Community Design Annulment: Exclusive Applicability of EU Regulation Over National Law for Novelty Determination

Acțiune în contrafacere a unui model industrial comunitar. Cerere reconvențională având ca obiect anularea înregistrării modelului comunitar. Legea aplicabilă. Analizarea îndeplinirii condițiilor de validitate în raport cu normele de drept european.

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Desene și modele industriale.

Index alfabetic : model /desen comunitar

-contrafacere

-cerere privind declararea nulității unui desen sau model industrial

-noutate

-dată certă

Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele

sau modelele industriale, art. 4 -9, art. 25

Legea nr. 129/1992, art. 1, art. 2

Cererea privind declararea nulității modelului/desenului comunitar trebuie analiză prin prisma dispozițiilor actului normativ în baza căruia titlul de protecție a fost obținut, și anume potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele comunitare, neputând fi reținută incidența legii naționale – Legea nr. 129/1992 privind desenele și modelele industriale și, consecutiv a Regulamentului de aplicare a acestui act normativ, aprobat prin HG nr. 211/2008. Aceasta, întrucât analiza validității înregistrării poartă asupra unui model comunitar, iar nu a unui model industrial protejat prin înregistrare în condițiile Legii nr. 129/1992.

De asemenea, nici prevederile art.1 alin. (2) din Legea nr. 129/1992, potrivit cărora: ”Prezenta lege se aplică desenelor şi modelelor ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România ori care îşi produc efectele în România, ca urmare a unei protecţii comunitare sau internaţionale” nu conduc la o altă concluzie, întrucât față de obiectul cererii - declararea nulității înregistrării unui model comunitar - în cauză nu se verifică niciuna dintre ipotezele descrise de această normă: (i) desene sau modele ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România -, iar analiza cererii de declarare a nulității înregistrării unui model industrial este incompatibilă și cu teza finală a normei citate – (ii) desene sau modele care își produc efectele în România, întrucât dacă un model industrial își produce efectele în România, astfel cum este cazul oricărui modelului comunitar înregistrat după data aderării României la Uniunea Europeană, această ipoteză are ca premisă validitatea înregistrării lui, aşadar o înregistrare valabilă.

În consecință, nu se poate susține că cererea de declarare a nulității unui model comunitar ar putea fi analizată pe temeiul altui act normativ decât cel în baza căruia au fost analizate condițiile de registrabilitate. Ca atare, în mod legal instanța de apel a apreciat că înscrisurile distructive de noutate în privinţa modelului comunitar contestat, trebuie analizate exclusiv din perspectiva condiţiilor de înregistrare prevăzute de Regulamentul nr. 6/2002/CE, iar nu din cea a reglementărilor interne referitoare la condiţiile de înregistrare a unui model industrial naţional.

Secția I civilă, decizia nr. 1591 din 23 septembrie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 30.11.2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii S.C. A. SRL şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., în conformitate cu dispoziţiile prevăzute la art. 111 şi urm. C.proc.civ., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei de a se abţine de la orice folosire a modelelor înregistrate comunitar al căror titular este reclamantul B., precum şi a modelelor publicate în cataloagele de produse şi comercializate de către S.C. A. SRL., respectiv să se abţină de la următoarele acte, astfel cum sunt enumerate în art. 30 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piaţă, importul, exportul sau folosirea unui produs în care modelul este încorporat ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru contrafacerea modelelor comunitare al căror titular este reclamantul B., precum şi a modelelor publicate în cataloagele de produse şi comercializate de către S.C. A. SRL, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 52 alin. (4) teza I din Legea nr. 129/1992 coroborate cu dispoziţiile Codului civil, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 18.01.2010 reclamantul B. a devenit titularul desenelor/modelelor comunitare înregistrate sub numerele 001635186-0001, publicat în Buletinul desenelor şi modelelor comunitare nr. 2010/011 din data de 18.01.2010 şi 001635186-00012, publicat în Buletinul desenelor şi modelelor comunitare nr. 2010/011 din data de 18.01.2010. Reclamantul B. a fondat societatea comercială A. SRL. În calitatea sa de asociat şi administrator a cesionat către SC A. SRL drepturile pentru folosirea modelelor create în vederea fabricării acestora la scară largă şi obţinerii unui profit.

În 2001, între S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. a intervenit contractul de export în comision nr. x din 13.08.2001, prelungit prin act adiţional pana la data de 31.12.2005. La data de 01.04.2005, d-na D., angajata societăţii A. S.R.L. cu contractul de muncă înregistrat la 18.06.1998, în funcţia de asistent direcţie, şi-a prezentat demisia. Prin decizia nr. x din 13.04.2004, S.C. A. S.R.L. a decis desfacerea contractului de muncă individual al d-nei D., începând cu data de 15.04.2005. Din e-mail-urile primite de la clienţii reclamanţilor, reiese faptul că, anterior desfacerii contractului de muncă, respectiv la data de 22.03.2005, aceştia au fost contactaţi de către d-na D. cu propuneri de colaborare directă cu S.C. C. S.R.L., oferindu-le la preţuri cu 20-30% mai mici aceleaşi modele, sub aceleaşi nume şi coduri, ca şi cele pe care S.C. A. S.R.L. le comercializa. În decursul lunilor următoare au fost informaţi de proprii clienţi care s-au arătat contrariaţi de comportamentul d-nei D. şi i-au asigurat că doresc în continuare colaborarea cu S.C. A. S.R.L.

Reclamanţii au susţinut că pârâta SC C. SRL a reuşit să stabilească o relaţie comercială cu clienţii societăţii reclamante tocmai din cauza relaţiilor frauduloase pe care le-a avut cu angajaţii S.C. A. S.R.L, în special cu d-na D., chiar în perioada desfăşurării contractului dintre cele două părţi. Încă din momentul în care au luat cunoştinţă de situaţia creată, s-au adresat autorităţilor. Motivarea acestor demersuri a avut la baza dispoziţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, respectiv: „deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior”. Pierderea a trei clienţi vechi au susţinut afirmaţiile reclamanţilor.

În scopul soluţionării plângerii, au pus la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Ajutor de Stat, Practici Neloiale şi Preţuri Reglementate toate documentele solicitate, plângerea fiind soluţionată în sensul sancţionării fostei angajate pentru practici neconcurenţiale. În cadrul atribuţiilor de serviciu ale fostei angajate era menţionat în mod expres faptul că aceasta nu trebuia să dezvăluie aspecte ale activităţii desfăşurate de către societatea reclamantă.

Reclamanţii au mai arătat că, în ciuda tuturor demersurilor legale la care s-a făcut apel, S.C. C. S.R.L. a continuat şi continuă să reproducă şi să comercializeze modele publicate în catalogul de produse al S.C. A. S.R.L., modele înregistrate comunitar pe numele reclamantului B. Chiar şi cataloagele de produse din ultimii ani aparţinând pârâtei SC C. SRL sunt foarte asemănătoare atât din punct de vedere conceptual, cât şi din punct de vedere al conţinutului cu cataloagele de produse aparţinând societăţii reclamante (spre exemplu, catalogul C. din anul 2010 se aseamănă „izbitor” cu catalogul S.C. A. S.R.L din anul 2009). Scopul urmărit de pârâtă prin tipărirea unor cataloage aproape identice cu cataloagele aparţinând societăţii reclamante este în mod evident inducerea în eroare şi crearea de confuzie în rândul clienţilor obişnuiţi cu un standard înalt de calitate şi profesionalism, standard oferit şi asigurat de către societatea reclamantă.

Totodată, faptele privind reproducerea şi copierea modelelor care au alţi creatori şi titulari decât pârâta SC C. SRL au existat şi există în continuare deoarece pârâta nu face altceva decât să copieze modele create de alte persoane fără niciun pic de respect pentru munca creatorului sau autorului de modele. Pârâta a copiat şi copiază în continuare modele înregistrate comunitar ale căror autor este reclamantul B., SC C. SRL copiind şi reproducând la milimetru dimensiunile unor modele create de reclamantul B.

SC C. SRL este producătoare de mobilă ce execută modele de piese de mobilier nu pe baza unor creaţii proprii, a unui tipar sau schiţe proprii, ci pe baza unor modele (schiţe) de mobilă puse la dispoziţie de partenerii comerciali. Pârâta doar execută comenzile unor vânzători de mobilier fără să o intereseze dacă modelele executate sunt protejate prin lege, dacă sunt cauzate prejudicii unor alte persoane fizice sau juridice. Simpla obţinere a unui profit justifică încălcarea flagrantă a legislaţiei româneşti şi europene.

Modelele înregistrate comunitar beneficiază de protecţie în orice ţară membră a Uniunii Europene, implicit şi pe teritoriul României, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute la art. 44 din Legea nr. 129/1992, acestea nemaiputând fi înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Reclamanţii au susţinut că acest aspect a fost confirmat şi de către consilierii Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, care au informat reclamanţii că modelele înregistrate comunitar nu mai pot fi înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, întrucât acestea se bucură de protecţia conferită de înregistrarea în statul membru al Uniunii Europene.

În conformitate cu dispoziţiile prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 129/1992: „Prezenta lege se aplică desenelor şi modelelor ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România ori care îşi produc efectele în România, ca urmare a unei protecţii comunitare sau internaţionale”, rezultând astfel că legea română recunoaște protecție modelului comunitar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 30, art. 34 alin. (2) teza 2, art. 43, art. 44, art. 47, art. 50 şi art. 52 din Legea nr. 129/1992, art. 111 şi urm. C.proc.civ. şi ale Codului civil, iar în temeiul art. 242 alin. (2) C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii promovate de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B., având în vedere că se impune a li se pune în vedere reclamanţilor să precizeze modelele înregistrate la nivel comunitar de către reclamantul B., pe care pârâta le-ar fi contrafăcut şi în privinţa cărora i se solicită despăgubiri pentru contrafacere şi abţinerea de la orice folosire; modelele publicate în cataloagele de produse şi comercializate de către S.C. A. S.R.L. sau, cel puţin, individualizarea catalogului/cataloagelor la care se referă obiectul acţiunii reclamanţilor, pe care pârâta le-ar fi contrafăcut, temeiul legal pe baza căruia aceste modele ar fi protejate împotriva contrafacerii, dacă ele nu sunt înregistrate, cu privire la care i se solicită plata unor despăgubiri pentru contrafacere; valoarea concretă a despăgubirilor solicitate şi, în consecinţă, să achite taxa de timbru aferentă potrivit pretenţiilor sale, în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată.

De asemenea, pârâta a solicitat reclamantei S.C. A. S.R.L. să depună la dosarul cauzei documentele care atestă drepturile sale de folosinţă asupra modelelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată, care să dovedească în persoana sa calitatea procesuală activă în prezentul litigiu. În conformitate cu actele anexate cererii de chemare în judecată, mai precis certificatele de înregistrare a modelelor comunitare nr. 0016351186-0001, respectiv nr. 0016351186-0002, rezultă că titularul celor două modele comunitare, de altfel, singurele modele precizate prin cererea de chemare în judecată, este reclamantul B. Or, se precizează de asemenea că, în calitatea sa de asociat şi administrator al S.C. A. S.R.L., reclamantul a cesionat către S.C. A. S.R.L. drepturile pentru folosirea modelelor create, aspect neprobat de reclamanţi.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, susţinând că afirmaţiile reclamanţilor-pârâţi sunt fanteziste şi fără temei, reflectând doar atitudinea subiectivă a acestora faţă de S.C. C. S.R.L. şi nicidecum realitatea obiectivă.

