Expropriation compensation valuation reference date and constitutional interpretation of market price timing

Decizia nr. 781/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 484 din 04 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtului Consiliul Local Mihai Viteazu prin Comisia pentru aplicarea Legii 198/2004; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și B. și în consecință; s-a constatat nulitatea parțială a Hotărârii de stabilire a despăgubirii din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local al comunei Mihai Viteazu în ceea de privește persoana aparent îndreptățită la despăgubiri, ca fiind pârâtul B. pentru o suprafață de 1244 mp; s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru terenul ce face obiectul hotărârii menționate, respectiv suprafața de 1244 mp, teren intravilan, cu nr. cad. XX din tarlaua YY, parcela ZZ, conform raportului de expertiză întocmit de expert C.; s-a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea menționată la suma de 149.822 RON pentru suprafața arătată; s-a dispus obligarea pârâților B. și Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la achitarea către reclamantă a sumei de 922,76 RON, respectiv 3.725,76 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; s-a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva pârâtului B. și în consecință, s-a dispus eliberarea despăgubirilor aferente suprafeței de 1244 mp, consemnate la dispoziția pârâtului B. în favoarea reclamantului la rămânerea definitivă a sentinței; s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliul Local al comunei Mihai Viteazu - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea nr. 52 din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de pe lângă Consiliul Local Mihai Viteazu, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea Mihai Viteazu, arabil extravilan, din tarlaua YY, parcela WW, în suprafață de 2485 mp, identificat prin nr. cad. XX, despăgubire cuantificată la suma de 60.221,09 RON, reprezentând echivalentul a 16.898 euro, persoană aparent îndreptățită fiind B., raportat la titlul de proprietate din 25 iunie 1997.

Între reclamantă și pârâtul B. s-au purtat mai multe litigii, semnificativ în acest sens fiind acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a procesului-verbal de punere în posesie și a titlului de proprietate menționat anterior, pentru o suprafață de 5500 mp, care se suprapune cu terenul dobândit de către reclamantă prin act de înstrăinare de la persoana îndreptățită în temeiul legii fondului funciar, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Turda, soluționat irevocabil în sensul admiterii acțiunii promovate de către reclamantă.

Din motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acest dosar, tribunalul a reținut că terenul înscris în titlul de proprietate al pârâtului se suprapune peste terenul înscris în titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei, pe o suprafață de 5500 mp, ca urmare a modificării ulterioare a hărții cadastrale făcute în favoarea pârâtului, cu neglijarea titlurilor de proprietate eliberate anterior.

De asemenea, pârâtul B. s-a prevalat de un alt dosar până la soluționarea căruia a cerut suspendarea prezentei cauze, respectiv x/328/2009, având ca obiect nulitatea absolută a planului de punere în posesie întocmit anterior anului 1997, privind tarlaua YY din extravilanul localității Mihai Viteazu, deoarece în anul 1997 Comisia Locală a întocmit alt plan de punere în posesie, cu consecința obligării acesteia la emiterea unui nou titlu de proprietate pentru suprafața de 15.000 mp, ca urmare a constatării nulității parțiale a procesului-verbal și a titlului de proprietate anulate prin sentința menționată anterior, reclamant fiind în acel dosar B., printre pârâți identificându-se și A.

Acest dosar a fost soluționat în mod irevocabil în sensul respingerii acțiunii.

În condițiile în care s-a stabilit îndreptățirea reclamantei asupra suprafeței de 5500 mp în discuție, tribunalul a apreciat necesară efectuarea unei expertize tehnice topografice de stabilire a împrejurării dacă terenul litigios este afectat de construirea autostrăzii, expertul numit în cauză, C., concluzionând că terenul în proprietatea reclamantei situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, tarla YY, parcela ZZ, înscris în CF QQ. Mihai Viteazu, în suprafață de 5500 mp, este afectat de expropriere potrivit documentației aprobate de H.G. nr. 245/2008, hotărârea nr. 52 din 23 aprilie 2008, respectiv parțial de nr. cad. XX, pe o suprafață de 1244 mp.

Acest expert a răspuns obiecțiunilor formulate de către pârât, din perspectiva identificării imobilelor în litigiu în sistem de proiecție Stereo 70, sens în care s-au refăcut planșele anexe, cu precizarea inventarului de coordonate Stereo 70 și s-a arătat, de asemenea, că terenul litigios nu se suprapune cu suprafața de 329 mp, expropriată pentru care a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii din 23 aprilie 2008, persoana aparent îndreptățită fiind antecesoarea reclamantei.

Ca urmare a acestei constatări, tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize de evaluare a suprafeței expropriate aparținând reclamantei, concluziile comisiei de experți fiind în sensul că terenul are o valoare de circulație în prezent de 123.755 RON, terenul rămas în proprietatea reclamantei depreciindu-se cu 18% din valoarea parcelei rămase la nord și cu 10,5% din valoarea parcelei rămase la sud, cu mențiunea că valoarea exactă a deprecierii va putea fi calculată după comunicarea la dosar de către expertul topograf a suprafeței celor două parcele rămase în proprietatea reclamantei.

Drept urmare, tribunalul a solicitat acestui din urmă expert întocmirea unui plan de situație din care să rezulte suprafețele celor două parcele rămase în proprietatea reclamantei, ca urmare a decupării terenului aferent autostrăzii, acesta conformându-se, comisia de experți evaluatori completând raportul de expertiză în sensul stabilirii deprecierii la suma de 16.718 RON, respectiv 9349 RON pentru cele două parcele, aplicându-se un procent de 5% din valoarea parcelei rămasă la nord și de 10,5 % din cea rămasă la sud.

Acest răspuns a fost contestat de către reclamantă, din perspectiva procentelor diferite stabilite inițial de comisia de experți și apoi după completarea raportului de expertiză tehnică topografică, însă aceasta și-a menținut poziția în sensul că inițial pentru parcela la nord s-a luat în considerare doar diminuarea lățimii parcelei cu 9,45 m, aplicându-se procentul rezultat între lățimea inițială și lățimea după expropriere, însă după depunerea la dosar a suplimentului la expertiză privind dimensiunile parcelei rămase, s-au reanalizat caracteristicile parcelei, avându-se în vedere alte elemente.

Ulterior, la solicitarea reclamantei comisia și-a detaliat răspunsul în sensul că parcela rămasă la nord are în continuare acces la drumul național, prin reducerea lățimii parcelei nu se reduce semnificativ raportul laturilor, însă totuși se modifică forma parcelei care devine din trapezoidală, o parcelă cu formă neregulată.

