Damages for degraded building restituted under Law No. 10/2001: limitation period as public order and temporal scope of holder’s liability

1. Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată prin motivele de recurs. Motiv de ordine publică în reglementarea Codului de procedură civilă din 1865. Respectarea dreptului la apărare și a dublului grad de jurisdicție. Trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

2. Imobil restituit în natură prin dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acțiune în răspundere civilă delictuală pentru degradările suferite de imobil. Perioada pentru care pot fi solicitate despăgubiri.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Excepții de ordine publică / Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : prescripție

- motiv de ordine publică

- dreptul la apărare

- imobil

- degradări

- prejudiciu

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 pct. 1

Legea nr. 10/2001, art. 41

1. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fiind o excepţie absolută, poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, inclusiv în căile de atac, iar criticile din recurs vizând chestiuni de nelegalitate referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie relativ la pretențiile formulate prin acțiune, se subsumează unui motiv de ordine publică, ce poate fi formulat şi direct în recurs.

Instanța nu poate examina însă, direct în calea de atac a recursului, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întrucât aceasta ar însemna încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, cu consecinţa finală a încălcării art.6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Și cum asupra acestei chestiuni, reclamantul a fost avizat abia în calea extraordinară de atac, este necesar ca acestuia să i se asigure posibilitatea efectivă de exercitare a dreptului la apărare în legătură cu excepţia respectivă şi dublul grad de jurisdicţie.

Prin urmare, în această situație, se impune admiterea căii de atac exercitate de către pârât, casarea, în parte, a deciziei, respectiv desfiinţarea sentinţei pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru ca părţile să beneficieze, în soluţionarea cauzei, de toate căile de atac prevăzute de lege, prima instanță urmând a examina excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de susţinerile formulate prin memoriul de recurs.

2. Potrivit dispozițiilor art.41 din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului nu poate răspunde decât pentru distrugerile şi degradările cauzate după intrarea în vigoare a acestui act normativ şi până la predarea efectivă a bunului către persoana îndreptăţită.

Ca atare, în mod greșit instanţele de fond au tratat global problema despăgubirilor cuvenite reclamantului, fără să diferenţieze în funcţie de perioada în care au avut loc distrugerile şi degradările constatate de experţi, care, la rândul lor, nu au făcut o asemenea distincţie în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite. Or, experții trebuiau să distingă în mod clar prejudiciul cauzat în perioada prevăzută de lege și nu să se raporteze în ansamblu la degradările/distrugerile produse imobilului de la data preluării de către stat şi până în prezent. Chiar dacă obligaţia de întreţinere a imobilului exista în persoana deţinătorului imobilului, în calitate de proprietar al bunului, până la momentul restituirii către persoana îndreptăţită, din perspectiva legii speciale, despăgubirile sunt datorate numai pentru distrugerile și degradările aduse imobilului ulterior intrării sale în vigoare şi până la momentul predării efective către cel îndreptăţit.

Secția I civilă, decizia nr.456 din 25 februarie 2016

Prin acţiunea înregistrată la 15.07.2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata contravalorii distrugerilor şi degradărilor cauzate imobilului situat în Bucureşti. Reclamanţii şi-au precizat valoarea pretenţiilor la suma de 600.000 de lei.

Prin sentinţa civilă nr. 1324 din 13.10.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus obligarea pârâţilor la plata sumelor de 118.819 lei şi 215.396,3 lei, reprezentând contravaloarea distrugerilor şi degradărilor aduse imobilului situat în Bucureşti.

În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Din materialul probator al cauzei rezultă că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr.92/1950 şi a fost restituit reclamanţilor prin dispoziţia nr. 9098/2007 emisă de Primarul General, conform Legii nr. 10/2001; în temeiul acestei dispoziţii a fost întocmit protocolul de predare-primire din 13.05.2008.

În speţă, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C.civ., aşa încât răspunderea poate fi angajată în privinţa ambilor pârâţi.

Referitor la prejudiciu, acesta este cert şi actual, fiind determinat prin cele două rapoarte de expertiză tehnică depuse la dosar, prin care au fost stabilite distrugerile şi degradările produse la imobil, inclusiv la structura de rezistenţă, precum şi valoarea lucrărilor ce trebuie efectuate pentru remedierea lor.

Fapta ilicită constă în lipsa de intervenţie şi starea de pasivitate de care au dat dovadă pârâţii, care nu au luat nicio măsură pentru a preîntâmpina producerea acestor distrugeri şi degradări la imobilul pe care îl deţineau în proprietate şi îi administrau, preocuparea pârâţilor fiind legată doar de încasarea chiriei aferente de la persoanele fizice care ocupau spaţiile locative din imobil; atitudinea indiferentă pe care au afişat-o pârâţii timp de 58 de ani a condus, în final, la transformarea imobilului într-o ruină.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este, de asemenea, existent în speţă, întrucât degradările şi distrugerile aduse imobilului restituit reclamanţilor în anul 2008 au fost produse ca urmare a inacţiunii pârâţilor, care nu s-au preocupat de luarea măsurilor necesare pentru întreţinerea şi repararea bunului în tot acest interval de timp.

Un alt element al răspunderii civile delictuale care trebuie dovedit, se referă la vinovăţie, care poate îmbrăca forma intenţiei sau a culpei.

În cauza de faţă, atitudinea pârâţilor este culpabilă, manifestată sub forma neglijenţei în luarea măsurilor de întreţinere şi conservare a bunului imobil care fusese trecut în proprietatea statului în temeiul actului de naţionalizare, astfel ca, în decursul timpului, degradările şi distrugerile produse s-au accentuat, bunul ajungând într-o stare deplorabilă.

Expert C., prin raportul întocmit în cauză, a evidenţiat distrugerile şi degradările produse, precum şi contravaloarea lucrărilor necesar a fi efectuate, menţionând în răspunsul la obiecţiuni că, prin executarea lucrărilor de reparaţii şi întreţinere la timp, pe durata existenţei construcţiei, s-ar fi evitat degradarea și distrugerile aduse bunului.

Instanţa a mai constatat că nu a fost întocmit proces-verbal care să ateste starea bunului la momentul predării, conform art.41 din Legea nr. 10/2001.

Răspunzând la obiecţiunile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, expertul tehnic constructor D. a precizat intervalul de timp la care s-a raportat atunci când a întocmit expertiza, evaluând degradările produse la structura de rezistenţă a imobilului.