În perioada august 2001 – decembrie 2005, S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au colaborat în baza contractului de export în comision nr. x/2001, în temeiul căruia S.C. C. S.R.L. îşi exporta mobilierul prin intermediul comisionarei S.C. A. S.R.L. Prin urmare, după ce ani de zile au exportat mobilierul creat şi produs de pârâtă, tocmai pârâta este acuzată că le-ar contraface modelele. Din susţinerile reclamanţilor-pârâţi rezultă că i se impută însuşirea fără drept a calităţii de autor şi copierea unor modele publicate în catalogul de produse al S.C. A. S.R.L. (fără a se menţiona catalogul/cataloagele), precum şi asemănarea „izbitoare” între cataloagele celor două societăţi, însă, concretizându-şi susţinerile, reclamaţii aduc în discuţie de fapt două modele industriale comunitare pentru care au fost depuse certificate de înregistrare la nivel comunitar, avându-l titular pe reclamantul B.

Cu privire la aşa-zisele exemple indicate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, pârâta a susţinut că modelul industrial înregistrat la nivel comunitar sub nr. 001635186-0002 (Mobilier pentru echipamente audiovizuale) îi aparţine şi a fost înregistrat în mod abuziv şi nelegal de către reclamantul B. Pârâta a apreciat că înregistrarea şi certificatul de înregistrare a modelului comunitar sunt nule întrucât modelul comunitar nu prezintă caracter de noutate, neîndeplinind astfel condiţiile stabilite de art. 4-9 din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare.

În fapt, S.C. C. S.R.L. a fost înfiinţată în anul 1994, iar de atunci şi până în prezent a produs şi a comercializat mobilier din lemn atât pe piaţa internă din România, cât şi pe piaţa europeană, cu predilecţie în Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi Italia. În anul 2006, S.C. C. S.R.L. a introdus în oferta sa standard de mobilier adresată clienţilor săi modelul de mobilier destinat echipamentelor audiovizuale având cod PS175 (cu dimensiunile 129x50x70). La 12.11.2009, administratorul societăţii pârâte, dl. B., în nume propriu, a depus la OAPI o cerere de înregistrate a unui model industrial comunitar identic cu modelul industrial având cod PS175, produs şi comercializat anterior de către S.C. C. S.R.L., pentru care OAPI a emis, la data de 18.01.2010, certificatul de înregistrare publicat în Buletinul OAPI nr. 2010/2011. În realitate însă, începând cu anul 2006, S.C. C. S.R.L. a produs şi a comercializat, atât pe teritoriul României, cât şi în străinătate, modelul industrial individualizat cu codul PS175, astfel încât, obligarea sa la a se abţine de la orice folosire a propriului model, precum şi de a achita despăgubiri pentru așa-zisa contrafacere a acestui model, este inadmisibilă.

Referitor la modelul industrial înregistrat la nivel comunitar sub nr. 001635186-0001 (Cuier) avându-l titular pe reclamantul B., conform certificatului de înregistrare emis în data de 18.01.2010, pârâta a arătat că modelul de cuier produs şi comercializat de S.C. C. S.R.L. având cod PS241, cu privire la care reclamanţii îi impută activităţi de contrafacere, este diferit de modelul înregistrat şi comercializat de către reclamanţi. Modelul industrial comercializat de S.C. C. S.R.L. diferă de modelul comunitar comercializat de reclamanţi prin următoarele elemente semnificative: cuierul având cod PS241 comercializat de S.C. C. S.R.L. diferă în mod esenţial de modelul comunitar al reclamanţilor prin dulăpiorul plasat în partea de jos a acestuia, în timp ce modelul comunitar invocat de reclamanţi nu prezintă acest element, iar ornamentele folosite la cele două modele de cuier sunt diferite. Prin urmare, întrucât cele două modele sunt diferite, nu pot fi reţinute în sarcina sa activităţi de contrafacere şi, de asemenea, nici nu îi poate fi atrasă răspunderea şi, în consecință, nici nu se poate dispune obligarea sa la plata de despăgubiri.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei cu privire la actele unei foste angajate a reclamantei însăşi, S.C. A. S.R.L., pârâta a arătat că atitudinea şi comportamentul unui fost angajat al reclamantei, terţă persoană faţă de pârâtă, nu poate fi relevantă în aprecierea bunei sau relei-credinţe. Ca atare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, aceste afirmaţii i se par irelevante şi nepertinente cauzei. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat respingerea acţiunii promovate de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. ca nefondată.

La data de 08.03.2011, pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu reclamanţii B. şi S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 24 alin. (1), art. 80 alin. (1) şi art. 81 lit. d) şi 84 din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare, astfel cum a fost modificat, coroborate cu prevederile art. 47 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, astfel cum a fost modificată, cerere reconvenţională, prin care a solicitat a se constata nulitatea înregistrării modelului comunitar sub nr. 001635186-0002 (Mobilier pentru echipamente audiovizuale), având titular pe reclamantul B., înregistrat la nivel comunitar de Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă conform certificatului de înregistrare emis în data de 18.01.2010, publicat în Buletinul OAPI nr. 2010/011.

În motivare, s-a arătat că S.C. C. S.R.L. a fost înfiinţată în anul 1994, iar de atunci şi până în prezent a produs şi a comercializat mobilier din lemn atât pe piaţa internă din România, cât şi pe piaţa europeană, cu predilecţie în Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi Italia. În anul 2006 S.C. C. S.R.L. a introdus în oferta sa standard de mobilier adresată clienţilor săi, modelul de mobilier destinat echipamentelor audiovizuale având cod PS175 (cu dimensiunile 129x50x70). Practic, începând cu anul 2006, S.C. C. S.R.L. a produs şi comercializat, atât pe teritoriul României, cât şi în străinătate modelul industrial individualizat cu codul PS175. Modelul PS175 nu a fost înregistrat de pârâta-reclamantă în vederea protejării lui, conform legislaţiei drepturilor de proprietate intelectuală.

În perioada august 2001 – decembrie 2005, S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au colaborat în baza contractului de export în comision nr. x/2001, în temeiul căruia reclamanta-pârâtă exporta în nume propriu mobilierul pus la dispoziţia sa de către pârâta-reclamantă, modelul PS 175 fiind comercializat de către S.C. C. S.R.L. după încheierea colaborării sale cu S.C. A. S.R.L.

La 12.11.2009, administratorul societăţii pârâte, reclamantul B., în nume propriu, a depus la OAPI o cerere de înregistrate a unui model industrial comunitar identic cu modelul industrial având cod PS175, produs şi comercializat anterior de către S.C. C. S.R.L. La data de 18.01.2010, OAPI a emis certificatul de înregistrare, publicat în Buletinul OAPI nr. 2010/011, aferent modelul industrial comunitar nr. 001635186-0002.

Pârâta-reclamantă a arătat că solicită constatarea nulităţii înregistrării modelului comunitar nr. 001635186-0002, având titular pe reclamantul B. Astfel, întrucât modelul comunitar nu îndeplineşte condiţiile stabilite de art. 4-9 din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare [art. 25 (1) lit. b) din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare]. În conformitate cu condiţiile de protecţie ale desenelor şi modelelor industriale comunitare, prevăzute de art. 4 din Regulamentul nr. 6/2002/CE: „Un desen sau un model industrial este protejat printr-un desen sau model industrial comunitar numai dacă are caracter individual şi de noutate”. Potrivit art. 5 din acelaşi Regulament, referitor la noutatea unui model comunitar: „(1) Se consideră că un desen sau model industrial reprezintă o noutate dacă niciun desen sau model identic nu a fost făcut public: (a) în cazul unui desen sau model industrial comunitar neînregistrat, înainte de data la care desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie a fost făcut public pentru prima dată; (b) în cazul unui desen sau model industrial comunitar înregistrat, înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a desenului sau modelului pentru care se solicită protecţie sau, dacă se revendică o prioritate, înainte de data de prioritate. (2) Desenele sau modelele sunt considerate identice dacă caracteristicile lor diferă între ele numai la nivelul unor detalii nesemnificative”.

Referitor la lipsa de noutate a modelului comunitar nr. 001635186-0002 a cărui nulitate o solicită, pârâta-reclamantă a arătat că modelul comunitar atacat nu îndeplineşte condiţia noutăţii prevăzută de Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare. În anul 2006, S.C. C. S.R.L. a produs şi a început să comercializeze, aducând la cunoştinţa publicului pentru întâia oară modelul industrial PS 175, care este identic cu cel înregistrat în mod abuziv de reclamantul-pârât B. Deşi prin cererea de înregistrare a modelului comunitar, reclamantul-pârât a invocat o prioritate din data de 13.05.2009 (cerere de înregistrare în faţa autorităţilor competente franceze având nr. 09/23/06), în perioada 2006-2009, modelul industrial PS175, identic cu cel înregistrat în mod abuziv de reclamantul-pârât B., s-a aflat în portofoliul de produse standard al S.C. C. S.R.L., iar pârâta-reclamantă a produs şi comercializat acest model atât pe teritoriul României, cât şi pe teritoriul Uniunii Europene, astfel încât, la data depunerii cererii de înregistrare a modelului comunitar de către reclamantul-pârât B., modelul în cauză nu mai reprezenta o noutate pe piaţa industriei de profil de mai bine de doi ani de zile.

Referitor la identitatea dintre modelul industrial produs şi comercializat de pârâta-reclamată începând cu 2006, având cod PS175, şi modelul comunitar nr. 001635186-0002, a cărui nulitate o solicită, pârâta-reclamantă a solicitat a se observa că cele două modele în discuţie sunt identice în toate detaliile semnificative. Ele diferă doar prin detalii nesemnificative ale mobilierului, şi anume mânerele sertarelor, care sunt diferite la cele două modele şi care nu reprezintă element de diferenţiere.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 80, art. 81, art. 84, art. 24, art. 4-25 şi urm. din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare, astfel cum a fost modificat, dispoziţiile incidente din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, astfel cum a fost modificată, precum şi ale art. 720/5 din Codul de procedură civilă; cu cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 10.05.2011, reclamanţii-pârâţi S.C. A. SRL şi B. au formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 115 şi urm. C.proc.civ., întâmpinare faţă de cererea reconvenţională înregistrată de către pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L., solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, iar pe fond, respingerea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată şi obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 522 din 29.04.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte SC A. SRL şi a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii-pârâţi S.C. A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L., a obligat pârâta-reclamantă să se abţină de la utilizarea modelelor industriale înregistrate la nivel comunitar sub numerele 001635186-0002 şi 001635186-0001 prin acte de reproducere, fabricare, comercializare, oferire spre vânzare, punerea pe piaţă, import, export sau folosire a produselor cu indicativele PS241 şi PS175, să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 130.000 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 19.593,12 lei, cheltuieli de judecată. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Pentru a hotărî astfel, în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte SC A. SRL, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, constatând că reclamantul-pârât B., titular al modelelor comunitare înregistrate sub nr. 001635186-0002 şi nr. 001635186-0001, în calitatea sa de asociat şi de administrator, a cesionat către reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. drepturile neexclusive de a folosi modelele create, pentru fabricarea acestora la scară largă şi obţinerea unui profit, conform contractului de licenţă încheiat la data de 18.01.2010. Ca urmare, s-a apreciat că ambii reclamanţi-pârâţi au dreptul de a solicita instanţei încetarea încălcării drepturilor conferite prin înregistrarea modelelor în cauză.

Modelele nr. 001635186-0002 şi nr. 001635186-0001, înregistrate la nivel comunitar, beneficiază de protecţie pe teritoriul României în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 44 din Legea nr. 129/1992. Sunt astfel incidente în speţă prevederile art. 30 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: „pe întreaga perioadă de valabilitate, certificatul de înregistrare conferă titularului un drept exclusiv de exploatare a desenului sau modelului industrial şi dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără consimţământul său, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea sau oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării, oferirea spre vânzare sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul industrial este încorporat sau la care acesta se aplică.”

