Property ownership vs. State public domain status: sufficiency of inventory listings to defeat tabular title in revindicatory action

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins excepţia insuficientei timbrări şi excepţia inadmisibilităţii.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor U.M. x Beiuş cu sediul în Beiuş, jud. Bihor, Primăria Municipiului Beiuş cu sediul în Beiuş, jud. Bihor şi Consiliul Local Beiuş cu sediul în Beiuş, jud. Bihor şi în consecinţă s-a respins acţiunea faţă de aceste părţi.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi intervenientul C. şi-n consecinţă:

Au fost obligaţi pârâţii să elibereze în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă imobilul din C.F. Beiuş.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a se abţine pe viitor de la orice acte de contestare în posesie ori folosinţă a imobilului.

Au fost obligaţi pârâţii B., U.M. x Zalău şi intervenientul să plătească suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilul cu nr. top. 253/1 Beiuş reprezentând în natură casă şi curte în intravilan în suprafaţă de 1.630 mp, constituie proprietatea tabulară a reclamantei în baza sentinţei civile nr. 507/2004 pronunţată de Judecătoria Beiuş.

Având în vedere situaţia de carte funciară a imobilului în litigiu, nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. În condiţiile respectivei Ordonanţe se restituie cultelor religioase din România imobilele aflate în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Aşadar, excepţia inadmisibilităţii promovării acţiunii a fost respinsă.

De asemenea, a fost respinsă excepţia insuficientei timbrări întrucât în temeiul Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, acţiunile de revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi de timbru judiciar.

Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Beiuş, respectiv a Consiliului Municipal Beiuş au fost admise pentru considerentul că aceste instituţii nu au exercitat şi nu exercită posesie asupra imobilului în litigiu.

De asemenea, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a pârâtei U.M. x Beiuş pentru considerentul arătat prin adresa din 12 octombrie 2006 emisă de către U.M. x Beiuş şi anume că imobilul în litigiu a trecut din folosinţa şi administrarea U.M. x Beiuş în folosinţa şi administrarea U.M. x Zalău.

În ceea ce priveşte fondul pricinii, instanţa a reţinut că reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei hotărâri judecătoreşti pronunţată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004. În cauză, nu s-a făcut nici o dovadă că trecerea imobilului în domeniul public al statului s-a făcut ca urmare a achitării unor despăgubiri. De altfel, H.G. nr. 2060/2004 s-a abrogat prin H.G. nr. 1705/2006.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a admis în parte acţiunea în sensul obligării pârâţilor B., U.M. x Zalău şi a intervenientului (calitate dobândită în temeiul art. 66 coroborat cu art. 58 C. proc. civ.) Statul Român prin C. să elibereze în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă imobilul cu nr. top. 253/1 din C.F. Beiuş.

Capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a se abţine pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosinţă a imobilului a fost respins întrucât drepturile, pretenţiile ce se cer a fi valorificate pe cale de acţiune în justiţie trebuie să fie actuale.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost obligaţi pârâţii şi intervenientul să achite reclamantei suma de 100 lei onorariu avocat. Sumele achitate de către reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru nu vor cădea în sarcina pârâţilor întrucât, acţiunea fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, reclamanta are posibilitatea de a solicita restituirea acestora, în temeiul Legii nr. 146 /1997, cu titlu de taxă judiciară de timbru nedatorată.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel D. în reprezentarea E. pentru Statul Român şi B. reprezentată prin F. şi asistenţă juridică.

Prin Decizia civilă nr. 215/A din data de 15 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în Dosar nr. x/187/2008, s-au admis ca fondate apelurile civile declarate de apelantul pârât B. reprezentat prin F. şi asistenţă juridică cu sediul în Bucureşti şi de apelantul pârât D. în reprezentarea E. pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. şi intimaţii pârâţi Primăria Municipiului Beiuş şi Consiliul Local al Municipiului Beiuş, împotriva sentinţei civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte în sensul că:

S-a luat act de tranzacţia încheiată la data de 03 octombrie 2011 între A. reprezentată prin preot G. Protopop de Beiuş şi B. prin Direcţia pentru relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş care are următorul cuprins:

„1. A. reprezentată prin preot G. Protopop de Beiuş pe de o parte şi 2. B. prin Direcţia pentru relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică (în noua titulatură) pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş. din interesul soluţionării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub Dosar nr. x/187/2008 - apel, revendicare - cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. văzând interesul comun al celor două părţi pentru menţinerea şi pe viitor a unor raporturi bazate pe respect şi bună vecinătate în condiţiile concrete date de situaţia proprietăţii consemnată în C.F. Beiuş cu privire la imobilul nr. top 253. părţile au hotărât următoarele:

1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo şi schiţa - Planşa 11 Beiuş astfel cum a fost întocmită în prezenţa reprezentanţilor celor două părţi la faţa locului de către expert ing. H..

2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top 253/1 în suprafaţă de 1.630 mp în conformitate cu schiţa ing. H. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv : - parcela nr. top 253/1A = 952 mp, - parcela nr. top 253/1B = 280 mp, - parcela nr. top 253/1C = 398 mp.

3. Reclamanta-intimată A. Oradea în calitate de proprietară tabulară acceptă şi cedează cu deplin drept de proprietate pe seama B. prin direcţia pentru Relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică (în noua titulatură) pentru UM 01483 Zalău şi U.M. x Beiuş - parcela nr. top 253/1C în suprafaţă totală de 398 mp, (în care se include şi suprafaţa de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea B.) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct şi care se va înscrie în C.F. în mod distinct şi definitiv în favoarea titularului construcţiei C2.

4. Pe seama reclamantei intimate A. Oradea, laolaltă şi în indiviziune cu B. - care va avea distinct şi un drept de servitute de trecere - va rămâne şi se va folosi în comun şi se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top 253/1B în suprafaţă de 280 mp.

5. Parcela nr. top 253/1A în suprafaţă de 952 mp dimpreună cu construcţiile numerotate pe schiţă cu C1 = 326 mp şi C3 = 32 mp rămâne şi se recunoaşte ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate şi proprietar de C.F. - A. Oradea, eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie şi folosinţă în starea în care se găseşte în acest moment.

6. Pentru delimitarea parcelei nr. top 253/1B şi 253/1C plus clădirea C2 ce revin B. marcată pe schiţă faţă de parcela nr. top 253/1A şi clădirile notate pe schiţă cu C1 şi C3 proprietatea A, părţile au hotărât de comun acord a se edifica de către B. cu materiale şi forţă de muncă proprie un gard despărţitor cu fundaţie şi materiale adecvate şi care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensaţie cu terenul aferent cedat B..

7. Prezenta tranzacţie s-a încheiat în trei exemplare, din care un exemplar se va prezenta şi depune la Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. x/187/2008 şi câte un exemplar pentru cele două părţi.” pe care o consfinţeşte în întregime şi care împreună cu schiţa de identificare şi dezmembrare a imobilului situat în intravilanul mun. Beiuş, înscris în C.F. Beiuş, nr. top 253/1 în suprafaţă de 1.630 m2 (filele 64-66 dosar instanţă de apel) face parte integrantă din prezenta hotărâre.

S-a respins acţiunea formulată de A. împotriva intervenientului E. Bucureşti prin D. pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.

A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Instanţa, văzând că în cauză a declarat apel şi D. în reprezentarea E. pentru Statul Român a analizat hotărârea primei instanţe şi prin prisma motivelor invocate de acesta.

Astfel, a apreciat ca nefondate criticile formulate de acesta referitor la faptul că imobilul din litigiu se află în domeniul public al statului şi ca urmare, reclamanta nu ar fi putut intra în posesia unui astfel de bun prin nici o cale legală, câtă vreme potrivit înscrierilor de carte funciară proprietara imobilului în litigiu este reclamanta şi nu Statul Român.

Menţionează că prin sentinţa civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş instanţa a admis acţiunea formulată de A împotriva pârâtei SC I. SA, consfiinţindu-se că proprietar tabular asupra imobilului din litigiu este A, restabilindu-se astfel situaţia de carte funciară în favoarea acesteia.

S-a subliniat că titlul în baza căruia s-a reînscris dreptul de proprietate în favoarea reclamantei, şi anume sentinţa civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş nu a fost contestat şi nici invalidat în vreun fel. Mai mult, în baza încheierii de întabulare din 10 mai 2004 înscrisă sub B 5 din C.F. Beiuş s-au realizat lucrările de publicitate imobiliară şi din acest moment dreptul de proprietate al reclamantei este opozabil tuturor, inclusiv Statului Român.

Referitor la inadmisibilitatea prezentei acţiuni, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale, dată fiind situaţia de carte funciară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că reclamanta este proprietara tabulară a acestui imobil. De precizat că pentru a fi întrunite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 (legea specială în materia retrocedării unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România) ar fi fost necesar ca imobilul-obiect al acţiunii, să fie în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din acest act normativ, ceea ce nu este cazul în speţa dată.

