Quantification of moral damages for indirect victims in traffic accidents and the binding nature of domestic jurisprudence for compensation amounts

Decizia nr. 657/2016

Constată că prin sentința nr. 798 din 17 februarie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C., și a fost obligată pârâta D. Asigurare Reasigurare SA la plata către fiecare reclamant a sumei de 4877,09 RON reprezentând daune materiale - prestații periodice calculate global pentru perioada 17 noiembrie 2010-31 ianuarie 2015; la plata către fiecare dintre reclamanții B. și C. a unei prestații periodice lunare în cuantum de 1/6 din salariul net minim pe economie, începând cu data de 01 februarie 2015 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani; la plata către fiecare reclamant a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,1% pe zi, calculate de la data de 15 octombrie 2011 și până la achitare și la plata către reclamanți a sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele.

A. Cu privire la prejudiciul material, tribunalul a constatat că, prin acțiunea formulată s-au solicitat doar venituri periodice, justificate de faptul că E. era singurul întreținător al familiei; că din probele administrate a rezultat că reclamanții nu realizau venituri proprii, unicul susținător financiar fiind E., la data decesului acestuia reclamanții C. și B., fiind minori, în vârstă de 7, respectiv 1 an; că potrivit adeverinței de venit, eliberată de Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru A., aceasta nu a realizat venituri în perioada 2003-2010, așa cum a rezultat și din declarațiile martorelor F.

și G., audiate în cauză, conform cărora reclamanta A. era casnică, iar întreținerea familiei era asigurată de E., care deținea o societate comercială; că din actele dosarului mai rezultă că după accidentul rutier, reclamanta A. a preluat societatea comercială deținută de soțul său, H. SRL, însă, deși în anul 2010 societatea realizase profit, astfel cum reiese din înscrisul existent la dosar, acesta a fost destinat să acopere pierderea din anul anterior, iar în perioada 2011-2012 societatea a înregistrat pierderi; că deci anterior decesului, E. era cel care asigura întreținerea reclamanților, în calitate de soție și fii, iar ulterior, reclamanții nu au realizat venituri proprii și se justifică astfel admiterea cererii de acordare a unor prestații periodice lunare care să compenseze sumele de bani de care au fost privați în urma decesului soțului/tatălui, fiind dovedită existența unui prejudiciu material, precum și legătura de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită; că, deși este cert că E. furniza, din activitatea pe care o desfășura în calitate de asociat și administrator al SC H.

SRL, sume de bani pentru întreținerea familiei sale, la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte cuantumul acestor sume, fiind depuse doar înscrisuri care atestă derularea de către societate a unor operațiuni comerciale, cu alți profesioniști sau cu bănci, nu însă și sumele pe care E. le aloca efectiv întreținerii familiei sale, iar din înscrisul existent ar fi rezultat că, în perioada 2008-2011 SC H. SRL nu a acordat dividende asociaților săi; că în lipsa oricăror probe care să ateste sumele pe care E. le aloca lunar pentru întreținerea reclamanților, tribunalul s-a raportat la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum acesta a fost stabilit prin actele normative, urmând ca întinderea daunelor să fie calculate în funcție de salariul brut stabilit prin hotărâre de Guvern, care este salariul de bază minim net; că trebuie avut în vedere actele normative succesive emise în domeniu, în perioada de la decesul lui E. și până în prezent, ținând cont că nivelul salariului minim pe țară a suferit modificări; că se impune a se determina suma exactă care se cuvine fiecăruia dintre reclamanți, fiind vorba de sumele de bani cu care E. ar fi contribuit la întreținerea familiei sale, așa cum se prevede în C. fam., act normativ în vigoare la data decesului, respectiv art. 86 alin. (2) și (3), care prevăd că are drept la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci, respectiv că descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află; că potrivit art. 94 alin. (3) din același act normativ, când întreținerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabilește până la o pătrime din câștigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii; că în speță, fiind vorba de 2 copii, sumele totale la care aceștia sunt îndreptățiți reprezintă maximum o treime pentru amândoi, respectiv 1/6 pentru fiecare copil, aceeași sumă fiind acordată și reclamantei A., în calitate de soție supraviețuitoare, având în vedere că aceasta se ocupa de creșterea copiilor minori care, aflați la o vârstă fragedă, au avut nevoie de prezența maternă mai mult decât oricând, dat fiind decesul tatălui, împrejurare care a justificat neîncadrarea în muncă a reclamantei A. până în prezent.

La determinarea sumelor cuvenite reclamanților cu titlu de prestații periodice calculate global, perioada 17 noiembrie 2010 (data decesului lui E.) – 31 ianuarie 2015 (data ultimei luni încheiate anterior pronunțării hotărârii), tribunalul a calculat sumele prin raportare la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Tribunalul a luat în discuție durata stării lor de nevoie pentru reclamanții C. și B., prezumată a exista până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani [moment până la care ar fi fost îndreptățiți și la pensia de urmaș, conform art. 84 lit. b) din Legea nr. 263/2010], astfel că a dispus obligarea pârâtei la plata către fiecare dintre aceștia a unei prestații periodice lunare în cuantum de 1/6 din salariul net minim pe economie, calculată în continuare, începând cu data de 01 februarie 2015 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani.

Cu privire la reclamanta A., tribunalul a reținut că pentru perioada cuprinsă între data decesului soțului său și data de 31 ianuarie 2015, aceasta are dreptul la despăgubiri, având în vedere că nu a realizat venituri proprii iar în trecut soțul său era cel care îi asigura resursele financiare pentru întreținere; că suma acordată reclamantei este aceeași cu cea a copiilor, și ea se justifică dată fiind calitatea acesteia de unic părinte al celor doi copii minori, aflați într-o situație delicată, determinată de decesul tatălui și prin urmare, apare echitabil să i se acorde reclamantei A. prestații periodice o perioadă de timp rezonabilă, necesară pentru ca viața de familie să intre pe un făgaș normal și în care reclamanta să poată întreprinde demersuri pentru formarea sa profesională în vederea desfășurării unor activități aducătoare de venituri, o astfel de perioadă rezonabilă a fost apreciată ca fiind cea cuprinsă între data decesului soțului reclamantei și data de 31 ianuarie 2015, fiind vorba de aproximativ 4 ani, însă nu se justifică acordarea în continuare a unor sume cu titlu de prestații periodice, pe toată durata vieții, având în vedere că reclamanta A. este o persoană majoră, tânără, aptă de muncă și care, prin urmare, va trebui să-și orienteze viața inclusiv din punct de vedere profesional, prin găsirea unui loc de muncă. De altfel, martorii au declarat că reclamanta a urmat cursuri de formare profesională, fiind plauzibilă presupunerea că, depunând suficiente diligențe, va reuși să-și procure un loc de muncă.

B. Cât privește daunele morale solicitate de reclamanți, tribunalul a reținut că, prin decesul soțului, respectiv al tatălui, aceștia au suferit un prejudiciu moral, așa cum reiese din rapoartele de evaluare psihologică, conform cărora, în cazul reclamantei C., pierderea neașteptată a tatălui a generat o stare de șoc emoțional la care s-a adaptat destul de greu, procesul adaptării fiind îngreunat și de schimbările impuse (plecarea din țară, schimbarea domiciliului, a componenței familiei, a școlii și colegilor, prietenilor), iar dificultățile de a accepta cele petrecute se manifestă prin stări de irascibilitate, ostilitate față de mamă și fratele mai mic, invidie, izbucniri nervoase, plâns, regrete; că în ce o privește pe reclamanta A., pierderea bruscă a soțului în accidentul rutier a declanșat o reacție depresivă de intensitate crescută, negare, refuzul de a accepta o perioadă destul de lungă cele întâmplate, retragere socială, închidere în sine, tristețe marcată, pesimism, descurajare, temeri privind viitorul; că aceste rapoarte se coroborează cu declarațiile martorelor F.

