Contestație în anulare for omitted examination of appeal grounds vs. grouped arguments under Civil Procedure Code Art. 318

Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă din 1865. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestaţie în anulare

C. proc. civ. din 1865, art. 318 alin. (1) teza finală

Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. este imperios necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă - motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. -, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Prin urmare, în cazul în care instanţa de recurs a înţeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1895 din 10 noiembrie 2016

Prin decizia nr. 2373 bis din 18 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Oradea - prin lichidator judiciar B. IPURL, C. şi de intervenientul D. împotriva deciziei nr. 175/C/2014 - A din 2 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C. şi E. împotriva aceleiaşi decizii.

Împotriva acestei decizii contestatorul C. a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat, în esenţă, că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de modificare a hotărârii întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nelegalitatea hotărârii apelate ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor legale incidente, susţinând, în esenţă, că instanţa de recurs nu a analizat concluziile raportului de expertiză şi nici criticile sale referitoare la conţinutul raportului de contraexpertiză.

A arătat că, în opinia experţilor contabili, Banca a aplicat eronat dispoziţiile legale generale, respectiv art. 1113 C. civ. 1864, cât şi pe cele speciale, respectiv normele BNR şi cele interne ale Băncii Comerciale F. SA.

S-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor legale indicate anterior, se consideră în primul rând plătite datoriile ajunse la scadenţă, iar dacă toate datoriile sunt scadente imputaţia se face asupra celei mai oneroase. Dacă toate datoriile sunt scadente si la fel de oneroase se consideră plătită datoria cea mai veche.

In prezenta cauză, a precizat contestatorul, linia de credit acordată prin contractul nr. 25/2000 a devenit scadentă la data de 09.09.2000 şi cu toate că administratorul SC A. SRL a transmis o adresă prin care dorea să i se aducă la cunoştinţă modalitatea de prelungire a liniei de credit acordată prin contractul nr. 25/2000, reactivarea acesteia nu s-a realizat decât in data de 31.10.2000, moment până la care toate sumele încasate de către debitoare trebuiau imputate asupra datoriei celei mai vechi, deja scadente şi mai oneroase, respectiv cea acordată prin contractul nr. 25/2000.

Contestatorul a mai susţinut că intimata-pârâtă Banca Comercială F. SA nu a comunicat debitorului faptul ca a schimbat unilateral, fără niciun drept, modul în care a realizat imputaţia plăţilor împotriva modalităţii de imputare a plăţii convenite de părţi prin contractul 25/2000.

Contestatorul a arătat că, în raport de dispoziţiile legale, indicate inclusiv în concluziile experţilor, linia de credit acordată prin contractul nr. 25/2000 a avut scadenţa la data de 09.09.2000, iar începând cu data de 14.09.2000 acesta a fost trecut la restanţă şi, prin urmare, toate sumele încasate trebuiau imputate asupra acestei datorii, iar nu asupra altora, cum ar fi contractul nr. 149/2000 sau alte credite pentru nevoi personale, devenite scadente ulterior.

Potrivit art. 4 si art. 13 din Contractul linie de credit nr. 25/2000, în cazul nerambursării creditului la scadenţă Banca va trece creditul la restanţă din ziua următoare expirării termenului, acesta devenind restant şi exigibil, a subliniat contestatorul.

Banca a încălcat, însă, atât prevederile contractului de credit, cât şi dispoziţiile normelor bancare şi ale legislaţiei civile, astfel cum rezultă inclusiv din analiza efectuată de către experţii desemnaţi în cauză.

Pentru întreaga perioadă expertizată a rezultat că Banca a procedat la rambursarea repetată a altor credite, scadente ulterior celui acordat prin Contractul nr. 25/2000, procedând la achitarea datoriilor către terţi şi a acordat noi credite de descoperire de cont, deşi prin aceste procedee a încălcat regulile de imputare a plaţii şi a crescut gradul de îndatorare al A., contrar dispoziţiilor legale generale şi bancare.

Concluzionând, contestatoarea a arătat ca, aşa cum rezultă şi din contraexpertiza contabilă realizată în cauză şi cu aplicarea corectă a reglementărilor legale incidente, din sumele încasate de către Bancă în perioada expertizată, creditul acordat prin Contractul nr. 25/2000 a fost în întregime stins.

Normele privitoare la imputatia plaţii au fost edictate tocmai pentru a evita situaţiile in care creditorul, aflat pe plan juridic dominant, ar realiza după bunul plac imputările sumelor achitate de către debitor în ipoteza în care acesta din urma ar avea mai multe debite neachitate.

În continuare, contestatorul a prezentat considerentele deciziei din apel, precum şi nemulţumirile sale în raport de acestea.

Contestatorul a arătat că instanţa de recurs trebuia să aibă în vedere şi opinia exprimată de către experţii desemnaţi în cauză, care au arătat că, respectând reglementările prevăzute în contractul de credit nr. 25/2000, normele bancare interne şi reglementările B.N.R., suma restituită de către intimata SC A. SRL trebuia imputată, în mod corect şi legal, altfel decât a făcut-o Banca şi că, în conformitate cu opinia experţilor, Banca nu a respectat prevederile articolului nr. 1113 C. civ., încălcând în mod flagrant şi dispoziţiile normelor interne de creditare, prevăzute la Capitolul nr. 9, procedând în mod nelegal.