Sub acest aspect, în lipsa unui proces-verbal referitor la starea reală a imobilului în luna noiembrie 2007, întocmit în prezenţa deţinătorului, expertul a procedat la evaluare prin raportare la un interval de 7 ani din durata de exploatare anterioară, respectiv 1951-2007; expertul a menţionat că, în acest interval de 7 ani, s-a produs accentuarea degradărilor existente în anul 2001 şi pe care deţinătorul nu le-a remediat, în lipsa lucrărilor de întreţinere şi reparaţii capitale.

În consecinţă, a fost admisă acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii la plata sumelor corespunzătoare, conform expertizelor tehnice aflate la dosar, sume reprezentând contravaloarea distrugerilor şi degradărilor aduse imobilului, restituit către reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr.483/A din 16.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva hotărârii primei instanţe, a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu poate fi reţinută critica referitoare la taxa judiciară de timbru, deoarece la dosarul de fond a fost depusă dovada achitării acestei taxe, în cuantumul fixat de instanţă, de 10.111 lei, şi a unui timbru judiciar de 50 lei; taxa judiciară de timbru a fost calculată conform art.2 din Legea nr.146/1997, în funcţie de valoarea indicată de reclamanţi prin cererea introductivă de instanţă, aşa cum a fost precizată pentru termenul din 18.0.1.2010.

Curtea a mai constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.41 din Legea nr.10/2001, care prevăd că distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul legii speciale de reparaţie, după intrarea acesteia în vigoare şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită, cad în sarcina deţinătorului imobilului. Obligaţia de a încheia un proces-verbal în termen de 15 zile, privind starea de fapt a imobilului, este o obligaţie legală, impusă în sarcina deţinătorului imobilului, prin art.41 alin.(2) din actul normativ sus-menționat. Situaţia persoanei îndreptăţite este reglementată printr-o normă supletivă în alin.(3), care arată că „aceasta se poate adresa executorului judecătoresc, care va întocmi procesul verbal privind situaţia reală a imobilului". Reclamanţii nu s-au adresat executorului judecătoresc, dar, odată cu acţiunea introductivă de instanţă, au depus, la 12.10.2009, un raport de expertiză extrajudiciară, având ca obiectiv evaluarea stării tehnice a imobilului.

Prezenta pricină impune clarificarea noţiunii de ”deţinător al imobilului" în sensul legii speciale deoarece, în funcţie de conţinutul acestei noţiuni, se determină şi calitatea procesuală pasivă.

La dosarul de fond, a fost depusă sentinţa civilă nr. 9955/2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de proprietar, a încheiat contracte de închiriere cu chiriaşii din imobilul situat în București.

Calitatea apelantului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, de proprietar al imobilului, respectiv de deţinător în sensul legii, rezultă şi din împrejurarea că restituirea în natură a bunului în litigiu s-a făcut prin dispoziţia nr.9098 din 15.11.2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.

Apelantului îi revenea obligaţia de a întreţine şi repara clădirea, atât construcţiile, cât şi instalaţiile, de la momentul preluării prin Decretul nr.92/1950 şi până la momentul restituirii în natură, în baza dispoziţiei nr.9098/2007. Această obligaţie îi revenea atât în baza Legii nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ, a H.C.M. nr.890/1973 pentru stabilirea măsurilor de aplicare a Legii nr.5/1973, cât şi în baza H.G.R. nr.766/1997, a Legii locuinţei nr. 114/1996 şi a Legii nr.10/1995, care reglementează disciplina în construcţii.

Faţă de aceste norme legale, fiind făcută dovada existenţei prejudiciului prin cele două expertize, una întocmită de expert C. şi expertiza întocmită de expertul D., în mod corect, prima instanţă a reţinut că sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale în forma particulară reglementată de art.41 din Legea nr. 10/2001; s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între prejudiciu şi culpa apelantului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care avea obligaţia legală să execute lucrări de reparaţii şi întreţinere la timp, pe durata existenţei construcţiei, criticile formulate de apelant fiind neîntemeiate.

Curtea nu a reţinut nici criticile privitoare la modalitatea efectuării rapoartelor de expertiză, deoarece ambele expertize au fost încuviinţate şi administrate în condiţiile art.167-168 C.proc.civ. şi apelantul avea posibilitatea, conform art.212 din acelaşi cod, să formuleze obiecţiuni la primul termen după depunerea lucrării sau să solicite încuviinţarea efectuării unei noi expertize,

Deşi apelantul a fost reprezentat de consilier juridic la termenul din 06.09.2010, după depunerea raportului de expertiză întocmit de expert C., nu a formulat obiecţiuni, iar, la obiecțiunile formulate la 03.12.2010, expertul a răspuns, precizând că Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia să urmărească comportarea în exploatarea construcţiilor pe toată durata de existenţă a acestora, ceea ce presupunea examinarea directă sau investigarea cu mijloace de observare şi măsurare specifice, în scopul menţinerii cerinţelor de calitate, conform art. 18 din Legea nr. 10/1995, a calităţii în construcţii.

Expertul a concluzionat că, dacă ar fi fost respectate prevederile din Legea nr.10/1995, prin executarea lucrărilor de reparaţii şi întreţinere la timp, pe durata existenţei construcţiei, ar fi fost evitate degradarea şi distrugerile imobilului. Şi expertul D. a răspuns obiecțiunilor formulate de apelant la 18.09.2013.

Curtea nu a reţinut nici criticile privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, deoarece taxa judiciară de timbru achitată de reclamanţi în prezenta cauză a fost de 10.111 lei plus timbru judiciar de 50 lei. Conform art.274 alin.(2) C.proc.civ., judecătorii nu pot micşora cuantumul laxei de timbru dacă partea care a câştigat face dovada că a achitat-o; suma de 11.911 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, asigură recuperarea taxei de timbru şi a onorariului de avocat de 1.750 lei, onorariu care respectă criteriile de proporţionalitate cu valoarea pricinii şi munca îndeplinită de reprezentantul convenţional al părţii.

Apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este fondat faţă de argumentele mai sus expuse, privind calitatea de deţinător al imobilului a apelantului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; Ministerul Finanţelor Publice nu este nici deţinătorul imobilului în litigiu, în sensul art.41 din Legea nr. 10/2001 şi nici autoritatea administrativă competentă în sensul legii speciale. Apelantul nu are calitate procesuală pasivă, acţiunea formulată faţă de acest pârât fiind respinsă ca fiind promovată împotriva unei persoane iară calitate procesuală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând admiterea căii de atac și, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii ca neîntemeiate, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, pentru următoarele motive:

- „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii" - art.304 pct.9 C.proc.civ.

- „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii" - art.304 pct.7 C.proc.civ.