și G., audiate în cauză, din care reiese în esență că, anterior producerii accidentului rutier familia I. era una fericită, închegată, stabilă din punct de vedere financiar, fără probleme deosebite, iar după decesul soțului/tatălui, lucrurile s-au schimbat, membrii familiei fiind afectați atât financiar, cât și emoțional și social, având în vedere că, din cauza problemelor financiare, au fost nevoiți să se mute în Republica Moldova, iar reclamanta A. a fost nevoită să stea departe de copii săi, pentru a-și asigura urmarea unor cursuri de formare profesională; că din toate probele administrate rezultă cu certitudine existența unui prejudiciu moral pentru fiecare dintre reclamanți, determinat de decesului lui E.; că afectarea morală a reclamantei A. rezultă din faptul că a pierdut sprijinul financiar, afectiv și moral al soțului, atât pentru sine, cât și pentru cei doi copii, ajungând singurul părinte responsabil pentru soarta acestora, împrejurare de natură a îi determina o stare de temere, incertitudine, pesimism, retragere socială și chiar depresie; că reclamanta C. a fost afectată de decesul tatălui, atât în plan emoțional, cât și social, inclusiv în relațiile cu ceilalți membri ai familiei, manifestând un comportament ostil, irascibil;

și că reclamantul B., deși în vârstă de doar 1 an și 6 luni la momentul decesului tatălui, suferă cu siguranță efectele nefaste ale acestui eveniment, fiind privat de prezența și îndrumarea paternă încă de la o vârstă fragedă; că prejudiciul moral al reclamanților a fost amplificat și de situația financiară a acestora, care, în urma decesului singurului întreținător al familiei, s-a înrăutățit, conform declarațiilor martorelor audiate în cauză, reclamanții fiind nevoiți să apeleze la rude pentru sprijin financiar și chiar să-și părăsească, din aceleași motive, domiciliul și să se stabilească, pentru o perioadă, în Republica Moldova, la bunici.

În concluzie, tribunalul a reținut că se justifică acordarea de daune morale în favoarea reclamanților, însă în raport de jurisprudența în materie, precum și de contextul cauzei, sumele solicitate de reclamanți sunt disproporționate, motiv pentru care cererea trebuie admisă doar în parte, urmând a se acorda fiecărui reclamant suma de 15.000 euro cu acest titlu.

C. În privința penalităților de întârziere, tribunalul a reținut că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 35-37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010.

Tribunalul a mai observat că nu pot fi reținute susținerile pârâtei deoarece aceasta a fost avizată cu privire la dosarul de daună la data de 15 iulie 2011, astfel cum rezultă din cererea existentă la dosar, prin care reclamanții au solicitat despăgubiri constând în suma de 9.000.000 RON daune morale și rentă lunară pentru copii. Această cerere reprezintă o veritabilă avizare de daună, față de prevederile art. 38 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, conform cărora depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin polița de asigurare RCA reprezintă avizare de daună și obligă asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părții prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluționarea cererii de despăgubire și să soluționeze cererea de despăgubire în termenul legal; că deci, existând o avizare de daună, pârâta avea obligația, în temeiul art. 36 alin. (4) din Norme, de a formula o ofertă de despăgubire sau de a notifica reclamanții în legătură cu refuzul de plată a despăgubirilor însă pârâta a omis să își îndeplinească aceste obligații, necomunicând reclamanților răspunsul său cu privire la cererea de despăgubire formulată; și că în aceste condiții, ea datorează penalități de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor reprezentând daune morale acordate, calculate cu începere de la data de 15 octombrie 2011 (data expirării termenului de 3 luni) și până la achitare. Nu vor fi acordate penalități de întârziere aferente daunelor materiale, având în vedere caracterul periodic al acestor daune.

D. Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada unor cheltuieli de judecată în cuantum de 3.960 RON, reprezentând onorariu de avocat și că, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, a apreciat că nu se justifică acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, ci reducerea cuantumului acestora în raport de gradul culpei procesuale, dispunând astfel obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței au declarat apel A., B. și C. și SC D. Asigurare-Reasigurare.

Prin decizia nr. 1331A din data de 25 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul declarat de SC D. Asigurare-Reasigurare SA, a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâtei la plata către fiecare reclamantă a penalităților de întârziere de 0,1% aplicat la suma de 4.877,09 RON, așa cum a fost calculată de prima instanță, începând cu 25 iulie 2011 și în continuare până plata acestei creanțe. A obligat pârâta la plata penalității de întârziere de 0,1% către reclamanții B. și C. aplicată la prestația lunară periodică stabilită de prima instanță începând cu data de 01 mai 2015, până la achitarea acestei creanțe restante, cât și la plata către fiecare reclamant a sumei de 40.000 euro cu titlu de daune morale. A menținut în rest sentința.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

A. Împrejurările litigiului. La 17 noiembrie 2010 E. a fost accidentat mortal în Ungaria, de J., prin pătrunderea pe contrasens cu autoturismul înmatriculat, autoturism asigurat la K. AG, al cărui corespondent în România este D., așa cum a fost reținut de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 709 din 02 octombrie 2014, care a anulat sentința nr. 5594 din 10 septembrie 2013 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După anularea cu trimitere, Tribunalul București a reținut ca părți ale litigiului pe reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. Asigurare Reasigurare SA.

La 15 iulie 2011 a fost înregistrat la pârâta D. Asigurare Reasigurare, sucursala Bistrița, dosarul de daună. Pârâta nu a făcut nici-o ofertă reclamanților și nu a comunicat un alt mod de soluționare sau de respingere a cererii.

B. Dreptul aplicabil. Prejudiciul s-a produs la 17 noiembrie 2010. În consecință dreptul material aplicabil este, potrivit dispoziției tranzitorii prevăzută de art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-999 C. civ. 1864, precum și capitolul III din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările; art. 35-37 din Ordinul CSA nr. 5/2010. Sub aspect procedural legea aplicabilă este C. proc. civ. 1865.

C. Judecata.

I. Este fondat în parte apelul declarat de reclamanți.

1. Este fondată prima critică.

Nu poate fi reținută critica privind omisiunea judecătorului de a analiza litigiul. De altfel, reclamanții doar afirmă că tribunalul nu a analizat toate împrejurările. Nu a menționat însă care ar fi fost acele împrejurări relevante a căror analiză ar fi fost determinantă în soluționarea litigiului.

De asemenea, nu poate fi reținută critica privind faptul că instanța trebuia să acorde o grijă mai mare minorilor în soluționarea litigiului. Nici cu privire la această critică nu se precizează omisiunea judecătorului în raport cu reclamanții minori. Curtea de apel reamintește că în speță obiectul litigiului este răspunderea delictuală (art. 998-999 C. civ.) și că în consecință regulile privind reparația sunt aceleași pentru toate părțile fără privilegii.

Este fondată critica privind cuantumul daunelor morale.

Curtea de apel constată că în cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a morții „violente” a soțului respectiv a tatălui. Reclamanții nu invocă expres un tip de prejudiciu moral. Din considerentele cererii rezultă însă că se referă la prejudiciul durerii psihice suferite de reclamanți pentru pierderea arătate.

Curtea de apel constată că reclamanții nu au justificat cuantumul de 150.000 euro pretins cu titlu de daune morale ci au explicat global care este durerea provocată prin decesul victimei.