Totodată, în mod corect a respins instanţa de fond şi excepţia insuficienţei timbrării avându-se în vedere dispoziţiile Legii 455/2006 potrivit căreia acţiunile în revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru şi de timbru judiciar.

S-a apreciat însă ca fiind întemeiată excepţia potrivit căreia E. în reprezentarea Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepţie invocată chiar în motivele de apel de către D. Bihor. În acest sens, după cum se arată în aceste motive de apel, imobilul din litigiu era cuprins în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, întocmit de B. şi aprobat prin H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor din domeniul public al statului, anexa 4.

Art. 5 pct. d din Legea nr. 346/2006 prevede că una din atribuţiile B. este „apărarea drepturilor şi intereselor legitime proprii în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, prin structuri proprii”. Astfel, instituţia care poate reprezenta statul în cazul litigiului de faţă este evident B. şi nu E.

În consecinţă, s-a apreciat că B. în posesia căruia se afla imobilul din prezenta cauză, avea calitatea şi căderea de a tranzacţiona cu reclamanta în vederea stingerii amiabile a acestui litigiu.

Deoarece, în cauză, în şedinţa publică din 11 octombrie 2011 a fost depusă în original, în scris, tranzacţia semnată de părţi şi constatându-se că aceasta îndeplineşte condiţiile de validitate de drept comun în materie de convenţii, instanţa de apel în baza art. 271-273 C. proc. civ. a consfinţit învoiala părţilor conform tranzacţiei care va face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Totodată, pentru motivele arătate anterior, a admis şi apelul declarat de D. Bihor în reprezentarea E. pentru Statul Român şi a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva intervenientului E. prin D. pentru lipsă de calitate pasivă.

S-au menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate ce nu contravin prezentei decizii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin E., reprezentat de D., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 7565 din data de 12 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin E., reprezentat de D. împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, pe care a casat-o.

S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele considerente:

În primul rând s-a observat că, deşi intimata - reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului prin întâmpinarea formulată în cauză, nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază această excepţie, astfel că recursul declarat în cauză era admisibil.

Cât priveşte cererea de completare a motivelor de recurs, s-a constatat că aceasta a fost depusă prin registratură la Curtea de Apel Oradea la data de 28 decembrie 2011, conform vizei aplicate( fila 6 dosar recurs).

In acest sens, susţinerile recurentului că cererea de completare a motivelor de recurs a fost depusă prin poştă la data de 22 decembrie 2011 erau neîntemeiate, deoarece la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, respectiv plicul de expediere prin poştă, ci doar viza registraturii curţii de apel iar, pe de altă parte, din adresa din 05 decembrie 2012 a Oficiul Județean Public Bihor, Oficiul Oradea 10, aflată la fila 56 dosar recurs, nu rezultă că recomandata depusă la poştă de D. Bihor la data de 22 decembrie 2011 viza acest dosar.

Prin urmare, s-a constatat că cererea de completare a motivelor de recurs nu a fost depusă în termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei din apel şi, cum prin aceasta nu s-au invocat motive de ordine publică, sancţiunea aplicată a fost aceea a neanalizării sale de către instanţa de recurs.

Cu privire la recursul declarat în cauză de Statul Român, prin E., reprezentat de D., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi asupra motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat cu ocazia dezbaterilor, s-a constatat următoarele:

Criticile invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu se circumscriu ipotezei reglementate de acest text de lege - când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În acest sens, s-a constatat că susţinerile privind încălcarea şi aplicarea greşită a legii, încălcarea principiului disponibilităţii şi a principiului dreptului la apărare în ceea ce îl priveşte pe recurent, prin validarea tranzacţiei de către instanţă, nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci vizează tot ipotezele reglementate la pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate din această perspectivă.

Astfel, sediul materiei în ceea ce priveşte tranzacţia se regăseşte la art. 1704 şi urm. C. civ., iar în ceea ce priveşte hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor, reglementarea legală a acestora este dată la art. 271 - 273 C. proc. civ.

Potrivit textelor de lege indicate, s-a constatat că tranzacţia este un contract judiciar care trebuie să fie încheiată între toate părţile din proces pentru a se pune capăt litigiului existent între acestea.

Or, în speţă, tranzacţia a fost încheiată numai de două dintre părţile implicate în proces, respectiv între reclamanta A. şi pârâtul B., în timp ce recurentul contestă valabilitatea tranzacţiei, arătând că B. nu putea să dispună de imobilul ce face obiectul litigiului şi al tranzacţiei, câtă vreme acesta are numai dispoziţia materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare.

Din această perspectivă, s-a constatat că, într-adevăr, primind învoiala părţilor, instanţa avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor de valabilitate a „convenţiei", precum şi legalitatea înţelegerii dintre părţi, pentru ca prin încheierea tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Însă, în cauză, instanţa de apel nu s-a preocupat să verifice aceste aspecte, în sensul că trebuia să stabilească în prealabil care este regimul juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacţie şi cine are drept de dispoziţie asupra imobilului în litigiu, iar acest ultim aspect trebuia să fie clarificat şi prin prisma verificării calităţii procesuale a statului.

De asemenea, pentru ca instanţa să poată lua act de tranzacţie, câtă vreme aceasta priveşte şi edificarea unui gard despărţitor cu fundaţie, aşa cum rezultă din conţinutul său, ceea ce presupune şi modificarea proprietăţii tranzacţionate, era necesară obţinerea în prealabil a autorizaţiei administrative, potrivit Legii nr. 50/1991, modificată.

În măsura în care, în urma analizării aspectelor arătate mai sus, instanţa va constata că nu va putea lua act de tranzacţie, va proceda la soluţionarea apelurilor cu care a fost învestită.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, instanţa, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a se administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse şi a se analiza toate mijloacele de apărare invocate de părţi.

Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Statul Român prin E., reprezentat de D. şi de B. Bucureşti, urmare a Deciziei nr. 7565 din 12 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a casat Decizia civilă nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 iunie 2013, a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanţii pârâţii Statul Român, prin E., reprezentat de D. şi respectiv de B. reprezentat prin F. şi asistenţă juridică pentru U.M. x Zalău, judeţul Sălaj şi U.M. x Beiuş, judeţul Bihor, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. şi intimaţii pârâţi Primăria Municipiului Beiuş şi Consiliul Local al Municipiului Beiuş, împotriva sentinţei civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte în sensul că:

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva Statul Român, prin E. reprezentat de D. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A luat act de tranzacţia încheiată la data de 03 octombrie 2011 între reclamanta A. prin preot x de Beiuş şi B. prin F. şi asistenţă juridică pentru U.M. x Zalău, pe care o consfinţeşte în întregime şi care are următorul conţinut:

„1. A. reprezentată prin preot x de Beiuş pe de o parte şi 2. B. prin Direcţia pentru relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică (în noua titulatură) pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş din interesul soluţionării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub Dosar nr. x/187/2008 - apel, revendicare - cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. văzând interesul comun al celor două părţi pentru menţinerea şi pe viitor a unor raporturi bazate pe respect şi bună vecinătate în condiţiile concrete date de situaţia proprietăţii consemnată în C.F. x. Beiuş cu privire la imobilul nr. top 253. părţile au hotărât următoarele :

1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo şi schiţa - Planşa 11 Beiuş astfel cum a fost întocmită în prezenţa reprezentanţilor celor două părţi la faţa locului de către expert ing. H..

2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top 253/1 în suprafaţă de 1.630 mp în conformitate cu schiţa ing. H. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv : - parcela nr. top 253/1A = 952 mp, - parcela nr. top 253/1B = 280 mp, - parcela nr. top 253/1C = 398 mp.

3. Reclamanta-intimată A. Oradea în calitate de proprietară tabulară acceptă şi cedează cu deplin drept de proprietate pe seama B. prin direcţia pentru Relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică (în noua titulatură) pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş - parcela nr. top 253/1C în suprafaţă totală de 398 mp, (în care se include şi suprafaţa de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea B.) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct şi care se va înscrie în CF în mod distinct şi definitiv în favoarea titularului construcţiei C2.

4. Pe seama reclamantei intimate A. Oradea, laolaltă şi în indiviziune cu B. - care va avea distinct şi un drept de servitute de trecere - va rămâne şi se va folosi în comun şi se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top 253/1B în suprafaţă de 280 mp.

5. Parcela nr. top 253/1A în suprafaţă de 952 mp dimpreună cu construcţiile numerotate pe schiţă cu C1 = 326 mp şi C3 = 32 mp rămâne şi se recunoaşte ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate şi proprietar de C.F. - A. Oradea, eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie şi folosinţă în starea în care se găseşte în acest moment.

6. Pentru delimitarea parcelei nr. top 253/1B şi 253/1C plus clădirea C2 ce revin B. marcată pe schiţă faţă de parcela nr. top 253/1A şi clădirile notate pe schiţă cu C1 şi C3 proprietatea A, părţile au hotărât de comun acord a se edifica de către B. cu materiale şi forţă de muncă proprie un gard despărţitor cu fundaţie şi materiale adecvate şi care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensaţie cu terenul aferent cedat B.”