1. În mod greşit, Curtea a respins motivul de apel referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, întrucât CG.M.B. - A.F.I. este persoana juridică ce a avut în administrare imobilul în litigiu.

Instanţa nu distinge între calitatea de „deţinător” şi cea de „proprietar", făcând confuzie între cele două noţiuni. Reţine că Municipiul Bucureşti este proprietarul imobilului în litigiu, având în vedere că a încheiat contracte de închiriere pentru acesta, că restituirea bunului s-a făcut prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti, revenindu-i, astfel, obligaţia de a întreţine şi repara clădirea, ignorând faptul că respectivele contracte de închiriere s-au încheiat prin intermediul Administraţiei Fondului Imobiliar, precum şi H.C.G.M.B. nr.101/2001, modificată prin H.C.G.M.B. nr. 152/2001, H.C.G.M.B. nr.174 şi nr.322/2010, care prevăd că această instituţie are, printre atribuţiile sale, şi conservarea patrimoniului, repararea şi întreţinerea locuinţelor din fondul locativ de stat.

Invocă, în acest sens, şi prevederile art. 12 din Legea nr.213/1998.

Prin urmare, AFI este instituţia responsabilă de administrarea imobilului în litigiu şi trebuia să ia măsurile necesare pentru repararea şi întreţinerea bunului.

2. Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C.civ., considerând că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a recurentului.

Sub un prim aspect, nu există fapta ilicită a Municipiului Bucureşti.

Sub al doilea aspect, nu poate fi angajată răspunderea Municipiului Bucureşti pentru fapta proprie în baza art.998 - 999 C.civ., temeiul de drept fiind indicat greşit.

În speţă, se pune problema referitoare la ruina unui imobil, edificiu, şi la prejudiciul cauzat urmare a stării imobilului, astfel că nu se poate angaja răspunderea recurentului în temeiul art.998 - 999 C.civ., devenind incidente dispoziţiile art. 1002 C.civ., care reglementează răspunderea pentru ruina edificiului; această răspundere nu poate fi angajată pentru lipsa condiţiilor în care ar fi putut fi atrasă.

Deşi pârâtul a invocat, la termenul din 18.09.2015 şi prin concluziile scrise, indicarea greşită a temeiului de drept de către reclamanţi, instanţa de apel a omis să cerceteze această critică şi nu a motivat de ce nu a fost reţinută.

Mai mult, Curtea de Apel menţionează, în mod greşit, că prima instanţă a reţinut că „sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în forma particulară prevăzută de art.41 din Legea nr. 10/2001...". Instanţa de fond s-a raportat la acest articol doar când a constatat că nu a fost întocmit un proces-verbal care să ateste starea bunului la momentul predării. Prin urmare, tribunalul l-a obligat pe pârât la plata despăgubirilor nu în temeiul art.41 din Legea nr.10/2001, ci în baza art.998 - 999 C.civ., motivarea sentinţei raportându-se la dreptul comun, şi nu la legea specială.

Pentru aceste erori ale instanţei de apel, este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ.

Pe de altă parte, nu există fapta ilicită a recurentului, deoarece nu există un prejudiciu cert, un raport de cauzalitate între presupusa faptă ilicită şi presupusul prejudiciu și nici vinovăţie.

Prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană ori ca urmare a unui lucru pentru care este ţinută a răspunde. Presupusa faptă nu are caracter ilicit, întrucât imobilul a fost preluat în îndeplinirea unei prevederi legale în vigoare la momentul respectiv, ceea ce reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei. În consecinţă, nu se pot obţine despăgubiri pentru perioada anterioară apariţiei Legii nr.10/2001 şi nici ulterior, decât în condiţiile legii speciale, iar nu a dreptului comun. Abia la finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 se determină proprietarul actual, nefiind recunoscut în favoarea acestuia ori a moştenitorilor un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă ori degradările determinate de vechimea imobilului, pentru perioada de timp în care bunul s-a aflat în administrarea statului. Acest aspect nu contravine art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate, întrucât au un caracter speculativ (cauza Giugean şi alţii c. României, cauza Stanca Popescu c. României ş.a.).

Reclamanţii puteau contesta dispoziţia de restituire în natură dacă erau nemulţumiţi de starea în care se află imobilul, iar, pe de altă parte, dacă imobilul este „o mină", astfel cum afirmă în cererea de chemare în judecată, trebuia să promoveze o acţiune pentru anularea dispoziţiei respective şi să solicite măsuri compensatorii, conform legii speciale de reparaţie.

O altă condiţie o reprezintă dovedirea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; în cauza de faţă nu se poate reţine că imobilul a ajuns în acea stare doar determinat de împrejurarea că nu a fost restituit imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nici nu se poate susţine că s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor.

În plus, era necesară şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul, neputându-se pune problema neglijenţei, întrucât nu recurentul are atribuţii de administrare a acestor imobile, iar degradările au fost cauzate de vechimea bunului.

Art.41 din Legea nr. 10/2001 prevede că distrugerile şi degradările cauzate imobilelor după intrarea în vigoare a acestei legi cad în sarcina deţinătorului imobilului, precum şi necesitatea întocmirii unui proces-verbal privind starea de fapt în termen de 15 zile de la data solicitării; în cazul nerespectării acestui termen, persoanele îndreptăţite se pot adresa executorului judecătoresc, care va întocmi un proces-verbal privind situaţia reală. Prin urmare, reclamanţii aveau la îndemână procedura executării silite a acestei obligaţii, procedură pe care nu au urmat-o.

3. O altă critică ce nu a fost reţinută în hotărârea instanţei de apel, deşi a fost dezbătută în şedinţa din 18.09.2015 şi prin concluzii scrise, se referă la problema prescripţiei dreptului de a obţine despăgubiri pentru degradările imobilului, în temeiul răspunderii civile delictuale; se pune problema a două ipoteze:

- termenul a început să curgă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel că este prescris dreptul material la acţiune pentru degradările cauzate imobilului în perioada 2001-15.07.2006 (data introducerii acţiunii).

- termenul a început să curgă de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la despăgubiri pentru perioada cuprinsă între momentul emiterii dispoziţiei respective şi data predării imobilului.

În niciun caz, reclamanţii nu pot fi îndreptăţiţi la sumele de bani acordate prin sentinţa

civilă apelată.

Hotărârea atacată nu face nicio referire la aceste critici.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, întrucât a acordat, în mod nejustificat, aceste sume, fiind imposibil să se fi cauzat degradări în cuantumul acordat într-o perioadă de doar 7 ani. Imobilul a fost preluat de către stat în anul 1950, în consecinţă, este vorba de o perioadă de 59 de ani în care imobilul s-a aflat în administrarea statului. Cum reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru degradările cauzate imobilului într-o perioadă de doar 7 ani, este ilogic ca, în această perioadă, să se fi cauzat degradări pentru care ar fi fost necesare sumele de bani acordate. De altfel, instanţa de fond a reţinut faptul că imobilul era foarte degradat în anul 2001.