Față de cele ce preced, tribunalul, în baza art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și B., a constatat nulitatea parțială a hotărârii de stabilire a despăgubirii din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local al comunei Mihai Viteazu în ceea de privește persoana aparent îndreptățită la despăgubiri, ca fiind pârâtul B. pentru o suprafață de 1.244 mp și a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru terenul ce face obiectul hotărârii menționate, respectiv suprafața de 1.244 mp, teren intravilan, cu nr. cad. XX din tarlaua YY, parcela ZZ, conform raportului de expertiză întocmit de expert C., reprezentând valoarea de circulație a terenului expropriat și prejudiciul produs reclamantei. S-a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea menționată la suma de 149.822 RON pentru suprafața arătată (123.755 RON +16.718 RON + 9349 RON).

Totodată, în baza art. 276 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, aceștia au fost obligați să achite reclamantei, pârâtul B. suma de 922,76 RON cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din onorariul achitat expertului topograf în cuantum total de 1845,52 RON, iar pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România suma de 3725,76 RON cheltuieli de judecată, din care 922,76 RON reprezintă ½ din onorariul expertului topograf, și 2803 RON onorariul cuvenit experților evaluatori, alte cheltuieli nefiind justificate.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată, tribunalul, în baza art. 60 C. proc. civ., a admis-o în parte, dispunând eliberarea despăgubirilor aferente suprafeței de 1.244 mp, consemnate la dispoziția pârâtului B. în favoarea reclamantului la rămânerea definitivă a sentinței, în condițiile în care, conform prevederilor art. 5 alin. (5) și (8) din Legea nr. 198/2004, în situația în care despăgubirile referitoare la același imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane, aparent îndreptățite, ceea ce este cazul în speță, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând a fi eliberate numai celor care sunt titularii drepturilor dovedite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceeași soluție fiind stabilită de legiuitor în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, pârâtul B. contestând cuantumul despăgubirilor stabilite, cererea sa formând obiectul Dosarului nr. x/117/2008 al Tribunalului Cluj.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta A. și pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., iar pârâtul B. a formulat cerere de aderare la apelul reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 387 din 05 martie 2015 a Curții de Apel Cluj, s-a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată parțial, în sensul că s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 213.855 RON, menținându-se restul dispozițiilor; s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România; s-a respins aderarea la apelul reclamantei formulată de pârâtul B., ca nefondată; pârâtul apelant Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a fost obligat să plătească experților D., E. și F. o diferență de onorariu de expert pentru completările de expertiză dispuse în apel în sumă totală de 2100 RON, câte 700 RON fiecăruia; s-au compensat cheltuielile de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1.586 din 11 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva deciziei civile nr. 387 din 5 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

În motivarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut următoarele considerente:

În ce privește critica fundamentată pe nelegalitatea hotărârii atacate, atât din perspectiva prevederilor art. 260 C. proc. civ. (urmare amânării nejustificate a pronunțării), cât mai ales din perspectiva faptului că instanța de apel a aplicat greșit o lege înainte de intrarea acesteia în vigoare, Înalta Curte a constatat că este fondată.

În speță, dezbaterile au fost declarate închise în apel la termenul de judecată din data de 05 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din hotărâre.

Instanța de judecată a dispus amânarea pronunțării hotărârii de patru ori în cauză, până la data de 05 martie 2015, când a pronunțat decizia atacată.

În ceea ce privește susținerea recurentului pârât referitoare la nelegalitatea amânării succesive, nejustificate a pronunțării în cauză, Înalta Curte a constatat că nu se verifică încălcarea dispozițiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., deoarece niciun text procedural nu limitează posibilitatea instanțelor de judecată ca atunci când, din diverse motive, amână pronunțarea soluționării cauzei, să o facă până la o anumită dată, respectiv să fie ținute de un anumit număr de amânări de pronunțare.

Prin urmare, nefiind vorba despre un act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale, nu poate fi reținută o eventuală nulitate virtuală, și cu atât mai puțin, o nulitate expresă de natură a atrage anularea încheierii de dezbateri pentru acest motiv.

De asemenea, motivele pentru care se amână pronunțarea, nu afectează valabilitatea hotărârii judecătorești, ci poate să atragă doar sancțiuni disciplinare pentru judecători.

Susținerea de nelegalitate a hotărârii atacate, grefată pe faptul aplicării „legii” înainte de intrarea acesteia în vigoare, fiind vorba despre faptul soluționării speței prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial, producând efecte din data de 03 martie 2015, deci ulterior închiderii dezbaterilor în apel (05 februarie 2015), dar înainte de pronunțarea deciziei definitive de către instanța de apel (05 mai 2015), Înalta Curte apreciază că este fondată din următoarea perspectivă:

De la data publicării în M. Of. al României nr. 152/03.03.2015, Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al aceluiași articol sus-menționat se prevede că, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de aceste reglementări, se pune problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte ex nunc și erga omnes, se aplică proceselor pe rol, după închiderea dezbaterilor și înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial.

Răspunsul este, evident, unul negativ, deoarece „sfârșitul dezbaterilor” la care se referă textul de lege [art. 256 alin. (1) C. proc. civ.], vizează atât dezbaterile finale care marchează terminarea cercetării judecătorești într-un dosar, cât și dezbaterile care au loc pe parcursul procesului în legătură cu orice aspect procedural.

Or, în speța de față, la data publicării în M. Of. nr. 152/03.03.2015 a Deciziei Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 dezbaterile în apel erau închise și ședința de judecată ridicată, neavând relevanță că s-a luat măsura amânării pronunțării în cauză.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și produc efecte numai pentru viitor, dă expresie principiului constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, în contextul în care dezbaterile au fost declarate închise în data de 05 februarie 2015, Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 nefiind publicată în Monitorul Oficial la această dată, nu este în vigoare și deci nu este obligatorie pentru instanțele de judecată.

Prin urmare, nu a fost pusă în discuția părților, astfel încât, raportarea instanței de apel la această decizie în stabilirea cuantumului despăgubirilor la momentul exproprierii, excede dispozițiilor legale în vigoare la momentul la care s-a discutat această cauză.

Faptul relevat, respectiv aplicarea „legii” înainte de intrarea acesteia în vigoare a condus la majorarea despăgubirii în folosul intimatei-reclamante și în defavoarea bugetului de stat.

În consecință, instanța de control judiciar a apreciat că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la Decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015, care nu era în vigoare la momentul închiderii dezbaterilor și care nu ar fi putut fi pusă, în aceste condiții, în discuția părților.

Instanța de apel nu putea pronunța hotărârea reținând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuția părților, fără a încălca principiile procesului civil, și fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Înalta Curte a subliniat că vătămarea la care se referă art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurge din majorarea despăgubirii în folosul intimatei-reclamante și în defavoarea bugetului de stat, și imposibilitatea recurentului pârât de a se apăra asupra acestei chestiuni de drept, având în vedere poziția sa procesuală.

