Jurisdictional competence for late payment interest in state-owned railway transport services under commercial versus administrative law

Plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată. Acţiune în pretenţii. Competenţa materială

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

transport feroviar de călători

excepţia necompetenţei materiale

C. com., art. 3 pct. 13, art. 56

Legea nr. 554/2004, art. 1

H.G. nr. 584/1998, art. 1

Legea nr. 210/2003

O.G. nr. 112/1999, art. 2 alin. (1), art. 18 alin. (2)

În cazul în care prin acţiunea formulată reclamanta - societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători - nu a solicitat anularea vreunui act administrativ sau recunoaşterea unui drept, ci plata dobânzii legale pentru achitarea cu întârziere a serviciilor de transport pe care le-a prestat, natura litigiului este una comercială, în considerarea calităţii de comerciant a reclamantei, iar nu una de drept administrativ care să atragă competenţa instanţelor de drept administrativ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2126 din 14 decembrie 2016

Prin cererea de chemare în judecată precizată, reclamanta Societatea Naţională de transport feroviar A. SA a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la plata sumei de 4.925.891,53 lei, cu titlu de dobândă calculată până la data de 31.03.2014, pentru neachitarea la scadenţă a serviciilor de transport pe calea ferată pe care reclamanta le-a prestat beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, precum şi a dobânzii datorate ulterior datei de 31.03.2014 până la achitarea efectivă a debitului principal.

Prin sentinţa civilă nr. 4839 din 10.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, fost admisă cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor în contradictoriu cu intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.925.891,53 lei, cu titlu de dobândă calculată până la data de 31.03.2014, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 3.374.498,46 lei, calculată începând cu data de 01.04.2014 până la achitarea efectivă a debitului. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 4839 din 10.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a încheierilor de şedinţă din data de 19.09.2014 şi din data de 03.10.2014 a formulat apel Ministerul Transporturilor.

Prin decizia civilă nr. 43/A din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti a fost respins apelul formulat de apelantul Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei civile nr. 4839 din 10.10.2014 şi a încheierilor de şedinţă din data de 19.09.2014 şi din data de 03.10.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimatele Societatea Naţională de Transport Feroviar A. SA şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Ministerul Transporturilor, cerere care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor

Recurenta se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, respectiv la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, arătând că instanţa a soluţionat în mod eronat, apelul împotriva soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte excepţiile necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii invocate prin întâmpinare.

Referitor la excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, se arată că dobânzile pretinse prin acţiune urmează regimul juridic al obligaţiei principale, şi anume cheltuielile aferente facilităţilor acordate beneficiarilor în baza O.G. nr. 112/1999, facilităţi care se suportă din bugetul de stat, prin urmare dobânzile nu au natură civilă.

Recurenta susţine că din ce moment ce acţiunea vizează tocmai conflictul născut din presupusa nesoluţionare în termenul legal respectiv refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, soluţionarea acesteia intră în competenţa instanţelor de contencios administrativ fiind incidente dispoziţiile art. 1 şi ale art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Arată, astfel, recurenta că Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, prin urmare, instanţa primului grad de jurisdicţie, prin încheierea pronunţată la termenul din 19.09.2014, cât şi instanţa de apel, au apreciat în mod eronat, pe baza unor motive străine de natura cauzei şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.], că litigiul supus judecăţii în prezenta cauză nu se subordonează dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi că acesta este de natură civilă, pronunţând astfel o hotărâre cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta susţine că întrucât litigiul este unul de drept administrativ se impunea în mod firesc discutarea pretenţiilor intimatei-reclamante prin prisma dispoziţiilor aplicabile în materie, respectiv ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ceea ce face ca acţiunea să fie inadmisibilă având în vedere că lipsa procedurii prealabile reprezintă un fine de neprimire.

Prin critica referitoare la excepţia prescrierii dreptului la acţiune, recurenta susţine că din coroborarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) cu art. 11 lit. c) şi d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ rezultă faptul că prin nesoluţionarea cererii de decontare a facilităţilor acordate beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, intimata-reclamantă se putea adresa instanţei de contencios administrativ şi fiscal în condiţiile Legii nr. 554/2004, pentru realizarea dreptului pretins. Cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost promovată la data de 31.03.2014, cu depăşirea cu mult a termenelor prevăzute de legea contenciosului administrativ. Ca urmare, faţă de pretenţiile intimatei-reclamante cu privire la acordarea dobânzii legale aferente perioadei ianuarie 2011 - octombrie 2013, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, se impune casarea încheierilor din 19.09.2014 şi 03.10.2014, a deciziei civile nr. 1344/29.09.2015 şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, respingerea acţiunii ca prescrisă.