Totodată, a solicitat instanţei să analizeze normele legale incidente şi să constate faptul că nu s-au respectat reglementările contabile, în speţă Ordinul BNR nr. 344/1418/01.08.1997, în ceea ce priveşte contul contabil bancar 2811 “Creanţe restante” şi că, astfel, banca a creditat contul 2811 prin prelungirea liniei de credit în data de 31.10.2000, şi nu prin achitarea creditului restant sau trecerea lui la credite în litigiu.

Pentru aceste motive, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei contestate, iar, pe cale de consecinţă, rejudecarea recursului cu cercetarea tuturor motivele de casare sau de modificare invocate în cuprinsul cererii de recurs. Totodată, după rejudecarea recursului, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de către Banca Comercială F. SA în dosarul nr. x/111/2009 (conexat la prezenta cauză) cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, a fost respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestaţia în anulare obişnuită (art. 317 C. proc. civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia dintre cele două motive expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ., iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel şi recurs.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele de contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele limitativ vizate în mod expres de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții legale cu câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

În speţă, deşi se redă integral dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul C. a invocat, în esenţă, omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unul din motivele de recurs invocate.

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conţinutul textului legal citat şi, prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza finală din Codul de procedură civilă este imperios necesar să se facă distincţie între motive şi argumente. Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 din Codul de procedură civilă), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare este inadmisibilă în cazul în care instanţa de recurs a înţeles să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul. În speţă, instanţa de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că excepţia lipsei calităţii procesuale active a debitoarei recurente invocată de creditoarea intimată este întemeiată.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte cuvinte, nu este îndeplinită această condiţie în cazul în care instanţa de recurs a înţeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurentă - cum este cazul în speţă.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit că esenţa acestui motiv al contestaţiei în anulare specială constă în aceea ca instanţa să nu fi făcut nicio discuţie referitoare la motivele de recurs invocate şi să fi omis a fi fost cercetate, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În speţă, critica potrivit căreia instanţa de recurs trebuia să aibă în vedere şi opinia exprimată de către experţi, care au arătat că Banca nu a respectat prevederile art. 1113 C. civ. privitoare la imputaţia plăţii nu poate fi primită în argumentarea contestaţiei în anulare, atâta vreme cât instanţa de control judiciar a răspuns acestei chestiuni reţinând că instanţa de apel a apreciat corect că varianta de stingere a obligaţiilor reclamantei, datorate în baza contractului de credit nr. 25/2000, nu contravine prevederilor art. 1113 C. civ. şi nici dispoziţiilor contractuale, înlăturând variantele de stingere a acestor obligaţii reţinute de experţi.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de recurs nu a analizat concluziile raportului de expertiză şi nici criticile contestatorului referitoare la conţinutul raportului de contraexpertiză, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care nu poate analiza astfel de critici, raportat la împrejurarea că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare şi modificare reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., ca motive de recurs.

Prin urmare, instanţa de recurs a arătat, motivându-şi soluţia, de ce nu pot fi primite criticile referitoare la concluziile raportului de expertiză şi contraexpertiză, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Astfel, în acest caz, nu poate fi vorba despre omisiunea instanţei, produsă din greşeală, de a cerceta criticile formulate de recurentă, astfel cum pretinde contestatorul, ci, dimpotrivă, instanţa a acţionat în mod deliberat, cu privire la acest motiv de recurs pentru că priveşte situaţia de fapt, şi nu aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate.

Înalta Curte subliniază că, în susţinerea criticilor sale din recurs, contestatorul a formulat mai multe argumente, iar instanţa de recurs în mod legal a grupat aceste argumente şi a răspuns prin considerente comune, obligaţia care-i incumba, în baza art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind aceea de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument în parte invocat de recurent.

Susţinerea că, deşi a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei aplicări a art. 6 din contractul de credit 25/2000, iar instanța a omis să analizeze această critică, nu poate fi primită, de vreme ce instanţa de recurs are obligaţia de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, din perspectiva art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar nu fiecărui argument în parte.

Prin urmare, faţă de cele anterior expuse, nu se poate reţine că Înalta Curte ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

De fapt, deşi invocă dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul reia considerente ale deciziei din apel şi motivele de recurs, exprimând în realitate nemulţumirea faţă de argumentele în raport de care instanţa de recurs a analizat şi reţinut criticile formulate, or, instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs a analizat criticile de recurs şi a motivat soluția dată.

Împrejurarea că, contestatorul nu este mulţumit de modul în care au fost soluţionate motivele sale de recurs şi motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.

Raţiunea anulării deciziei instanţei de recurs, în situaţia admiterii contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., este aceea de a sancţiona incompleta soluţionare a căii de atac a recursului, iar nu nemotivarea acestuia prin referire la fiecare din argumentele formulate de contestator prin memoriul de recurs.

În raport de considerentele evocate, Înalta Curte a apreciat ca neîntemeiat motivul de contestație în anulare grefat pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., sens în care a respins contestaţia în anulare.