Restitution of religious property subject to majority consent requirement under special legislation governing cult properties.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamanta A. Tăuţii de Sus a solicitat instanței, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâta B. Tăuţii de Sus, să constate identitatea dintre reclamantă şi C. Tăuţii de Sus, înscrisă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor din C.F. Tăuţii de Sus; să dispună anularea în parte a încheierii din 13 octombrie 1971 înscrisă sub B. 3 din C.F. Tăuţii de Sus, în sensul anulării intabulării, în natură biserică şi teren aferent în intravilan, în suprafaţă de 852 mp; să dispună restabilirea situaţiei anterioare prin rectificarea C.F. Tăuţii de Sus, în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Tăuţii de Sus, în natură biserică şi teren aferent în intravilan, în suprafaţă de 852 mp; să dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate, paşnică posesie şi folosinţă imobilul indicat, precum şi clopotniţa din lemn din curtea bisericii şi gardul împrejmuitor, toate aparţinând lăcaşului de cult; să oblige pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 574 din 10 aprilie 2013 Tribunalul Maramureş a luat act de renunţarea pârâtei la judecarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active; a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune; a admis acţiunea, aşa cum a fost formulată.

În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut că numărul credincioşilor actuali este irelevant, iar preluarea a fost una abuzivă, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul realizării ei.

Prin Decizia nr. 141/A din 7 noiembrie 2013 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu îndrumarea de a analiza fondul cererii și a se verifica criteriul privind numărul actual al credincioşilor aparţinând celor două culte (decizia a rămas irevocabilă prin neatacarea cu recurs).

Prin sentinţa nr. 1089 din 19 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş, în rejudecare, a fost respinsă cererea reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 6.123,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că numărul credincioşilor care au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox a fost unul covârşitor, această diferenţă de număr menţinându-se şi în prezent, împrejurare de natură să justifice respingerea cererii de revendicare, în condiţiile în care, majoritatea credincioşilor actuali se opun restituirii.

Prin Decizia nr. 388 din 6 martie 2015, Curtea de Apel Cluj a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acţiunii.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului a fost una abuzivă, sens în care nu se poate opune uzucapiunea, ce presupune buna credinţă.

De asemenea, a constatat că invocarea de către apelantă a prevederilor art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990 este fără relevanţă, pe de o parte având în vedere stadiul procesual al apelului, deoarece la fond, în primul stadiu procesual, când s-a epuizat prima zi de înfăţişare, nu au fost invocate aceste prevederi, iar pe de altă parte, aceste dispoziţii au în vedere doar acordarea unui ajutor de către stat în localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor.

Prin Decizia nr. 2464 din 10 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei împotriva deciziei anterior menţionate, ce a fost casată, iar apelul trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că în primul ciclu procesual, instanţa de apel, prin Decizia civilă nr. 141/2013 (neatacată cu recurs) a dezlegat cauza în drept în mod irevocabil, considerând relevantă dorinţa majorităţii credincioşilor ortodocşi, în timp ce, în al doilea apel, instanţa a încălcat limitele rejudecării, astfel cum sunt determinate de dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., introducând în mod nelegal criterii suplimentare de apreciere cum ar fi cel privind folosinţa efectivă a imobilului, modificând raportul dintre capetele de cerere şi apreciind în mod greşit că cererea în revendicare ar avea un caracter subsidiar.

În realitate, instanţa învestită cu o acţiune în revendicare potrivit dreptului comun nu poate ignora criteriul de preferinţă reţinut în art. 3 alin. (2) din legea specială, respectiv Decretul - Lege nr. 126/1990, raportat la dorinţa majorităţii credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile, sintagma „potrivit dreptului comun” din legea specială referindu-se la dreptul procesual şi nu la cel substanţial.

S-a dat îndrumarea ca instanţa de apel, în rejudecare, să analizeze înscrisurile aflate în dosarul primei instanţe privind numărul credincioşilor aparţinând celor două culte şi, raportat la proporţia dintre acestea să soluţioneze acţiunea în revendicare, urmând a se pronunţa în ce măsură eventuala constatare a nevalabilităţii titlului în temeiul căruia s-a dispus intabularea şi a încheierii de intabulare ar putea avea drept consecinţă admiterea acţiunii în revendicare.