Împotriva Deciziei nr. 40/2013/A din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Statul Român prin E.

Prin decizia civilă nr. 1166 din 8 aprilie 2014 Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii recursului.

A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin E. reprezentat de D. împotriva Deciziei civile nr. 40/A din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea şi a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:

În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a fost analizată cu precădere excepţia dirimantă de procedură, a tardivităţii recursului.

Examinând actele dosarului s-a constatat că recursul pârâtului E. a fost declarat în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Decizia nr. 40 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea i-a fost comunicată Statului Român prin E., conform dovezii existente la fila 23 din dosarul Curţii de Apel Oradea.

Pe verso-ul procesului verbal de înmânare a deciziei ştampilele aplicate de Poştă poartă datele 12 şi respectiv 17 iulie, Oficiul din Oradea şi 15 iulie, Oficiul din Bucureşti şi este menţionat numărul de recomandată şi anume 106337.

Decizia nr. 40/2013 a Curţii de Apel Oradea a fost comunicată şi D. Bihor, în Oradea, care, cu scrisoarea recomandată, a predat Oficiului poştal Oradea 10 o scrisoare cu destinaţia Curtea de Apel Oradea.

Această situaţie este confirmată de CN. L. SA Oradea prin scrisoarea din 19 februarie 2014 adresată J. Bihor (fila 39 în dosarul de recurs).

Documentele poştale sunt depuse la dosarul de recurs la filele 36-39.

S-a reţinut că în cauză s-a făcut dovada că Decizia nr. 40/2013 a fost comunicată reprezentantului E. în proces, K. Oradea, şi înregistrată la E. (fila 36).

Pe dovada de comunicare care poartă ştampila poştei Bucureşti, 15 iulie 2013, se află aplicată şi ştampila de înregistrare a documentului la registratura generală a E. la nr. 103551 din 15 iulie 2013.

Din recipisa Oficiului poştal din Oradea (fila 37) rezultă că J. Bihor a trimis o scrisoare recomandată, Curţii de Apel Oradea, la 30 iulie 2013, pentru care a plătit 7,50 lei.

Din scrisoarea din 28 martie 2014 (fila 70 în dosar), prin care CN L. SA îi răspunde E. referitor la actul de procedură expediat de Curtea de Apel Oradea rezultă următoarele:

Actul în discuţie (citaţia de comunicare a Deciziei nr. 40/2013) a fost prezentat la Oficiul Poştal Oradea la 12 iulie 2013, (evidenţiat prin aplicarea ştampilei).

Documentul a fost redistribuit, la 15 iulie 2013 (către destinatar), pe trimitere fiind aplicată ştampila de zi la rubrica data de sosire. în aceeaşi zi, 15 iulie 2013, actul a fost predat unităţii destinatare, la registratură.

La adresa Poştei s-a anexat Lista de distribuire a trimiterilor recomandate din data de 15 iulie 2013 (fila 71) din care rezultă că la pct. 11 şi 12 din listă a fost primit/predat un document - acest număr fiind prezent pe dovada de comunicare a Deciziei nr. 40/2013).

Ca urmare, în raport de data de comunicare a deciziei către E. în maniera sus amintită, la 15 iulie 2013, depunerea recursului la poştă, la 30 iulie 2013, s-a făcut înăuntrul termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, termen care s-a împlinit la 31 iulie 2013, într-o zi de miercuri (termen calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.).

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, s-a constatat, în raport de actele şi lucrările dosarului, că decizia atacată este nelegală, reţinându-se următoarele considerente:

Potrivit îndrumărilor, date de instanţa de recurs, într-un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 7565/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere avea îndatorirea de a verifica convenţia intitulată tranzacţie, prin care părţile au înţeles să stingă litigiul dintre ele.

S-a reţinut că analiza implica, în mod inevitabil, verificarea dreptului pârâtului B., a cărui calitate de administrator este necontestată - de a încheia tranzacţie care presupune, prin natura acestei operaţiuni, dreptul de dispoziţie asupra unor bunuri. Această analiză, din perspectiva semnalată, nu se regăseşte, după rejudecarea cauzei, în considerentele deciziei instanţei de apel.

Instanţa de apel a examinat tranzacţia exclusiv din perspectiva părţilor - reclamanta şi B., care au rămas în proces, prin raportare la măsura admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E..

Nu s-a examinat însă tranzacţia încheiată din perspectiva dispoziţiilor referitoare la calitatea părţilor de a dispune de bunul tranzacţionat.

In cauză pârâtul B. are calitate de administrator al bunului, poziţie susţinută de acesta pe tot parcursul procesului în diferitele sale etape jurisdicţionale - calitate în virtutea căreia s-a opus la admiterea acţiunii reclamantei, invocând calitatea de proprietar a Statului Român şi indicând titularul dreptului de proprietate printr-o cerere depusă la dosar, de constatare a titularului dreptului de proprietate formulată împotriva Statului Român prin E.

Condiţiile de valabilitate ale tranzacţiei încheiate de părţi după intrarea în vigoare a Noului C. civ., se vor aprecia prin raportare la noile reglementări ale acestui act normativ şi care, de altfel, preia regulile consacrate de V.C.C. în art. 1704 şi următori.

S-a mai opinat că potrivit art. 870 N.C.C. apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului iar potrivit art. 868 alin. (2) titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire. N.C.C. reglementează tranzacţia în art. 2267-2278.

Or, în cauză pârâtul, B., nefiind titularul dreptului de proprietate, având numai administrarea bunului, nu are capacitatea de a dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, în calitatea cu care acesta deţine bunul, iar în cauză instanţa nu s-a preocupat de cercetarea condiţiilor cerute pentru o parte în proces de a încheia acte de dispoziţie şi nici de o eventuală situaţie specială în care s-ar afla pârâtul în discuţie care să-i permită a atare operaţie juridică.

Ca urmare, neputându-se consfinţi în termenii prevăzuţi de lege tranzacţia încheiată de o persoană care nu îndeplineşte condiţiile impuse şi în lipsa unei examinări a cauzei sub acest aspect, instanţa de recurs a apreciat că hotărârea este nelegală, pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor mai sus indicate.

S-a observat că verificarea legalităţii tranzacţiei încheiate de părţi pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva existenţei părţilor în proces şi nu din perspectiva cerinţelor legale pentru încheierea actului juridic în discuţie şi cu toate acestea, instanţa nu a lămurit unele inadvertenţe importante, strecurate, din lipsă de cercetare, în decizie. Deşi B. formulează o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate şi, pentru acest motiv, este introdus în cauză E., regimul juridic al bunurilor tranzacţionate, pentru stingerea litigiului nu este lămurit.

Instanţa de recurs a reţinut că se confirmă prin puterea şi efectele unui act jurisdicţional, în acest mod, o situaţie neobişnuită : împotriva pârâtului, titular al dreptului, introdus în cauză pentru această calitate, este respinsă acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale pasive, deşi nu i se contestă dreptul de proprietate asupra bunului, dar se consfinţeşte o înţelegere de stingere a litigiului, la care participă pârâtul care şi-a declinat calitatea de titular al bunului.

Ca urmare, s-a constatat că în cauză se impune în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, împrejurările de fapt sub aspectele semnalate, nefiind pe deplin stabilite pentru ca în cauză competenţa de pronunţare asupra fondului pricinii să revină Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 314 C. proc. civ.

In acest sens instanţa de apel va examina şi celelalte critici formulate în recurs, incidente problemei principale ridicate în cauză - legalitatea stingerii litigiului dintre părţi din perspectiva condiţiilor legale impuse pentru întocmirea unui asemenea act.

Cât priveşte critica referitoare la neverificarea de către Curtea de Apel a existenţei unei autorizaţii administrative, prevăzute de Legea nr. 50/1991, pentru ridicarea unui gard despărţitor, s-au reţinut următoarele considerente:

Critica nu poate fi privită de sine stătător ci numai integrată în cadrul criticilor referitoare la verificarea termenilor în care a fost încheiată tranzacţia (cum a şi fost invocată prin cererea de recurs), pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute de lege pentru stingerea litigiului dintre părţi, analiza instanţei urmând a se face atât din perspectiva participanţilor la proces, în măsură să dispună asupra celor negociate cât şi din perspectiva naturii obligaţiilor asumate şi a modalităţii de asumare a acestora, în limitele cerinţelor legale.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii instituie regula potrivit căreia executarea unor asemenea lucrări „este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel." Legea se ocupă în detaliu de procedura de urmat pentru obţinerea unui asemenea document, inclusiv de valabilitatea, prelungirea şi, după caz, modificarea lui.

Aducerea la îndeplinire a obligaţiilor inserate într-o tranzacţie, fiind o problemă de executare, de regulă ulterioară emiterii hotărârii de expedient, cenzura pe care o poate face instanţa la acest moment este verificarea ca angajamentele stabilite în sarcina părţilor să poată fi aduse la îndeplinire în termenii şi condiţiile legii. Pentru cazul dedus judecăţii, cenzura ţine de termenii în care textul a fost redactat. Instanţa este ţinută, ca în cadrul cenzurii pe care o face tranzacţiei, să verifice dacă pentru o obligaţie de ridicarea unei construcţii a fost emisă o asemenea autorizaţie, numai în ipoteza în care părţile au prevăzut în cuprinsul înţelegerii că obligaţia a fost deja îndeplinită. Această din urmă situaţie nu s-a identificat în cauză, nefiind identificată, potrivit celor anterior arătate, nici subiectul unei asemenea obligaţii, din perspectiva calităţii procesuale.