Comercializarea unor produse încorporând, fără acordul titularului, modelele înregistrate la nivel comunitar de către reclamantul-pârât nu a fost contestată de către pârâta-reclamantă. De asemenea, prin concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea proprietate industrială s-a stabilit că „modelul industrial înregistrat la nivel comunitar sub nr. 001635186-0002 poate fi considerat identic cu modelul industrial având cod PS 175, produs şi comercializat de SC C. SRL, caracteristicile lor diferind între ele numai la nivelul unor detalii nesemnificative.”

În concluzie, modelele comercializate de către pârâta-reclamantă, începând cu data de 12.11.2009, sunt identice cu cele înregistrate la nivel comunitar sub nr. 001635186-0002 şi nr. 001635186-0001.

În apărare, pârâta-reclamantă a susţinut că modelul industrial înregistrat la nivel comunitar sub nr. 001635186-0002 (Mobilier pentru echipamente audiovizuale) îi aparţine şi a fost înregistrat în mod abuziv şi nelegal de către reclamantul-pârât B., deşi S.C. C. S.R.L. este cea care, începând cu anul 2006, a produs şi a comercializat, atât pe teritoriul României, cât şi în străinătate, acest model industrial, individualizat prin codul PS175. Probatoriul administrat în cauză la cererea pârâtei-reclamante nu a confirmat însă susţinerile privind comercializarea unui model identic anterior datei înregistrării modelului comunitar în cauză.

În ceea ce priveşte catalogul anexat la adresa societăţii E. SRL, acesta nu are dată certă, în timp ce adresele societăţilor F., G. şi H., referitoare la comercializarea modelelor PS241 şi PS175, fac trimitere la un model dintr-un catalog a cărui dată certă, de asemenea, nu poate fi determinată. Modelul de mobilă este individualizat în cuprinsul facturilor după nume, cod de referinţă şi preţ, date din care nu rezultă însă identitatea dintre modelul comercializat în baza acestor facturi şi modelul comunitar înregistrat. De asemenea, declaraţiile vamale depuse în scopul dovedirii exportării modelelor de mobilier conţin numai menţiunea „mobilă din lemn”.

Soluţionarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri impune verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C.civ. Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în comercializarea de către pârâta-reclamantă, sub indicativele PS241 şi PS175, a unor produse încorporând, fără acordul titularului, modelele înregistrate la nivel comunitar de către reclamantul-pârât sub nr. 001635186-0002 şi nr. 001635186-0001.

Conform concluziilor expertizei contabile administrate în cauză, cifra de afaceri obţinută de către pârâta-reclamantă ca efect al vânzării produselor cu indicativele PS241 şi PS175 în perioada 12.11.2009-27.05.2012 a fost în valoare de 160.774,21 lei. La stabilirea întinderii prejudiciului au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, ținându-se cont de volumul total al vânzărilor pârâtei-reclamante în perioada comercializării acestor produse şi de profitul pe care l-ar fi obținut reclamanta-pârâtă în urma comercializării, estimat la suma de 130.000 lei.

Tribunalul a mai reținut că pentru atragerea răspunderii civile delictuale, este necesar ca fapta ilicită să fie săvârșită din culpa autorului său. Dispoziţiile art. 998-999 C.civ. reglementează noţiunea de vinovăţie, aceasta putând consta într-o greşeală sau neglijenţă, în forma cea mai uşoară, ajungându-se până la intenţie, în forma sa agravată. Indiferent de forma pe care o îmbracă, existenţa culpei duce la atragerea răspunderii civile delictuale. În cauză, evoluţia relaţiilor comerciale dintre cele două societăţi conduce la concluzia că pârâta-reclamantă a acţionat cu vinovăţie, sub forma intenţiei, întrucât avea cunoştinţă de faptul că încalcă dreptul unui titular de model comunitar, dar a continuat să comercializeze produse care încorporau acel model, fără acordul titularului, şi după ce i s-au adus la cunoştinţă faptele de încălcare.

Corespunzător încălcării obligaţiilor instituite conform art. 30 din Legea nr. 129/1992, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare. De asemenea, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, potrivit cărora „la cererea părţii vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.”

În aceste circumstanţe, tribunalul a constatat că acţiunea principală este întemeiată, cu consecinţa obligării pârâtei-reclamante de a se abţine de la utilizarea modelelor industriale înregistrate la nivel comunitar sub numerele 001635186-0002 şi 001635186-0001 prin acte de reproducere, fabricare, comercializare, oferire spre vânzare, punerea pe piaţa, import, export sau folosire a produselor cu indicativele PS241 şi PS175, precum şi a obligării pârâtei-reclamante de a plăti reclamanţilor-pârâţi suma de 130.000 lei, despăgubiri.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea

înregistrării modelului comunitar nr. 001635186-0002, susţinând că nu au fost respectate condiţiile stabilite de art. 4 și 5 din Regulamentul CE nr. 6/2002 privind desenele sau modelele industriale comunitare la data înregistrării, în sensul că modelul comunitar nu ar fi îndeplinit condiţia de noutate la momentul revendicării priorităţii în faţa autorităţilor franceze, la data de 13.05.2009.

Tribunalul a constatat că prin probatoriul administrat pârâta-reclamantă nu a demonstrat însă data certă şi accesul publicului la modelul comunitar înregistrat, anterior datei de revendicare a priorităţii. Pentru a se dovedi că un model identic cu cel înregistrat a fost făcut public înainte de data revendicării priorităţii au fost depuse la dosar înscrisuri care nu probează însă caracterul public al comercializării de către pârâta-reclamantă a produsului denumit PS175, înainte de momentul menţionat.

Conform art. 5 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, aducerea la cunoştinţa publicului, în condiţiile art. 7 alin. (1), a unui desen sau model industrial poate fi luată în considerare dacă există materiale de orice natură, cu dată certă.

Catalogul anexat la adresa societăţii E. SRL nu are dată certă, iar imprimarea acestuia nu face dovada aducerii conţinutului acestuia la cunoştinţa publicului, în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 129/1992 sau ale art. 7 din Regulamentul CE nr. 6/2002. Adresele societăţilor F., G. şi H., referitoare la comercializarea modelelor PS241 şi PS175, fac trimitere la un model dintr-un catalog a cărui dată certă nu poate fi determinată şi nu dovedesc aducerea modelelor înregistrate la cunoştinţa publicului. Astfel cum s-a reţinut anterior, modelul de mobilă este individualizat în cuprinsul facturilor depuse la dosar după nume, cod de referinţa şi preţ, date din care nu rezultă însă identitatea dintre modelul comercializat în baza acestor facturi şi modelul comunitar înregistrat, iar declaraţiile vamale depuse în scopul dovedirii exportării modelelor de mobilier conţin numai menţiunea „mobilă din lemn”.

Pentru aceste considerente, cererea reconvenţională a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, respingerea acţiunii intimaţilor şi admiterea cererii sale reconvenţionale, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, aducând soluției atacate critici de nelegalitate și netemeinicie; motivele de apel inițiale au fost completate de apelanta-pârâtă prin cererea depusă la data de 29.04.2015.

Intimaţii-reclamanţi S.C. A. SRL şi B. au formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta-pârâtă, atât la motivele de apel inițiale, cât și cu privire la completarea acestora, solicitând respingerea apelului, precum și obligarea apelantei-pârâte-reclamante la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală.

Prin decizia civilă nr. 130/A din 24.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta-reclamantă SC C. SRL, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte cererea principală, s-a admis în parte cererea reconvenţională și, în consecință, instanța a dispus anularea înregistrării DMC 001635186-0002, obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 3.830,89 lei cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor decurgând din înregistrarea DMC 001635186-0001 și a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la abţinerea de a utiliza modelul industrial comunitar 001635186-0001 prin acte de reproducere, fabricare, comercializare, oferire spre vânzare, punere pe piaţă, import, export sau folosire a produsului PS 241.

Reclamanții-pârâți au fost obligați la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 10.123,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, acordate proporțional cu culpa procesuală a reclamanților-pârâți (19,3 lei taxă de timbru și timbru judiciar pe cererea reconvențională atât cât a fost admisă, 6.736 lei onorariu de avocat pe cererea reconvențională și 3.368 lei reprezentând 1/2 din onorariul de avocat pe cererea principală achitate de pârâta-reclamantă).

Pârâta-reclamantă a fost obligată la 5.081,64 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă, proporțional cu culpa procesuală a acesteia (39 lei taxa de timbru, 102,33 lei taxa de timbru, aferentă pretențiilor acordată proporțional - 3/100 - cu admiterea acestor pretenții, 2.764,45 lei reprezentând ½ din onorariul de avocat aferent primului capăt de cerere, 165,86 lei reprezentând 3/100 din onorariul de avocat aferent capătului de cerere privind pretențiile și 2000 lei

reprezentând onorariu de expertiză contabilă).

S-a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată acordate pentru judecata în primă instanţă, rămânând ca reclamanţii-pârâţi să plătească pârâtei-reclamante suma de 5.041,66 lei.

S-a dispus obligarea intimaţilor la plata către apelantă a sumei de 26.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorarii de avocat, acordate proporţional (3/4 din: 2.114,5 lei taxă de timbru, 16,508 lei onorariu de avocat, 5.476,96+5.483,53+5.590,54 lei onorarii de avocat).

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate, a reținut următoarele:

Într-un prim motiv de apel s-a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că modelul PS175 aparţinând SC C. S.R.L., identic cu cel înregistrat de reclamant, nu ar fost făcut public înainte de data revendicării priorităţii, în sensul Regulamentului nr. 6/2002/CE.

Această critică a fost apreciată ca fondată.

S-a reținut că modelul industrial 001635186-0002 este înregistrat ca model comunitar, începând cu 13.05.2009, astfel încât, îi sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului CE nr. 6/2002.

Ca atare, competența instanțelor române specializate în domeniul desenelor și modelelor industriale este atrasă în condițiile art. 81 lit. d) din Regulamentul CE nr. 6/2002, ca excepție de la regula că cererile în constatarea nulității desenelor și modelelor comunitare înregistrate sunt de competența Oficiului de armonizare din cadrul pieţei interne.

În consecință, analiza nulității desenelor sau modelor comunitare, chiar realizată de instanța română, trebuie să se raporteze la condițiile de înregistrare a desenelor și modelelor comunitare cuprinse în Regulamentul CE nr. 6/2002 și Regulamentul CE nr. 2245/2002 al Comisiei din 21 octombrie 2002 privind normele de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 6/2002 al Consiliului privind desenele sau modelele comunitare.

Invocarea de către intimați a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și 44 din Legea nr. 129/1992 s-a apreciat a fi irelevantă în cauză, întrucât nu se pune problema ”protecției modelului comunitar”, ci problema validității înregistrării acestuia. Validitatea înregistrării se analizează în raport cu dispozițiile legale în baza cărora s-a realizat înregistrarea, dispoziții care, în prezenta cauză, sunt cele reprezentate de Regulamentul CE nr. 6/2002 și de Regulamentul de punere în aplicare a acestuia.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat a fi corectă susținerea apelantei în sensul că documentele distrugătoare de noutate în privinţa unui model comunitar trebuie analizate exclusiv din perspectiva condiţiilor de înregistrare stipulate în Regulamentul nr. 6/2002/CE, iar nu din perspectiva reglementărilor interne referitoare la condiţiile de înregistrare a modelului naţional.

Potrivit art. 28 alin. (1) lit. b) pct. (v) din Regulamentul CE nr. 2245/2002, ”O cerere pentru declararea nulităţii, introdusă în faţa Oficiului în temeiul articolului 52 din Regulamentul (CE) nr. 6/2002, conţine următoarele informaţii: … în cazul în care cauzele de nulitate se întemeiază pe faptul că desenul sau modelul comunitar înregistrat nu îndeplineşte condiţiile enunţate la articolele 5 (Noutatea) şi 6 (Caracterul individual) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002, precizarea şi reproducerea desenelor sau a modelelor anterioare care ar putea constitui o piedică în declararea noutăţii sau a caracterului individual al desenului sau al modelului comunitar înregistrat, precum şi documentele care dovedesc existenţa respectivelor desene sau modele anterioare.”