4. La dosarul cauzei au fost depuse trei rapoarte de expertiză.

În primul raport, evaluarea sumei de bani pentru refacerea totală a imobilului s-a stabilit la 188.819 lei, în cea de-a doua expertiză, se menţionează că intervenţiile urgente necesită suma de 215.396,3 lei, iar, în cea de-a treia expertiză, se specifică faptul că remedierea degradărilor determinate de culpa deţinătorului necesită suma de 5.852 euro.

Instanţa de fond l-a obligat pe recurent la plata sumelor de 118.819 lei şi 215.396,3 lei „conform expertizelor tehnice aflate la dosarul cauzei", fără a justifica de ce a cumulat aceste două sume, întrucât suma de 188.819 lei reprezenta suma necesară refacerii totale a imobilului, iar suma de 215.396,3 lei ar fi reprezentat doar suma necesară efectuării intervenţiilor urgente. Prin urmare, cele două expertize sunt contradictorii, cea care a evaluat costurile pentru intervenţii urgente presupunând o sumă mai mare decât cea care stabileşte suma pentru refacerea totală a imobilului. Mai mult, nu se face referire şi la suma de bani prevăzută în cel de-al treilea raport de expertiză, care, de asemenea, este în contradicţie cu fiecare dintre celelalte două rapoarte de expertiză, întrucât a estimat costurile remedierii degradărilor din culpa deţinătorului la doar 5,852 euro.

În concluzie, instanţa de fond nu a motivat de ce a considerat că sumele din cele două rapoarte de expertiză trebuie cumulate, ce rapoarte ia în considerare şi pentru ce argumente şi nici de ce nu a ţinut seama de concluziile celui de-al treilea raport de expertiză.

Indiferent de situaţie, rapoartele au fost contestate, întrucât nu indică o valoare reală a degradărilor aduse imobilului pentru perioada de 7 ani, care a fost luată în considerare.

Nici această critică nu a fost reţinută în considerentele hotărârii şi nu a fost motivată respingerea.

Singura motivare referitoare la rapoartele de expertiză vizează formularea obiecţiunilor la aceste rapoarte. Instanţa de apel a respins toate criticile, motivând că nu s-au formulat obiecţiuni la toate rapoartele de expertiză, deşi reţine că s-au formulat obiecțiuni la 03.12.2010, la care expertul a şi răspuns.

Întrucât, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul intercalează critici care se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ. între cele care vizează cazul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 din acelaşi cod, iar alte critici se referă la pretinse greşeli procedurale săvârşite de aceeaşi instanţă, încadrabile în motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5, Înalta Curte constată că se impune structurarea susţinerilor respective şi analiza acestora, conform celor ce urmează:

Motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art.304 pct.5 C.proc.civ. priveşte greşita reţinere a art. 41 din Legea nr. 10/2001 ca reprezentând dispoziţiile în baza cărora prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri.

Motivele de recurs susceptibile de încadrare în art.304 pct.7 C.proc.civ. vizează

- nemotivarea criticilor referitoare la indicarea greşita a temeiului juridic al acţiunii;

- nepronunţarea asupra criticii vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;

- nemotivarea asupra cuantumului despăgubirilor acordate în funcţie de rapoartele de expertiză contradictorii, administrate în cauză.

Motivele de recurs încadrabile în art.304 pct.9 C.proc.civ. se referă la

- soluţionarea greşită a motivului de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General;

- interpretarea greşită a dispoziţiilor art.998 - 999 C.civ., în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a aceluiaşi pârât.

Analizând decizia civilă recurată în raport de susţinerile formulate şi de dispoziţiile art.304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente;

1. Motivul de recurs referitor la greşita reţinere de către instanţa de apel a art.41 din Legea nr. 10/2001, ca reprezentând fundamentul juridic al admiterii acţiunii de către prima instanţa, nu se încadrează în dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., întrucât, deşi se referă la motivarea instanţei de apel, greşită, în opinia părţii, sub acest aspect faţă de motivarea primei instanţe, nu vizează ipotezele cazului de modificare invocat.

Prima ipoteză circumscrisă motivului de recurs sus-menţionat are în vedere lipsa motivării hotărârii.

Motivele contradictorii în redactarea unei hotărâri judecătoreşti a instanţei de apel se referă la ipoteza în care există contradicţie între considerentele şi dispozitivul acelei hotărâri, în sensul că motivarea deciziei conduce la o anumită soluţie, iar, în dispozitiv, instanţa a pronunţat soluţia contrară sau la ipoteza în care hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar, din altele, netemeinicia acestora.

Motivele străine de natura pricinii constau într-o argumentare care nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii.

După cum rezultă din cele enunţate mai sus, toate ipotezele cazului de modificare reglementat de art.304 pct.7 C.proc.civ. se referă la vicii de motivare ale hotărârii instanţei de apel, privită în sine, iar nu prin raportare la motivarea hotărârii primei instanţe, astfel cum şi-a formulat recurentul critica respectivă. Ca atare, susţinerile sale nu pot fi examinate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

În altă ordine de idei, recurentul este nemulţumit de temeiul juridic avut în vedere de Curtea de Apel în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită faţă de cel reţinut de prima instanţă la pronunţarea sentinţei, şi anume dispoziţiile legii speciale (art.41 din Legea nr. 10/2001) în raport cu cele ale dreptul ui comun.

Supunând discuţiei un temei juridic pretins greşit, critica respectivă se subsumează motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., referitor la încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) din acelaşi cod, caz de nelegalitate din perspectiva căruia va fi examinat de Înalta Curte.

Susţinerile recurentului nu pot fi primite.

Astfel, într-adevăr, Tribunalul s-a raportat Ia dispoziţiile art.41 din Legea nr.10/2001 cu ocazia constatării neîndeplinirii de către deţinătorul imobilului a obligaţiei de a încheia proces-verbal privind starea bunului în litigiu, aşa cum prevede textul de lege indicat.

În analiza apelului declarat de Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, Curtea de Apel a menţionat, printre altele, că „(...) în mod corect, instanţa fondului a reţinut că sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale în forma particulară reglementată de art.41 din Legea nr.10/2001 (...)". Or, prima instanţă nu a vizat dispoziţiile legale în discuţie din perspectiva fundamentului juridic al cererii de chemare în judecată, ci doar din cea a necesităţii întocmirii unui proces-verbal privind starea imobilului.