Instanţa de recurs a apreciat că, celelalte probleme puse în discuţie în recursul formulat de pârât împotriva Deciziei nr. 40/2013 a Curţii de Apel Oradea vor fi examinate în măsura incidenţei lor în raport de modul de rezolvare a cauzei.

A fost respinsă ca neîntemeiată critica referitoare la greşita respingere a excepţiei netimbrării acţiunii.

S-a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile in justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condiţiile legii a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revendicare care privesc construcţiile şi terenurile aferente sau terenurile libere situate în intravilanul localităţilor precum şi cele pentru constatarea existenţei drepturilor de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi de timbru judiciar.

Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Statul Român prin E., reprezentat de D. şi de B. Bucureşti, instanţa de apel, prin Decizia civilă nr. 276/A/2015 a Curţii de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile civile declarate de Apelanţii pârâţii Statul Român, prin E., reprezentat de D. Cluj Napoca prin J. Bihor Oradea şi de B. Bucureşti reprezentat prin F. şi asistenţă juridică cu sediul în Bucureşti, sector 5, pentru U.M. x Zalău, judeţul Sălaj şi U.M. x Beiuş, judeţul Bihor, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. şi intimaţii pârâţi Primăria Municipiului Beiuş şi Consiliul Local Al Municipiului Beiuş, împotriva sentinţei civile nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor B. şi intervenientul Statul Român, prin E. reprezentat de D. Cluj Napoca prin J. Bihor Oradea, sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a E., ca reprezentant al Statului Român.

S-a respins cererea intimatei reclamante privind pronunţarea unei hotărâri de consfinţire a tranzacţiei încheiate la data de 3 octombrie 2011 între A. şi B.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Rejudecând cauza, prin examinarea sentinţei apelate prin prisma motivelor de apel şi cu respectarea îndrumarului deciziei de casare, instanţa de apel a constatat următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de apelantul B. este nefondată, nefiind în prezenţa vreunui concurs dintre legea specială şi legea generală pentru ca în speţă să-şi găsească incidenţa dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost tranşată problema concursului dintre legea specială şi legea generală în sensul rezolvării acestuia, conform principiului speciali generalib dolari SUA erogant, în favoarea legii speciale. Astfel, este de observat că obiectul acţiunii dedusă judecăţii nu îl constituie retrocedarea imobilului în litigiu, în condiţiile dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, ci o acţiune în revendicare în sprijinul căreia titulara acesteia invocă calitatea sa de proprietar înscris în cartea funciară, nefiind uzitată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Se poate conchide aşadar că rezolvarea dată de instanţa de fond excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii este legală, urmând ca dispoziţia tribunalului privind respingerea acestei excepţii să fie păstrată.

Critica referitoare la greşita respingere a excepţiei netimbrării acţiunii a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 1166 din 8 aprilie 2914 în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată, făcându-se trimitere la prevederile art. 1 din Legea nr. 455/2006 precum şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, lit. p) şi lit. n), prin urmare, nu se mai impune a fi supusă vreunei analize, urmând a fi păstrată dispoziţia tribunalului privind respingerea excepţiei insuficientei timbrări.

Excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de E. în cursul judecării cauzei în primă instanţă, reiterată ulterior în apel, susţinută mai apoi de către intimata reclamantă, a fost respinsă, în considerarea motivelor ce succed.

Această parte a fost arătată ca fiind titularul dreptului de către pârâtul iniţial, B., pârât ce este titular al unui drept de administrare, atribuit în baza Deciziei nr. 190 din 16 septembrie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, prin urmare, este neîndoios că, în cadrul judecării unei acţiuni reale - cum este cea de faţă în care reclamanta pretinde un drept real asupra bunului revendicat - cel arătat de pârâtul în a cărui posesie se află bunul ca fiind titularul dreptului de proprietate, introdus în proces în condiţiile dispoziţiilor art. 64-66 C. proc. civ., are calitate procesuală pasivă.

Este adevărat că acesta din urmă a avut o poziţie oscilantă, invocând iniţialmente excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive, pe motiv că pârâtului B. i-ar reveni calitatea procesuală pasivă, pentru ca mai apoi să renunţe a o susţine, poziţia de renunţare nefiind interzisă de vreun text de lege.

Cu toate acestea, instanţa a avut a se pronunţa asupra respectivei excepţii, deoarece a fost susţinută de către intimata reclamantă, inclusiv în şedinţa publică din 19 martie 2015.

Sub aspect procesual, este de relevat că Statul Român, reprezentat prin E. a fost indicat ca fiind titularul dreptului, calitate în care a fost chemat în judecată de pârâtul B. prin cererea depusă în dosarul Judecătoriei Beiuş la termenul de judecată din 19 martie 2008, iar ulterior, prin actul intitulat „completare de acţiune” înregistrat la Judecătoria Beiuş în ziua de 25 aprilie 2008, reclamanta a solicitat introducerea şi citarea în cauză a E.

La data la care a fost formulată cererea de arătare a titularului dreptului, erau în vigoare prevederile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, conform cărora titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate potrivit C. proc. civ., în astfel de litigii Statul fiind reprezentat de E., prin urmare, din perspectiva dispoziţiilor enunţate este evident că excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a E. apare ca fiind nefondată.

Referitor la cererea intimatei privind pronunţarea unei hotărâri de consfinţire a tranzacţiei încheiate de reclamantă cu pârâtul B. la data de 3 octombrie 2011, este de reţinut că instanţa are a verifica legalitatea acesteia din perspectiva cerinţelor legale pentru încheierea actului juridic în discuţie. Astfel, în legătură cu capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacţie, art. 1706 alin. (1) C. civ. prevede că este necesar a părţile să aibă dreptul de a dispune de obiectul cuprins în ea. Or, în speţă, semnatarul tranzacţiei este B. care nu este titularul dreptului de proprietate, acesta având doar administrarea bunului, prin urmare, este evident că o atare calitate nu-i conferea dreptul de a dispune de bunul din litigiu, prin încheierea unui act de dispoziţie, pe cale de consecinţă concluzia ce se desprinde este aceea că tranzacţia aflată în discuţie nu întruneşte condiţiile de validitate prescrise de art. 1706 alin. (1) C. civ., ca atare instanţa nu poate lua act de tranzacţie, prin pronunţarea unei hotărâri de expedient. În atare situaţie, devine superfluă analizarea susţinerii reclamantei privitoare la împrejurarea că reprezentantul B. a acţionat fără un mandat sau împuternicire expresă pentru renunţarea la beneficiul tranzacţiei, după cum nu mai prezintă relevanţă nici aspectul reliefat în cadrul actului din 3 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuş în sensul că pentru gardul construit pentru delimitarea nr. top.253/1A şi 253/1B - construcție metalică provizorie, demontabilă, nu este necesară eliberarea unei autorizaţii de construire, câtă vreme edificarea gardului despărţitor pentru delimitarea parcelelor reprezenta una dintre clauzele actului de tranzacţie, act care în considerarea motivelor ce preced, nu poate fi consfinţită de instanţă în condiţiile dispoziţiilor art. 272-273 C. proc. civ.

Cât priveşte fondul pricinii, trebuie a se reţine că, în speţă, titularul acţiunii în revendicare dedusă judecăţii a cerut obligarea pârâţilor la eliberarea în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă a imobilului cu nr. top.253/1 reprezentând în natură o casă, curte în intravilan, cu suprafaţa de 1630 m.p. concomitent cu obligarea lor de a se abţine pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosinţă a imobilului revendicat.

Acţiunea în revendicare se prezintă ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

În speţă este de netăgăduit calitatea reclamantei de titulară a dreptului de proprietate, dreptul acesteia fiind intabulat în C.F. Beiuş sub B.5, întabulare efectuată la data de 10 mai 2004, în baza sentinţei civile nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş, prin care s-a anulat încheierea de întabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top.253/1 şi a inscripţiei de sub B.1, fiind restabilită situaţia anterioară de C.F., conform C.F. nr. 1 în favoarea A., în întregime.

În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate, reclamantei nu-i poate fi tăgăduită calitatea procesuală activă în exercitarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, însă în speţă această acţiune a fost paralizată de Statul Român prin E., acesta opunând reclamantei propriul titlu asupra bunului revendicat.