Ca atare, se poate observa că în Regulamentul CE nr. 2245/2002 de punere în aplicare a Regulamentului CE nr. 6/2002 nu se instituie cerința ”datei certe” a înscrisurilor invocate în dovedirea lipsei de noutate, cerință regăsită în art. 5 alin. (3) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 129/1992, coroborat cu art. 1182 Cod civil.

Potrivit practicii EUIPO, reflectată în Ghidul de examinare realizat de această entitate, ”Este suficient că dezvăluirea a avut loc la un moment dat în timp, care poate fi identificat cu certitudine rezonabilă înainte de data de depozit sau data de prioritate a desenului sau modelului comunitar contestat, chiar dacă data exactă de divulgare este necunoscută.”

Examinând probele administrate, instanța de apel a constatat că pârâta-reclamantă reconvențională a depus la dosar, în susținerea faptului că a comercializat dulapul model P175 anterior cererii de înregistrare a modelului industrial 001635186-0002 și că această comercializare este distructivă de noutate, catalogul tipărit de SC E. SRL pentru apelantă și ștampilat pe fiecare filă de societatea menționată și adresa nr. 137 din 1.04.2011 emisă de SC E. SRL prin care arată că în luna august 2008, în urma acceptului beneficiarului SC C., a tipărit catalogul de prezentare a mobilierului comercializat de SC C., catalog pe care îl atașează adresei.

La fila 14 din catalogul menționat, se află modelul PS 175, identic cu cel înregistrat de reclamanta ca model comunitar sub nr. 001635186-0002.

Curtea de apel a constatat că apelanta nu a depus vreo factură ulterioară lunii august 2008 prin care să facă dovada comercializării modelului PS 175 în baza catalogului menționat mai sus.

Prin urmare, doar din coroborarea adresei 137/2011 emisă de SC E. SRL, a catalogului C. – 2008 și a facturilor depuse nu se poate trage concluzia că mobila menționată în facturile depuse ca purtând referința PS 175 au caracteristicile care rezultă din catalog și, prin urmare, comercializarea lor ar fi fost distructivă de noutate pentru modelul ce a fost înregistrat sub nr. 001635186-0002.

Însă, apelanta a depus la dosar o adresă emisă de SC J. SRL, prin care această societate arată că a achiziționat de la SC C. SRL produsul ”Dulap TV cu 8 sertare – PS175” menționat în factura 7073505 din 18.08.2006, identificat prin schița și desenul anexate adresei.

La dosarul din apel a fost depusă factura menționată în adresă, precum și schița modelului PS 175, purtând ștampila societății care a emis adresa sus-menționată. Din schița depusă, s-a constatat că aceasta este reprezentarea în plan din față și din lateral a unui dulap identic (atât ca aspect, cât și ca dimensiuni) cu cel a cărui imagine apare în catalogul C.-2008 sub referința PS 175.

Apelanta a mai depus și jurnalul de vânzări pe luna august 2006 în care, la poziția 8, figurează factura nr. 7073505 și denumirea beneficiarului – J. SRL, valoarea facturilor pe luna august 2006, precum și totalul TVA datorat. De asemenea, la dosar, a depus fost depus formularul 300 – Decont de TVA, întocmit pentru luna august 2006, în vederea depunerii la organul fiscal competent, precum și formularul 100 – Declarație privind obligațiile de plată la bugetul general consolidat, întocmit pentru luna august 2006.

Curtea de apel a apreciat că documentele și formularele fiscale depuse confirmă realitatea vânzării realizate în august 2006 între SC C. și SC J., iar adresa emisă de societatea menționată, împreună cu schița anexată adresei, atestă faptul că la nivelul anului 2006 SC C. comercializa sub referința PS 175 un dulap TV identic cu cel având același cod de identificare PS175 în catalogul C.-2008.

În ceea ce privește susținerile intimaților, în sensul că declarațiile societăţilor H., F. şi G. sunt întocmite ”ulterior datei la care au promovat acţiunea, fapt ce ar putea sugera constituirea acestora special pentru a fi folosite în această cauză, cu atât mai mult cu cât destinatarul este chiar SC C. SRL”, curtea de apel a reținut că în cauza de față nu aceste declarații sunt reținute ca având singure valoare doveditoare, ci aspectele rezultate din adresele respective și din schițele anexate acestora, prin coroborare cu acte contabile și fiscale care confirmă existența raporturilor comerciale, astfel încât, în lipsa contestării validității acestor acte sunt de natură să dovedească atât caracteristicile obiectului vândut și, respectiv, cumpărat, cât și momentul la care a avut loc actul de comercializare a acestuia.

Intimații-reclamanți-pârâți nu s-au înscris în fals cu privire la vreunul dintre actele sau documentele menționate mai sus și nici cu privire la vreun alt înscris depus de apelantă. De asemenea, nu au făcut vreo probă de natură să infirme conținutul adreselor sau autenticitatea schițelor anexate acestora.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că apelanta a făcut dovada că dulapul înregistrat de reclamant ca model comunitar cu nr. 001635186-0002 nu îndeplinea una dintre condițiile de înregistrare, respectiv cea a noutății, întrucât acesta a fost adus la cunoștința publicului - prin comercializarea de către apelantă - cu mai mult de 2 ani anterior datei la care reclamantul a formulat cererea de înregistrare.

De altfel, apelanta a mai depus la dosar facturi fiscale, facturi externe, jurnale de vânzări, documente vamale, documente de transport, formulare fiscale și pentru alte vânzări realizate către alte persoane (G. Franța, F. Franța, H. Anglia) în perioada 2006-2008. Documentele menționate nu fac prin ele însele dovada că produsul comercializat sub referința PS175 era identic cu cel înregistrat de reclamant ca model comunitar sub nr. 001635186-0002. Însă, având în vedere identitatea produsului care apare în schița ce reprezintă produsul vândut de apelantă în august 2006 către SC J. SRL cu cel din catalogul C. din august 2008, se poate prezuma că toate vânzările realizate în intervalul de timp august 2006 – august 2008 au privit un produs PS175 care avea caracteristicile rezultate din schița menționată și care era identic cu cel din catalogul C. din 2008 și, implicit, cu cel înregistrat de reclamant ca model comunitar sub nr. 001635186-

0002.

Însă, chiar în lipsa acestei prezumții, curtea de apel a constatat că în cauză s-a făcut dovada că la momentul priorității invocate pentru modelul 001635186-0002, acesta nu îndeplinea condițiile de înregistrare prevăzute de art. 5 și 6 din Regulamentul CE nr. 6/2002, referitoare la noutate și la caracterul individual, modelul comunitar înregistrat sub nr. 001635186-0002 fiind identic cu cel comercializat de C. în august 2006 și, ulterior, în perioada 2006-2008.

Prin al doilea motiv de apel, s-a susținut că SC C. S.R.L. are, în privinţa PS241, un drept propriu de utilizare, întemeiat pe utilizarea sa anterioară, prevăzut de art. 22 din Regulamentul nr. 6/2002/CE, că apelanta a invocat această apărare în fața primei instanțe, dar aceasta nu a analizat-o.

Intimații s-au apărat susținând că această apărare a pârâtei a fost formulată prin notele scrise depuse la termenul la care s-a judecat fondul cauzei, nefiind motivată în fapt și că, o decizie prin care instanţa ar fi reţinut aceste aspecte în sensul solicitat de apelantă, ar fi dat naştere unui drept de utilizare a modelului, practic, un drept nou în patrimoniul apelantei-pârâte, efect ce nu ar putea fi conferit unei simple apărări de fond și, prin urmare, cele solicitate de apelanta-pârâtă se încadrează în noţiunea de ”pretenţii proprii” regăsită la prevederile art. 119 C.proc.civ., fiind necesară formularea unei cereri reconvenţionale pentru valorificarea acestora, iar pârâta nu mai era în termen să își completeze cererea reconvențională.

Aceste apărări ale intimaților, au fost înlăturate de instanța de apel ca nefondate.

Astfel, invocarea de către pârâtă a unui drept în temeiul art. 22 alin. (1) din Regulamentul nr. 6/2002/CE are natura unei apărări de fond, prin care nu se neagă dreptul reclamanților asupra modelului comunitar pe care aceștia îl invocă, ci se neagă dreptul acestora de a interzice pârâtei utilizarea modelului pe care aceasta îl folosea anterior înregistrării modelului comunitar și, prin urmare, caracterul ilicit al utilizării realizate de pârâtă cu privire la propriul model.

Totodată, în caz de validare a acestei apărări, hotărârea instanței nu ”dă naștere unui drept de utilizare nou în patrimoniul pârâtei”, așa cum au susținut intimații, ci doar constată existența acestui drept, drept care este recunoscut de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Regulamentul nr. 6/2002/CE.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că nu era necesar ca acest drept să fi fost invocat de către pârâtă prin cerere reconvențională.

Analizând susținerile apelantei în sensul că ar fi titulara unui drept întemeiat pe utilizarea anterioară în ceea ce privește cuierul comercializat sub referința PS241, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 22 alin. (1) din Regulamentul nr. 6/2002/CE: ”Se poate prevala de un drept întemeiat pe utilizarea anterioară orice terț care poate demonstra că, înainte de data de depunere a cererii sau, dacă se revendică prioritatea, înainte de data de prioritate, începuse să utilizeze cu bună-credință în Comunitate – sau se pregătea în mod serios în sensul unei astfel de utilizări – un desen sau un model care intră în sfera de protecție a unui desen sau model comunitar înregistrat și care nu constituie o copie a acestuia din urmă.”

Din raportul de expertiză efectuat la prima instanță, rezultă că modelul de cuier comercializat de apelantă sub referința PS241 este identic cu modelul înregistrat de reclamant sub nr. 001635186-0001.

Prin urmare, deși din probele dosarului (coroborarea între adresa emisă de G. cu schița anexata, factura 7073566/24.01.2007, jurnalul pentru vânzări pe luna ianuarie 2007 și formularul 300 – decont pe TVA pe luna ianuarie 2007) rezultă comercializarea anterioară (ianuarie 2007) de către apelantă a cuierului PS241, curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită ultima condiție impusă de textul legal citat, anume aceea care impune ca modelul utilizat anterior să nu fie identic cu cel înregistrat.

În ipoteza identității celor două modele, titularul modelului neînregistrat, dar făcut public

anterior datei cererii de înregistrare sau, după caz, datei priorității invocate, are la dispoziție cererea în constatarea nulității modelului înregistrat pentru neîndeplinirea condițiilor de înregistrare prevăzute de art. 5 și 6 din Regulamentul CE nr. 6/2002.

În consecință, instanța de apel a constatat caracterul nefondat al acestui motiv de apel.

Printr-un al treilea motiv de apel este contestată suma de 130.000 lei la care pârâta-reclamantă-apelantă a fost obligată, arătându-se că prima instanță nu ținut cont de concluziile raportului de expertiză cu privire la acest aspect.

Curtea de apel a apreciat că acest motiv de apel este fondat.

Astfel, tribunalul a stabilit nivelul despăgubirilor prin raportare la beneficiul nerealizat de către reclamantă, calculat ca diferență între prețul de vânzare de către reclamantă a propriilor modele și prețul de achiziție al acestora. Or, acest mod de calcul al prejudiciului este eronat, întrucât se raportează la un beneficiu ipotetic. Astfel, nu există vreo certitudine că, în lipsa de pe piață a produselor PS175 și PS241 ale pârâtei, reclamanta ar fi vândut ea numărul de produse vândut de pârâtă la prețul practicat de reclamantă.