În consecință, Înalta Curte a admis recursul pârâtului, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/117/2010*, la data de 15 iulie 2015, pe rolul Curții de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 2026/A din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 484 din 04 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, care a fost stabilit la suma de 113.223 RON, în loc de suma de 149.822 RON, menținând restul dispozițiilor din sentința apelată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva aceleiași sentințe; a respins cererea de aderare la apel formulată de pârâtul B.; a obligat apelantul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să plătească suma de 2.100 RON reprezentând diferență onorarii expert, pentru experții D., E. și F., câte 700 RON fiecăruia dintre experți; a obligat pe intimata A. să plătească apelantului Statul Român prin C.N.A.D.N.R., suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente:

S-a considerat a fi nefondat motivul de apel al pârâtului privitor la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, reținându-se următoarele considerente:

Motivarea hotărârii judecătorești constituie o garanție pentru părți împotriva eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita în mod real controlul judiciar.

Atunci când se examinează o hotărâre, sub aspectul motivării ei, trebuie să se distingă între mijloacele de apărare și argumentele invocate de părți, instanța având obligația să examineze numai mijloacele de apărare și pronunțându-se asupra lor să motiveze soluția dată, nu și argumentele pe care părțile le-au invocat în susținerea mijloacelor de apărare.

Pentru îndeplinirea misiunii de a tranșa un litigiu, instanța de judecată are nevoie de cooperarea părților, care în măsura posibilului, sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate.

Mai mult decât atât, doctrina și jurisprudența au statuat, cu caracter unitar, că judecătorul este obligat să-și motiveze hotărârea dar nu este obligat să răspundă fiecărui argument din cele pe care părțile le invocă în susținerea uneia și aceleiași cereri.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenție au fost respectate, este necesar să fie luat în considerare ansamblul procedurii, iar această dispoziție nu trebuie interpretată ca solicitând instanțelor judecătorești un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de către părți (Hotărârea Ruiz Torija și Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A și B, p. 12, parag. 29 și paginile 29-30, precum și Hotărârea Higgins și alții împotriva Franței, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri și decizii 1998-I, p. 60, parag. 42).

Totodată, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2.930, parag. 60).

Verificând hotărârea instanței de apel din această perspectivă, Curtea a constatat că aceasta respectă, întru-totul, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, tribunalul a arătat pe larg care au fost considerentele de fapt și de drept pentru care a admis în parte acțiunea reclamantei, implicit cele care au dus la convingerea că apărările pârâtului nu sunt întemeiate.

Critica din apelul formulat de pârât privind inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect anularea hotărârii de expropriere este nefondată, greșita identificare a titularului dreptului fiind motiv de nevalabilitate a actului administrativ, chiar dacă motivul nu este imputabil emitentului actului.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor au fost formulate motive de apel atât de reclamantă, cât și de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

Motivele au vizat situarea terenului și categoria de folosință a acestuia, reclamanta susținând că este un teren situat în intravilan, așa cum rezultă și din raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, iar pârâtul că amplasamentul este în extravilan.

În titlul de proprietate emis în anul 1993 în favoarea pârâtului B., ca și în cel emis în anul 1994 în favoarea antecesoarei reclamantei, terenul apare ca fiind situat în extravilan.

Cu toate acestea, în favoarea pârâtului B. a fost emis un certificat de urbanism din 29 decembrie 1994, în care terenul figurează în continuare în extravilan, arătându-se, însă, că nu prezintă restricții speciale de construire, eliberându-se în favoarea pârâtului și autorizație de construire în acest sens.

În raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de ing. expert G. în Dosarul nr. x/117/2008 al Tribunalului Cluj, dosar având ca obiect contestarea de către pârâtul B. a cuantumului despăgubirilor stabilite prin hotărârea de expropriere în favoarea sa, terenul figurează ca fiind intravilan, la raportul de expertiză fiind anexat și PUG-ul comunei.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară topografică efectuat de ing. expert C., acesta arată că terenul reclamantei este situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu și este afectat de expropriere pe o suprafață de 1.244 mp.

Raportul de expertiză tehnică judiciară de evaluare, însă, concluzionează că terenul ar fi situat în intravilan și evaluarea este raportată la acest amplasament.

Conform răspunsului Primăriei comunei Mihai Viteazu, terenul face parte din intravilanul comunei din anul 1998, dar nu există în acest sens o hotărâre a consiliului local de intrare a terenului în intravilan, existând, însă, un plan urbanistic general.

Probele au fost completate și în apel, raportat la susținerile contradictorii ale părților, fiind depus un certificat de urbanism de către pârâtul B., din anul 2009, în care terenul apare ca fiind situat în intravilan.

Primăria comunei Mihai Viteazu a comunicat instanței PUG-ul comunei raportat la zona în litigiu, aprobat prin HCL nr. 60 din 18 decembrie 2012, susținând că terenul face parte din intravilan potrivit PUG 1999, ulterior arătând că planul urbanistic general a fost aprobat în anul 1996 printr-o hotărâre a consiliului local din 27 septembrie 1996, fiind reactualizat în anul 1999, iar terenul în litigiu este în intravilan încă din anul 1996.

Având în vedere aceste probe, Curtea a concluzionat că, deși la momentul emiterii titlurilor de proprietate, terenul era situat în extravilanul comunei, ulterior, în anul 1996, în baza unei hotărâri a consiliului local de aprobare a planului urbanistic general, acesta a intrat în intravilan, astfel că evaluarea din hotărârea de expropriere emisă în anul 2008 este greșită, ținând seama de valorile unor terenuri din extravilan.

Cu privire la valoarea terenului expropriat Curtea, raportat la decizia civilă nr. 1586 din 11 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a reținut că în cauză este aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 publicată în M. Of. nr. 152/03.03.2015 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii s-a statuat că în privința legii speciale, Legea nr. 198/2004, aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză", generează o situație juridică în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior, care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este „dreaptă" în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție. Acest caracter inerent despăgubirilor stabilite în considerarea exproprierii realizate reflectă gradul sporit de protecție pe care constituantul originar a reglementat-o în privința dreptului de proprietate privată. De altfel, în acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, a stabilit că în materia dreptului de proprietate privată standardul național de protecție reprezentat prin art. 44 din Constituție este superior celui prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433/28.06.2010).

Prin urmare, la soluționarea apelurilor, Curtea a reținut că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că nu se impune efectuarea unei noi expertize judiciare de evaluare, întrucât în primul ciclu procesual în apel, s-a dispus completarea raportului de expertiză evaluatorie ținându-se seama de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, inclusiv ca urmare a adreselor efectuate de instanță, solicitându-li-se experților stabilirea valorii de circulație a imobilului expropriat raportat la următoarele momente: cel al exproprierii, cel al efectuării primului raport de expertiză, precum și la momentul efectuării completării expertizei din apel (încheierea ședinței publice din 13 martie 2014), ținându-se seama de punctele de vedere ale părților privind situarea terenului.