Pe de altă parte, art.41 din Legea nr.10/2001 a fost invocat de către reclamanţi în susţinerea acţiunii şi reprezintă, într-adevăr, o formă particulară de răspundere civilă delictuală, pentru cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, care cad sub incidenţa acestui act normativ. Aplicarea textului din legea specială presupune, însă, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale de drept comun, reglementate în art.998-999 C.civ., elementele de specificitate referindu-se doar la perioada pentru care se poate solicita contravaloarea distrugerilor şi degradărilor produse imobilelor respective, persoana răspunzătoare într-un asemenea caz, necesitatea întocmirii unui proces-verbal privind starea imobilului de către această persoană, precum şi remediul pus la îndemâna solicitantului despăgubirilor în ipoteza în care deţinătorul imobilului nu-și îndeplineşte obligaţia de încheiere a procesului-verbal.

Prin urmare, niciunul dintre elementele enunţate în art.41 din Legea nr.10/2001 nu vizează, în mod direct, condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de Codul civil. Cât priveşte persoana chemată să răspundă, potrivit legii speciale, pentru producerea distrugerilor şi degradărilor imobilului, acest aspect a fost analizat de instanţa de apel şi formează obiect al criticilor recurentului din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pe care o susţine şi în prezenta cale de atac, urmând a fi analizate de Înalta Curte în cele ce urmează. De asemenea, şi aspectul referitor la perioada pentru care se pot solicita despăgubiri pentru degradările şi stricăciunile aduse imobilului este contestat de recurent şi va fi analizat în continuare de prezenta instanţă.

Referitor la elementele răspunderii civile delictuale prevăzute în dreptul comun, Curtea de Apel, întocmai ca şi prima instanţă, a examinat întrunirea, în speţă, a cerinţelor prevăzute de dreptul comun pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia făptuitorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), aceste cerinţe stând la baza ambelor soluţii pronunţate în litigiul de faţă; cum s-a arătat deja, art.41 din Legea nr. 10/2001 nu are relevanţă directă în judecarea cauzei, sub aspectul condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel a încălcat, din perspectiva temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.(2) C.proc.civ., de vreme ce, chiar dacă nu a făcut referire expresă la dispoziţiile art.998-999 C.civ., a examinat, în calea de atac cu care a fost învestită, condiţiile răspunderii civile delictuale de drept comun, avute în vedere şi de prima instanţă la soluţionarea cauzei.

În plus, aspectele particulare ale dispoziţiilor art.41 din Legea nr.10/2001, reţinute de Curtea de Apel în pronunţarea deciziei, vor fi examinate de prezenta instanţă faţă de criticile formulate de recurent, aşa încât, şi din această perspectivă, nu se poate stabili că partea ar fi suferit vreo vătămare, în sensul art. 105 alin.2 C.proc.civ., raportat la considerentul instanţei de control judiciar vizând legea specială, neavut în vedere de prima instanţă în soluţionarea cauzei.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ., sub aspectul schimbării, în apel, a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

2. Criticile subsumate cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ. sunt, parţial, întemeiate.

a. Susţinerile referitoare la nemotivarea de către instanţa de apel a criticii formulate de apelantul pârât privind indicarea greşită de către reclamant a temeiului juridic al acţiunii ca fiind dispoziţiile art. 998-999 C.civ., în loc de art.1002 din acelaşi cod, privind răspunderea pentru ruina edificiului, nu pot fi primite.

O astfel de critică nu a fost formulată în cadrul cererii de apel, ci prin notele scrise depuse în calea de atac şi oral, la 18.09.2015, ultimul termen de judecată, după acordarea cuvântului în dezbaterea apelurilor declarate şi prin notele scrise depuse în perioada rezervată deliberării, şi anume la 23.09.2015. Or, obligaţia instanţei de control judiciar de a analiza calea de atac cu care a fost învestită vizează doar motivele formulate prin cererea de apel şi, dacă este cazul, motivele de ordine publică, cu condiţia ca acestea din urmă să fi fost invocate în mod procedural, şi anume până la acordarea cuvântului părţilor în dezbaterea apelurilor. Cum recurentul nu s-a conformat acestor cerinţe în ceea ce priveşte contestarea temeiului juridic menţionat de reclamant în cererea de chemare în judecată, în mod corect, Curtea de Apel nu a luat în considerare critica respectivă. În concluzie, decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art.295 alin. (1) C.proc.civ., text de lege care vizează limitele procedurale în care are loc examinarea apelului, respectiv în raport de motivele invocate.

De asemenea, prezenta instanţă nu poate analiza direct în recurs în ce măsură sunt sau nu îndeplinite condiţiile art. 1002 C.civ., privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, de vreme ce reclamanţii nu şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe acest temei juridic, iar recurentul pârât a făcut referire la dispoziţiile enunţate în afara cadrului procesual legal. În plus, critica referitoare la temeiul juridic care ar fi trebuit să fundamenteze demersul procesual al reclamanţilor nu reprezintă un motiv de ordine publică, pentru a se putea proceda la examinarea acestuia în calea de atac de faţă, fiind la latitudinea părţii interesate să-l invoce, evident, cu respectarea dispoziţiilor procedurale enunţate mai sus, în ceea ce priveşte momentul procesual până la care poate contesta aspectul în discuţie.

b. Referitor la nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, această chestiune, deşi parţial asemănătoare cu cea vizând necercetarea criticii referitoare la temeiul juridic pretins incident în cauză, produce consecinţe juridice diferite faţă de aceasta din urmă.

Astfel, ca şi în primul caz, recurentul a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune la ultimul termen de judecată, 18.09.2015, după acordarea cuvântului în dezbaterea apelurilor şi prin notele scrise depuse la 23.09.2015, ulterior închiderii dezbaterilor în dosar şi rămânerii instanţei în pronunţare, în consecinţă, excepţia a fost formulată în condiţii neprocedurale, pentru argumentele deja arătate în examinarea criticii anterioare, aşa încât nu i se poate reproşa instanţei de apel că nu a analizat-o în considerentele deciziei atacate.

Cu toate acestea, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fiind o excepţie absolută, deci, care poate fi invocată oricând în cursul judecaţii, inclusiv în căile de atac, iar criticile recurentului, sub acest aspect, vizând chestiuni de nelegalitate referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cauza de faţă, aceste susţineri se subsumează, totodată, şi unui motiv de ordine publică, ce poate fi formulat şi direct în recurs.