Prin Decizia nr. 764/A din 28 martie 2016, Curtea de Apel Cluj a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinţei, a obligat reclamanta la plata, către pârâtă, a sumei de 21.880 lei, cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin hotărârea pronunțată, tribunalul a stabilit că numărul credincioşilor ortodocşi este covârşitor raportat la cel al credincioşilor greco-catolici. Astfel, conform tabelelor depuse în dosarul primei instanţe, în faza rejudecării, rezultă un număr de 1489 credincioşi ortodocşi la acel moment şi doar un număr de 85 de credincioşi greco-catolici, proporţie confirmată şi de recensămintele din anii 2002, respectiv 2011, ale căror rezultate au fost trimise de Direcţia Judeţeană de Statistică Maramureş din cadrul Institutului Naţional de Statistică (conform adresei din 7 mai 2014, a rezultat că, în anul 2002, existau 2.601 credincioşi ortodocşi şi 106 greco-catolici, iar, în anul 2011, 2.269 credincioşi ortodocşi şi 54 greco-catolici).

Aşadar, raportat la criteriul reţinut de instanţa de recurs, acţiunea în revendicare este nefondată, majoritatea locuitorilor fiind ortodocşi şi exprimându-şi voinţa de a păstra lăcaşul de cult în folosinţa lor.

Instanţa de recurs, în considerentele deciziei de casare, a făcut referire şi la verificarea împrejurării dacă valabilitatea sau nevalabilitatea titlului de preluare şi a încheierii de intabulare au sau nu efect asupra acţiunii în revendicare, solicitând instanţei de rejudecare să verifice aceste aspecte.

Cu privire la aceste aspecte s-a arătat că lăcaşul de cult a constituit proprietatea tabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea nefiind constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă în cartea funciară, peste 75 % din locuitori fiind în prezent de religie ortodoxă.

S-a apreciat că soluţionarea apelului implică răspunsul la problemele dacă a fost sau nu abuzivă preluarea în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi cine poate invoca caracterul abuziv al preluării; dacă este necesară sau nu o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform aliniatului ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând, pe cale principală sau incidentală.

În ceea ce priveşte caracterul preluării, instanţa de apel a constatat că acesta a fost unul abuziv, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una voluntară, cu respectarea libertăţii conştiinţei şi a libertăţii religioase, aşa cum prevedea art. 27 din Constituţia anului 1948, în vigoare la acea dată şi art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948. Cultul a fost desfiinţat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, abrogat abia prin Decretul-Lege nr. 9/1989.

S-a arătat că preluarea abuzivă poate fi invocată de cei prejudiciaţi, numai că, aşa cum s-a dovedit în cauză, majoritatea credincioșilor nu se mai consideră prejudiciaţi, nemaidorind să revină la cultul pe care abuziv au fost obligaţi să-l părăsească.

Aşadar, chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism şi, o dată cu ei, a lăcaşului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioşilor şi-a însuşit noul cult, nemaidorind să revină la cel vechi şi nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

S-a reținut totodată că, în ce privește constatarea trecerii la noul cult a majorităţii credincioşilor (cel puţin 75%) şi, odată cu aceştia, a lăcaşului de cult, prin hotărâre judecătorească, aceasta are caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietăţii are loc ca urmare a schimbării religiei şi nu a hotărârii judecătoreşti. De aceea, constatarea dobândirii dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală, aşa cum corect a apreciat prima instanţă.

Împotriva deciziei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta formulând următoarele critici:

- Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Deşi în apelul împotriva sentinţei nr. 1089/2014 a Tribunalului Maramureş reclamanta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1) şi art. 9 din acest act normativ, în rejudecare după casare instanţa de apel nu a avut în vedere aceste motive, sens în care nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare.

- Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 raportat la art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că instanţa de apel a avut în vedere doar criteriul majorităţii fără să țină seama de faptul că majoritatea ortodoxă are o biserică nou construită şi nu oficiază slujbe în lăcaşul de cult în litigiu.

Atât în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor împotriva României cât şi în Manualul de drept european privind nediscriminarea al Consiliului Europei şi Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene se reţine că persoane aflate în situaţii similare trebuie să beneficieze de un tratament similar şi să nu fie tratate mai puţin favorabil numai din cauza unei anumite caracteristici „protejate” pe care o deţin.

Prin reţinerea, de către instanţa de apel, a criteriului majorităţii în pronunţarea soluţiei asupra prezentului litigiu, s-a procedat la o discriminare în sensul celor mai sus arătate, situaţie ce impune admiterea recursului.

- Decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) şi alin. final, art. 44 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 „dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi, fără a se socoti biserica şi edificiile anexe, iar această despăgubire va fi plătită în termen de 3 ani de la stabilirea ei”. Art. 37, aliniatul final stabileşte despre cazurile prevăzute în acest text că vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a avut în vedere 75% din credincioşii existenți în prezent, iar nu din cei de la data preluării abuzive a locaşului de cult.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul există acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Conform aliniatului final, hotărârea judecătorească sau în cazurile prevăzute de lege, deciziunea autorităţii administrative, vor înlocui acordul de voinţă.