Un alt aspect pe care înţelege să îl critice recurenta este acela că, atât în sentinţa civilă nr. 4839/10.10.2014, cât şi în decizia civilă nr. 1344/29.09.2015, prin interpretarea greşită a legii şi pe baza unor motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.] instanţele de fond şi de apel i-au reţinut în mod greşit culpa pentru neplata la timp a sumelor datorate intimatei-reclamante. Motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze, în fiecare an, în limita bugetului alocat. Ministerul Finanţelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanţare a pretenţiilor reclamantei. Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor reclamantei deci nu poate fi ţinut responsabil pentru plata dreptului pretins în condiţiile în care această obligaţie este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat. Pentru aceleaşi considerente nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Transporturilor întrucât, câtă vreme suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea O.G. nr. 112/1999 nu a fost aprobată în bugetul instituţiei nu poate fi reţinută culpa ministerului pentru neplata acestor obligaţii nefiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Transporturilor, întrucât nu se poate reţine vinovăţia acestei instituţii pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin acţiune.

Recurenta solicită instanţei de recurs să facă distincţia între debitul principal, care este reglementat prin acte normative şi dobânzile pretinse de către intimata-reclamantă şi să aibă în vedere faptul că legislaţia aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

În ceea ce priveşte facturile pe care intimata-reclamantă le invocă în dovedirea pretenţiilor sale, recurenta arată faptul că, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, respectiv O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române şi Anexa nr. 3, Metodologia de decontare a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, aprobată prin OMT 1697/2012, acestea nu pot face dovada nici cu privire la existenţa creanţei şi nici cu privire la întinderea acesteia (obligaţia principală), cu consecinţa asupra existenţei şi a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate, prin urmare,facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convenţional, fiind străine raportului juridic dedus judecăţii.

Raportat la pretenţiile intimatei-reclamante arată că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul O.G. nr. 112/1999 este condiţionată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare, prin urmare pretinsa datorie a Ministerului Transporturilor către intimata-reclamantă rezultată din aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale, a fost achitată la data la care bugetul Ministerului Transporturilor a fost creditat în acest scop şi în măsura în care au fost alocate sume cu această destinaţie.

Se mai învederează faptul că între părţi nu există niciun protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată, prin urmare obligarea Ministerului Transporturilor la plata sumelor reprezentând dobânda legală, apare ca netemeinică.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea instanţei de apel cu privire la respingerea apelului formulat de Ministerului Transporturilor împotriva hotărârii instanţei de fond, prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, este nelegală. Din atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, rezultă cu evidenţă faptul că acesta este instituţia, care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care acestea vor fi admise.

Având în vedere faptul că Ministerul Transporturilor doar a intermediat realizarea pretenţiilor deduse judecăţii, iar Ministerul Finanţelor Publice gestionează, potrivit legii, bugetul de stat, solicită instanţei de recurs casarea deciziei civile nr. 1344/29.09.2015 şi admiterea cererii de chemare în garanţiei a Ministerului Finanţelor Publice.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta a reiterat şi în faţa instanţei de recurs excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentele prezentate fiind aceleaşi.

Înalta Curte constată că excepţiile sunt nefondate având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei, ceea ce face ca natura litigiului să fie una comercială, nesupusă dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar A. SA reclamanta este o societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat şi „are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători şi, în consecinţă, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 13 C. com., conform cărora „legea consideră ca fapte de comerţ întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat.”

Referitor la raportul juridic dintre părţi, acesta a fost prestarea serviciilor de transport, reprezentând fapte de comerţ, conform art. 3 pct. 13 C. com., în vigoare la momentul efectuării prestaţiilor.

Raportat la prevederile art. 56 C. com., legea comercială se aplică oricărei părţi a unui raport juridic comercial, indiferent de calitatea acesteia.

Reclamanta nu are calitatea de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, întrucât prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ stipulează expres ca se supun prevederilor acesteia raporturile juridice care vizează actele administrative, ori prin acţiunea formulată reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act administrativ sau recunoaşterea unui drept, ci plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe care le-a prestat.

Obiectul cererii de chemare în judecată a constat în obligarea Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale în sumă de 4.664.492,48 lei, calculată pentru neplata la termen a contravalorii legitimaţiilor de călătorie eliberate în baza Legii nr. 210/2003, în perioada 2010 - 2013.

Cum pretenţiile deduse judecăţii nu sunt întemeiate pe prevederile Legii nr. 554/2004, Curtea a reţinut în mod corect că excepţiile privind inadmisibilitatea cererii şi prescrierea dreptului la acţiune sunt nefondate întrucât nu era nevoie de îndeplinirea procedurii prealabile şi nici nu se aplică termenele speciale prevăzute de legea contenciosului administrativ.