Pe de altă parte, prezenta instanţă nu poate examina, în prezenta cale de atac, criticile referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât aceasta ar însemna încălcarea dreptului la apărare al reclamanţilor, din perspectiva problemei în discuţie, cu consecinţa finală a încălcării art.6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, nu poate fi analizată, direct în recurs, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, chestiune asupra căreia reclamanţii au fost avizaţi de abia în calea extraordinară de atac, fiind necesar ca acestora să li se asigure posibilitatea efectivă de exercitare a dreptului la apărare în legătură cu excepţia respectivă şi dublul grad de jurisdicţie. În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi hotărârea din 24.04.2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Vişan vs. România, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.876 din 24 decembrie 2008, conform căreia instanţa de contencios european a constatat ca instanţele române au încălcat dispoziţiile art. 6 paragr. 1 din Convenţie, referitoare la liberul acces la o instanţă, printre altele, întrucât reclamantei din cauza respectivă nu i-a fost adusă la cunoştinţă intervenţia prescripţiei decât în faţa ultimei instanţe, ceea ce a lipsit-o de posibilitatea de a-și valorifica, efectiv, dreptul la despăgubiri.

Raportat la toate aceste motive, înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor căi de atac exercitate de recurent în prezenta cauză, casarea, în parte, a deciziei, respectiv desfiinţarea sentinţei pronunţate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru ca părţile să beneficieze, în soluţionarea cauzei, de toate căile de atac prevăzute de lege; Tribunalul urmează a examina excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de susţinerile formulate în prezentul recurs.

c. In ceea ce priveşte nemotivarea instanţei de apel asupra criticii referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor în funcţie de rapoartele de expertiză pretins contradictorii efectuate în dosarul primei instanţe, despăgubiri menţinute în calea de atac, aceste argumente sunt întemeiate.

Astfel, recurentul a criticat, în apel, modalitatea defectuoasă de întocmire a rapoartelor de expertiză, în speţă, fiind efectuate, în dosarul primei instanţe, două rapoarte de expertiză, de expert C. şi de expert D.; la ambele rapoarte de expertiză au fost formulate obiecțiuni de către recurent, încuviinţate de către instanţă la termenele de judecată din 17.01.2011 (expertiza C.) şi 21.01.2013 (expertiza D.), la care experţii au răspuns.

Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, la plata sumelor de 118.819 Iei şi 215.396,3 lei în favoarea reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri, menţionând, în mod generic, că s-a făcut dovada existenţei prejudiciului prin cele două expertize întocmite de experţi, C. şi D., fără să arate, însă, ce reprezintă aceste sume de bani, fiecare în parte, argumentele pentru care a considerat că trebuie cumulate şi de ce nu a ţinut seama de răspunsul la obiecţiunile formulate de pârât, aparţinând ultimului dintre experţii enunţaţi, în cadrul cărora acesta a specificat că „remedierea degradărilor, conform art. 41 din Legea nr. 10/2001, din culpa deţinătorului, în intervalul de 7 ani, este de 5.852 euro, respectiv 26.451 lei, la data întocmirii expertizei...".

Practic, instanţa de control judiciar a arătat, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, că s-au efectuat cele două expertize, că s-a răspuns la obiecţiunile formulate de către pârât, că partea avea posibilitatea solicitării unei noi expertize, sens în care nu a acţionat, redând, totodată, parte din concluziile experţilor, fără însă să procedeze la o interpretare proprie a probelor respective administrate în dosar, în evaluarea prejudiciului.

Or, o asemenea modalitate de redactare a deciziei nu corespunde cerinţelor motivării unei hotărâri judecătoreşti, în sensul art.261 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., care prevăd că hotărârea trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea unei anumite soluţii şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din decizia recurată nu rezultă care critică a apelantului pârât a fost înlăturată, întrucât acesta nu a solicitat, în condiţiile art.212 C.proc.civ., efectuarea unei noi expertize în termenul legal, ulterior expertizei întocmite de expert D.; de asemenea, aceeaşi atitudine procesuală pasivă a pârâtului a fost constatată de către instanţă şi în raport cu expertiza efectuată de expert C., ceea ce contravine cererii părţii de la termenul din 9.05.2011, care a solicitat efectuarea unei contraexpertize.

În plus, cum, în mod corect, arată şi recurentul, Curtea de Apel, nu numai că nu a analizat expertizele efectuate în dosarul primei instanţe, dar a şi reţinut, pe de o parte, că nu au fost formulate obiecțiuni la cele două rapoarte, după care menţionează că s-a răspuns de către experţi la obiecțiunile formulate. O astfel de argumentare constituie, în sine, o motivare contradictorie, întrucât, de plano, consecinţele juridice ale manifestării de voinţă a părţii în sens procesual, de a formula obiecțiuni la rapoartele de expertiză/de a nu formula obiecțiuni, sunt diferite şi pot conduce la soluţii diferite asupra apelului exercitat în cauză de partea care are sau nu o anumită atitudine procesuală. în orice caz, în absenţa interpretării instanţei de apel a mijloacelor de probă respective, nu se poate deduce dacă decizia de respingere a căii de atac este corectă şi, mai departe, nu se poate exercita de către prezenta instanţă un control de legalitate asupra deciziei

recurate.

În concluzie, motivarea insuficientă şi, în parte, contradictorie a hotărârii atacate, sub aspectul probelor încuviinţate, reprezintă un alt motiv de casare, în condiţiile art.304 pct.7 C.proc.civ.

Aceleaşi deficienţe de motivare se regăsesc şi în hotărârea primei instanţe, a cărei soluţie a fost preluată, în parte, de Curtea de Apel, astfel încât nu se poate considera că, în etapele procesuale anterioare, s-ar fi procedat la o veritabilă cercetare în fond a cauzei.

Prin urmare, în urma admiterii căilor de atac exercitate de recurent în prezentul litigiu şi desfiinţării hotărârilor pronunţate de instanţele anterioare, cauza va fi trimisă, spre rejudecare, la prima instanţă, în condiţiile art.297 C.proc.civ.

În scopul înlăturării acestor deficienţe de argumentare, instanţa de fond va trebui să arate, în funcţie de rapoartele de expertiză deja întocmite şi de răspunsul experţilor la obiecţiuni dacă şi pentru ce motive reţine suma sau sumele de bani din cele două expertize, ce reprezintă acestea şi dacă se circumscriu noţiunii de prejudiciu datorat de deţinătorul imobilului, în sensul art.41 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, raportat la solicitările pârâtului Municipiul Bucureşti, va aprecia dacă se impune efectuarea unei noi expertize sau a unei contraexpertize, în condiţiile în care rapoartele de expertiză întocmite nu răspund criteriilor legii speciale în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului.