În mod corect prejudiciul a fost calculat în raportul de expertiză prin raportare la profitul realizat de pârâtă prin comercializarea celor două obiecte de mobilier în discuție, această variantă de calcul, fiind realizată pe baza unor valori certe, rezultate din probele administrate în cauză.

În consecință, ținând seama și de concluziile anterioare cu privire la celelalte două motive de apel analizate, în raport de care se constată că doar profitul realizat din comercializarea cuierului PS241 are caracter injust, întrucât doar în raport cu acest model industrial se poate reține temeinicia cererii de contrafacere, instanța de apel a constatat că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru prejudiciul creat ca urmare a menționatei fapte de contrafacere sunt în cuantum de 3.830,89 lei, compus din profitul realizat în 2009 – 199,73 lei, profitul realizat în 2010 – 1.795,37 lei, profitul realizat în 2011 – 242,45 lei și profitul realizat în 2012 – 1.593,34 lei.

Prin urmare, în raport cu considerentele precedente, curtea de apel a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă, în sensul celor deja arătate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții-pârâți, care s-au prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenții susțin că

instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că C. SRL ar fi adus la cunoştinţa publicului prin comercializare modelul comunitar nr. 001635186-0002, anterior datei înregistrării.

În ceea ce priveşte problema validităţii înregistrării, contrar celor reţinute de instanța de apel, se impune analiza concretă a normelor incidente în cauză.

Contrar celor afirmate de curtea de apel, recurenții susțin că în cauză prezintă relevanţă dispoziţiile Legii nr. 129/1992, în contextul în care:

(i) România a aderat la Uniunea Europeană la data de 01.01.2007;

(ii) analiza validităţii înregistrării s-a realizat de instanţa de apel, pe înscrisuri anterioare momentului aderării, respectiv acte din 2006;

(iii) analiza validităţii a fost raportată în mod eronat la prevederi europene ce nu erau aplicabile în cauză.

Prin Legea nr. 157/2005, România a ratificat tratatul de aderare la Uniunea Europeană, iar potrivit art. 2 din Tratat: „De la data aderării, dispoziţiile tratatelor originare şi actele adoptate de instituţii şi de Banca Centrală Europeană înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria şi România şi se aplică în aceste state, în condiţiile stabilite prin aceste tratate şi prin prezentul act.”

Această menţiune prezintă importanţă pentru analiza nelegalității hotărârii recurate cu privire la aducerea la cunoştinţa publicului realizată înainte de data înregistrării, deoarece instanţa de apel a fundamentat hotărârea de anulare a modelului industrial prin excluderea normelor legale interne incidente în prezenta cauză – dispozițiile Legii nr. 129/1992, republicată.

Mai mult, instanța de apel a reținut că „... în Regulamentul CE nr. 2245/2002 de punere în aplicare a Regulamentului CE nr. 6/2002 nu se instituie cerinţa „datei certe” a înscrisurilor invocate în dovedirea lipsei de noutate, cerinţă regăsită în art. 5 alin. (3) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 129/1992 coroborat cu art. 1182 Cod civil.”

Contrar celor reţinute de curtea de apel, recurenții arătă că analiza incidenţei dovedirii

„datei certe” se impunea în cauză, deoarece Regulamentul CE nr. 2245/2002 a devenit aplicabil în România exclusiv de la data aderării, respectiv de la 01.01.2007; pe de altă parte, Regulamentul era incident în cauză în ipoteza în care instanţa îşi circumstanţia analiza exclusiv pe analiza actelor emise şi depuse în cauză ulterior datei de 01.01.2007 (data aderării).

Per a contrario, în ipoteza avută în vedere de instanţa de apel, respectiv aceea potrivit căreia noutatea a fost distrusă prin intermediul unor înscrisuri emise anterior datei de 01.01.2007, curtea de apel era ţinută să verifice şi să aplice, cu privire la aceste înscrisuri, exclusiv legislaţia existentă la data emiterii lor.

Instanța de apel a reținut că (i) C. SRL nu a depus la dosarul cauzei nicio factură ulterioară lunii august 2008 care să facă dovada comercializării modelului PS175, precum și că (ii) Adresa nr. 137/2011 emisă de SC E. SRL şi catalogul C. 2008 nu pot conduce la teoria potrivit căreia comercializarea produsului PS175 ar fi distructivă de noutate, motiv pentru care a înlăturat aceste probe pentru dovedirea comercializării produsului PS175 anterior datei de înregistrare. În opinia recurenților, aceste reţineri ale instanţei de apel sunt corecte.

Cu toate acestea, curtea de apel apreciază că se impune anularea modelului industrial înregistrat sub nr. 001635186-002 motivat de faptul că intimata pârâtă C. ar fi depus la dosarul cauzei „o adresă emisă de SC J. SRL, prin care această societate arată că a achiziţionat de la SC C. SRL produsul „Dulap IV cu 8 sertare - PS175” menţionat în factura 7073505 din 18.08.2006, identificat prin schiţa şi desenul anexat adresei.”

Recurenții arată că la data de 18.08.2006 România nu aderase la Uniunea Europeană, astfel încât singura normă legală în raport de care se impunea analiza elementului de noutate era reprezentat de prevederile Legii nr. 129/1992 şi ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 129/1992 şi art. 1182 Cod civil.

Drept urmare, contrar celor reținute prin decizia recurată, în cauza de față prezintă relevanţă prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 44 din Legea nr. 129/1992, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul de punere în aplicare al Legii nr. 129/1992 cu privire la „data certă”: Aducerea la cunoştinţa publicului, în condiţiile art. 7 din lege, a unui desen sau model poate fi luată în considerare numai dacă aceasta are dată certă.”

Or, mai arată recurenții, niciunul dintre înscrisurile reţinute de instanţa de apel nu întruneşte condiţiile necesare pentru a stabili data certă, fiind vorba de acte contabile ce nu se supun înregistrării în registrele publice şi/sau de declaraţii unilaterale depuse cu privire la situaţii financiar-contabile ce nu atestă veridicitatea operaţiunii economice de vânzare a produsului PS 175. Că este aşa, rezultă chiar din cele reținute de curtea de apel care arată că acestea au fost interpretate în acord cu alte mijloace de probă, nefiind apte prin ele însele să facă dovada concretă a elementului distructiv de noutate.

Concluzia anterioară afectează şi declaraţiile realizate pro causa de societăţile H., F. şi G., acestea fiind întocmite ulterior datei la care a fost promovată cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, în lipsa dovedirii datei certe cu privire la elementul de noutate adus de C. în privinţa modelului PS175, condiţie esenţială pentru a dovedi elementul de noutate care să afecteze validitatea înregistrării modelului industrial nr. 001635186-002, recurenții apreciază că soluția instanţei de apel asupra anulării înregistrării este nelegală.

Nu în ultimul rând, recurenții susțin că nelegalitatea hotărârii recurate rezultă cu puterea evidenţei din cele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora schiţa ce reprezintă produsul PS 175 ar fi singurul element, singura probă ce conduce la formarea convingerii instanţei cu privire la identitatea dintre modelul comercializat anterior înregistrării şi cel înregistrat de B., ca model comunitar sub nr. 001635186-0002.

Prima problema în privinţa acestor aprecieri ale instanţei de apel este substituirea judecătorului în calitatea unui expert judiciar specializat în modele industriale, singura persoana calificată să facă asemenea aprecieri. De altfel, în cauza, a fost administrata o expertiza prin care au fost comparate modelele PS175 comercializate de C. în acea perioada (ianuarie-februarie 2014) cu modelul înregistrat la nivel comunitar 001635186-0002.

În opinia recurenților este importantă această menţiune, deoarece instanţa de apel face un raţionament greşit reţinând că „având în vedere identitatea produsului care apare în schiţa ce reprezintă produsul vândut de apelanta în august 2006 către SC J. SRL cu cel din catalogul C. din august 2008 au privit un produs PS175 care avea caracteristicile rezultate din schiţa menţionată şi care era identic cu cel din catalogul C. din 2008 şi implicit, cu cel înregistrat de reclamant ca model comunitar sub nr. 0016.186-0002.”

Modelul comunitar înregistrat sub nr. 001635186-0002 nu a fost niciodată comparat şi găsit identic cu modelul C. din catalogul din 2008, ci cu modelul PS 175 care apărea pe site-ul C. în ianuarie 2014. Acest aspect este dovedit de susţinerile expertului de la pag. 6 a raportului de expertiză administrat în fond. Astfel nu se poate proba identitatea dintre: modelul PS 175 comercializat în 2006, modelul PS 175 din catalogul C. 2008, modelul comercializat de C. care apare pe site-ul societăţii în 2014 (acelaşi cu cel comercializat de C. în perioada ulterioară înregistrării) şi modelul comunitar înregistrat sub nr. 001635186-0002. Identitatea a fost probată prin expertiză, numai în privinţa ultimelor două modele.

O a doua nelegalitate în raţionamentul juridic expus de instanţa de apel o constituie compararea unei schițe, precum cea din dosarul de apel (anexată la factura din 2006), cu o fotografie a modelului precum cea expertizată în cauză sau cea înregistrată şi protejată.

Astfel, chiar presupunând că judecătorul ar fi putut face asemenea aprecieri, compararea celor două reprezentări nu respectă dispoziţiile art. 13 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 129/1992, dispoziţii avute în vedere şi de expertul tehnic judiciar la realizarea expertizei.

Pe de altă parte, un alt aspect ce trebuie menţionat, nu există nicio dovadă cu privire la publicarea schiţei într-un registru public pentru a dobândi data certă şi mai mult, această schiţă nu este reflectată în actele financiar-contabile şi nici în declaraţiile unilaterale depuse la organele administrativ fiscale pentru a presupune că această schiţă a dobândit dată certă.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenţii susțin că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât conține motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Prealabil, recurenţii arată că instanţa de apel a înlăturat toate probele pe care le-a administrat cu privire la comercializarea produsului PS 175 în perioada 2006 - 2008, reţinând faptul că „...apelanta a mai depus la dosar facturi fiscale, facturi externe, jurnale de vânzări, documente vamale, documente de transport, formulare fiscale şi pentru alte vânzări realizate către alte persoane (G., F., H.) în perioada 2006-2008. Documentele menţionate nu fac prin ele însele dovada că produsul comercializat sub referinţa PS 175 era identic cu cel înregistrat de reclamant ca model comunitar sub nr. 001635186-0002.”

Totodată, instanţa de apel a reținut că singura dovadă relevantă este reprezentată de factura aferentă lunii august 2006.

Contrar acestor afirmaţii, şi în vădită contradicție cu acestea, în contextul înlăturării probelor menţionate, instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu că „...modelul comunitar înregistrat sub nr. 001635186-0002, fiind identic cu cel comercializat de C. în august 2006 şi ulterior, în perioada 2006-2008.”

Această concluzie a instanţei de apel este în contradicție cu argumentele reţinute anterior şi nu poate conduce la anularea înregistrării. Mai mult, această afirmaţie generală este contrazisă de instanţă prin chiar înlăturarea probelor care să dovedească o comercializare a produsului PS 175 în perioada 2006-2008.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenţii susțin că decizia recurată este nelegală, dată fiind cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

În aplicarea acestui text, Curtea de Apel Bucureşti are în vedere două argumente pentru diminuarea daunelor interese, respectiv:

(i) raportarea la un beneficiu ipotetic, şi

(ii) modalitatea în care a soluţionat primul motiv de apel, în sensul anulării înregistrării nr. DMC 001635186-002.

Recurenţii afirmă că ambele argumente ale instanţei de apel sunt nelegale, contravenind criteriilor stabilite la art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, privitoare la modalitatea de determinare a daunelor-interese.