Atât pârâtul B. cât şi E. în reprezentarea Statului Român au învederat instanţei încă în cursul derulării procesului în primă instanţă că imobilul din litigiu face parte din domeniul public înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, regăsit în anexa nr. 4. Într-adevăr imobilul revendicat apare înscris în anexa nr. 4 a sus-menţionatei hotărâri sub denumirea 2511 şi sub nr. E., cu următoarele date tehnice: Cod clasificaţie 8.29.09, reprezentând construcţii şi teren, situate în localitatea Beiuş, cu o valoare de 642.886 lei, anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190/1969, făcându-se totodată menţiunea că Hotărârea de Guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 6 noiembrie 2000, şi că ordonatorul principal şi administratorul imobilului este B.. Ulterior, prin Hotărârea nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului prevăzut în anexele nr. 1-46.

În contextul sus-arătat trebuie a fi reliefat efectul de opozabilitate faţă de terţi a dreptului Statului fără înscrierea în cartea funciară având în vedere prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în versiunea în vigoare la data la care prin hotărâre de guvern imobilul apare inclus în inventarul bunurilor din domeniul public al Statului.

Pe de altă parte, din perspectiva prevederilor art. 37 alin. (1) - din Legea nr. 7/1996 - în forma în vigoare la data declanşării litigiului de faţă - conform cărora hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă, trebuie a se reţine că hotărârea judecătorească în baza căreia a fost efectuată în cartea funciară înscrierea de sub B.5, nu a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul Român prin E., în acel proces compărând în calitate de pârât SC I. SA - prin Direcţia De Telecomunicaţii Bihor. Prin urmare, nu-i este opozabilă Statului, negăsindu-şi incidenţa textul alin. (2) al articolului precedent care conferă caracter de opozabilitate unei astfel de hotărâri de rectificare, faţă de terţele persoane ce au dobândit dreptul după înscriere, însă numai dacă acţiunea fusese înscrisă în cartea funciară, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nu în ultimul rând, cât priveşte înscrisurile de care s-a prevalat intimata reclamantă în actuală fază procesuală, s-a reţinut că analizarea conţinutului acestora nu este de natură a conduce la o concluzie diferită de cea exprimată anterior. Astfel, prin actul intitulat „Protocol” încheiat la data de 25 iulie 1991 se atestă predarea de către U.M. x Beiuş a imobilului situat în Beiuş, în favoarea A. Apoi, prin actul din 3 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuş se atestă faptul că intimata reclamantă figurează în baza de date fiscale a acesteia cu mai multe bunuri impozabile, între care este specificat şi imobilul litigios, cu o valoare contabilă de 3.723,31 lei. Niciunul dintre aceste acte nu este însă de natură a schimba datele problemei, problema de drept în speţă rezidând în faptul că acţiunea în revendicare a reclamantei, - al cărei demers judiciar a fost iniţiat în calitate de proprietar tabular -, a fost paralizată de un alt titular al dreptului de proprietate vizând acelaşi imobil, ce a opus reclamantei un titlu nedesfiinţat până în prezent.

Dată fiind situaţia expusă, având în vedere şi caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică conferit prin art. 136 alin. (4) din Constituţia României,republicată, concluzia ce se desprinde este aceea că ambele apeluri apar ca fiind fondate, soluţia de admitere în parte a acţiunii în revendicare fiind eronată, impunându-se pe cale de consecinţă pronunţarea în apel a unei hotărâri de schimbare în parte a sentinţei apelate.

Faţă de ansamblul considerentelor ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea sub aspectul tuturor capetelor de cerere, celelalte dispoziţii ale sentinţei urmând a fi păstrate. S-a respins totodată cererea intimatei reclamante privind pronunţarea unei hotărâri de expedient şi excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a E. în calitate de reprezentant al Statului Român.

S-a constatat totodată că părţile apelante nu au solicitat cheltuieli de judecată în actuala etapă procesuală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs A.

Prin Decizia nr. 2303 din 22 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/187/2008 s-a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 276/A din 9 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

A fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele considerente:

Având în vedere limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul recurs declarat în cauză, Înalta Curte constată că premisele analizei pe care o poate efectua sunt următoarele:

Acțiunea promovată în cauză este o acțiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr. top.253/1 înscris în C.F. Beiuş și care este îndreptată împotriva UM x Zalău, B. și intervenientului Statul Român, prin E.

Dezlegările date de instanță asupra capătului doi de cerere și asupra excepțiilor formulate în cauză nu au făcut obiect de critică în recurs și, de aceea, ele intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate.

Este, de asemenea, necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. 253/1 din C.F. Beiuş, dreptul acesteia fiind intabulat în baza sentinţei civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuş, prin care s-a anulat încheierea de intabulare din 1949 cu privire la nr. top. 253/1 şi a inscripţiei de sub B.1 și s-a restabilit situaţia anterioară de carte funciară în favoarea A.

Fără a nega existența titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a considerat că acesta are o putere inferioară celui opus de Statul Român prin E.. În opinia instanței de apel, imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului, iar acest lucru rezultă din faptul că bunul apare înscris în anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, „anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, făcându-se totodată menţiunea că hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 06 octombrie 2000”.

Înalta Curte a apreciat că niciunul dintre actele juridice menționate nu poate face dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului.

Domeniul public este format din bunurile care sunt de uz sau interes public prin natura lor și din cele pe care legea le declară ca aparținând domeniului public.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998: „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege.”

Instanța de apel a considerat că bunul în litigiu ar aparține domeniului public al statului printr-o declarație a legii, menționând în acest sens H.G. nr. 1705/2006, H.G. nr. 1045/2000 și Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor.

Însă, ambele hotărâri de guvern menționate (H.G. nr. 1045/2000 a fost, de altfel, abrogată prin H.G. nr. 1326/2001) au fost adoptate pentru „aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului”, menționate în anexele pe care aceste hotărâri le cuprind.

Or, nu se poate susține că inventarierea unor bunuri este echivalentă cu declararea acelor bunuri ca aparținând domeniului public al statului. Trecerea unui bun în domeniul public al statului printr-o declarație a legii trebuie să rezulte în mod neechivoc din conținutul respectivei legi și să fie un act premergător, distinct aceluia de inventariere.

Această concluzie are în vedere și faptul că domeniul public al statului, astfel cum acesta este conturat prin art. 5 din Legea nr. 18/1991, Constituția din 1991 și Legea nr. 213/1998, apare ca un domeniu de excepție ce poate cuprinde numai bunuri limitativ prevăzute de lege sau care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz ori interes public.

Cu atât mai puțin Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor nu poate fi interpretată ca un act normativ prin care bunul în litigiu este declarat ca făcând parte din proprietatea publică a statului, cât timp, așa cum rezultă din conținutul său, această decizie nu a făcut decât să transmită dreptul de administrare operativă a imobilului de la Comitetului Executiv al Consiliului Popular al orașului Bihor la Ministerul Forțelor Armate.

Însă, instanța de apel nu a lămurit cauza sub aspectul celeilalte ipoteze în care imobilul în litigiu ar putea aparține domeniului public al statului și anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public și a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege.

În acest sens, situația de fapt în cauză nu a fost pe deplin stabilită, în sensul că nu s-au administrat probe care să stabilească modul de dobândire al bunului de către stat și destinația sa actuală, măsura în care natura bunului ori destinația sa îl transformă într-un bun de uz sau de interes public.

În măsura în care titlul de proprietate al statului este probat, apartenența imobilului la domeniul public al statului este dovedită în condițiile menționate se poate determina regimul juridic al bunului în litigiu și se pot compara titlurile ce se opun în cauză.

Prin urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin Decizia nr. 490/2016/A din 25 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâţi Statul Român prin E. Bucureşti prin D. Cluj-Napoca prin J. Bihor-Oradea şi de B. Bucureşti pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş, în contradictoriu cu intimaţii A. - Oradea, Primăria Municipiului Beiuş - şi Consiliul Local Beiuş împotriva sentinţei civile nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la aspectele invocate de apelanţii - pârâţi Statul Român prin E. şi B., privind inadmisibilitatea acţiunii formulate de reclamantă, s-a constatat că această excepţie a fost înlăturată ca nefondată prin Decizia civilă nr. 276/A/2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, decizie prin care a fost menţinută sentinţa pronunţată de prima instanţă sub acest aspect, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare a reţinut, având în vedere limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul recurs declarat în cauză, că acţiunea promovată în cauză este o acţiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr. top. 253/1 înscris în C.F. Beiuş şi care este îndreptată împotriva U.M. x Zalău, B. şi intervenientului Statul Român prin E.

Prin urmare, se reţine că aspectele legate de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, au fost tranşate în mod irevocabil prin decizia de casare, Decizia civilă nr. 276/A/2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea nefiind recurată sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei de inadmisibilitate, sens în care susţinerile apelanţilor - pârâţi, cu referire la incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 şi pe cale de consecinţă a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de reclamantă, prin raportare şi la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost tranşată problema concursului dintre legea specială şi legea generală în sensul rezolvării acestuia în favoarea legii speciale, nu mai pot fi primite în actuala etapă procesuală, raportat la limitele investirii instanţei de rejudecare, dezlegările date sub acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.