Sub acest din urmă aspect, se va avea în vedere atât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată în recurs, raportat Ia perioada pentru care se pot solicita despăgubiri de către reclamanţi faţă de momentul introducerii acţiunii şi regulile în materie de prescripţie extinctivă, dar, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, şi împrejurarea că, potrivit art.41 din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului nu poate răspunde decât pentru distrugerile şi degradările cauzate după intrarea în vigoare a acestui act normativ şi până ia predarea efectivă a bunului către persoana îndreptăţită. Ca atare, expertiza efectuată în cauză trebuie să distingă în mod clar prejudiciul cauzat în această perioadă, iar nu să trateze global degradările/distrugerile produse imobilului de la data preluării de către stat, în perioada regimului politic anterior, şi până în prezent.

3.a. Motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, a fost soluţionat corect, nefiind întrunite cerinţele art.304 pct.9 C.proc.civ.

În speţă, raportat la imobilul în legătură cu care au fost solicitate despăgubirile, bun care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi speciale, potrivit principiului „Specialia generalibus derogării" - „Legile speciale derogă de la cele generale", astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art.12 din Legea n.r.213/1998 privind proprietatea publică

şi regimul juridic al acesteia, contrar celor susţinute de recurent.

Pe de alta parte, potrivit art.41 din Legea nr. 10/2001, aplicat în mod corect de către instanţa de apel, răspunzător pentru prejudiciul constând în degradările şi distrugerile cauzate imobilelor care intră în sfera legii speciale este deţinătorul imobilului.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, explică, în Capitolul 2, ce se înţelege, în sensul legii, prin „unitate deţinătoare", în cazul de faţă, aceasta constând în entitatea cu personalitate juridica care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul ce face obiectul legii în discuţie; de asemenea, legea enumera printre „unităţile deţinătoare" şi „primăria".

„Primăria", ca instituţie, nu are personalitate juridică, ceea ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.2.1 alin. (1) teza I din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, care prevăd că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială, în speţă, Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, care are personalitate juridică, aşa cum este și cerinţa legală din H.G. nr.250/2007, este cea care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată asupra imobilelor aflate pe teritoriul său. În această calitate, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr.9098/2007, de restituire, în natură, a bunului către foştii proprietari, reclamanţii din prezenta cauza.

De asemenea, potrivit art.21 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.215/2001, unităţile administrativ-teritoriale sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor decurgând din contractele privind administrarea bunurilor din domeniul public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.

Ca atare, indiferent de cel care apare în contractele de închiriere privind imobilul în litigiu. în calitate de locator, drepturile şi obligaţiile rezultând din aceste acte juridice se produc în persoana unităţii administrativ-teritoriale potrivit textului de lege sus-menţionat. În plus, în sentinţa civilă nr. 9955/2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, reţinută, în prezenta cauză, şt de Curtea de Apel Bucureşti pentru stabilirea calităţii procesuale pasive, nu se menţionează că au fost încheiate contractele de închiriere de către Administraţia Fondului Imobiliar, în calitate de locator, ci de Primăria municipiului Bucureşti. De asemenea, chiar dacă, în contractele respective, nedepuse în cauza de faţă, ar fi figurat entitatea sus-enunţată, aceasta ar fi acţionat doar în calitate de mandatar al unităţii administrativ-teritoriale, drepturile şi obligaţiile specifice actelor juridice în discuţie producându-se în persoana proprietarului locator, deci, a Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, potrivit art.21 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.215/2001, dar şi regulilor care guvernează instituţia mandatului art. 1532 Cod civil).

În egală măsură, independent dacă, prin hotărârile C.G.M.B. arătate în cererea de recurs, s-ar fi stabilit, printre atribuţiile Administraţiei Fondului Imobiliar, şi cea vizând conservarea patrimoniului, repararea şi întreţinerea locuinţelor din fondul locativ de stat, calitatea Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, de a răspunde pentru prejudiciile aduse imobilelor preluate abuziv de stat, constând în distrugeri sau degradări produse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se schimbă în raport de normele din legea specială (art.41), care au o forţă juridică superioară actelor emise de unitatea administrativ-teritorială.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, în prezenta cauză, calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General.

3.b. Cu privire la criticile referitoare la întrunirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, greşit reţinută de Curtea de Apel, în opinia recurentului, acestea vor fi analizate, dacă mai este cazul, de instanţa de trimitere, întrucât examinarea pe fond a pricinii deduse judecăţii este subsecventă soluţiei ce se va da asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, prim motiv pentru care se va dispune casarea deciziei recurate, dar şi, de asemenea, dacă se mai impune, reaprecierea expertizelor deja întocmite şi, eventual, a încuviinţării unei noi expertize, conform celor arătate în argumentarea motivului de recurs de la pct.2.c.

Prezenta instanţă va răspunde doar acelor susţineri care pot fi rezolvate cu titlu de principiu în legătură cu condiţiile răspunderii civile delictuale, a căror întrunire, în litigiul de faţă, a fost contestată de recurent.

Astfel, partea a susţinut că presupusa faptă nu are caracter ilicit, deoarece imobilul a fost preluat de stat în baza unor prevederi legale în vigoare la data preluării.

Critica nu poate fi primită, întrucât, în speţă, nu se invocă răspunderea civilă delictuală ca urmare a nelegalităţii modalităţii de preluare a imobilului, ci ca urmare a neîntreţinerii bunului în condiţii corespunzătoare de către persoana care avea această obligaţie legală pe perioada intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi până la momentul predării efective a bunului către persoana îndreptăţită. Cu alte cuvinte, acţiunea de faţă are o altă cauză juridică decât cea privind nelegalitatea preluării, aşa încât modalitatea de preluare a bunului, legată sau nelegală, nu prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului. De altfel, art.41 din actul normativ sus-amintit reglementează o astfel de răspundere, pentru prejudiciul constând în distrugerile şi degradările aduse unui imobil preluat de stat, indiferent dacă preluarea a fost sau nu valabilă. Prin urmare, modalitatea în care imobilul a trecut în proprietatea statului şi dacă a avut loc cu respectarea legislaţiei în vigoare în baza căreia s-a realizat preluarea nu constituie cauză care înlătură, în speţa de faţă, caracterul ilicit al faptei.