De precizat că majoritatea contractelor au vizat terenuri situate în extravilan, având categoria de folosință arabil.

Având în vedere particularitățile speței în sensul că prin Hotărârea nr. 52 din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, de pe lângă Consiliul Local Mihai Viteazu, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea Mihai Viteazu, arabil extravilan, din tarlaua YY, parcela WW, în suprafață de 2485 mp, identificat prin nr. cad. XX, despăgubire cuantificată la suma de 60.221,09 RON, reprezentând echivalentul a 16.898 euro, persoana aparent îndreptățită fiind pârâtul B., raportat la titlul de proprietate din 25 iunie 1997, despăgubirile fiind consemnate în favoarea acestuia la data de 19 iunie 2008 și nu în favoarea reclamantei de la care s-a dovedit exproprierea în fapt a terenului în suprafață de 1244 mp, Curtea a apreciat că momentul la care a operat exproprierea efectivă a imobilului reclamantei coincide cu cel al emiterii hotărârii de expropriere întrucât despăgubirea acordată pentru exproprierea imobilului trebuie să reflecte valoarea de piață a acestuia la o dată contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura o reparație completă și integrală pentru cel expropriat în acord cu prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României.

Din completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară administrat în apel, în primul ciclu procesual, rezultă că valoarea terenului, ținându-se seama de amplasarea acestuia în intravilan, la data exproprierii, aprilie 2008, a fost estimată la 75,18 RON/mp, respectiv 1.244 mp x 75,18 RON = 93.524 RON, mai mare decât cea stabilită prin hotărârea de expropriere din 23 aprilie 2008, de numai 24,23 RON/mp.

Comisia de experți a depus și evaluarea raportat la amplasarea terenului în extravilan, însă această probă a fost înlăturată de instanță raportat la statuarea privind situarea terenului în extravilan, conform celor anterior arătate.

Obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză sunt nefondate, ele vizând amplasamentul terenului, despre care s-a dovedit că este situat în intravilan și nu în extravilan, momentul la care trebuie raportată valoarea de circulație a terenului, acesta fiind cel al exproprierii, experții ținând seama de contracte de vânzare-cumpărare privind terenuri similare, încheiate în aceeași perioadă), satisfăcând, astfel, criteriile invocate de pârâtul apelant inclusiv prin motivele de apel.

Cu privire la deprecierea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei, critica pârâtului apelant referitoare la tardivitatea precizării de acțiune nu este întemeiată raportat la dispozițiile art. 132 C. proc. civ., pentru că numai din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză a rezultat împrejurarea că doar o porțiune de 1.244 mp din terenul reclamantei este afectată de expropriere și că diferența a rămas în proprietatea acesteia, fiind vorba de două terenuri situate de o parte și de alta a celui expropriat.

Pe fondul acestei cereri, experții au explicat că reducerea frontului și fărâmițarea terenului a determinat o reducere a valorii acestuia, chiar dacă, în concret, acesta are în continuare ieșire la drumul public, iar deprecierea concretă este de 5% pentru terenul de 3361 mp rămas la nord și de 10,5% pentru cel de 895 mp rămas la sud, așa cum rezultă și din explicațiile date în fața prime instanțe, prin care au revenit asupra deprecierii de 18%, menținute și în fața instanței de apel, concluziile lor nefiind contestate în concret de către apelanta reclamantă, aceasta susținând doar că instanța ar trebui să țină seama de părerea inițială a experților.

Raportat la deprecierea reținută, amplasamentul terenului și valoarea acestuia la data exproprierii, aprilie 2008, prejudiciul suferit de reclamantă este de 12.634 RON pentru terenul de 3361 mp (3361 mp x 75,18 RON x 5% = 12.634 RON) și 7.065 RON pentru terenul de 895 mp. (895 mp x 75,18 RON x 10,5 % = 7.065 RON).

Criticile privind cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, atât cele ale pârâtului, cât și cele ale reclamantei, în opinia Curții nu sunt întemeiate pentru argumentele ce succed.

Astfel, solicitarea pârâtului de acordare a cheltuielilor este nefondată, deoarece acesta este considerat în culpă procesuală în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar cele acordate reclamantei au fost corect stabilite, neputând fi acordat onorariul expertului H. ca expert evaluator, pentru că nu avea specializarea cerută, fiind culpa reclamantei că l-a desemnat fără a face o astfel de verificare decât ulterior.

Cu privire la onorariul pentru munca depusă de avocat în fața primei instanțe, reclamanta nu a indicat filele la care ar fi depus dovada achitării acestora în fața primei instanțe, instanța de apel neidentificând chitanțe în acest sens în dosarul prime instanțe, iar, în apel, a fost depus doar contractul de asistență juridică încheiat la 12 februarie 2014, după pronunțarea hotărârii primei instanțe, așadar, referitor doar la munca prestată de avocat în apel, precum și chitanța privind achitarea acestuia.

Tot la cheltuielile de judecată se referă și aderarea la apel formulată de pârâtul B. Aceasta, la rândul ei, este nefondată, pentru că, pe de o parte, pârâtul este de acord cu admiterea apelului reclamantei, recunoscând dreptul ei asupra despăgubirilor pentru o porțiune de 1.244 mp din terenul expropriat, iar, pe de altă parte, susține că nu este în culpă procesuală, fără a cere schimbarea soluției primei instanțe în ceea ce privește anularea hotărârii de expropriere privind titularul acestei suprafețe.

În plus, în fața primei instanțe, în mod constant s-a opus admiterii acțiunii și a formulat apărări, solicitând inclusiv suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea litigiilor privind nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea sa și rectificarea cuprinsului cărții funciare, fiind, așadar, în mod corect constatată culpa sa procesuală.

Prin notele depuse, pârâtul apelant a invocat încălcarea de către instanță a principiului contradictorialității prin necomunicarea raportului de expertiză pârâtului apelant lipsă de la dezbateri, precum și a obligațiilor legate de plata onorariilor experților. Această apărare este nefondată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) teza I C. proc. civ., părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, acesta fiind motivul pentru care li se poate acorda termen în cunoștință. Pârâtul apelant a avut termen în cunoștință, întrucât funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței a semnat citația pe care exista mențiunea că astfel se acordă termen în cunoștință. Acordarea termenului în cunoștință înseamnă că partea nu mai este citată, ea cunoscând existența procesului și termenele de judecată, ca și mersul dezbaterilor, instanța nefiind obligată să poarte cu aceasta o corespondență scrisă. Principiul contradictorialității presupune ca garanție citarea părții (inclusiv acordarea termenului în cunoștință), și nu încunoștințarea părții lipsă de la dezbateri despre ce s-a întâmplat la termenele de judecată. Raportul de expertiză trebuie depus la dosar cu 5 zile înaintea termenului de judecată, conform art. 209 C. proc. civ., pentru ca părțile să-l poată studia înaintea termenului de judecată, el putând fi comunicat părții la termenul de judecată, în condițiile art. 96 C. proc. civ., dacă aceasta se prezintă (sau putând fi accesat pe internet), instanța neavând obligația comunicării prin agenții procedurali sau poștă.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept și având în vedere că în speță s-a dovedit că la data exproprierii terenul expropriat avea o valoare superioară, de 75,18 RON/mp, celei stabilită prin hotărârea de expropriere, de 24,23 RON/mp, Curtea în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis în parte apelul declarat de pârâtul Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 484 din 04 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, care se stabilește la suma de 113.223 RON (93.524 RON + 12.634 RON + 7.065 RON = 113.223 RON), în loc de suma de 149.822 RON, cât a stabilit prima instanță, menținând restul dispozițiilor din sentința apelată.