Un alt aspect pe care înţelege să îl critice recurenta este acela că, atât în sentinţa civilă nr. 4839/10.10.2014, cât şi în decizia civilă nr. 1344/29.09.2015, prin interpretarea greşită a legii şi pe baza unor motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.] instanţele de fond şi de apel i-au reţinut în mod greşit culpa pentru neplata la timp a sumelor datorate intimatei reclamante deşi motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze, în fiecare an, în limita bugetului alocat.

Înalta Curte reţine că recurenta a achitat debitul principal şi nu contestă plata cu întârziere a acestuia motivând doar că Ministerul Finanţelor Publice nu i-a asigurat la timp sumele necesare. Atât legislaţia, cât şi probele administrate în cauză nu susţin afirmaţia apelantei că ar fi un intermediar în realizarea pretenţiilor deduse judecăţii în raport de Ministerul Finanţelor Publice.

Conform prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, republicată, precum şi a Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2065/09 noiembrie 2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999, Ministerul Finanţelor Publice nu are competenţe în derularea procedurii de decontare a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor fiind cel care suportă contravaloarea acestora din bugetul propriu.

Potrivit Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2065/09.11.2004, Ministerul Transporturilor efectuează plăţile către Societatea Naţională de Transport Feroviar A. SA în baza deconturilor întocmite conform situaţiilor din borderourile de emitere de către regionalele de transport feroviar de călători.

Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile legale invocate instituie obligaţia instituţiei publice menţionate mai sus de achitare efectivă a facturilor emise de Societatea Naţională de Transport Feroviar A. SA, se apreciază că susţinerea recurentului-pârât în sensul că Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor intimatei-reclamante şi nu poate fi ţinut responsabil pentru plata cu întârziere a dreptului pretins, nu este întemeiată.

Este nefondată şi critica recurentei prin care solicită să facă distincţia între debitul principal, care este reglementat prin acte normative şi dobânzile pretinse de către intimata-reclamantă şi să aibă în vedere faptul că legislaţia aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

Astfel cum s-a arătat mai sus, având în vedere natura comercială a litigiului şi accesoriile la obligaţia principală, respectiv dobânzile, sunt întemeiate pe legislaţia comercială.

Recurenta a mai susţinut că, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, respectiv O.G. nr. 112/1999 facturile emise de reclamantă nu pot face dovada nici cu privire la existenţa creanţei şi nici cu privire la întinderea acesteia (obligaţia principală), cu consecinţă asupra existenţei şi a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate, prin urmare, facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convenţional, fiind străine raportului juridic dedus judecăţii.

Critica este nefondată.

Reclamanta a prestat serviciile de transport public de călători, pentru persoanele beneficiare prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 112/1999, începând cu trimestrul IV al anului 2010, Ministerul Transporturilor având obligaţia corelativă de a achita contravaloarea acestora, pe baza deconturilor, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

Obligaţia de plată îşi are izvorul în dispoziţiile art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 112/1999 „contravaloarea autorizaţiilor şi permiselor de călătorie pe căile ferate române de care beneficiază, în mod gratuit, persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.”

Conform pct. 2 din Metodologia de decontare a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, republicată, a căror contravaloare se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, anexă la Ordinul nr. 2065/2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, republicată, în vigoare la data naşterii raporturilor obligaţionale, pârâta avea obligaţia decontării contravalorii permiselor de călătorie în interes personal pe căile ferate române „în baza deconturilor întocmite conform situaţiilor din borderourile de emitere de către regionalele de transport feroviar de călători şi, respectiv, Serviciul legitimaţii de călătorie din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar A. SA, al căror model este prezentat în anexa nr. 3.1 la prezenta metodologie”.

Având în vedere că facturile au fost achitate, chiar cu întârziere, rezultă că acestea au fost recunoscute la plată şi implicit creanţa, susţinerile recurentei pe acest aspect fiind lipsite de orice temei.

Critica prin care se arată că este nelegală hotărârea instanţei de apel cu privire la respingerea apelului formulat de Ministerul Transporturilor împotriva hotărârii instanţei de fond, prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, este nefondată.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor legale în vederea alocării fondurilor bugetare, de către Ministerul Finanţelor Publice, iar probele nu susţin culpa Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic cu recurentul. În aceste condiţii, rezultă că prejudiciul pe care reclamanta l-a înregistrat prin plata cu întârziere a facturilor este creat prin culpa exclusivă a recurentului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ, a respins recursul ca nefondat.