1.1. Cu privire la criticile privind daunele morale acordate reclamantei A.

Curte de apel constată că tribunalul a verificat probele administrate cu privire la afectarea psihică a reclamantei în contextul accidentului arătat. Cu toate acestea aprecierea făcută cu privire la prejudiciul moral nu este corect dimensionat.

Astfel, Curtea de apel observă reclamanta A., în vârstă de 28 la data accidentului, este mama a doi copii în vârstă de 7 respectiv 1 an și șapte luni la momentul arătat. Tribunalul a luat în considerare în mod global prejudiciul reclamantei, constând în durerea suferită, constatată în raportul de evaluare psihologică și relatată în declarațiile martorilor. Curtea consideră că, pe lângă suferința produsă ca urmare a decesului soțului și a curmării vieții de familie alături de acesta, elemente care au fost considerate de prima instanță a fi determinante în aprecierea întinderii daunei, o suferință majoră este suferința psihică determinată de consecințele accidentului asupra situației acesteia de mamă, a faptul că de la vârsta arătată trebuie să crească, să educe și să supravegheze singură doi copii minori preșcolari. Este evident că reclamanta este profund marcată de previziunile sumbre și neliniștile mamei care trebuie să crească să educe și să supravegheze doi copii minori într-o situație cu totul particulară: nu are venituri și nici nu poate avea alături pe membrii familiei de origine, aflați în altă țară.

Familia sa este așezată în România după ce a plecat din Republica Moldova, iar în prezent trebuie să își gestioneze singură situația arătată fără ca aici să aibă sprijinul familiei unuia sau altuia dintre membrii familiei din care au provenit soții.

Curtea de apel reține că suma alocată de tribunal reclamantei A., cu titlu de daune morale este corectă luând în considerare doar durerea suferită pentru pierderea soțului. Această sumă este în adevăr conformă cu liniile generale ale practicii judiciare, în măsura în care a fost conturată pentru prejudiciul suferit ca urmare a morții unui membru al familiei.

Având în vedere însă și particularitățile arătate ale suferințelor psihice care o marchează pe reclamantă, Curtea de apel consideră că suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale nu acoperă întregul prejudiciu moral.

Pentru prejudiciul moral suferit de soția care a rămas singură cu doi copii de vârstă foarte mică, practica judiciară stabilește un prejudiciu care variază în jurul sumei de 25.000 euro.

Este adevărat că există și soluții dizidente, cum ar fi cea invocată de apelante, în care au fost acordate 100.000 euro cu titlu de daune morale, însă acestea sunt doar soluții de speță determinate de situațiile particulare ale litigiilor. Extremele nu constituie însă practica judiciară.

În plus, practica judiciară nu este singurul criteriu de evaluare a prejudiciului moral. Curtea de apel reține că prejudiciul arătat trebuie să fie rezonabil și nu ține cont de pierderea materială ci doar de afectarea psihică produsă, în speță victimelor prin ricoșeu. De asemenea, prejudiciul moral nu trebuie să ducă nici la îmbogățirea fără justă cauză. Ipotetic vorbind, un accident nu trebuie să constitui un prilej de a transforma o persoană în milionar. Spre o astfel de ipoteză tinde reclamanta arătată solicitând suma de 150.000 euro cu titlul de daune morale.

Având în vedere particularitățile arătate ca și liniile generale ale practicii judiciare conturate în aceste ipoteze, Curtea de apel consideră că daunele morale suferite de reclamantă se ridică la echivalentul sumei totale de 40.000 euro.

1.2. Cu privire la prejudiciul suferit de cei doi reclamanți minori.

Având în vedere că situația celor doi copii minori este asemănătoare sub aspectul prejudiciului suferit prin decesul tatălui lor în accident, criticile din apel vor fi analizate pentru amândoi.

Curtea de apel constată că reclamanții minori au solicitat aceeași sumă cu titlu de prejudiciu moral, 150.000 euro fiecare, apreciind că aceștia au suferit în aceeași măsură.

Și cu privire la minori trebuie să se distingă între suferința în sine produsă prin moartea tatălui de cea produsă prin consecința acesteia care marchează viitorul lor în raportul de creștere, educare, îngrijirea și supraveghere de care vor fi lipsiți prin aportul specific tatălui.

Curtea de apel reține că, relativ la suferința copiilor minori pentru pierderea în sine a tatălui, în practica judiciară se conturează suma de până la 15.000 euro cu titlu de daună suferită. Se are în vedere faptul că suferința lor la vârsta arătată este atenuată de faptul că la ei conștiința de sine este în formare dar și că, pe de altă parte, sensibilitatea lor este mai pronunțată decât la maturi și că din această cauză durerea lor este mai pronunțată la epoca evenimentului.

Curtea de apel a luat în discuție și durerea provocată acestora prin consecințele lipsei tatălui. Cu privire la acest aspect al durerii morale, Curtea de apel constată că la dosar există rapoarte de evaluare psihologică și declarații de martori. Din aceste probe rezultă starea globală a psihicului reclamanților minori.

Analizând starea arătată a celor doi reclamanți minori Curtea de apel reține că starea psihică a acestora este generată de simțămintele firești ale unui copil. Experiența relevă că ei simt lipsa de afecțiune a tatălui și în plus simt lipsa persoanei puternice, autoritare, dar care îi ocrotește, îi îndrumă, îi educă și în fine le garanteze siguranța economică necesară pentru o dezvoltare care să nu fie marcată de astfel de griji.

Având în vedere criteriile legale arătate mai sus cu privire la evaluarea prejudiciului moral ca și liniile generale ale practicii judiciare Curtea de apel consideră că pentru acest prejudiciu suma de 25.000 euro este rezonabilă, fiind suficientă pentru a atenua durerea arătată.

În concluzie, și pentru cei doi minori suma totală pe care trebuie să o primească fiecare cu titlul de prejudiciu moral este de 40.000 euro.

2. Nu este fondată a doua critică.

2.1. Nu poate fi reținută critica privind faptul că tribunalul nu ar fi distins între sumele cuvenite lui Dina Gheorghiana și cele cuvenite minorilor.

Curtea de apel observă că această critică este artificială. În realitate aceste sume sunt acordate distinct pentru fiecare reclamant, respectiv câte 4.877,09 RON pentru perioada 17 noiembrie 2010-31 ianuarie 2015. În plus, pentru cei doi apelanți minori a fost stabilită o prestație periodică lunară care va fi calculată prin luarea în considerare a salariului minim brut pe țară și prin luarea în calcul a cotei reținută de tribunal.

2.2. Nu poate fi primită nici critica privind stabilirea prejudiciului suferit de reclamanți în funcție de salariul minim brut pe țară garantat în plată și că acest cuantum ar fi fost probat cu dovezi administrate de instanță după rămânerea în pronunțare.

Curtea de apel constată că apelanții nu au probat la instanța de fond și nici în apel întinderea prejudiciului material suferit și fac mai multe confuzii de care se prevalează pretinzând un prejudiciu în cuantum de 2000 RON lunar fără însă al dovedi, considerând că este suficient să îl solicite.

Se constată că reclamanții confundă patrimoniul defunctului cu cel al societății la care era asociat și în plus ignoră faptul că acea societate nu a avut venituri. Apelanții pretind că veniturile defunctului sunt sinonime cu cele ale societății la care era asociat și administrator. În limita legii, veniturile unui asociat al unei societăți sunt dividendele și/sau un eventual salariu. Din relațiile depuse la dosar rezultă că în perioada 2008-2011 H. SRL nu a acordat dividende asociaților. Din aceleași relații rezultă că în 2009, anul anterior celui în care a avut loc decesul, societatea a avut pierderi și că profitul obținut în anul 2010, în sumă de 363.226 RON, a fost destinat să acopere pierderile arătate. Rezultă deci că nici chiar societatea de care se prevalează reclamanții apelanți nu a avut venituri pe perioada anterioară decesului victimei.