Ținând seama că reclamanta a solicitat prin cererea de apel majorarea despăgubirilor stabilite de instanța de fond la valoarea de 70 euro/mp Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., împotriva aceleiași sentințe, iar în temeiul aceluiași text legal raportat la art. 293 C. proc. civ., a respins cererea de aderare la apel formulată de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în apel, pârâtul apelant a fost cel care a achitat onorariile experților evaluatori pentru completarea la raportul de expertiză, după cum urmează: 600 RON prin chitanțe, reprezentând onorariul provizoriu stabilit prin încheiere; 600 RON reprezentând onorariul provizoriu pentru completarea privind situarea terenului în extravilan, sumă depusă la data de 11 februarie 2015, după amânarea pronunțării.

Nu au fost achitate de către acest apelant: onorariul suplimentar încuviințat prin încheierea ședinței publice din 30 octombrie 2014 de încă 300 RON pentru fiecare expert, raportat la deconturi, în total 900 RON; onorariul suplimentar de 400 RON pentru fiecare expert, în total 1200 RON, încuviințat prin încheierea de amânare a pronunțării din 05 februarie 2015, pentru deconturile privind completarea raportat la situarea terenului în extravilan.

Pentru aceste motive, Curtea în temeiul art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 213 C. proc. civ. a obligat pârâtul apelant la plata acestor onorarii în favoarea celor trei experți, suma lor totalizând 2100 RON, câte 700 RON în favoarea fiecărui expert.

În temeiul art. 298 coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat intimata A. să plătească apelantului Statul Român prin C.N.A.D.R., suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariile experților achitate de pârât prin chitanțele depuse la dosar.

Prin cererea expediată la data de 05 noiembrie 2015 prin scrisoare recomandată și înregistrată la data de 09 noiembrie 2015, reclamanta apelantă A. a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia civilă nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj.

În motivarea cererii s-a arătat că dintr-o simplă eroare de extragere a cifrelor din multiplele completări ale raportului de expertiză efectuate în primul ciclu procesual, instanța a folosit la calcul o valoare greșită de 75,18 RON în loc de cea corectă de 142 RON care rezultă din completarea la raportul de expertiză din 03 martie 2014, astfel încât valoarea totală a despăgubirilor cuvenită reclamantei este de 213.855 RON în loc de 113.223 RON ce se regăsește în suplimentul la raportul de expertiză din 28 ianuarie 2015.

Prin raportare la această valoare greșită, despăgubirile la care reclamanta-apelantă este îndreptățită sunt mai mici decât cele acordate de prima instanță. Or, prin aplicarea valorii corecte de 142 RON/mp, valoarea despăgubirilor de 213.855 RON este mai mare decât valoarea despăgubirilor acordate de prima instanță, astfel încât apelul reclamantei este fondat și se impune rectificarea în mod corespunzător a dispozitivului, în sensul admiterii apelului reclamantei și al obligării pârâtului la plata sumei de 213.855 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin încheierea din 6 ianuarie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de reclamantă, reținând în motivarea acestei soluții următoarele considerente:

Deși cererea reclamantei apelante a fost intitulată ca fiind o cerere de îndreptare a erorilor materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., din considerentele de fapt ale acesteia rezultă că reclamanta apelantă solicită, în realitate, lămurirea întinderii dispozitivului hotărârii în sensul admiterii apelului declarat de apelantă și al majorării valorii totale a despăgubirilor la suma de 213.855 RON, în loc de 113.223 RON așa cum în mod greșit a statuat instanța de judecată.

Potrivit art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde și dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

În considerentele deciziei civile nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj s-a arătat în mod explicit, fără echivoc, referitor la valoarea terenului expropriat și raportat la decizia civilă nr. 1586 din 11 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în cauză este aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015.

Prin urmare, la soluționarea apelurilor, Curtea a reținut că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că nu se impune efectuarea unei noi expertize judiciare de evaluare, întrucât în primul ciclu procesual în apel, s-a dispus completarea raportului de expertiză evaluatorie ținându-se seama de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, inclusiv ca urmare a adreselor efectuate de instanță, solicitându-li-se experților stabilirea valorii de circulație a imobilului expropriat raportat la următoarele momente: cel al exproprierii, cel al efectuării primului raport de expertiză, precum și la momentul efectuării completării expertizei din apel (încheierea ședinței publice din 13 martie 2014), ținându-se seama de punctele de vedere ale părților privind situarea terenului.

Din completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară administrat în apel, în primul ciclu procesual, rezultă că valoarea terenului, ținându-se seama de amplasarea acestuia în intravilan, la data exproprierii, aprilie 2008, a fost estimată la 75,18 RON/mp, respectiv 1.244 mp x 75,18 RON = 93.524 RON, mai mare decât cea stabilită prin hotărârea de expropriere din 23 aprilie 2008, de numai 24,23 RON/mp. Raportat la deprecierea reținută, amplasamentul terenului și valoarea acestuia la data exproprierii, aprilie 2008, prejudiciul suferit de reclamantă este de 12.634 RON pentru terenul de 3361 mp (3361 mp x 75,18 RON x 5% = 12.634 RON) și 7.065 RON pentru terenul de 895 mp (895 mp x 75,18 RON x 10,5 % = 7.065 RON).

Valoarea de 142 RON/mp solicitată de reclamanta apelantă prin prezenta cerere și care rezultă din prima completare la raportul de expertiză depus la termenul de judecată din 03 iunie 2014 astfel că valoarea totală a despăgubirilor calculate este de 213.855 RON a fost contestată de către pârâtul apelant prin obiecțiunile la raportul de expertiză motiv pentru care instanța a dispus ulterior încă două completări ale raportului de expertiză evaluatorie prin care s-au modificat concluziile inițiale astfel încât nu a fost luată în considerare la soluționarea cauzei.