Întrucât transferul dreptului de proprietate s-a făcut în temeiul legii şi în lipsa unui acord între părţi, se impunea ca intabularea în cartea funciară să fie încuviinţată doar dacă erau îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, respectiv existența unei hotărâri judecătorești.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de apel nu a nesocotit limitele rejudecării, paragraful din decizia de casare fiind redat în mod trunchiat şi de asemenea, că raportarea la dispoziţiile art. 9 şi 14 din Convenţie nu justifică nelegalitatea soluţiei, ținând seama pe de o parte, de modificările legislative, iar pe de altă parte, de cronologia jurisprudenţială în materie.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:

- Recurenta susţine în mod eronat că la momentul rejudecării ar fi fost încălcate limitele impuse de decizia de casare şi astfel ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu ar fi analizat, în limitele devoluţiunii, dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 alin. (1), art. 9 din Convenţia europeană.

În realitate, instanţa de trimitere s-a conformat dezlegărilor irevocabile din Decizia de casare (nr. 2464 din 10 noiembrie 2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) care a sancţionat tocmai faptul că la rejudecarea anterioară (potrivit Deciziei nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj) a fost nesocotit ceea ce se statuase cu caracter obligatoriu printr-o altă decizie a instanţei de apel, respectiv cea care stabilise asupra cadrului judecăţii (Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă).

Astfel, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de recurs a stabilit că trebuie avut în vedere, în dezlegarea raportului juridic litigios, ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat din parcurgerea etapelor procesuale anterioare - respectiv, că acţiunea dedusă judecăţii, întemeiată pe Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate fi analizată ca o acţiune în revendicare de drept comun întrucât nu aceasta este semnificaţia sintagmei cuprinse în art. 3 alin. (1) din actul normativ special.

Dimpotrivă, s-a arătat că în acord cu dezlegările deciziei Curţii de apel din primul ciclu procesual, trebuie verificate cerinţele legii speciale pentru a se putea concluziona asupra temeiniciei unei astfel de cereri în retrocedare, respectiv dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul.

Or, reţinând corect limitele rejudecării, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a realizat această analiză, concluzionând, pe baza probelor administrate, că numărul credincioşilor ortodocşi este covârşitor mai mare raportat la cel al greco-catolicilor şi că, în acest context, acţiunea în revendicare este nefondată, locuitorii ortodocşi exprimându-şi voinţa de a păstra lăcaşul de cult în folosinţa lor.

S-a făcut în felul acesta o aplicare corectă a normei speciale (art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990) la situaţia de fapt rezultată din probe.

- Este, de asemenea, nefondată critica potrivit căreia decizia din apel ar fi nelegală întrucât încalcă dispoziţiile art. 14 rap. la art. 9 din Convenţia europeană.

În ce priveşte libertatea religioasă, protejată de art. 9 din Convenţie, soluţia pronunţată nu vine în coliziune cu această reglementare, câtă vreme, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, este recunoscută statelor o marjă largă de apreciere în reglementarea restituirii imobilelor preluate abuziv, inclusiv a celor cu destinaţie de lăcaş de cult.

În acelaşi timp, protecţia oferită de art. 9 vizează valori fundamentale ale personalităţii umane (gândirea, conştiinţa, religia) care ţin în primul rând de forul interior al persoanei, astfel încât nu se poate susţine că măsura nerestituirii unui imobil ar fi de natură, prin ea însăşi, să afecteze credinţa sau conştiinţa religioasă.

Astfel, se constată că statul, ca organizator al vieţii sociale, este cel îndreptăţit să ia măsuri pentru a asigura construirea lăcaşurilor de cult şi că sub acest aspect, legiuitorul a reglementat ipoteza în care nu se pot restitui în natură lăcaşurile de cult, statuând, prin dispoziţiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990, că „în localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare”.

Tocmai pentru îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului legată de realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi religie, s-a avut în vedere asigurarea condiţiilor pentru manifestarea convingerilor religioase, fără să se aducă o limitare de ordin material a exerciţiului acestor drepturi şi o limitare determinată de numărul credincioşilor (mai mic al celor greco-catolici faţă de cel al ortodocşilor).

În ce priveşte pretinsa discriminare, recurenta susţine, invocând cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, că ar fi fost tratate în mod diferit persoane aflate în situaţii comparabile şi că acestui tratament îi lipseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În realitate, nu este vorba despre o situaţie comparabilă între cele două categorii de credincioşi (ortodocşi şi greco-catolici) care să le justifice în egală măsură folosirea lăcaşului de cult, câtă vreme a rezultat că numărul ortodocşilor este mult mai mare (de 2.269) în raport cu cel al greco-catolicilor (54).