În egală măsură, contrar susţinerilor recurentului, felul măsurii reparatorii cuvenite reclamanţilor în temeiul legii speciale de reparaţie nu este lăsată la latitudinea acestora, regula fiind restituirea în natură a imobilului [art.7 alin.(1) din lege] şi, doar în cazurile expres prevăzute de actul normativ, se dispun masuri reparatorii în echivalent. Pentru ipoteza construcţiilor distruse, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii prin echivalent doar dacă dispariţia lor are drept cauză calamităţile naturale, iar nu în alte situaţii [art. 10 alin. (10) cu referire la alin.(6)], ipoteză care nu se regăseşte în litigiul de faţă. Ca atare, nu se poate pune în discuţie, pentru corecta rezolvare a procesului, natura demersului reclamanţilor în legătură cu forma de restituire a imobilului ia care erau îndreptăţiţi.

De asemenea, nici susţinerile referitoare la consecinţele neurmării de către reclamanţi a „procedurii executării silite", prevăzute de art.41 din Legea nr.10/2001, nu pot fi reţinute.

În primul rând, lipsa solicitării reclamanţilor, adresată unităţii deţinătoare sau executorului judecătoresc, de a întocmi un proces-verbal privind starea imobilului nu constituie un fine de neprimire în promovarea prezentei acţiuni, deoarece instanţa de judecată are plenitudine de competenţă în soluţionarea oricărei cauze cu care a fost învestită, potrivit art.21 alin. (1) din Constituţia României.

Pe de altă parte, întocmirea unui astfel de proces-verbal nu are decât rolul de preconstituire a unui mijloc de probă într-un eventual proces în pretenţii privind contravaloarea distrugerilor şi degradărilor aduse imobilului şi nicidecum nu se poate constitui într-o procedură de executare silită prin intermediul căreia reclamanţii să poată obţine, în afara procedurii judiciare, un titlu executoriu pentru sumele de bani pretinse. Titlul executoriu care poate fi câştigat de partea interesată vizează, în condiţiile art.41 alin.(4) din Legea nr.10/2001, recuperarea cheltuielilor suportate de persoana îndreptăţită în legătură cu întocmirea procesului-verbal privind starea imobilului de către executorul judecătoresc, iar nu fondul dreptului, al pretenţiilor băneşti decurgând din o eventuală stare precară a bunului.

Cât priveşte legea sub imperiul căreia poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală în cauza de faţă, respectiv dreptul comun sau Legea nr. 10/2001, această chestiune a fost examinată în precedent (motivul de recurs de la pct. 1), aşa încât nu se mai impune reluarea discuţiei.

Referitor la perioada pentru care poate răspunde deţinătorul imobilului în condiţiile art.41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţinerile recurentului sunt întemeiate.

Cum s-a arătat deja, textul de lege sus-menţionat reglementează răspunderea deţinătorului bunului pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care intră sub incidenţa legii după intrarea în vigoare a acesteia (14.02.2001) şi până la predarea efectivă către persoana îndreptăţită.

În speţă, ambele instanţe au tratat, în mod global, problema despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, fără să diferenţieze în funcţie de perioada în care au avut loc distrugerile şi degradările constatate de experţi, care, la rândul lor, nu au făcut o asemenea distincţie în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite.

Astfel, Curtea de Apel a făcut referire la acte normative anterioare Legii nr.10/2001, în baza cărora recurentul ar fi avut obligaţia de întreţinere a imobilului pe perioada existenţei construcţiei (Legea nr.5/1973, H.C.M. nr. 890/1973, LG. nr.766/1997, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995), menţionând, în cuprinsul hotărârii, că această obligaţie persistă de la momentul preluării bunului, prin Decretul nr.92/1950, şi până la momentul restituirii în natură prin dispoziţia nr. 9098/2007.

Or, chiar dacă o asemenea obligaţie exista în persoana deţinătorului imobilului, în calitate de proprietar al bunului, până la momentul restituirii către persoana îndreptăţită [al predării efective, în accepţiunea art.41 alin.(1) din Legea nr. 10/2001] și chiar dacă o parte din actele normative sus-menţionate sunt încă în vigoare, de exemplu Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, din perspectiva legii speciale, despăgubirile sunt datorate numai pentru distrugerile și degradările aduse imobilului ulterior intrării sale în vigoare şi până la momentul predării efective către cel îndreptăţit,

Curtea de Apel nu a procedat în acest sens, raportându-se la sumele de bani stabilite prin expertize care nu au avut ca obiectiv strict perioada delimitată de lege, iar singura probă în care s-a făcut o asemenea distincţie, insuficient motivată, însă, şi anume răspunsul la obiecțiuni ai expertului D. depus la dosarul de fond, nu a fost luat în considerare de către instanţă.

Prima instanţă tratează problema despăgubirilor în aceeaşi manieră nediferenţiată, făcând referire la cele arătate de expertul D. în răspunsul la obiecțiuni, cu privire la perioada de 7 ani avută în vedere în vedere la stabilirea despăgubirilor, pe care, de altfel, expertul o plasează în intervalul 1951-2007 (deci, oricând în acest interval, iar nu în perioada prevăzută de lege, februarie 2001 - momentul predării efective a bunului), fără, însă, să ţină seama, în soluţia pronunţată, de suma stabilită de acelaşi expert ca fiind aferentă acestei perioade, respectiv 26,451 lei.

Şi acest motiv de recurs, considerat întemeiat de prezenta instanţă, impune admiterea căilor de atac, desfiinţarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, în condiţiile art.297 alin. 1 C.proc.civ.

Dacă, cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere, ulterior soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, se va afla în ipoteza soluţionării pe fond a cauzei, va stabili ca obiectiv suplimentar al expertizelor deja efectuate sau în cadrul unei noi expertize, menţionarea distrugerilor şi degradărilor cauzate imobilului în perioada prevăzută de lege şi cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, aferente acestei perioade. În acest context, vechimea imobilului, invocată în cererea de recurs ca element ce poate contribui la starea bunului şi, în sine, neimputabil deţinătorului anterior, va fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor, urmând ca expertul să răspundă ce consecinţe produce elementul indicat asupra stării bunului în legătură cu care s-au solicitat despăgubirile.

Referitor la raportul de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul invocat de reclamanţi şi la vinovăţia deţinătorului imobilului, a căror existenţă în speţă, este, de asemenea, contestată, instanţa de trimitere va aprecia asupra acestor condiţii ale răspunderii civile delictuale, în raport de cele sus-menţionate.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 alin. (1) - (3) C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General şi a casat, în parte, decizia atacată, menţinând soluţia pronunţată de Curtea de Apel asupra apelului exercitat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru aceleaşi motive, în baza art.297 C.proc.civ., a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis primei instanţe cauza, spre rejudecare, în contradictoriu cu acest pârât, urmând ca instanţa de trimitere să procedeze în sensul celor arătate în precedent.