În aceste condiții corect instanța de fond a calculat prejudiciul prin luarea în considerare a salariului minim brut pe țară garantat în plată. Declarațiile martorilor, care susțin că defunctul asigura venitul familiei nu pot fi coroborate cu nici-o probă pentru a reține un alt venit decât cel arătat, pentru a stabili întinderea pierderii materiale suferită de reclamanți.

2.3. Nu poate fi reținută nici critica privind probarea prejudiciului de instanță cu dovezi care nu au fost depuse la dosar înainte de dezbateri.

Curtea de apel reține că salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată este stabilită prin acte normative și că acestea nu trebuie să fie probate. Oricine poate să consulte actele normative.

Cu privire la această critică, Curtea de apel mai observă că apelanții nu au dovedit o eventuală eroare a modului în care a fost reținută suma luată în calcul cu titlu de salariu minim brut pe țară garantat, ci doar au criticat.

2.4. Nu pot fi reținute nici criticile privind lipsa temeiului juridic al cotei de 1/6 în funcție de care a fost calculat prejudiciul reclamantei A., a greșitei alocări către aceasta a prestației periodice doar până la 31 ianuarie 2015 fără a se ține seama de prevederile art. 74 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 5/2010, și a calculării greșite a cuantumului prestației periodice fără a ține cont de nevoile reclamanților.

Curtea de apel observă că în cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat suma de 2000 RON/lună prestație periodică fără să justifice întinderea acestei pretenții, considerând că este suficient să o afirme. În plus, apelanții critică modul de stabilire a prestațiilor periodice de tribunal și cuantumul lor, fără a arăta că există un alt mod de a calcula prestațiile.

Curtea de apel constată că reclamanții sunt victime prin ricoșeu, solicitând repararea prejudiciului material constând în sumele pe care defunctul, soț respectiv tată, le-ar fi alocat acestora. Având în vedere că nu există dovezi privind sumele alocate de defunct reclamanților, corect tribunalul a stabilit această sumă ca rezultând din luarea în considerare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Cu privire la sumele care ar fi fost alocate de defunct fiecărui reclamant în parte, în lipsa altor dovezi tribunalul a aplicat prin analogie regulile art. 86 alin. (2)-(3) și ale art. 94 alin. (3) C. fam., reguli în vigoare la data decesului victimei.

Potrivit textelor arătate, nu poate pretinde întreținere decât cel care se află în nevoie din cauza incapacității de a munci și că minorii sunt în nevoie până la majorat. În consecință corect tribunalul a reținut că reclamanta nu poate pretinde prestație periodică pe toată perioada vieții, așa cum susține în apel. Tribunalul a reținut că reclamanta A. poate pretinde reparație cu titlul arătat doar până la 31 ianuarie 2015 (sfârșitul lunii anterioare celei în care a fost pronunțată sentința), adică timp de peste 4 ani de zile de la data producerii accidentului, considerând că în această perioadă are timp să se organizeze pentru a obține venituri și a ieși astfel din starea de nevoie care îi dă dreptul la a pretinde această reparație.

Curtea de apel consideră că acordarea acestei perioade este rezonabilă ținând cont de faptul că reclamanta Dina nu a fost angajată înainte de producerea accidentului și că între timp copii au crescut, având vârstele de 11 respectiv, de aproximativ 6 ani.

Reclamanta arătată nu poate pretinde prestație periodică pe toată viața. În legătură că o astfel de întindere în timp a prestației, apelanta a pretins că tribunalul a omis să aplice regula art. 74 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 5/2010 ca temei al recunoașteri dreptului acesteia pe toată durata vieții la prestații periodice. Curtea de apel observă că regula arătată este prevăzută pentru victimele directe ale accidentelor, ori apelanta A. nu este în această ipoteză. Este și logic să nu fie aplicată această regulă unei persoane care, în lipsa unei împrejurări medicale ea poate să obțină venituri. Dacă ar fi altfel regula arătată ar încuraja persoanele care au o legătură de cauzalitate mai apropiată sau mai îndepărtată cu un accident, să nu muncească.

În fine, Curtea de apel observă că, deși afirmă că reparația trebuie să fie calculată în funcție de prejudiciul real suferit și nu de nevoile celui care le pretinde, apelanții critică artificial soluția tribunalului pe motiv că suma stabilită cu titlu de reparație pentru minori este mică fiind insuficientă pentru nevoile de creștere a copiilor.

3. Este fondată în parte cea de a treia critică.

Curtea de apel observă că în drept, potrivit art. 36 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010: „în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigații cu privire la producerea evenimentului asigurat, în cazul în care se dovedește îndeplinirea condițiilor de asigurare și producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire". Iar potrivit textului art. 37 din același ordin: „Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

În speță, pârâta nu a răspuns în termenul maxim de 3 luni de la avizarea daunei, astfel că de drept reclamanții pot pretinde penalitățile de 0,1% care se aplică sumei de despăgubire cuvenite.

Tribunalul a reținut că deși au trecut mai mult de trei luni de zile de la avizarea daunei pârâta nu a dat nici un răspuns pretențiilor reclamanților și că în consecință în temeiul regulii arătate aceștia sunt îndreptățiți la plata penalităților stabilite cu titlu de daune morale. A refuzat însă să recunoască aplicarea regulii privind penalitățile și pentru daunele materiale, sub motiv că acestea nu pot fi aplicate la prestațiile periodice.

Având în vedere că penalitățile sunt recunoscute pentru orice prejudiciu, fără nicio distincție Curtea de apel reține că apelanții sunt îndreptățiți să dobândească penalitățile de întârziere de 0,1% calculate la prejudiciile materiale de 4.877,09 RON, așa cum au fost ele stabilite de tribunal pentru perioada 15 octombrie 2011 și până la achitare, pentru toți cei trei apelanți.

Totodată, apelanții B. și C. au dreptul să primească în continuare penalitatea de 0,1% aplicată la prestația lunară periodică stabilită de prima instanță începând cu 31 ianuarie 2015 și până la achitarea acestei creanțe restante. Având în vedere că penalitățile arătate sunt datorate cu titlu de sancțiune pentru întârzierea plății lor de la data la care a fost produs prejudiciul, se înțelege de la sine că după data achitării prestațiilor restante cei doi reclamanți-apelanți nu mai au dreptul la penalități ci doar la plata creanței principale.

4. Nu este fondată a patra critică. Curtea de apel constată că greșit tribunalul a aplicat regulile art. 453 alin. (2) noul C. proc. civ.

Cu toate acestea soluția dată este justă textul arătat fiind o reluare a regulii prevăzută de alin. (3) din art. 274 C. proc. civ. 1865. Astfel, din regula ultimului text se deduce că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constata caracterul rezonabil („potrivit” în limbajul Codului) al sumelor pretinse cu titlul arătat.

În speță, reclamanții au plătit o sumă importantă, 3960 RON reprezentând onorariu de avocat, raportată la valoarea prejudiciului pretins, 450.000 euro cu titlu de daune morale și 6.000 RON prestații periodice. Aceste pretenții s-au dovedit a fi nu doar nelegale ci și nerezonabile, astfel că reducerea onorariului la 3.500 RON arătat este justificată, fiind, de altfel nesemnificativă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și C., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate sub aspectul cuantumului daunelor morale.