Or, justificarea „obiectivă şi rezonabilă” în adoptarea acestei măsuri este dată tocmai de felul în care au evoluat din punct de vedere istoric cele două culte, de faptul că foştii credincioşii greco-catolici nu şi-au mai manifestat dorinţa de a reveni la cultul de care aparţinuseră înainte de desfiinţare, în anul 1948, după recunoaşterea acestuia în 1990.

În acelaşi timp, invocarea hotărârii din cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor împotriva României nu sprijină criticile recurentei referitoare la nesocotirea art. 14 Convenția Europeană a Dreptului Omului, având în vedere statuările făcute de instanţa europeană cu acea ocazie.

Astfel, împrejurările care au determinat, în cauza respectivă, sancţionarea statului român pentru încălcarea dispoziţiilor referitoare la nediscriminare au fost diferite şi s-au referit la faptul că instanţele naţionale „au interpretat Decretul-Lege nr. 126/1990 în mod contradictoriu, uneori refuzând, alteori acceptând să se pronunţe cu privire la litigii deduse în faţa lor de parohii greco-catolice astfel încât reclamanta a fost tratată în mod diferit în raport cu alte parohii care au avut litigii similare” (parag. 81) şi că „această diferenţă de tratament suferită de reclamantă nu se bazează pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, fără să fie necesar să se pronunţe cu privire la chestiunea de a şti dacă art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este discriminatoriu faţă de cultul greco-catolic” (parag. 82).

În speță însă, nu există o asemenea situație, de refuz al instanțelor să analizeze fondul litigiului dedus judecății, mai ales în contextul în care modificarea legislativă adusă în anul 2004 dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 (prin O.G. nr. 64/2004 introducându-se alin. (2) al art. 3, conform căruia „în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun”) a însemnat tranșarea disputei în legătură cu admisibilitatea unor astfel de acțiuni.

Revenind la criteriul instituit de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, referitor la voinţa majorităţii credincioşilor, se constată că în decizia de casare anterioară s-a reţinut expres că în controlul de constituţionalitate ce a fost exercitat asupra acestui text, instanţa constituţională a constatat că norma criticată respectă principiul conform căruia statul român este un stat de drept, democratic şi social, precum şi pe acela al libertăţii cultelor religioase. Aceasta, întrucât democraţia presupune inclusiv aplicarea principiului majorităţii, consacrat de dispoziţiile menţionate, care instituie un criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

- Este lipsită de pertinenţă şi consecinţe pe planul legalităţii soluţiei, critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 17, art. 44 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 37 din Decretul nr. 177/1948, în sensul că instanța de apel a apreciat asupra modalităţii de preluare a imobilului, având în vedere 75% din credincioşii din prezent şi nu din cei de la data preluării abuzive a lăcaşului de cult şi în condiţiile inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti pe baza căreia să fi avut loc intabularea în C.F.

Astfel, critica este fără suport şi fără corespondent în considerentele deciziei atacate, în contextul în care aceasta reţine că actul preluării a fost unul abuziv, aşa încât o altă analiză a respectării condiţiilor trecerii bunului la stat care să conducă, în viziunea recurentei, la aceeaşi concluzie a nevalabilităţii preluării, este lipsită de utilitate şi de consecinţele juridice pretinse.

S-a constatat însă, în mod corect, că ceea ce paralizează demersul reclamantei vizând retrocedarea lăcaşului de cult este schimbarea intervenită (determinată de împrejurările istorice) la nivelul cultului greco-catolic respectiv, împrejurarea că după trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism, aceştia şi-au însuşit noul cult, nemaidorind să revină la cel vechi şi nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de foşti credincioși greco-catolici.

Ca atare, aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text a cărui neconstituţionalitate sau neconvenţionalitate nu a fost constatată, s-a realizat în mod corect, raportat la împrejurările pricinii, conform cărora majoritatea locuitorilor este ortodoxă, manifestându-şi dorinţa păstrării lăcaşului de cult.

Pentru toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) și (3), recurenta va fi obligată la plata sumei de 2.268,14 lei cheltuieli de judecată diminuate, constând în cheltuieli de transport (431,34 lei), de cazare (336,80 lei) și onorariu de avocat de 1.500 lei (redus de la 6.000 lei). În ce privește reducerea onorariului, aceasta s-a justificat de împrejurarea că problemele de drept cărora partea a trebuit să le dea răspuns în recurs fuseseră rezolvate în etapele procesuale anterioare, corespundeau unei jurisprudențe a instanței supreme, astfel încât sub acest aspect, complexitatea cauzei și în mod corelativ, activitatea avocatului au fost mult diminuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 764/A din 28 martie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata, către intimata-pârâtă a sumei de 2.268,14 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2016.