Sub un prim aspect, s-a arătat că potrivit alin. (2) al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în cauză prezintă relevanţă, pe lângă beneficiul realizat de intimată, pierderea suferită de recurenţii-reclamanţi. Cu alte cuvinte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu prezintă relevanţă exclusiv profitul realizat de intimata-pârâtă, ci prezintă relevanţă beneficiul, profitul nerealizat de

A. şi B. în ipoteza în care ar fi comercializat aceste produse.

Aşa fiind, în deplin acord cu prevederile alin. (3) ale art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 este relevant faptul că intimata-pârâtă a desfăşurat activitatea de contrafacere, cu intenţie, sens în care în mod corect a obligat-o prima instanță să plătească daunele-interese prestabilite.

În acest sens, legiuitorul nu instituie în sarcina recurenţilor-reclamanţi obligaţia de a dovedi posibilitatea de a vinde acelaşi număr de produse la preţul la care a vândut intimata de rea-credinţă, ci, pornind de la intenţia evidentă de contrafacere, intenţie dovedită în prezenta cauză, şi contestată fără succes de intimata-pârâtă, rezultă că aceste daune-interese pot fi determinate ipotetic.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză poate fi avut în vedere numărul de produse vândute de intimata-pârâtă, însă preţul de vânzare al recurenţilor-reclamanţi era mai mare deoarece, costurile acestora pentru producerea bunului erau altele, inclusiv din perspectiva protecţiei la care recurenţii-reclamanţi au apelat, prin înregistrarea modelului. Or, este evident că fiecare entitate stabileşte preţurile de vânzare în raport de costurile necesare producţiei, la care adaugă profitul apreciat ea fiind suficient pentru dezvoltarea proprie. Aceste costuri nu pot fi influenţate nici de instanţă şi nici de partea adversă, fiind aprecieri proprii ale profesionistului.

Sub un al doilea aspect, nu prezintă relevanţă beneficiul obţinut de intimata-pârâtă, ci prezintă relevanţă beneficiul care ar fi putut să fie obţinut de recurenţii-reclamanţi în ipoteza în care intimata-pârâtă nu ar fi realizat actele de contrafacere, cu intenţie. Mai mult decât atât, mai susțin recurenţii, cu ocazia prezentării situaţiei de fapt au arătat că preţurile de vânzare ale intimatei-pârâte au fost inferioare celor practicate de recurenţii-reclamanţi; în acest sens, s-a susținut că recurenţii-reclamanţi au vizat producerea bunurilor la o calitate superioară, pentru un anumit tipar de clientelă. Această situaţie nu a fost nici contestată de intimata-pârâtă şi nici nu s-a dovedit ipoteza contrară din care să rezulte cel puţin vânzarea produselor la preţuri identice.

Altfel spus, în cauză, prezintă relevanţă faptul că recurenţii-reclamanţi aveau posibilitatea de a pune pe piaţă un produs propriu, creat pentru o anumită categorie de clienţi, care a generat un cost de producție şi o muncă intelectuală de invenţie, de creaţie, a cărei remuneraţie nu se poate raporta la profitul obţinut de intimata-pârâta. Preţul propus de intimata pârâtă are în vedere trei coordonate esenţiale, respectiv: costul de producţie (mâna de lucru şi utilităţile), costul cu materia primă, la care se adaugă profitul; în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-reclamanţi, dacă ar fi acceptate aceleaşi trei coordonate minime, la acestea s-ar adăuga în mod obligatoriu costurile cu protecţia mărcii şi costurile de creaţie; în mod evident, acestea vor influenţa substanţial costul final al produsului, alături de calitatea superioară a materialelor.

Nu în ultimul rând, procentul de profit apreciat de recurenţii-reclamanţi ca fiind corect pentru vânzarea produsului finit este diferit de marja de profit a intimatei-pârâte.

Sub un al treilea aspect, reţinând temeinicia primelor două motive de recurs, acestea vor avea influenţe şi asupra motivului 3 de recurs, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că diminuarea valorii daunelor interese este o consecinţă directă a anulării înregistrării DMC nr. 001635186-0002.

Recurenții critică soluția instanței de apel și din perspectiva cheltuielilor de judecată acordate intimatei-pârâte în etapa apelului, având în vedere că reclamanții au fost obligați la cheltuieli de judecată în proporție de 3/4.

Având în vedere prevederile art. 274 alin. (3) C.proc.civ., recurenții susțin că, în aplicarea acestui text, se impunea cenzurarea onorariilor de avocat, deoarece, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei ce atestă plata onorariilor de avocat, înscrisuri ce nu au fost comunicate la momentul soluţionării pricinii în apel, subscrisa luând cunoştinţă de acestea ulterior redactării hotărârii, rezultă că instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 274 alin. (3) C.proc.civ. în spiritul şi litera legii, rezumându-se să accepte aceste cheltuieli şi să le diminueze proporţional în raport cu soluţia adoptată.

Onorariile acordate de instanţa de apel (pentru soluţionarea cauzei în fond şi în apel) nu au fost justificate, întrucât C. nu a prezentat în concret activitatea avocaţilor implicați în soluţionarea cauzei. Din facturile fiscale depuse în susţinerea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor, rezultă facturarea exclusivă a serviciilor de reprezentare în instanţă, ceea ce întăreşte convingerea că nu a existat o documentare anterioară promovării cererilor care să justifice un onorariu ridicat. Mai mult, din conţinutul cererilor depuse la dosarul cauzei nu rezultă activitatea de cercetare

prealabilă şi studiere a pricinii.

În concret, C. nu a făcut dovada prin intermediul unor rapoarte justificative a activităţii prestate de avocaţii aleşi; în egală măsură, recurenții arată că este relevant faptul că plata onorariilor s-a realizat conform unei înţelegeri între C. şi apărătorii lor, înţelegere care nu poate să fie opozabilă recurenţilor-reclamanţi.

În al doilea rând, cenzurarea onorariilor de avocaţi se impunea și din perspectiva faptului că acestea au fost voluptorii. Prin demersurile judiciare întreprinse în prezenta cauză, C. a încercat să se apere pentru o faptă reprobabilă, sens în care a decis să-şi angajeze două societăţi de avocatură. Or, dincolo de faptul că C. a căzut în pretenții, chiar parţial, recurenții consideră că instanţa de apel trebuia să cenzureze onorariile avocaţilor şi să nu impute reclamanţilor o cheltuială voluptorie, determinată de decizia intimatei de a angaja două societăţi de avocatură.

În al treilea rând, interpretarea dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ. trebuia să se realizeze în spiritul şi litera legii, respectiv să fie sancţionată partea care a căzut în pretenţii. Or, interpretarea sintagmei „partea care cade în pretenţii” nu trebuie raportată la proporţia admiterii sau respingerii unui capăt de cerere evaluabil sau nu în bani, ci trebuie observată esenţa cererii şi limitele admiterii sau respingerii acesteia. Este evident faptul că în ipoteza în care recurenţii reclamanţi ar fi promovat o cerere nefondată, sancţiunea suportării cheltuielilor de judecată era una corectă, însă chiar instanţa de apel a admis în parte cererea reconvenţională, constatând fapta reprobabilă a intimatei pârâte, dar a sancţionat din punct de vedere financiar pe recurenţii-reclamanţi, deşi a constatat și culpa procesuală a intimatei-pârâte.

În al patrulea rând, stabilirea şi acordarea cheltuielilor de judecată în raport de partea din acţiune şi cerere reconvenţională admise, a creat vădite dezechilibre financiare, permiţând astfel intimatei-pârâte să continue activitatea de contrafacere.

Or, este evident faptul că recurenţii-reclamanţi au urmărit prin intermediul prezentei cauze să oblige pe intimata-pârâtă, prin forţa coercitivă a statului, să intre în legalitate. Consecinţa fundamentală a apărării unui drept personal a fost aceea a suportării unor cheltuieli de judecată disproporţionate în raport de finalitatea aşteptată, toate acestea în baza unor criterii aplicate incorect şi în baza unor documente presupus a fi justificative, ce nu au fost analizate şi cenzurate de instanţa de apel.

Recurenții mai susțin că în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv. Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Se mai invocă de către recurenți și jurisprudenţa CEDO, fiind relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă şi anume, acela că partea care are câştig de cauză să recupereze cheltuielile de judecată efectuate în proces numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale, rezonabile și proporţionale pretenţiei admise.

În condiţiile în care pârâta-intimată se face totuşi vinovată de infracţiunea de contrafacere, este absurd ca recurenții să fie cei care plătesc cheltuieli de judecată pentru faza apelului în cuantum de 10 ori mai mare decât suma obţinută cu titlu de despăgubire. Astfel, cheltuielile de judecată pentru faza apelului, în cuantum total de aproximativ 33.000 lei, reprezentând numai onorariu de avocat, depăşesc cu mult limita rezonabilităţii.

Recurenții solicită instanței de recurs să oblige intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în toate fazele procesuale: pentru faza judecaţii în fond dovezile au fost depuse în faţa Tribunalului Bucureşti; în privința cheltuielilor de judecată efectuate în apel - în cuantum de 10.943,25 lei reprezentând onorariu de avocat – deși a arătat în fața instanței de apel că vor fi solicitate pe cale separată, prin cererea de recurs solicită acordarea acestora în cadrul prezentului dosar și anexează dovada acestora.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Recurenții-reclamanți, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., au avut două susțineri: în primul rând aceea că instanța de apel în mod greșit a determinat legea aplicabilă pentru analiza criticilor vizând respingerea cererii reconvenționale prin care s-a cerut anularea modelului comunitar nr. 001635186-0002, iar în al doilea rând, cea potrivit căreia în mod nelegal s-a dispus anularea aceluiași model, pentru neîndeplinirea condiției noutății, în situația în care legea națională (Legea nr. 129/1992, republicată, precum și Regulamentul de aplicare a acesteia) impunea, pentru înscrisurile reținute cu valența unor probe distructive de noutate, cerința datei certe.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, prin cererea reconvențională formulată la prima instanță, pârâta-reclamantă SC C. SRL a solicitat să se dispună anularea înregistrării modelului comunitar sub nr. 001635186-0002 (Mobilier pentru echipamente audiovizuale), având ca titular pe reclamantul B., înregistrat de OHIM conform certificatului de înregistrare emis în data de 18.01.2010, publicat în Buletinul OAPI nr. 2010/011.

În susținerea cererii de anulare, s-a arătat că modelul comunitar nu îndeplineşte condiţiile stabilite de art. 4-9 din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare [art. 25 (1) lit. b) din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele sau modelele industriale comunitare], anume noutatea și caracterul individual.

Cererea de înregistrare a acestui model comunitar a fost depusă la OAPI de către recurentul-reclamant B. la data de 12.11.2009, iar în cuprinsul acesteia a invocat ca dată a priorității - 13.05.2009, data depunerii cererii de înregistrare a aceluiași model industrial la autoritatea competentă franceză.

În aceste condiții, în mod legal instanța de apel a analizat cererea privind declararea nulității desenului comunitar pe temeiul actului normativ în baza căruia titlul de protecție a fost obținut, anume potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele comunitare, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4-9 din Regulament, în aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. b) coroborate cu art. 80 alin. (1) și art. 81 lit. d) din același Regulament.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților, că în cauză nu poate fi reținută incidența legii naționale – Legea nr. 129/1992 privind desenele și modelele industriale și, consecutiv a Regulamentului de aplicare a acestui act normativ, aprobat prin HG nr. 211/2008, întrucât, în speță, s-a cerut analiza validității înregistrării unui model comunitar, iar nu a unui model industrial protejat prin înregistrare în condițiile Legii nr. 129/1992.