Se invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii înseamnă ca aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a asigura exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Arată că deși, în motivele de apel, au invocat faptul ca instanța de fond nu s-a raportat la jurisprudența din România [așa cum impune în mod expres art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 5/2010] și că acest fapt constituie motiv de nelegalitate și netemeinicie a sentinței atacate, instanța de apel nu menționează în tot cuprinsul deciziei recurate despre acest motiv de apel, nu îl analizează și nu arată care este motivul pentru care a fost înlăturată această susținere.

Mai mult, instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența invocată, depusă la dosarul cauzei și analizată de către reclamanți pentru a se garanta unui tratament comparabil, nediscriminatoriu persoanelor prejudiciate din prezenta cauză, deși normele legale imperative invocate impun stabilirea despăgubirii în funcție de acest unic criteriu legal și obiectiv, cel al jurisprudenței.

Sub acest aspect, au arătat la pct. 8 din motivele de apel că instanța supremă a stabilit că încălcarea criteriului jurisprudențial constituie motiv de nelegalitate, sens în care am indicat și au citat din considerentele deciziei nr. 298 din 30 ianuarie 2014 pronunțate de Î.C.C.J., secția I civilă, în Dosarul nr. x/1285/2011, arătând că instanțele trebuie să țină cont de criteriul jurisprudențial al consecințelor pe toate planurile ale decesului unui membru de familie, precum și de criteriul echității și de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale: „Neprocedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul 20 din 07 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora, ia stabilirea întinderii despăgubirii în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". De asemenea, instanța supremă a arătat că faptul de a nu avea în vedere toate criteriile jurisprudențiale în materie echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei și a impus instanței de trimitere să verifice și practica judiciară invocată în cauză, urmând a aprecia dacă aceasta vizează situații similare cu cea din speță, spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.

În acest context, reiterează jurisprudența depusă la dosar și solicită instanței de recurs să se pronunțe în sensul solicitat, constatând că sumele solicitate ca victime mediate de afecțiune cauzată de decesul victimei directe E., sunt comparabile cu cele acordate prin decizii definitive și irevocabile de instanțele din România în cazuri similare. Raportat la aceste sume, despăgubirea în cuantum de 40.000 euro constituie o limitare disproporționată a dreptului său la despăgubire, o încălcare a garantării tratamentului comparabil victimelor accidentelor rutiere, o discriminare și inegalitate între persoanele prejudiciate.

În condițiile în care legiuitorul stabilește un sistem de referință obiectiv la care asigurătorii în procedura administrativă a cererii de despăgubire și apoi instanțele în procedura contencioasă trebuie să se raporteze (jurisprudența din România) hotărârea pronunțată este susceptibilă de modificare de către instanța de recurs pentru faptul că a fost dată cu încălcarea legii.

Raportarea la jurisprudența este obligatorie în materie, în vederea respectării principiului egalității în fața legii, și este consecința firească a dispozițiilor constituționale ce proclamă, în art. 16 din Constituția României, că nimeni nu este mai presus de lege, iar cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ceea ce înseamnă că situațiilor juridice egale le corespunde un tratament juridic egal, iar situațiilor juridice diferite le corespunde un tratament juridic diferit. Sau, altfel spus, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În acest sens invocă Deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, nr. 599 din 14 aprilie 2009, nr. 1.354 din 20 octombrie 2010.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma accidentelor de circulație aflate în situații similare nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este determinat de neîndeplinirea de către instanța de apel a obligației imperative de raportare la jurisprudența din România. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a judecătorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că decizia civilă recurată creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Decizia recurată nu conține motivele pe care se sprijină [art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. și din perspectiva lipsei totale a considerentelor pentru care au fost înlăturate susținerile subsemnaților privind celelalte criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale pentru cei 3 reclamanți din motivele noastre de apel], precum și a lipsei motivelor invocate raportat la interesul superior al minorilor. Instanța de apel nu a răspuns motivelor de critică și nu a examinat problemele aduse spre analiză referitoare la asigurarea unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, principiul echivalenței și efectivității, garantarea unei despăgubiri adecvate, integrale, rezonabile și echitabile victimelor accidentelor rutiere, interzicerea limitării disproporționate a despăgubirii, obligațiile statelor și instanțelor în legătură cu garantarea drepturilor victimelor accidentelor rutiere, relevate de legislația comunitară și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care sunt obligatorii pentru instanțele naționale.

Lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea daunelor morale acordate, instanța trebuia sa aibă în vedere atât consecințele suportate de reclamanți în plan personal, familial, psihologic, social și profesional ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui copiilor minori, precum și criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea pentru considerentele expuse.

De asemenea, instanța de apel reține în considerente că „reclamanții nu au justificat cuantumul de 150.000 euro pretins cu titlu de daune morale". Există o prezumție simplă că soțul, respectiv copiii au suferit un prejudiciu major prin decesul soțului, respectiv tatălui reclamanților; prejudiciul a fost probat atât prin evaluări psihologice, cât și prin proba cu martori, iar cuantumul despăgubirii solicitate a fost justificat cu jurisprudența anexată, la care am făcut referire comparativă.

2. Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii și din perspectiva calificării juridice greșite a prezentei cauze.

Instanța de apel reține greșit faptul că „obiectul litigiului este răspunderea delictuală (art. 998-999 C. civ.)".

Prezenta este o acțiune directă, în răspundere contractuală, îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, în baza contractului de asigurare, în temeiul și în limitele prevederilor legii speciale în domeniu. Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, sens în care a fost motivată în drept acțiunea.

Caracterele răspunderii asigurătorului și ale acțiunii împotriva acestuia au fost reliefate și de Curtea Constituțională în Deciziile nr. 77 din 11 februarie 2014 și nr. 317 din 18 iunie 2013.

3. Daunele morale acordate reclamantei A.

Cu privire la daunele morale pentru reclamanta A., decizia instanței de apel pe de o parte conține motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 teza a 3-a C. proc. civ.), pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 teza a 2-a C. proc. civ.) și este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 teza a 3-a C. proc. civ.).

3.1 Motive străine

„Liniile generale ale practicii judiciare" constituie un concept nou, propriu al instanței, care nu are corespondent în criteriile care stau la baza aprecierii cuantumului daunelor morale.

În schimb, pe lângă faptul că nu ține seama de jurisprudența relevată în cazuri similare, decizia instanței de apel, la fel ca sentința primei instanțe, nu ține seama de toate criteriile relevate de jurisprudența în cuantificarea prejudiciului moral de afecțiune, și anume: valoarea socială ocrotită - însuși dreptul la viață, relația de rudenie dintre reclamanți și defunct, gradul de afecțiune existent între aceștia, împrejurarea că reclamanții au locuit și au gospodărit împreuna cu defunctul, că toți reclamanții se aflau în întreținerea decedatului, împrejurarea că prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, copiii defunctului urmând să crească fără a beneficia de sprijinul și îndrumarea părintelui lor, vârsta, profesiunea defunctului, posibilitățile pe care aceștia le aveau anterior decesului, starea familială, consecințele negative în plan personal, familial, social și profesional asupra victimelor mediate.

Cuantificarea prejudiciului moral, deși nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și emoțional, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care Ie-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei accidentului rutier.

Prin urmare, reclamanții, victime indirecte sau mediate, au suferit în mod direct un prejudiciu de ricoșeu, constând într-un prejudiciu de afecțiune și un prejudiciu de agrement.

Instanța de apel separă în mod nepermis și artificial criteriile de cuantificare a daunelor morale, arătând că „suma alocată de tribunal reclamantei A. este corectă luând în considerare doar durerea suferită pentru pierderea soțului (...). Având în vedere însă și particularitățile arătate ale suferințelor psihice care o marchează pe reclamantă, Curtea consideră că suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale nu acoperă întregul prejudiciu moral”.