De asemenea, în considerentele deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că dezlegările date de instanţa de apel asupra capătului doi de cerere şi asupra excepţiilor formulate în cauză nu au făcut obiect de critică în recurs şi, de aceea, ele intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate, astfel că o analiză a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin E., respectiv a calităţii procesuale pasive a E. ca reprezentant al Statului Român, nu mai poate fi efectuată în prezenta etapă procesuală.

S-a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 276/A din 9 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost respinsă excepţia invocată de E. în cursul judecării cauzei în primă instanţă, reiterată ulterior în apel, susţinută mai apoi de către intimata - reclamantă, privind lipsa calităţii procesuale pasive a E. ca reprezentant al Statului Român, astfel că, raportat la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinse în decizia de casare, anterior menţionate, aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin E. au intrat în puterea lucrului judecat, o analiză sub acest aspect nemaifiind posibilă, după cum şi aspectele legate de valabilitatea tranzacţiei încheiată între reclamantă şi B. exced prezentului cadru procesual, fiind tranşate în mod irevocabil.

Tot astfel, prin decizia de casare, s-a statuat în mod irevocabil că actele juridice indicate în sensul că bunul în litigiu face parte din domeniul public al statului, respectiv H.G. nr. 1705/2006, Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bihor, hotărârea de guvern de validare H.G. nr. 1045/2000 din data de 6 octombrie 2000 nu pot face dovada apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public al statului, reţinându-se în acest sens că ambele hotărâri de guvern au fost adoptate pentru „aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului”, neputându-se susţine că inventarierea unor bunuri este echivalentă cu declararea acelor bunuri ca aparţinând domeniului public al Statului, trecerea unui bun în domeniul public al statului printr-o declaraţie a legii trebuind să rezulte în mod neechivoc din conţinutul respectivei legi şi să fie un act premergător, distinct aceluia de inventariere şi, cu atât mai puţin, decizia nr. 190/16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, nu poate fi interpretată ca un act normativ prin care bunul în litigiu este declarat ca făcând parte din proprietatea publică a statului, cât timp, aşa cum rezultă din conţinutul său, această decizie nu a făcut decât să transmită dreptul de administrare operativă a imobilului de la Comitetul Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor la Ministerul Forţelor Armate.

În consecinţă, raportat la aceste statuări ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspectele invocate de apelanţii pârâţi privind dovedirea apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public al statului, în baza acestor acte normative, nu vor putea fi primite, fiind tranşate în mod irevocabil prin decizia de casare, în sensul anterior arătat.

În speţă, conform îndrumărilor din cuprinsul deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, se impune lămurirea cauzei sub aspectul celeilalte ipoteze în care imobilul ar putea aparţine domeniului public al statului şi anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public şi a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege, instanţa de casare dând îndrumări în sensul stabilirii modului de dobândire al bunului de către stat şi a destinaţiei sale actuale, măsura în care natura bunului ori destinaţia sa îl transformă într-un bun de uz sau de interes public iar în măsura în care titlul de proprietate al statului este probat, apartenenţa imobilului la domeniul public al statului este dovedită în condiţiile menţionate, se poate determina regimul juridic al bunului în litigiu şi se pot compara titlurile ce se opun în cauză, în cuprinsul considerentelor acestei decizii reţinându-se şi faptul că este necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. 253/1 din C.F. Beiuş, dreptul acesteia fiind intabulat în baza sentinţei civile nr. 507/31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuş, prin care s-a anulat încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. 253/1 şi a inscripţiei de sub B.1 și s-a restabilit situaţia anterioară de carte funciară în favoarea A.

Analizând, în consecinţă, actele şi lucrările dosarului sub aspectul ipotezei indicate în cuprinsul deciziei de casare, în care imobilul în litigiu ar putea aparţine domeniului public al statului şi anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public şi a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege, instanţa a reţinut următoarele:

Conform art. 3 din Legea nr. 213/1998 domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

În rejudecarea cauzei, apelantul Statul Român prin E. a reiterat, în dovedirea apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public, faptul că acest aspect rezultă din cuprinsul adresei din 26 septembrie 2006 emisă de E. şi H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, ori, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest act normativ nu face dovada apartenenţei imobilului la domeniul public al statului, împrejurare faţă de care, din această perspectivă nu se poate reţine ca fiind probat titlul de proprietate publică al Statului Român, în sensul susţinut de acesta.

În ceea ce priveşte modul de dobândire al imobilului în litigiu, apelantul a mai arătat că, acesta a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, în cauză, nefiind depuse alte probe privind modul de dobândire al imobilului de către Statul Român, argumentele apelantului Statul Român prin E. în sensul dobândirii imobilului în litigiu în proprietate publică, axându-se pe actele normative anterior menţionate. Se reţine sub acest aspect că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 358/1948 invocat de apelant:„în urma revenirii comunităţilor locale (parohii), ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista”, iar potrivit art. 2 alin. (1) „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care la va lua în primire imediat”, acest act normativ fiind abrogat prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, iar prin Decretul - Lege nr. 126/1990, Statul Român a recunoscut oficial existenţa Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică).

Cât priveşte destinaţia actuală a imobilului în litigiu, apelantul B., în administrarea căruia se află imobilul în prezent, a precizat, prin notele de şedinţă depuse la dosar, cât şi prin adresa din 17 martie 2016, că destinaţia actuală a imobilului 2511 Beiuş, înscris în C.F. Beiuş, este cea de cămin militar (hotel militar) şi cerc militar (casa armatei), acesta fiind în administrarea directă şi în evidenţa contabilă a U.M. Beiuş, menţionându-se totodată că, din tot imobilul 2511 Beiuş, obiectul litigiului cu A. îl reprezintă pavilionul A, ce are destinaţia de cerc militar (casa armatei), identificat în C.F. Beiuş cu nr. top. 253/1 şi suprafaţa de teren de 1.630 mp, pe care este edificată clădirea menţionată.

Se mai arată în cuprinsul acestei adrese şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Instrucţiunile privind organizarea şi funcţionarea Cercurilor Militare în Armata României, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale din 2005, modificate şi completate prin Ordinul ministrului apărării naţionale din 2006, „cercurile militare sunt instituţii de cultură, educaţie, formare şi reprezentare ale B. la nivel de garnizoană. Acestea sunt destinate desfăşurării activităţilor cultural - educative, de protocol, ştiinţifice, de relaţii publice, sportive, de turism şi agrement, a unor manifestări şi festivaluri prilejuite de aniversări, sărbătoriri, etc. de către/pentru cadrele militare şi personalul civil din unităţile militare, membrii familiilor acestora, studenţii şi elevii militari, soldaţii şi gradaţii voluntari, cadrele militare în rezervă şi în retragere, veteranii de război”.

Calificarea bunurilor ca fiind de uz sau de interes public se face în raport de natura şi afectaţiunea lor, în jurisprudenţa şi doctrina în materie arătându-se, sub acest aspect, că bunurile de uz public sunt acele bunuri la care toţi membri societăţii au acces în mod direct, nemijlocit, fiind bunuri de folosinţă generală, indiferent că sunt destinate uzului public colectiv sau individual, iar bunurile de interes public sunt cele care, prin natura lor, sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activităţi care interesează întreaga societate, fără a avea acces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană sau toate persoanele.

Raportat la aspectele anterior menţionate, în cauză nefiind depuse alte probe în acest sens, s-a apreciat că destinaţia actuală a imobilului nu este de natură a conduce la concluzia că acesta constituie un bun de uz sau de interes public, prin prisma afectaţiunii sale actuale, neputându-se reţine că imobilul este afectat uzului public, respectiv folosinţei publice, nefiind vorba de un imobil necesar unei folosinţe generale, şi nici faptul că imobilul, prin natura sa, este folosit sau exploatat în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activităţi care interesează întreaga societate. Mai mult, este de remarcat şi faptul că, prin încheierea tranzacţiei în cadrul prezentului litigiu, căreia chiar dacă nu i s-a dat curs, apelantul B. a recunoscut implicit faptul că imobilul în litigiu nu este afectat în prezent unor activităţi de utilitate publică, ceea ce întăreşte concluzia instanţei, în sensul mai sus menţionat.

În consecinţă, avându-se în vedere aspectele anterior reţinute, atât cu referire la destinaţia actuală a imobilului cât şi sub aspectul modului de dobândire al acestuia, invocat de apelantul Statul Român prin E., s-a apreciat că în speţă nu s-a făcut dovada apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public al statului, sens în care nu se poate reţine nici caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, de natură a paraliza, astfel, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, context în care o analiză a efectului opozabilităţii faţă de terţi a dreptului de proprietate al Statului Român, fără înscrierea în cartea funciară, respectiv a efectelor înscrierii în C.F. a sentinţei civile nr. 507/2004 pronunţată de Judecătoria Beiuş, din perspectiva art. 37 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data declanşării litigiului dintre părţi, invocate de apelant, nu se mai impune.