Din interpretarea art. 2811 C. proc. civ. rezultă că prin lămurirea dispozitivului hotărârii judecătorești nu se poate modifica hotărârea în conținutul și dispozitivul ei ori prin prezenta cerere reclamanta apelantă tinde să obțină modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței primei instanțe ceea ce nu se poate realiza prin acest demers procedural.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de reclamantă și de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.R., iar încheierea din 06 ianuarie 2016 a fost atacată cu recurs de reclamantă.

I. În recursul formulat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta a formulat următoarele critici:

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta – reclamantă susține că în mod corect instanța de apel a reținut că terenul expropriat este situat în intravilan, iar pentru stabilirea valorii despăgubirilor a fost avută în vedere data exproprierii, respectiv aprilie 2008. Mai mult decât atât, în urma probelor administrate, toate părțile au căzut de acord asupra faptului că terenul era amplasat la data exproprierii în intravilan, situația fiind aceeași și în prezent.

Instanța a înlăturat evaluarea efectuată de către experți raportată la amplasamentul terenului în extravilan și a respins obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză care vizau amplasamentul terenului în extravilani, reținând că s-a dovedit că acesta este situat în intravilan și că momentul la care trebuie raportată valoarea de circulație a terenului este cel al exproprierii.

Pentru stabilirea valorii despăgubirilor, instanța a avut în vedere completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară administrat în apel, în primul ciclu procesual, prin care a fost stabilită valoarea terenului ca teren intravilan, la data exproprierii, aprilie 2008.

Cu toate acestea, atunci când a calculat valoarea despăgubirilor, instanța a folosit valoarea terenului în varianta în care acesta ar fi fost situat în extravilan (75,18 RON/mp) și nu valoarea terenului care s-a stabilit că este situat în intravilan (142 RON/mp).

Așa fiind, recurenta – reclamantă susține că există o evidentă contradicție între considerentele hotărârii, în care, pe de-o parte se reține că despăgubirile trebuie calculate în funcție de amplasamentul real al terenului în intravilan (142 RON/mp), iar pe de altă parte, calculează despăgubirile prin raportare la valoarea terenului dacă ar fi fost situat în extravilan (75.18 RON/mp).

Această contradicție derivă dintr-o eroare de extragere a cifrelor din multiplele completări ale raportului de expertiză efectuate în primul ciclu procesual.

În concluzie, deși instanța a reținut că valoarea despăgubirilor trebuie raportată la amplasamentul terenului din intravilan, atunci când a calculat despăgubirile a folosit valorile pentru terenurile situate în extravilan, fapt ce a dus la stabilirea unei despăgubiri cu mult mai mici (13.223 RON), decât cea la care reclamanta este îndreptățită (213.855 RON).

În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta – reclamantă susține că, având în vedere că instanța de apel a stabilit în urma probelor administrate că bunul imobil expropriat este situat în intravilan și nu în extravilan, rezultă că și valoarea despăgubirilor trebuie raportată și trebuie să corespundă amplasamentului imobilului în intravilan, astfel cum însăși instanța de apel a statuat prin decizia recurată.

Calcularea despăgubirilor prin raportare la o altă valoare mai mică decât cea reală și corectă nu asigură o reparație justă, completă și integrală pentru cel expropriat, fapt ce duce în mod direct la încălcarea dreptului de proprietate al persoanei expropriate, care este garantat de art. 44 alin. (1) din Constituția României și de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

Recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și, urmare admiterii apelului, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul exercitat împotriva încheierii din 06 ianuarie 2016, reclamanta a formulat următoarele susțineri:

În ceea ce privește natura juridică a cererii, aceasta este o cerere de îndreptare eroare materială și toate erorile invocate sunt erori materiale și nu erori de judecată.

Erorile invocate sunt erori de extragere a cifrelor din completarea raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, în apel, fiind deci erori materiale care pot fi îndreptate pe calea prevăzură de art. 281 C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul cererii, recurenta susține că aceasta este întemeiată.

Astfel, în completarea la raportul de expertiză din 03 iunie 2014 se menționează că valoarea estimată a terenului expropriat situat în intravilan, pentru perioada aprilie 2008, este de 40 euro/mp, respectiv 142 RON/mp la cursul 3.5614 RON/euro din 23 aprilie 2008. Deci, valoarea terenului este de 1.244 mp x 142 RON/mp = 176.648 RON, iar valoarea prejudiciului este de: 3.361 mp x 142 RON/mp x 5% = 23.863 RON; 895 mp x 142 RON/mp x 10,5% - 13.344 RON; total: 213.855 RON.

În hotărârea dată în rejudecarea apelului, valoarea indicată din eroare, este de 75,18 RON/mp și corespunde valorii terenului dacă ar fi fost situat în extravilan.

Prin încheierea pronunțată în ședința camerei de consiliu din 06 ianuarie 2016, instanța de apel a reafirmat faptul că, atunci când a pronunțat hotărârea în rejudecarea apelului, a avut în vedere valoarea imobilului care este situat în intravilan, raportat la luna aprilie 2008. Cu toate acestea, instanța a reținut că nu a fost luată în considerare prima completare a raportului de expertiză, respectiv cea din 03 iunie 2014, întrucât instanța a dispus ulterior încă două completări ale raportului de expertiză prin care s-ar fi modificat concluziile inițiale, iar din completarea raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, în apel, rezultă că valoarea terenului, ținându-se seama de amplasarea acestuia în intravilan, la data exproprierii, aprilie 2008, a fost estimată la 75,18 RON/mp.

Aceste considerente sunt însă greșite, întrucât concluziile primei completări a raportului de expertiză, din 03 iunie 2014, nu an fost modificate prin completările ulterioare aduse raportului de expertiză din 23 septembrie 2014, 27 octombrie 2014 și 28 ianuarie 2015, care au avut alte obiective.

Completarea raportului de expertiză din 28 ianuarie 2015 la care face trimitere instanța de apel, a avut ca obiectiv stabilirea valorii terenului, având în vedere categoria de folosință arabil, extravilan. Ca atare, valoarea de 75,18 RON/mp corespunde valorii terenului dacă acesta ar fi fost situat în extravilan și nu în intravilan.

Solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii din 06 ianuarie 2016 și, pe cale de consecință, îndreptarea erorilor materiale din decizia civilă nr. 2026/A din 30 septembrie 2015, în sensul celor arătate.

II. Prin memoriul său de recurs, recurentul – pârât a formulat următoarele critici cu privire la decizia curții de apel:

În temeiul art. 129 C. proc. civ. coroborat cu art. 295 C. proc. civ. și în considerarea Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, care a modificat „coordonatele" probei cu expertiză judiciară evaluatorie, instanța de apel trebuia, în rejudecare, să încuviințeze solicitarea de refacere a probei cu expertiză.

Refacerea probei cu expertiză în apel, în rejudecare, se impunea și prin prisma art. 169 alin. (1) C. proc. civ. și art. 24 din Constituție („administrarea probelor se face în fața instanței de judecată"; „dreptul la apărare este garantat").