Pentru cuantificarea daunelor morale, toate criteriile de apreciere trebuie analizate și deci luate în considerare pentru acordarea unei sume globale. Nu se poate spune că o instanță a acordat suma X pentru una sau unele din componentele prejudiciului, iar instanța de control judiciar „suplimentează" pentru celelalte. Ar însemna că reclamantul obține repararea integrală a prejudiciului doar parcurgând toate fazele procesuale. Sub acest aspect, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii.

3.2. Instanța nu a acordat pretențiile solicitate considerând greșit că este aplicabil principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Un alt motiv străin de cauză este aserțiunea instanței de apel potrivit căreia: „Ipotetic vorbind un accident nu trebuie să constituie un prilej de a transforma o persoană în milionar. Spre o astfel de ipoteza tinde reclamanta arătată solicitând suma de 150.000 euro cu titlul de daune morale". Sarcina instanței este să judece în mod independent și imparțial cauza de față, nu să analizeze situații ipotetice iar acordarea daunelor morale trebuie făcută fără a se aprecia asupra stării materiale a debitorului obligației de plată.

3.3. Practica judiciară depusă a fost desconsiderată în ceea ce privește considerentul potrivit căruia soluția invocată de apelanți în care au fost acordate 100.000 euro daune morale soției decedatului (fără să arate în mod concret care este hotărârea invocată) este o soluție „dizidentă", o „extremă" și „nu constituie practică judiciară".

Orice hotărâre judecătorească în sens larg reprezintă practică judiciară. Prin voința legiuitorului național, jurisprudența în cazuri similare constituie criteriu obiectiv de acordare a daunelor morale persoanelor prejudiciate prin accidente de vehicule în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă auto. Astfel cum a precizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru instanțele naționale și constituie izvor de drept), condițiile de fond și de formă stabilite de diferitele legislații naționale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care privesc cereri interne asemănătoare (principiul echivalenței), în consecință, nici cuantumul despăgubirilor pentru daune morale nu poate să fie mal puțin favorabil față de situații asemănătoare, relevate de jurisprudența din România. Principiul echivalenței impune raportarea ia soluțiile cele mai favorabile pronunțate în favoarea victimelor, în urma analizei jurisprudenței depuse. Cele două hotărâri definitive invocate de reclamanta A. în situații similare au dovedit că instanțele au acordat sume cu titlu de daune morale pentru prejudiciul prin ricoșeu cauzat de moartea soțului în sumă de 100.000 euro, respectiv 125.000 euro.

Nu poate fi o soluție „dizidentă" decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă nr. 3951 din 10 decembrie 2014, în condițiile în care instanța supremă a împărtășit considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul Maramureș în primă instanță și ale Curții de Apel Cluj din apel, menținând cuantumul daunelor morale de 275.000 euro pentru minorul orfan de mamă L. și 125.000 euro mamei persoanei decedate, M., deși nu se afla în aceeași situație cu reclamanta A., nu locuia și nu gospodărea împreună cu decedata, iar prin deces nu s-a produs o dezmembrare a familiei reclamantei M. (ambele având întemeiate propriile familii), cum s-a produs în cazul familiei I. Prin urmare, Curtea de Apel București înlătură o decizie definitivă și irevocabilă chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu ține cont de aceasta, deși legea îi impunea acest lucru.

3.4. Instanța se raportează la practica judiciară fără a o indica.

Un alt motiv străin de cauză este susținerea instanței că: „Pentru prejudiciul moral suferit de soția care a rămas cu doi copii de vârstă foarte mică, practica judiciară stabilește un prejudiciu care variază în jurul sumei de 25.000 euro". Această susținere nu este argumentată, demonstrată și probată și este contrazisă de jurisprudența depusă la dosarul cauzei. Instanța de apel nu arată care este practica judiciară pe care o are în vedere, prin afirmația: "practica judiciară stabilește un prejudiciu (...) în sumă de (...)".

3.5 Motive contradictorii.

Cu privire la considerentele instanței de apel în acordarea daunelor morale reclamantei A., sesizează și existența unor motive contradictorii, astfel: pe de o parte, Curtea consideră că suma acordată de Tribunal (15.000 euro) este corectă și conformă cu așa zisele „linii generale ale practicii judiciare", iar pe de altă parte „consideră că daunele morale suferite de reclamantă se ridică la echivalentul sumei totale de 40.000 euro". Prin urmare consideră că instanța de apel nu are o continuitate în considerentele deciziei și se impune ca instanța de recurs să aprecieze în concordanță cu materialul probator asupra cuantumului daunelor morale

4. Motive străine de natura pricinii, contradictorii sau date cu aplicarea greșită a legii pentru reclamanții minori.

4.1. Motive străine: La fel ca în considerentele legate de reclamanta A., fără să arate în concret la ce hotărâre judecătorească se raportează, instanța de apel arată că „în practica judiciară se conturează suma de până la 15.000 euro cu titlu de daună suferită''.

4.2. Instanța de apel consideră de asemenea că este necesar a separa „suferința copiilor minori pentru pierderea în sine a tatălui" (pe care o evaluează la suma de 15.000 euro acordată de instanța de fond cu titlu de „daună suferită") și suferința produsă prin „consecința acesteia care marchează viitorul lor în raportul de creștere, educare, îngrijirea și supraveghere (...)".

Prin aceasta și prin faptul că nu au fost luate în considerare toate criteriile de apreciere ale daunelor morale în ansamblu, hotărârea este dată cu încălcarea legii.

4.3. Pe de altă parte, la fel ca în stabilirea cuantumului daunelor morale pentru reclamanta A., instanța de apel face referire la un motiv străin de prezenta cauză, „liniile generale ale practicii judiciare".

4.4. Cu privire la considerentele instanței de apel în acordarea daunelor morale minorilor, sesizează și existența unor motive contradictorii și faptul că instanța adaugă la lege, astfel: pe de o parte, Curtea consideră că „relativ la pierderea în sine a tatălui în practica judiciară se conturează suma de până la 15.000 euro cu titlu de daună suferită", sumă care coincide cu cea acordată de Tribunal (15.000 euro), după care „adaugă" câteva considerații referitoare la consecințele lipsei tatălui, în baza unor probe care erau administrate din faza judecății în primă instanță, ajunge la concluzia ca „având în vedere criteriile legale arătate mai sus ca și liniile generale ale practicii judiciare Curtea consideră că pentru acest prejudiciu (durerea provocată acestora prin consecințele lipsei tatălui - sublinierea recurenților) suma de 25.000 euro este rezonabilă, fiind suficientă pentru a atenua durerea arătată".

În final, concluzia este că „și pentru cei doi minori suma totală pe care trebuie să o primească fiecare cu titlu de prejudiciu moral este de 40.000 euro".

Acesta sumă pare să rezulte din adunarea sumei acordate de prima instanță cu cea stabilită de instanța de apel. Criteriul matematic nu stă la baza reparării prejudiciului moral și nu este justificată separarea elementelor prejudiciului și aprecierea separată a acestora, așa cum a procedat Curtea.

Pe de altă parte, consecințele în plan psiho-emoțional ale morții tatălui asupra celor doi minori nu sunt analizate decât la nivel teoretic, nu prin prisma motivelor de apel invocate de aceștia, situație care echivalează cu lipsa motivării.

Nerespectarea normelor legale invocate atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se susține că hotărârea atacată nu ar conține motivele pe care se sprijină.

Așa cum se reține în doctrină, judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere, astfel că nu constituie motiv de recurs faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. S-a admis constant posibilitatea motivării implicite.

