ale hotărârii penale atacate.

De asemenea, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiași sentințe și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 273 alin. (1) C. proc. pen. va încuviința cererea formulată de martorul II. de restituire a cheltuielilor de transport efectuate de acesta, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 297 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, îndreptată prin Încheierea din 23 octombrie 2014 pronunțată de aceeași instanță.

Desființează în parte sentința penală atacată și rejudecând:

În temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen. constată că partea civilă C. a renunțat la pretențiile civile formulate împotriva inculpatului A.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii penale atacate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă apelantul inculpat B. la plata sumei de 375 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile de transport efectuate de martorul II., în sumă de 97,90 RON, se vor plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 22 iulie 2015.

Procesat de GGC - N