Prin Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituțională a reconfigurat obiectivului expertizei judiciare evaluatorii, în sensul în care a stabilit că verificarea justeței cuantumului despăgubirii trebuie să se facă la momentul exproprierii și nu la momentul „prezent" cum se proceda anterior.

Or, faptul relevat, coroborat cu aspectele care țin de modalitatea în care s-a administrat și s-a judecat/analizat raportul de expertiză, care a fost efectuat în ciclul procesual anterior, erau prin ele însele suficiente pentru ca instanța inferioară să constate că se impune să dispună refacerea probei cu expertiză.

La momentul la care s-a administrat proba cu expertiză în ciclul procesual anterior (iunie 2014) erau în vigoare prevederile legale care impuneau ca stabilirea cuantumului despăgubirii să se facă la momentul întocmirii raportului judiciar și că din probele care fuseseră administrate până la acel moment rezulta fără echivoc faptul că terenul expropriat a fost amplasat în extravilanul localității.

Prin faptul neîncuviințării refacerii evaluării și în contextul în care instanța de apel, în rejudecare, a reanalizat raportul judiciar de evaluare, care a fost administrat în ciclul procesual anterior, în condiții care nu mai subzistau la momentul reaprecierii, fără a se oferi pârâtului posibilitatea să intervină cu privire la proba respectivă, consideră pârâtul că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Astfel, faptul neîncuviințării cererii de refacere a probei cu expertiză și omologarea unui raport judiciar, care a fost întocmit într-un ciclu procesual anterior și care nu a fost repus în discuția părților, au condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Față de aceste motive, pârâtul solicită casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea readministrării probei cu expertiză judiciară evaluatorie.

Sub un alt aspect, recurentul – pârât susține că instanța de apel a decis majorarea cuantumului despăgubirii cu încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, forma în vigoare la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii.

Deși a reținut incidența Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale în prezenta cauză, instanța de apel nu a făcut aplicarea acesteia, având în vedere că terenul în litigiu a fost expropriat în data de 19 iunie 2008, iar instanța de control judiciar a preferat să dea prioritate unei lucrări de specialitate întocmită în primul ciclu procesual, care nu a vizat și evaluarea terenului în litigiu la momentul exproprierii/consemnării despăgubirii (iunie 2008).

Procedând astfel, instanța a nesocotit aspectul temporal reglementat de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 raportat la dispozițiile Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale.

Experții numiți în apel în ciclul procesual anterior au determinat valoarea de despăgubire în funcție de momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii - or evaluarea ar fi trebuit realizată la momentul exproprierii, care coincide cu data consemnării despăgubirii. Faptul că despăgubirea din Hotărârea nr. 51/2008 nu a fost consemnată pe numele reclamantei nu are niciun fel de relevanță în speță, atât timp cât suma de bani indisponibilizată nu putea fi eliberată decât celui care face dovada dreptului său real cu privire la imobilul expropriat (conform art. 5 din Legea nr. 198/2004).

Este astfel inadmisibilă și nelegală acceptarea de către instanța de apel a concluziilor raportului de expertiză anterior amintit, în condițiile în care acesta viza un alt moment decât cel al exproprierii propriu-zise.

Prin Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale s-a stabilit un moment clar de referință în ceea ce privește calcularea despăgubirilor aferente unor terenuri expropriate în temeiul Legii nr. 198/2004, acesta fiind reprezentat de data transferului de proprietate/exproprierii. Or, în prezenta cauză instanța de apel a ignorat cu desăvârșire faptul că evaluarea realizată de către experții judiciari în ciclul procesual anterior nu reflectă valoarea reală a terenului în litigiu la momentul iunie 2008.

Recurentul – pârât susține că, față de încălcarea evidentă de către instanța de apel a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru realizarea unei noi expertize evaluatorii.

În ce privește criticile care conduc la modificarea deciziei recurate, pârâtul a formulat următoarele susțineri:

Instanța de apel a menținut soluția de anulare parțială a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, omițând dispozițiile Legii nr. 198/2004 din care rezultă că cererea de constatare a nulității este inadmisibilă.

Instanța de apel ar fi trebuit să observe că nu există nici un temei legal pentru a se constata nulitatea hotărârii nr. 52 din 23 aprilie 2008. Legea prevede în mod expres cauzele pentru care un act este anulabil, or nici un motiv invocat de către reclamantă prin cererea introductivă de instanță nu se încadrează în aceste cauze expres reglementate.

Motivele invocate de către intimata-reclamantă, respectiv menționarea incorectă a persoanei înscrise în cuprinsul hotărârii nr. 52 din 23 aprilie 2008 și contestarea cuantumului despăgubirii stabilite de către expropriator, nu reprezintă motive pentru anularea hotărârii de stabilire a despăgubirii.

Potrivit dispozițiilor art. 9 și 10 din Legea nr. 198/2004 (preluate de art. 22 și 23 din Legea nr. 255/2010), instanța are posibilitatea doar să stabilească, în temeiul unui raport de expertiză judiciară, justețea cuantumului despăgubirii aprobate prin Hotărârea de Guvern sau să stabilească care sunt persoanele îndreptățite la despăgubiri, iar actele emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 sunt supuse controlului de legalitate numai în ceea ce privește dreptul la despăgubire pentru expropriere și cuantumul despăgubirii.

Contrar susținerilor reclamantei și primei instanțe, toate prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Normei de aplicare a acesteia au fost respectate întocmai de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul Local Mihai Viteazu la întocmirea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Hotărârea Comisiei trebuie și poate să reflecte doar situația juridică existentă la momentul emiterii acesteia, care echivalează cu momentul stabilirii cuantumului despăgubirii.

Pârâtul susține că nu există temei legal pentru a se dispune anularea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Având în vedere normele legale menționate anterior, rezultă că unica sancțiune prevăzută de către legiuitor cu privire la hotărâre este cea a revocării [art. 6 alin. (3) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004].

Recurentul – pârât critică decizia instanței de apel și sub aspectul obligării sale la plata către reclamantă a prejudiciului.

În acest sens, susține că instanța de apel a stabilit obligația acoperirii unui prejudiciu care nu numai că nu are un caracter cert, dar care nu se încadrează nici măcar în categoria prejudiciului „eventual", fapt care echivalează cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În susținerea acestei critici, arată că nu există niciun impediment pentru folosirea celor 2 terenuri care sunt situate de o parte și de alta a autostrăzii, conform destinației lor și, prin urmare nu se poate constata faptul că exproprierea a condus la prejudicierea proprietarului terenului expropriat în sensul reținut de către instanța de apel.

În privința primei parcele de teren, în suprafață de 3.361 mp, aceasta continuă să aibă acces la drumul public (DN1), iar exproprierea nu a diminuat posibilitatea utilizării sale, iar cealaltă parcelă, în suprafață de 895 mp are acces la un drum local.