Mai mult decât atât, potrivit definiției legale de la art. 2 lit. e) din Legea nr. 129/1992: ”În înţelesul prezentei legi, termenii sau expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (...)

e) desen sau model comunitar - desenul sau modelul protejat în condiţiile Regulamentului nr. 6/2002/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L nr. 3 din 5 ianuarie 2002, de către Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă, cu efect pe întregul teritoriu al Comunităţilor Europene.”

În plus, nici prevederile art.1 alin. (2) din Legea nr. 129/1992, potrivit cărora: ”Prezenta lege se aplică desenelor şi modelelor ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România ori care îşi produc efectele în România, ca urmare a unei protecţii comunitare sau internaţionale” nu conduc la o altă concluzie, întrucât față de obiectul cererii - declararea nulității înregistrării unui model comunitar - în cauză nu se verifică niciuna dintre ipotezele descrise de această normă: (i) desene sau modele ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România -, iar analiza cererii de declarare a nulității înregistrării unui model industrial este incompatibilă și cu teza finală a normei citate – (ii) desene sau modele care își produc efectele în România, întrucât dacă un model industrial își produce efectele în România, astfel cum este cazul oricărui modelului comunitar înregistrat după data aderării României la Uniunea Europeană, această ipoteză are ca premisă validitatea înregistrării lui, aşadar o înregistrare valabilă.

În consecință, nu se poate susține că cererea de declarare a nulității unui model comunitar ar putea fi analizată pe temeiul altui act normativ decât cel în baza căruia au fost analizate condițiile de registrabilitate.

Totodată, art. 24 alin. (1) din Regulamentului (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12

decembrie 2001 privind desenele sau modelele comunitare, stabilește în mod neechivoc astfel: ”(1) Un desen sau un model comunitar înregistrat este declarat nul în urma unei cereri înaintea Oficiului (EUIPO, în prezent – s.n.), în conformitate cu procedura prevăzută de titlurile VI şi VII sau de către o instanţă competentă în materia desenelor şi modelelor comunitare, ca urmare a unei cereri reconvenţionale în cadrul unei acţiuni în contrafacere.”

Or, astfel cum rezultă din expozeul deciziei de față, cererea de declarare a nulității modelului comunitar 001635186-0002 (Mobilier pentru echipamente audiovizuale) a fost formulată pe calea cererii reconvenționale cu care intimata-pârâtă SC C. SRL a învestit prima instanță în cadrul acțiunii în contrafacere promovată de către reclamanți.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a apreciat că înscrisurile distructive de noutate în privinţa modelului comunitar contestat, trebuie analizate exclusiv din perspectiva condiţiilor de înregistrare prevăzute de Regulamentul nr. 6/2002/CE, iar nu din cea a reglementărilor interne referitoare la condiţiile de înregistrare a unui model industrial naţional.

Consecutiv, nici critica privind evaluarea înscrisurilor distructive de noutate pe temeiul rigorilor dreptului intern referitoare la noțiunea de ”dată certă” nu este fondată, concluzie valabilă independent de data calendaristică la care respectivele înscrisuri au fost emise, întrucât odată tranșată problema de drept a legii aplicabile – Regulamentului (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 și Regulamentul CE nr. 2245/2002 privind punerea în aplicare a celui dintâi, iar nu legea națională și regulamentul de punere în aplicare a acesteia – în tot cursul judecății, această dezlegare constituie premisa de analiză a cererii de nulitate și a tuturor chestiunilor prejudiciale pe care le antrenează.

Așa fiind, această chestiune prejudicială - legea aplicabilă analizării cererii reconvenţionale - nu mai poate fi reevaluată şi în legătură cu analizarea înscrisurilor depuse de reclamanta din cererea de nulitate, context în care, contrar celor susținute de recurenți, apare ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea că unele dintre înscrisurile de care intimata-pârâtă s-a prevalat în dovedirea lipsei noutății modelului comunitar au fost emise înainte de aderarea României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007).

În plus, art. 5 alin. (3) din HG nr. 211 din 27 februarie 2008 prin care s-a aprobat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, nu ar putea fi reținut ca incident în speță, câtă vreme acest regulament explicitează legea națională, iar nu regulamentul desenelor comunitare.

Deși excedează necesitățile analizei motivului de recurs enunțat, Înalta Curte observă că nici legea națională, în contextul cererii de anulare a unui model industrial sau a evaluării noutății acestuia cu ocazia înregistrării, referindu-se la înscrisuri cu dată certă, nu are în vedere exigența din art. 1182 Cod civil de la 1865 (înscrisurile în discuție fiind emise până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil – 1 octombrie 2011), ci doar posibilitatea stabilirii datei relevante a dezvăluirii sau, altfel spus, a datei la care cunoştinţele sau informaţiile distructive de noutate au devenit accesibile publicului; spre o atare concluzie conduc dispoziţiile art. 5 alin. (4) din HG nr. 211/2008 potrivit cărora : „Cunoştinţele care au devenit accesibile publicului pe cale orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc, sunt luate în considerare numai dacă sunt confirmate printr-un document care să le conţină şi care să probeze că au devenit şi când au devenit accesibile publicului; documentul poate fi şi ulterior datei la care a avut loc prezentarea publică orală, folosirea sau prezentarea prin orice alt mijloc, data relevantă fiind aceea la care cunoştinţele au devenit accesibile publicului.”

Astfel cum corect a observat instanța de apel, art. 28 alin. (1) lit. b) pct. (v) din Regulamentul CE nr. 2245/2002 stabileşte că: ”O cerere pentru declararea nulităţii, introdusă în faţa Oficiului în temeiul articolului 52 din Regulamentul (CE) nr. 6/2002, conţine următoarele informaţii: … în cazul în care cauzele de nulitate se întemeiază pe faptul că desenul sau modelul comunitar înregistrat nu îndeplineşte condiţiile enunţate la articolele 5 (Noutatea) şi 6 (Caracterul individual) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002, precizarea şi reproducerea desenelor sau a modelelor anterioare care ar putea constitui o piedică în declararea noutăţii sau a caracterului individual al desenului sau al modelului comunitar înregistrat, precum şi documentele care dovedesc existenţa respectivelor desene sau modele anterioare.”

În consecință, Regulamentul CE nr. 2245/2002 de punere în aplicare a Regulamentului

CE nr. 6/2002 nu prevede cerința ”datei certe” a înscrisurilor invocate în dovedirea lipsei de noutate.

În stabilirea anteriorității, potrivit practicii EUIPO, redată în Ghidul de examinare emis de această autoritate: ”Este suficient că dezvăluirea a avut loc la un moment dat în timp, care poate fi identificat cu certitudine rezonabilă înainte de data de depozit sau data de prioritate a desenului sau modelului comunitar contestat, chiar dacă data exactă de divulgare este necunoscută.”

Ca atare, nu pot fi reținute ca incidente prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. cu privire la greșita evaluare realizată de instanța de apel, pe temeiul Regulamentului CE nr. 2245/2002 de punere în aplicare a Regulamentului CE nr. 6/2002, iar nu pe cel al HG nr. 211/2008 a adresei emise de SC J. SRL, prin care această societate a arătat că a achiziţionat de la SC C. SRL produsul „Dulap IV cu 8 sertare - PS175” menţionat în factura 7073505 din 18.08.2006, întrucât cererea în declararea nulității înregistrării modelului comunitar era supusă regulilor cuprinse în Regulamentului CE nr. 6/2002, astfel că, în speță, nefiind incidentă Legea nr. 129/1992, nici H.G. nr. 211/2008, ca act normativ adoptat în organizarea aplicării legii naționale de referință, nu își găsește aplicabilitatea în cauză, acesta fiind subsecvent Legii nr. 129/1992.

În consecință, înscrisurile evaluate de instanța de apel și pe baza cărora a reținut însușirea acestora de a demonstra împrejurarea distructivă de noutate, nu se supuneau condiției de a fi fost înscrisuri cu dată certă, în sensul celor stipulate de art. 1182 Cod civil, data dezvăluirii pentru prima oară a unui model anterior identic putând fi stabilită prin orice mijloc de probă.

Înalta Curte apreciază că celelalte argumente dezvoltate de către recurenții-reclamanți în susținerea acestui motiv de recurs reprezintă critici de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, date fiind limitele controlului de legalitate permis în condițiile art. 304 C.proc.civ., întrucât motivele de recurs sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Totodată, recurenții contestă concluzia instanței de apel sub aspectul reținerii identității dintre modelul comercializat anterior înregistrării de către intimata-pârâtă şi cel înregistrat de B., ca model comunitar sub nr. 001635186-0002, prin simpla observare a schiței ce reprezintă produsul produsului PS 175, vândut de pârâtă în august 2006 către SC J. SRL, produs identic și cu cel din catalogul C. din august 2008.

În opinia recurenților, o astfel de concluzie nu putea fi stabilită decât de către un expert judiciar.

Potrivit art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 6/2002:

”(1) Se consideră că un desen sau model este nou dacă niciun desen sau model identic nu a fost făcut public:

(a) în cazul unui desen sau model comunitar neînregistrat, înainte de data la care desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie a fost făcut public pentru prima dată;

(b) în cazul unui desen sau model comunitar înregistrat, înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a desenului sau modelului pentru care se solicită protecţie sau, dacă se revendică o prioritate, înainte de data de prioritate.

(2) Desenele sau modelele sunt considerate identice dacă caracteristicile lor diferă între ele numai la nivelul unor detalii nesemnificative.”

Iar art. 6 din același Regulament prevede:

”(1) Se consideră că un desen sau un model are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat diferă de impresia produsă asupra unui asemenea utilizator de orice alt desen sau model care a fost făcut public:

(a) în cazul unui desen sau model comunitar neînregistrat, înainte de data la care desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie a fost făcut public pentru prima dată;

(b) în cazul unui desen sau model comunitar înregistrat, înainte de data de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă se revendică o prioritate, înainte de data de prioritate.

(2) Pentru aprecierea caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a autorului în elaborarea desenului sau a modelului.”

Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit concluzia identității dintre produsul comercializat de către pârâtă în perioada 2006-2008 și modelul comunitar nr. 001635186-0002, prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză în evaluarea cerinței noutății și a caracterului individual ale modelului contestat; astfel, identitatea a fost reținută nu numai din schița produsului ce a fost anexată facturii emise în august 2006 pentru vânzarea produsului cu referința P175 către SC J. SRL, întrucât în cauză a fost administrată și o expertiză în specialitatea proprietate industrială, ale cărei concluzii, aflate la dosarul tribunalului, sunt în același sens, probă impusă de standardul utilizatorului avizat, utilă în special din perspectiva cerinței caracterului individual al modelului comunitar, astfel cum corect susțin recurenții.

În ceea ce privește susținerea recurenților în sensul că modelul comunitar înregistrat sub nr. 001635186-0002 nu a fost niciodată comparat şi găsit identic cu modelul C. din catalogul din 2008, ci cu modelul PS 175 care apărea pe site-ul C. în ianuarie 2014, Înalta Curte constată că acestea reprezintă argumente de natură a se circumscrie unor obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat la prima instanță.

Astfel, potrivit art. 212 alin. (1) și (2) C.proc.civ.: ”Dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză (2) Expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.”

Înalta Curte constată că la termenul din 11.02.2014 - la care părțile aveau posibilitatea de a formula obiecțiuni -, numai pârâta-reclamantă a formulat astfel de critici îndreptate împotriva raportului de expertiză, nu și reclamanții pricinii; de asemenea, aceste argumente nu au fost susținute nici în fața instanței de apel prin intermediul întâmpinării sau al unei cereri de suplimentare a probatoriului în calea devolutivă de atac, având în vedere că pârâții-reclamanți au avut calitatea de apelanți; dimpotrivă, o asemenea cerere de suplimentare a probei cu expertiza tehnică judiciară - specialitatea proprietate industrială - a aparținut numai pârâtei-reclamante, astfel cum rezultă din nota de probatorii din dosarul din apel.