După cum se poate observa lecturând decizia atacată, instanța de apel a motivat hotărârea inclusiv prin raportare la jurisprudența instanțelor naționale în materie, arătând și de ce nu pot fi reținute în evaluarea despăgubirilor materiale datorate pentru încălcarea drepturilor morale în cauză cele două hotărâri invocate de către recurenții-reclamanți.

Mai mult, chiar din decizia nr. 298/2014 a Î.C.C.J., secția I civilă, invocată de către recurenți pentru a susține aplicarea criteriului jurisprudențial, se poate observa că instanța de apel, a cărei hotărâre a fost casată, a acordat despăgubiri pentru daune morale minorilor de aproximativ 45.000 euro, iar soțului de circa 65.000 euro, iar asigurătorul a susținut în recurs că aceste despăgubiri sunt exagerate, făcând trimitere la mai multe hotărâri judecătorești prin care au fost acordate daune morale mult mai mici, de 10-20.000 euro.

De asemenea, tribunalul a făcut trimitere expresă la „jurisprudența în materie” la determinarea cuantumului daunelor morale, iar instanța de apel s-a raportat și la această reținere a tribunalului, când a considerat că circumstanțele speciale ale speței duc la concluzia stabilirii unor despăgubiri pentru încălcarea drepturilor morale peste limita celor care reies din această jurisprudență.

Astfel, nu se poate reține că instanța de apel nu ar fi analizat critica apelanților în sensul neraportării primei instanțe de fond la jurisprudența națională în materie.

În recurs nu poate fi reevaluat probatoriul, nici sub aspectul determinării în mod concret dacă reclamanții din cele două hotărâri invocate în apel se află într-o situație similară cu cea a recurenților, iar aprecierea asupra stabilirii cuantumului sumei corespunzătoare drepturilor morale încălcate ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Ținând cont că au fost înlăturate în mod justificat cele două hotărâri invocate în apel de către reclamanți, instanța de apel apreciind că aceste cuantumuri se distanțează net de cele stabilite în majoritatea hotărârilor judecătorești în materie, singura justificare putând fi dată de circumstanțele speciale ale acelor spețe, nu este fondată susținerea privind aplicarea unui tratament discriminatoriu, inegal față de cel aplicat celorlalte persoane păgubite în urma accidentelor rutiere aflate în aceeași situație.

Astfel, justificarea instanței de apel este obiectivă și rezonabilă.

Este nefondată critica în sensul că decizia recurată nu conține motivele pe care se sprijină raportat la motivele din apel privind interesul superior al minorilor. După cum se poate observa, chiar la începutul considerentelor propriu-zise, pct. C.I.1 din hotărârea atacată, se justifică de ce este socotită nefondată critica prin care se susținea că prima instanță de fond trebuia să acorde o grijă mai mare minorilor în soluționarea litigiului. În ceea ce privește criteriile de stabilire a despăgubirilor în funcție de situația specială a minorilor, acestea au fost avute în vedere, așa cum rezultă din considerentele de la pct. C.I.1.2. din decizia atacată.

Este nefondată susținerea recurenților în sensul că instanța de apel nu a răspuns motivelor de critică și nu a examinat problemele aduse spre analiză referitoare la asigurarea unui tratament comparabil pentru victimele accidentelor rutiere, principiul echivalenței și efectivității, garantarea unei despăgubiri adecvate, integrale, rezonabile și echitabile victimelor accidentelor rutiere, interzicerea limitării disproporționate a despăgubirii, obligațiile statelor și instanțelor în legătură cu garantarea drepturilor victimelor accidentelor rutiere, relevate de legislația comunitară și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care sunt obligatorii pentru instanțele naționale.

Instanța de apel a justificat de ce nu poate reține hotărârile invocate de către reclamanți în apel cu titlu de jurisprudență în sensul acordării unor despăgubiri mai mari pentru încălcarea drepturilor morale, astfel că nu se mai impunea o analiză separată a încălcării acestor principii, în susținerea cărora erau invocate tocmai aceste hotărâri despre care instanța de apel a apreciat că nu se încadrează în jurisprudența constantă în materie.

Nu este fondată critica prin care se susține lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea daunelor morale acordate, instanța trebuia sa aibă în vedere atât consecințele suportate de reclamanți în plan personal, familial, psihologic, social și profesional ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui copiilor minori, precum și criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale, având în vedere că instanța de apel a aplicat aceste criterii așa cum reiese din considerentele deciziei. Aplicând aceste criterii a ajuns la concluzia că, în raport cu circumstanțele speței, reclamanților li se cuvine acordarea unor despăgubiri mai mari decât cele care se regăsesc în jurisprudența constantă în materie. În acest context a reținut că „reclamanții nu au justificat cuantumul de 150.000 euro pretins cu titlu de daune morale".

Nu se poate reține calificarea juridică greșită a cauzei prin aceea că instanța de apel a reținut că obiectul litigiului este răspunderea delictuală (art. 998, 999 C. civ. de la 1864). Instanța de apel a reținut acest lucru pentru a conchide că regulile privind repararea prejudiciului sunt aceleași pentru toate părțile fără privilegii, ca răspuns la critica reclamanților privind faptul că prima instanță de fond trebuia să acorde o grijă mai mare minorilor.

Faptul că persoanele prejudiciate prin accidente produse de autovehicule au la dispoziție o acțiune directă contractuală împotriva asigurătorului nu înseamnă că la stabilirea prejudiciului se poate face abstracție de fapta care a generat acel prejudiciu. Dreptul la despăgubiri care constituie obiectul litigiului derivă din fapta delictuală iar nu din contractul de asigurare.

Așa cum se reține și în Decizia nr. 77/2014 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, parag. I.3. alin. (2), (3), asigurătorul suportă prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său, asumându-și conduita acestuia.

Cuantumul prejudiciului se determină în strictă legătură cu fapta l-a generat, care este un delict, prin contractul de asigurare schimbându-se doar debitorul obligației, iar nu și modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului, cu excepția stabilirii unei limite maxime de suportare a acestuia de către asigurător (nivelul stabilit prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor).

Când a folosit expresia „liniile generale ale jurisprudenței” instanța de apel s-a referit la jurisprudența constantă, unitară, a instanțelor, care se regăsește în mai multe hotărâri, nu în hotărâri singulare, astfel că nu se poate reține că acest considerent este străin de natura pricinii, atâta timp cât chiar recurenții fac trimitere la Ordinul CSA nr. 5/2010, art. 49 pct. 2 lit. d) potrivit cărora la întinderea despăgubirii în caz de deces se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Referirea instanței de apel la îmbogățirea fără justă cauză a fost doar un argument pentru respingerea solicitării unei sume considerate prea mari, iar nu o schimbare/confuzie cu privire la cauza cererii de chemare în judecată.

Sunt nefondate criticile din recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar fi ținut seama de toate criteriile relevate de jurisprudența în cuantificarea prejudiciului moral de afecțiune. Deși au enumerat aceste criterii, recurenții nu au arătat de care anume nu ar fi ținut cont instanțele de fond la cuantificarea prejudiciului moral.

Din motivarea primei instanțe de fond, care legat de acest aspect se regăsește la pct. B, identificat în sentință, reiese că la stabilirea despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor morale ale reclamanților aceasta a avut în vedere toate criteriile enumerate de către recurenți, iar instanța de apel și-a însușit toate aceste criterii considerând totuși că evaluarea prejudiciului trebuia să cuprindă și alte elemente care au dus la majorarea cuantumului despăgubirii în apel, conform celor reținute la pct. C.1.1 și C.1.2 din considerentele deciziei.