Prin urmare, cum reclamanta a făcut dovada calităţii sale de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat având nr. top. 253/1 înscris în C.F. Beiuş, dreptul acesteia fiind intabulat în C.F. în baza sentinţei civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuş, prin care s-a anulat încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. 253/1 şi a inscripţiei de sub B1 şi s-a restabilit situaţia anterioară de carte funciară în favoarea A., în mod corect prima instanţă a admis acţiunea în revendicare formulată de aceasta, criticile apelanţilor-pârâţi fiind apreciate în consecinţă, ca nefondate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii Statul Român prin E. Bucureşti prin D. Cluj Napoca prin J. Bihor şi de B. Bucureşti pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş, şi va păstra în totalitate sentinţa apelată, ca legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate de reclamanta - intimată.

Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs Statul Român prin E. reprezentat de M. Cluj-Napoca - J. Bihor şi B. în nume propriu şi pentru U.M. x Zalău şi U.M. x Beiuş.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Statul Român prin E. a invocat următoarele critici de nelegalitate.

În mod greşit instanţa de apel a analizat îndrumarea stabilită prin decizia de casare nr. 2303 din 2 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv dacă imobilul în litigiu ar putea aparţine domeniului public al statului adică dacă prin natura sa bunul este de uz sau interes public şi dacă a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte modalitatea de dobândire a imobilului recurentul-pârât Statul Român a susţinut că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 358/1948 şi drept urmare, a intrat în domeniul public al Statului Român, fiind dat în administrarea Ministerului Comunicaţiilor şi înscris în cartea funciară prin încheierea din 6 noiembrie 1949.

Ulterior în cauza ce a format obiectul Dosarului civil nr. x/2004, prin sentinţa civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş a fost admisă acţiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA prin Direcţia de Telecomunicaţii Bihor şi s-a dispus anularea încheierii de întabulare din 1949 cu privire la nr. top 253/1, a inscripţiei sub nr. B.1. din C.F. Beiuş.

Recurentul a mai arătat că această sentinţă nu produce efecte juridice întrucât nu este constitutivă de drepturi nefiind pronunţată în contradictoriu cu Statul Român.

În ceea ce priveşte destinaţia actuală a imobilului în litigiu, se arătă că acesta se află în domeniul public al Statului după cum rezultă din adresa din 26 septembrie 2006 emisă de E. şi H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Astfel, Statul Roman prin E. are calitatea de proprietar ai imobilului.

În prezent imobilul se afla în administrarea B., respectiv al U.M. x Beiuș. Astfel, în mod evident, destinaţia actuală a imobilului este una care serveşte scopului pentru care a fost data în administrarea B., respectiv pentru desfăşurarea activităţilor specifice acestui minister.

Destinaţia actuală a imobilului este cea de cămin militar (hotel militar) şi cerc militar (casa armatei) şi suprafaţa de 1.630 mp teren pe care este edificata construcţia.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Instrucţiunile privind organizarea şi funcţionarea Cercurilor Militare în Armata României, aprobate prin ordinal ministrului apărării naţionale din 2006, "cercurile militare sunt instituţii de cultura, educaţie, formare şi reprezentare ale B. la nivel de garnizoana. Aceasta sunt destinate desfăşurării activităţilor cultural - educative, de protocol, ştiinţifice, de relaţii publice, sportive, de turism şi agreement, a unor manifestări şi festivaluri prilejuite de aniversari, sărbătoriri etc. de către/ pentru cadrele militare şi personalul civil din unităţile militare."

Instanţa de apel, reţine în mod eronat că, raportat la activităţile desfăşurate în cadrul acestui imobil, acesta nu constituie un bun de uz sau interes public. Raportat la faptul ca imobilul este folosit de B., minister care are ca şi principala atribuţie constituirea structurii de forte şi realizarea capacităţii de luptă a armatei în vederea apărării intereselor ţării, în mod evident, prin specificul activităţii acestui minister, bunul este de interes naţional. O simpla lecturare a atributelor B., prevăzute expres în Legea nr. 346/2006 din nr. 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea B. răstoarnă susţinerea instanţei prin care se arată că imobilul nu constituie un bun de interes naţional.

Mai mult decât atât, instanţa de apel remarca în mod greşit faptul că prin "încheierea tranzacţiei din cadrul prezentului litigiu, căreia chiar dacă nu i s-a dat curs, Apelantul B. a recunoscut implicit faptul că imobilul în litigiu nu este afectat în prezent unor activităţi de utilitate publică".

În ceea ce priveşte tranzacţia amintită, proprietarul imobilului, adică Statul român prin E. nu şi-a dat acordul, motiv pentru care nici nu a fost consfințită valabilitatea ei prin Decizia civilă nr. 276 din 09 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, conform dispoziţiilor primelor două decizii de casare. Astfel că instanţa nu se poate prevala de nici un act sau înscris în legătură cu respectiva tranzacţie pentru a evalua dreptul de proprietate al Statului român prin E.

În ceea ce priveşte calitatea de proprietar a Statului român prin E. se susţine că prin primele două decizii de casare, respectiv Decizia civilă nr. 7565 din 12 decembrie 2012 pronunţata de Înalta Curte de Casație și Justiție şi Decizia civilă nr. 1166 din 08 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție se indica în mod clar faptul ca proprietarul bunului este Statul Român prin E., administrator fiind B.

Pe de altă parte, faptul că B. întocmeşte inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului administrate de către acesta, nu are nicio relevanţă în prezentul litigiu care priveşte dreptul de proprietate, întrucât are ca obiect acţiune în revendicare imobiliară a unui bun aflat în domeniul public al statului.

În acest sens, art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (actualul art. 868 din Legea nr. 287/2009) prevedea că:

„(4) în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ. (...).

(5) în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de E. (…)."

Potrivit Legii nr. 7/1996 - legea cadastrului şi publicităţii imobiliare, înscrierile în cartea funciara sunt declarative de drepturi, şi nu constitutive, astfel ca prin sentinţa civila nr. 507/2004 a judecătoriei Beiuș nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, după cum, în mod greşit retine instanţa de apel. De asemenea prin sentinţa amintita se dispune restabilirea situaţiei anterioare în favoarea reclamantei, dar la dosarul cauzei nu exista nici un act care sa ateste ca aceasta ar fi avut în proprietate imobilul care constituie obiectul prezentului dosar.

Ca o consecinţă a faptului că imobilului ce face obiectul revendicării face parte din domeniul public al statului, se apreciază că sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000, deşi instanţa de apel nu mai analizează acest aspect.

În acest sens, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prevede la art. 1 alin. (1) faptul că:

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2. se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care a fost admis recursul în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că nu există opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.

Prin urmare, punctul de vedere potrivit căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de legea specială au deschisă calea acţiunii în revendicare (întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., actualul art. 563 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.), nu poate fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalib dolari SUA erogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

În situaţia în care bunul nu poate fi restituit în natură, potrivit art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 reclamanta poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent ce se vor acorda potrivit legii speciale care reglementează tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susţinut următoarele:

Instanţa de apel prin decizia atacată, în mod eronat a reţinut că, potrivit deciziei de casare din ciclul anterior procesual, s-a statuat în mod irevocabil că actele juridice indicate de noi în probaţiune, respectiv H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1705/2006 şi Decizia nr. 190/1969 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bihor, nu pot fi primite ca fiind acte juridice prin care se poate dovedi apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul public al statului. Aceste acte nu au fost atacate la instanţa de contencios ca fiind nelegale, iar până la proba contrarie beneficiază de prezumţia de legalitate, având în vedere că sunt acte normative emise cu respectarea legii, sunt în vigoare şi produc efecte juridice.

Imobilul în litigiu se află şi în prezent în domeniul public al statului ca imobil proprietate de stat cu drept de administrare în favoarea B., aşa cum este prevăzut în extrasul existent la dosarul cauzei, din anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, având cod de clasificaţie 8.29.09, şi nr. de imobil Beiuş, aşa cum este identificat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, cu modificările ulterioare, iar pe cale de consecinţă rezultă apartenenţa acestuia la domeniul public, în mod indubitabil, chiar dacă instanţa de apel reţine contrariul.

Astfel că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legiuitorul a delimitat clar domeniul public al statului, în deplin acord cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) - în prezent art. 136 alin. (3) din Constituţie, în cuprinsul căruia sunt prevăzute, în afara celor acolo enumerate, şi alte bunuri stabilite de legea organică, care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Recurentul a mai susţinut că, instanţa de apel, nu s-a pronunţat, cu privire la faptul că instanţa de fond prin hotărârea atacată a reţinut că a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată, întemeiată pe faptul că reclamanta a formulat acţiunea în baza dreptului comun şi anume art. 480 C. civ. deşi există o lege specială aplicabilă în speţă şi anume O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu modificările şi completările ulterioare, motivând că existenţa situaţiei prezente de carte funciară a imobilului în litigiu nu implică aplicabilitatea prevederilor legii speciale mai sus invocate. Se mai reţine de instanţa de fond faptul că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000 acelor imobile care sunt în proprietatea Statului ., situaţie în care se găseşte şi imobilul în litigiu, motiv pentru care considerăm contradictorii motivele arătate în hotărârea atacată.

Recurentul consideră că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile Unite.