Experții judiciari nu au justificat în vreun fel procentele negative de 5% și respectiv 10,5%, cu care s-ar deprecia valoarea parcelelor rămase reclamantei și, în lipsa oricăror dovezi, instanța de apel a decis să oblige Statul Român la plata unor sume de bani cu titlu de prejudiciu, exclusiv în baza simplelor afirmații ale experților judiciari.

Mai susține recurentul – pârât că experții nu au combătut niciuna dintre obiecțiunile pârâtului, iar soluția de obligare la plata sumei de 19.699 RON se întemeiază exclusiv pe reținerea de către instanță a concluziilor experților judiciari, fără ca instanța să efectueze vreo cercetare cu privire la incidența prejudiciului.

În concluzie, recurentul – pârât susține că instanța de apel nu a cercetat teza prejudiciului, ci s-a limitat să redea concluziile nefundamentate ale experților, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției de acordare a sumelor cu titlu de prejudiciu, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel:

Art. 2812a C. proc. civ. prevede: „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-2812”.

Prin recursul exercitat, reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, sens în care reia susținerile din cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată în fața instanței de apel, soluționată prin încheierea din 06 ianuarie 2016.

Astfel, deși reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., aceasta încearcă să valorifice pe această cale pretinse erori materiale săvârșite de instanța de apel cu ocazia judecății pe fond a cauzei, aceleași pe care le-a invocat prin cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată în fața instanței de apel.

Față de aceste considerente, și având în vedere dispozițiile art. 2812a C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei curții de apel apare ca fiind inadmisibil și va fi respins ca atare.

II. Cu privire la recursul pârâtului:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica recurentului – pârât în ce privește soluția instanței de apel de menținere a soluției de anulare parțială a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Astfel, acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 este o cale de atac prevăzută împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în baza art. 6 din lege.

Sesizată cu contestația împotriva hotărârii, instanța are competența să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 10 alin. (3) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, aprobată prin H.G. nr. 941/2004, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parțiale, în condițiile consacrării exprese a acestui drept la acțiune, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Ca atare, constatând că prin hotărârea emisă în procedura administrativă au fost acordate despăgubiri pârâtului B., iar ulterior, după finalizarea litigiilor purtate între părți, s-a stabilit îndreptățirea reclamantei cu privire la suprafața de 5500 mp, instanța a dispus în mod corect anularea parțială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor în ce privește persoana aparent îndreptățită, B., pentru o suprafață de 1244 mp.

Așa fiind, această critică este nefondată.

Înalta Curte constată a fi însă fondate criticile din memoriul de recurs, prin care recurentul - pârât a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece expertiza pe care și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la data exproprierii.

Astfel, art. 44 alin. (3) din Constituția României, cu referire la dreptul de proprietate privată garantat de stat prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite”.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, „luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia (...)”.

Este de observat că jurisprudența contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte ea trebuie să fie, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James și alții vs. Regatul Unit).

Din dispozițiile legii organice anterior menționate, rezultă cu evidență că nicio expropriere nu poate fi făcută decât în schimbul unei despăgubiri care să fie dreaptă, adică să reprezinte valoarea reală a bunului expropriat.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…)”.

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 152/03.03.2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma la data întocmirii raportului de expertiză, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Se constată astfel că, din dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale, rezultă cele două aspecte esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată, respectiv prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă și, eventual, din oferte de tranzacționare, iar în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinația lui, cât și prin raportare la poziționarea acestuia față de alte localități și de căile de acces.

Sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială” definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

În speță, instanța de apel nu a dispus efectuarea unei noi expertize, ci și-a însușit raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, iar în ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, Curtea a apreciat că momentul la care a operat exproprierea efectivă coincide cu cel al emiterii hotărârii de expropriere, acesta fiind momentul în raport de care s-au calculat despăgubirile prin expertiza însușită de instanță.

Această interpretare contravine atât dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, cât și celor ale Legii nr. 198/2004, aplicabilă în speță.

Astfel, în Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituțională a reținut că „stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului”.

Art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede: „Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora”.

Din aceste dispoziții legale rezultă că momentul transferului dreptului de proprietate coincide cu momentul plătii/consemnării despăgubirilor stabilite pentru terenul preluat, contrar celor stabilite de instanța de apel, care a reținut ca fiind moment al exproprierii cel al emiterii hotărârii de expropriere, (aprilie 2008) iar nu cel al consemnării despăgubirii (iunie 2008).

Pe de altă parte, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 prevede: „În cazul în care despăgubirile referitoare la același imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane aparent îndreptățite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând să fie împărțite potrivit legii civile. Despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri definitive și irevocabile. Eventualele litigii amână plata despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator”.

Față de aceste dispoziții legale, relativ la momentul transferului dreptului de proprietate, rezultă că nu prezintă relevanță împrejurarea că despăgubirea nu a fost consemnată pe numele reclamantei, atât timp cât suma de bani indisponibilizată nu putea fi eliberată decât celui care face dovada dreptului său real cu privire la imobilul expropriat, iar eventualele litigii nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator.

Stabilind cuantumul despăgubirii în funcție de prețul terenurilor la un alt moment decât cel al transferului dreptului de proprietate, contrar celor prevăzute de lege și statuate prin decizia Curții Constituționale, hotărârea recurată este nelegală.

Așa fiind, pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale menționate și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acelorași prevederi legale, și prin care să poată fi determinat prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află imobilul expropriat, la data transferului dreptului de proprietate, preț rezultat din contracte de vânzare cumpărare autentice, încheiate cât mai aproape de acest moment (iunie 2008).

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere, este inclusă atât valoarea reală a bunului cât și contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului. Concluzia se întemeiază atât pe interpretarea gramaticală a prevederilor analizate – „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului” – cât și pe cea logică, rezultată din coroborarea cu alin. (2) al aceluiași articol, care impune pentru instanță obligația de a ține seama în calculul cuantumului despăgubirilor, atât de prețurile de vânzare ale imobilelor (în determinarea valorii reale a imobilului), cât și de daunele aduse proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

Recurentul - pârât a formulat critici și sub aspectul prejudiciului pretins cauzat prin expropriere, astfel că, cu ocazia rejudecării, pentru o soluționare unitară a cauzei sub aspectul despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, în raport de probele ce se vor administra, instanța de apel urmează a hotărî și cu privire la prejudiciul pretins de reclamantă.

Prin urmare, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispozițiilor legale menționate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași curte de apel și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

III. În ce privește recursul exercitat de reclamantă împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, față de soluția de casare a deciziei instanței de apel, se va admite recursul declarat împotriva acestei încheieri, se va modifica încheierea recurată, în sensul că se va respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2016.