Mai mult decât atât, deși la termenul din 23.09.2015 reclamanților-pârâți le-a fost încuviințată proba cu înscrisuri prin care să dovedească modificarea, de-a lungul anilor, a formei produsului P 175 comercializat de către pârâta-reclamantă, apărătorul acestora, la termenul următor din data de 28.10.2015, a învederat instanței că nu mai are alte înscrisuri de administrat.

În consecință, formularea unor astfel de critici în această etapă procesuală este lipsită de finalitate; de asemenea, nu poate fi analizată nici pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 13 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 129/1992, art. 42 din legea națională nefiind cauza juridică a cererii reconvenționale, astfel cum deja s-a arătat.

Într-un al doilea motiv de recurs – întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenții-reclamanți susțin că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, se arată că instanța de apel a reținut că pârâta-reclamantă nu a depus dovezi privind comercializarea produsului P 175 după anul 2008, dar, cu toate acestea, ulterior se referă la vânzările pârâtei în perioada 2006-2008, reținând că factura emisă în anul 2006 reprezintă dovada aptă să fie considerată elementul distructiv de noutate în ceea ce privește modelul comunitar nr. 001635186-0002.

Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel privește analiza condiției noutății sau, altfel spus, verificarea împrejurării dacă un alt model identic celui înregistrat ca model comunitar a fost făcut public de către pârâta-reclamantă pentru prima dată înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare ori a datei de prioritate revendicată, dacă aceasta există.

Nici această critică nu este fondată.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că pârâta-reclamantă a pretins că a făcut public pentru prima dată un model identic celui înregistrat la OAPI de către reclamantul B., iar în dovedirea acestei susțineri s-a prevalat de două elemente – (i) catalogul produselor pe care aceasta le comercializa în anul 2008 (tipărit de SC E. SRL) și (ii) comercializarea produsului încă din anul 2006, ambele repere fiind situate în perioada anterioară depozitului reclamantului.

Contrar celor susținute de către recurenți, instanța de apel nu a înlăturat probele depuse de către pârâta-reclamantă cu privire la comercializarea produsului P175 în perioada 2006-2008, ci a arătat că facturile fiscale, facturile externe, jurnalele de vânzări, documentele vamale, documentele de transport, precum și formularele fiscale și pentru alte vânzări realizate către alte persoane (G. Franța, F. Franța, H. Anglia) în perioada 2006-2008, nu fac, prin ele însele, dovada faptului că produsul comercializat sub referința PS175 era identic cu cel înregistrat de reclamant ca model comunitar sub nr. 001635186-0002.

Concluzia este judicioasă întrucât anumite documente fiscale în care este redat numărul

de referință al unui produs fără a fi însoțite de o schiță sau o altă reprezentare grafică a respectivului produs de natură a putea fi comparat cu modelul comunitar contestat, nu puteau fundamenta concluzia că produsul P175 comercializat de către pârâtă era cel redat în catalogul din anul 2008, identic cu modelul comunitar înregistrat de către reclamant.

Însă, având în vedere identitatea produsului care apare în schița ce reprezintă produsul vândut de pârâta-reclamantă în august 2006 către SC J. SRL cu cel din catalogul C. din august 2008, instanța de apel, pe baza unei prezumții judiciare, a concluzionat că toate vânzările realizate de către pârâtă în intervalul de timp august 2006 – august 2008 (dovedite cu înscrisurile anterior enumerate și cărora li s-a complinit insuficiența probatorie) au privit un produs PS175 care avea caracteristicile rezultate din schița menționată și care era identic cu cel din catalogul C. din 2008, dar și cu cel înregistrat de reclamant ca model comunitar sub nr. 001635186-0002.

În consecință, urmează a se înlătura ca nefondat motivul de recurs susținut de recurenți pe temeiul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., întrucât nu se verifică pretinsele contradicții, afirmate de către aceştia, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

Pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenții susțin și greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Sub un prim aspect, s-a arătat că, potrivit alin. (2) al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în cauză, prezintă relevanţă, pe lângă beneficiul realizat de intimată, pierderea suferită de recurenţii-reclamanţi. Cu alte cuvinte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu prezintă relevanţă exclusiv profitul realizat de intimata-pârâtă, ci prezintă relevanţă beneficiul, profitul nerealizat de A. şi B. în ipoteza în care ar fi comercializat aceste produse.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că cererea privind acordarea despăgubirilor pentru contrafacerea celor două modele comunitare a fost precizată de reclamanți la tribunal, solicitându-se acordarea cu acest titlu a sumei de 40.000 lei, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind majorat la nivelul sumei de 90.000 lei, prin cererea depusă la dosarul de fond.

În niciuna dintre aceste cereri, ca, de altfel, nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții nu au indicat temeiul de drept al acestei pretenții și, cu atât mai puțin, nu au indicat criteriul legal dintre cele reglementate de art. 14 din O.U.G nr. 100/2005 de natură a fi valorificat în soluționarea acestei cereri.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a stabilit nivelul despăgubirilor prin raportare la beneficiul nerealizat de către reclamantă, calculat ca diferență între prețul de vânzare și prețul de achiziție al produselor P 175 și P 241.

Curtea de apel a apreciat că acest mod de calcul este eronat, întrucât se raportează la un beneficiu ipotetic, în absența oricărei certitudini că, în lipsa de pe piață a produselor PS175 și PS241 ale pârâtei, reclamanta ar fi vândut ea însăşi numărul de produse vândut de pârâtă la prețul practicat de reclamantă.

În aceste condiții, și având în vedere și admiterea cererii reconvenționale anularea modelului comunitar nr. 001635186-0002, instanța de apel a acordat reclamanților despăgubiri constând în valoarea prejudiciului astfel cum a fost determinat prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză prin raportare la profitul realizat în mod injust de pârâtă prin comercializarea produsului P 241, întrucât această variantă de calcul este realizată pe baza unor valori certe, rezultate din probele administrate în cauză, prejudiciu în sumă de 3.830,89 lei.

Prin motivele de recurs, recurenții critică opțiunea instanței de apel în sensul de a acorda doar profitul injust realizat de către pârâtă, întrucât legiuitorul nu instituie în sarcina recurenţilor-reclamanţi obligaţia de a dovedi posibilitatea de a vinde acelaşi număr de produse la preţul la care a vândut intimata de rea-credinţă, ci, pornind de la intenţia evidentă de contrafacere, rezultă că aceste daune-interese pot fi determinate ipotetic.

Astfel, art. 14 alin. (2) lit. a) din Ordonanţă prevede:

„(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special,

pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.”

Pentru a se conchide asupra caracterului alternativ sau cumulativ al acestor criterii, Înalta Curte constată că sunt edificatoare în acest sens cele explicitate prin considerentul 26 din Preambulul Directivei 2004/48/CE pe care Ordonanţa o transpune, potrivit căruia, pentru repararea prejudiciului „valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral este cauzat titularului dreptului.”

În consecinţă, procedând la interpretarea gramaticală a acestui considerent, dată fiind prezenţa conjuncţiei cu funcţie disjunctivă „sau”, rezultă că cele două variante normative, chiar exemplificative fiind, se exclud, deci, nu pot fi invocate în mod cumulativ.

Cum reclamantul, titular al modelului comunitar încălcat, este cel care formulează cererea de daune-interese, rezultă că acestuia îi revine alegerea oricăruia dintre criteriile enumerate de această normă (oricare dintre ele cumulat sau nu, dacă este cazul, cu solicitarea de reparare şi a prejudiciului moral); atare alegere ţine de strategia procesuală pe care o preconizează, precum şi de anticiparea efortului probator în oricare dintre ipoteze (chiar luând în considerare şi toate facilităţile de probaţiune prevăzute de Ordonanţă), dar nu în ultimul rând, de amploarea contrafacerii, caz în care, în mod evident, criteriul beneficiilor injuste ale contrafăcătorului va fi mult mai atractiv.

Or, astfel cum deja s-a arătat, prin cererile formulate în cauză reclamanții nu au indicat pentru care dintre criteriile prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 au optat; în plus, nici probele administrate în cauză nu au tins la dovedirea beneficiului nerealizat de către reclamanți ca efect al contrafacerii de către pârâtă a modelului comunitar nr. 001635186-0001 (Cuier), beneficiul nerealizat nefiind determinabil în modalitatea susținută de către recurenți, cum corect a apreciat și curtea de apel în soluționarea pretenției de despăgubire; valorificarea acestui criteriu legal ar fi presupus probarea consecințelor economice negative pentru propria sa activitate, concretizate în pierderea unui anumit beneficiu (care trebuia cuantificat şi dovedit), ca efect al activității de contrafacere imputate pârâtei – de exemplu, scăderea propriilor vânzări în perioada vânzării produsului P 241 de către pârâtă etc.

În consecință, urmează a se înlătura ca nefondat și acest motiv de recurs, întrucât, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța de apel a acordat cu titlu de despăgubiri profitul realizat în mod injust de către pârâtă, prin comercializarea produsului P 241 în perioada 2009-2012, prin valorificarea probelor administrate în cauză - raport de expertiză contabilă.

Nici motivul de recurs referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ. nu poate fi primit.

Recurenții critică neaplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ. care impuneau instanței de apel cenzurarea onorariilor de avocat, achitate de către pârâtă apărătorilor săi.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi la momentul dezbaterii fondului în apel, etapă procesuală în care au avut calitatea de intimați, nu au formulat o astfel de cerere, potrivit consemnărilor din încheierea de dezbateri, iar norma invocată lasă la aprecierea instanței aplicarea acestei măsuri. Ca atare, fiind o chestiune de apreciere ea nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs, având în vedere că în această etapă procesuală se realizează exclusiv un control de legalitate, iar nu şi de temeinicie.

De asemenea, necomunicarea înscrisurilor doveditoare pentru cheltuielile de judecată efectuate de către apelanta-pârâtă nu poate fi invocată de către recurenți în fața instanței de recurs, întrucât aceștia nu au formulat o atare cerere, astfel încât nu se verifică existența unei vătămări procesuale a recurenților decurgând din modalitatea de administrare a justiției, recurenții fiind în situația de a-și invoca propria culpă.

Înalta Curte reține că, în momentul la care părțile pun concluzii asupra fondului, este previzibil că instanța învestită cu soluționarea pricinii se va pronunța și asupra cererilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, astfel încât, art. 129 alin. (1) C.proc.civ. și diligența obligă pe fiecare dintre ele să formuleze toate cererile și să își susțină toate apărările înainte de închiderea dezbaterilor, prin urmare, și să pretindă părții adverse să precizeze cuantumul total al cheltuielilor de judecată pe care le solicită, să facă dovada acestora şi să îi comunice înscrisurile doveditoare pe acest aspect, dar și, dacă apreciază că este necesar, să ceară instanței aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod corect a făcut

aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 276 C.proc.civ. pentru soluționarea cerii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-pârâtă.

În ceea ce privește solicitarea recurenților de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, Înalta Curte constată din consemnările din încheierea de dezbateri în apel că intimații-reclamanți au precizat în mod explicit că vor solicita pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată, astfel încât, o atare cerere nu poate fi adresată direct instanței de recurs, aşadar omisso medio; cheltuielile de judecată efectuate de către reclamanţii-pârâţi la prima instanță au fost acordate în mod proporțional de instanța de apel, iar în această etapă procesuală, în ședința publică de azi, recurenții, prin apărător au precizat că vor solicita cheltuielile de judecată efectuate pe cale separată, precizare relevantă în cazul admiterii recursului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanţi, iar în aplicarea art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă au fost obligați recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, efectuate de către intimata-pârâtă în această etapă procesuală.