De asemenea s-a mai reţinut în mod eronat, că „reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului pronunţată la o dată anterioară emiterii abrogată prin H.G. nr. 1705/2006",în litigiu în urma unei hotărâri judecătoreşti H.G. nr. 2060/2004" şi că, „de altfel a fost motiv pentru care a şi fost admisă acţiunea reclamantei, instanţa de fond neconsiderând că imobilul în litigiu este în domeniul public al statului şi că acesta face parte bunurilor din domeniul public al statului şi ulterior a fost actualizat succesiv prin din Anexa nr. 4 din Inventarul centralizat al ce a fost aprobat prin H.G. nr. 1045/2000, mai multe H.G., printre care şi H.G. nr. 2060/2004, în vigoare la data introducerii acţiunii de către reclamantă.

În ceea ce priveşte faptul că, destinaţia actuală a imobilului în litigiu nu este de interes public, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel prin decizia atacată, se susţine că imobilul având destinaţie de Cerc Militar Beiuş, sunt aplicabile prevederile Ordinului ministrului nr. 107/2005 modificat şi completat prin Ordinul nr. M/94/2006, potrivit căruia toţii membrii societăţii civile au acces la activităţile organizate, nu numai cadrele militare şi membrii de familie ale acestora. Astfel că, pe cale de consecinţă destinaţia actuală a imobilului în litigiu este de interes public având în vedere că folosinţa imobilului este una generală pentru toată societatea locală, iar prin natura sa, imobilul este folosit şi exploatat în cadrul unui serviciu public cum sunt activităţile ce se desfășoară acolo.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de apel prin decizia atacată, cu privire la faptul că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de titular la dreptului de proprietate aceasta este eronată şi neîntemeiată.

Aşa cum se poate observa, instanţa de apel admite în probaţiune că dreptul tabular al reclamantei pentru imobilul în litigiu a fost înscris ca urmare a sentinţei civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş, care a rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare şi care nu poate constitui o probă a dreptului de proprietate. Aşa cum am arătat, această sentinţă nu este opozabilă B. Naționale, având în vedere că nu am fost parte în dosar, iar conform art. 37 alin. (1)) din Legea nr. 7/1996, „hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă".

Din sentinţa mai sus invocată se reţin mai multe motive de nulitate absolute cum ar fi necitarea Statului Român, reprezentantul Ministerului Comunicaţiilor intabulat la B+1 în C.F. ca administrator al imobilului al dreptului de proprietate al statului, este citat prin Romtelecom - Direcţia de Telecomunicaţii Bihor instituţie privată şi nu Ministerul Comunicaţiilor Tehnologiei Informaţiilor, instituţie publică.

De asemenea instanţa de apel nu reţine faptul că, iniţial în situaţia anterioară era înscris în C.F. doar terenul de 1630 înscris la B+l cu nr. topo 253/1 şi nu şi casa care o fost înscrisă ulterior la B+2 în anul 1966, în baza adeverinţei a Sfatului Popular al oraşului Beiuş aşa cum rezultă din încheierea nr. 159-160.

Imobilul, aflat în domeniul public al statului, compus din teren şi casă a fost trecut în administrarea B. în anul 1969 în baza Deciziei nr. 190 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor din data de 16 aprilie 1969.

Cu toate acestea, la fond, intimatei - reclamante i se admite acţiunea, iar în apel se menţine sentinţa prin respingerea apelului formulat, prin care se dispune să se elibereze în deplină proprietate, posesie, şi paşnică folosinţă un imobil care nu i s-a luat, constând în casa construită ulterior momentului deposedării terenului, prin respingerea apelului în mod nelegal.

După cum se poate observa la dosarul cauzei nu este depusă în probaţiune nicio expertiză topografică judiciară, din care să rezulte identificarea suprafeţei de teren de 1.630 mp ce face obiectul prezentei cauze având în vedere următoarele:

- în imobilul nr. 2511 Beiuş aflat în domeniul public aşa cum e prevăzut în Anexa 4 din H.G. nr. 1705/2006 prin care s-a aprobat Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, din care face parte şi imobilul în litigiu (casă şi teren), funcţionează Cercul Militar Beiuş în pavilionul A, care reprezintă casa ce face obiectul prezentului dosar, şi Căminul Militar Beiuş în pavilionul C care nu face obiectul prezentei cauze;

- terenul aferent acestui imobil conform documentelor juridice are o suprafaţă de 2.190 mp, care provine din mai multe dezmembrări succesive;

- în urma executării unor măsurători topografice de către topografi militari s-a stabilit suprafaţa de teren de 1.803 mp rezultând o diferenţă în minus de 387 mp;

Recurentul a mai susţinut că o suprafaţă de 99,06 mp din cea totală de 1.630 mp nu poate fi predată deoarece se află sub Căminul Militar Beiuş, şi nu face obiectul prezentei cauze.

Analizând recursurile prin prisma criticilor comune formulate de către ambii recurenţi, Înalta Curte constată următoarele:

Conform îndrumărilor date de instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual, prin Decizia nr. 2303 din 22 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere avea obligaţia de a stabili modul de dobândire al bunului în litigiu de către stat şi destinaţia sa actuală.

În măsura în care titlul de proprietate al statului va fi probat şi apartenenţa imobilului la domeniul public al statului va fi dovedită în aceste condiţii se va determina regimul juridic al bunului în litigiu şi se vor compara titlurile ce se opun în cauză.

Rejudecând cauza, recurenţii-pârâţi au reiterat, în dovedirea apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public, faptul că acest aspect rezultă din conţinutul adresei din 22 iunie 2006 emisă de E., a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cât şi a Deciziei nr. 190/1969 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor. Recurenţii nu au depus alte probe în dovedirea apartenenţei imobilului la domeniul public.

În recurs, recurenţii au criticat decizia pronunţată de instanța de apel în rejudecare pentru aceleaşi considerente, respectiv actele juridice mai sus menţionate fac dovada deplină a faptului că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al statului.

Or, aşa cum s-a statuat prin ultima decizie de casare, niciunul dintre actele juridice la care au făcut trimitere recurenţii nu pot face dovada apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public al statului.

În lipsa altor probe, critica recurenţilor sub acest aspect este nefondată.

Nefondată este şi critica referitoare la modalitatea de dobândire a imobilului în litigiu.

Acţiunea dedusă judecăţii a fost calificată drept o acţiune în revendicare în modalitatea comparării titlurilor de proprietate.

Această modalitate presupune examinarea titlurilor deţinute de părţi cu privire la acelaşi bun, titluri provenite de la autori diferiţi, pentru a se stabili care dintre ele este mai caracterizat.

În speţă, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, înscris ca atare în cartea funciară, este reclamanta.

Prin sentinţa civilă nr. 507 din 31 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Beiuş a fost admisă acţiunea civilă formulată de A. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA prin Direcţia de Telecomunicaţii Bihor şi în consecinţă:

S-a dispus anularea încheierii de intabulare din 1949 cu privire la nr. top 253/1 şi a inscripţiei de sub nr. B1 din C.F. Beiuş, dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare de C.F. în favoarea reclamantei.

Titlu în baza căruia s-a reînscris dreptul de proprietate în favoarea reclamantei nu a fost contestat şi nici invalidat la domeniul public al statului.

Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al fostului proprietar al unui imobil preluat fără titlu de Statul Român, respectiv Decretul nr. 358/1948 îl îndreptăţeşte pe acesta la restituirea imobilului şi la redobândirea posesiei.

Având în vedere că reclamanta are calitatea de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, iar acţiunea în rectificare de carte funciară a fost admisă, titlul acesteia este preferabil oricărui titlu invocat de orice altă persoană care pretinde acelaşi drept asupra imobilului.

Nefondată este şi critica cu privire la afectaţiunea imobilului în litigiu.

În speţă, actele juridice cu privire la care recurenţii susţin că au făcut dovada dreptului de proprietate, respectiv H.G. nr. 1705/2006, nu constituie un titlu de proprietate valabil în baza căruia statul a dobândit proprietatea, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare chiar dacă în pavilionul A al imobilului în litigiu funcţionează Cercul Militar Beiuş şi Căminul Militar Beiuş în pavilionul C nu se poate susţine că imobilul este de interes public sau folosinței publice.

Criticile privind incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că reclamanta ar putea beneficia de măsuri reparatorii, că actele juridice invocate în probaţiune nefiind atacate în contencios administrativ beneficiază de prezumţia de legalitate, faptul că imobilul în litigiu este identificat în inventarul centralizat al statului, că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, necitarea Statului Român prin Ministerul Comunicaţiilor, faptul că în situaţia anterioară de carte funciară era înscris în C.F. doar terenul de 1.630 mp înscris la B+1 cu nr. top 253/1 nu şi casa, că de la dosar lipseşte o expertiză topografică judiciară din care să rezulte identificarea suprafeţei de teren, nu vor fi analizate întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9C. proc. civ. fiind critici de netemeinicie.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin E., prin D. Cluj Napoca - J. Bihor şi B. Bucureşti, prin E. pentru U.M. x Zalău și U.M. x împotriva Deciziei nr. 490/2016/A din data de 25 mai 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2016.