Faptul că instanța de apel a identificat un criteriu despre care a considerat că nu a fost apreciat îndeajuns la evaluarea prejudiciului de către prima instanță de fond și care a dus la majorarea despăgubirii în apel nu înseamnă că suma acordată nu ar fi globală. Instanța de apel trebuia să motiveze de ce a apreciat că circumstanțele prezentei cauze sunt speciale, astfel încât să atragă acordarea unei sume mai mari pentru prejudiciul cauzat de decesul soțului, respectiv tatălui reclamanților, decât cel considerat rezonabil de către prima instanță de fond, raportat și la jurisprudența constantă în materie.

Ca atare, nu se poate reține că din acest motiv hotărârea ar fi dată cu aplicarea greșită a legii.

După cum se poate observa lecturând decizia atacată, instanța de apel a motivat hotărârea inclusiv prin raportare la jurisprudența instanțelor naționale în materie, arătând și de ce nu pot fi reținute în evaluarea despăgubirilor materiale datorate pentru încălcarea drepturilor morale în cauză cele două hotărâri invocate de către recurenții-reclamanți.

Ținând cont că au fost înlăturate în mod justificat cele două hotărâri invocate în apel de către reclamanți, instanța de apel apreciind că aceste cuantumuri se distanțează net de cele stabilite în majoritatea hotărârilor judecătorești în materie, singura justificare putând fi dată de circumstanțele speciale ale acelor spețe, nu este fondată susținerea recurenților în sensul că instanța de apel nu ar fi avut în vedere jurisprudența internă la evaluarea daunei morale în speță. Jurisprudența de referință, pentru ca acest criteriu să nu fie considerat arbitrar, trebuie să fie cea constantă, unitară, a instanțelor, care se regăsește în mai multe hotărâri, iar nu în hotărâri singulare.

Mai este de reținut că, în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție analizează legalitatea hotărârii atacate, iar nu temeinicia acesteia, neputând reevalua cuantumul despăgubirii aferente daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în cauză, astfel că, atunci când a respins un recurs nu se poate aprecia că și-a însușit un cuantum sau altul stabilit de către instanțele de fond, ci doar că a apreciat că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la admiterea recursului. Astfel, nu se poate susține întemeiat că, prin stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor raportat la circumstanțele specifice ale cauzei diferit de cel care se regăsește în altă cauză soluționată în recurs de Î.C.C.J., instanța de apel ar încălca o decizie a Î.C.C.J.

Este nefondată critica în sensul că ar fi o motivare străină de cauză referirea instanței de apel la jurisprudența în materie fără a indica expres aceste hotărâri. Motivele străine de natura pricinii sunt acelea care nu au legătură cu litigiul respectiv. Or, referirea la jurisprudența în materie, așa cum susțin chiar recurenții, reprezintă unul dintre criteriile la care trebuie să se raporteze instanța pentru stabilirea despăgubirii în cazul accidentelor rutiere. Jurisprudența în materie reprezintă o situație cunoscută instanței atât din hotărârile publicate, cât și din hotărârile de care i-a cunoștință în mod direct în activitatea sa.

Sunt nefondate criticile din recurs prin care se susține că hotărârea atacată ar conține motive contradictorii întrucât reține, pe de o parte, cu privire la acordarea daunelor morale reclamantei A., că suma acordată de tribunal (15.000 euro) este corectă și conformă cu „liniile generale ale practicii judiciare", iar pe de altă parte „consideră că daunele morale suferite de reclamantă se ridică la echivalentul sumei totale de 40.000 euro", iar cu privire la acordarea daunelor morale reclamanților minori, pe de o parte, că „relativ la pierderea în sine a tatălui în practica judiciară se conturează suma de până la 15.000 euro cu titlu de daună suferită", sumă care coincide cu cea acordată de Tribunal (15.000 euro), după care „adaugă" câteva considerații referitoare la consecințele lipsei tatălui, în baza unor probe care erau administrate din faza judecății în primă instanță, și ajunge la concluzia ca „având în vedere criteriile legale arătate mai sus ca și liniile generale ale practicii judiciare Curtea consideră că pentru acest prejudiciu (durerea provocată acestora prin consecințele lipsei tatălui - sublinierea recurenților) suma de 25.000 euro este rezonabilă, fiind suficientă pentru a atenua durerea arătată".

După cum se poate observa parcurgând considerentele deciziei atacate, cu privire la acordarea daunelor morale reclamantei A., instanța de apel a reținut pentru a justifica majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanță că „pe lângă suferința produsă ca urmare a decesului soțului și a curmării vieții de familie alături de acesta, elemente care au fost considerate de prima instanță a fi determinante în aprecierea întinderii daunei, o suferință majoră este suferința psihică determinată de consecințele accidentului asupra situației acesteia de mamă, a faptul că de la vârsta arătată trebuie să crească, să educe și să supravegheze singură doi copii minori preșcolari”.

În continuare, urmând logica de mai sus, curtea de apel a reținut că „suma alocată de tribunal reclamantei A., cu titlu de daune morale este corectă luând în considerare doar durerea suferită pentru pierderea soțului. Această sumă este în adevăr conformă cu liniile generale ale practicii judiciare, în măsura în care a fost conturată pentru prejudiciul suferit ca urmare a morții unui membru al familiei.

Având în vedere însă și particularitățile arătate ale suferințelor psihice care o marchează pe reclamantă, Curtea consideră că suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale nu acoperă întregul prejudiciu moral”.

De asemenea, cu privire la acordarea daunelor morale reclamanților minori instanța de apel a reținut că trebuie „să distingem între suferința în sine produsă prin moartea tatălui de cea produsă prin consecința acesteia care marchează viitorul lor în raportul de creștere, educare, îngrijirea și supraveghere de care vor fi lipsiți prin aportul specific tatălui.

Curtea reține că, relativ la suferința copiilor minori pentru pierderea în sine a tatălui, în practica judiciară se conturează suma de până la 15.000 euro cu titlu de daună suferită. (…) Curtea ia în discuție și durerea provocată acestora prin consecințele lipsei tatălui”.

Astfel, motivarea instanței de apel este convergentă, iar nu contradictorie. Instanța de apel a considerat că tribunalul nu a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor anumite circumstanțe particulare cauzei legate de suferința psihică dată de întrevederea consecințelor decesului soțului/tatălui asupra situației lor viitoare.

Nu este fondată susținerea potrivit căreia „consecințele în plan psiho-emoționale ale morții tatălui asupra celor doi minori nu sunt analizate decât la nivel teoretic, nu prin prisma motivelor de apel invocate de aceștia, situație care echivalează cu lipsa motivării”.

Ambele instanțe de fond s-au raportat la situația specifică în cauză, care a fost desprinsă din rapoartele de evaluare psihologică și declarațiile de martori. Din sentință aceasta rezultă din cele menționate la pct. B, iar din decizie la pct. C.I.1.1 și C.I.1.2.

Astfel, instanța de apel a reținut că „din aceste probe rezultă starea globală a psihicului reclamanților minori. Analizând starea arătată a celor doi reclamanți minori Curtea reține că starea psihică a acestora este generată de simțămintele firești ale unui copil. Experiența relevă că ei simt lipsa de afecțiune a tatălui și în plus simt lipsa persoanei puternice, autoritare, dar care îi ocrotește, îi îndrumă, îi educă și în fine le garanteze siguranța economică necesară pentru o dezvoltare care să nu fie marcată de astfel de griji”.

În esență, acestea au fost susținerile din apel referitoare la consecințele lipsei tatălui asupra minorilor, astfel că nu se poate reține în mod justificat lipsa motivării deciziei instanței de apel nici sub acest aspect.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 1331A din data de 25 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2016.