Expropriation compensation: loss-of-use rent excluded where ownership transferred upon compensation deposit under Law 198/2004

Expropriere. Cerere având ca obiect acordarea contravalorii lipsei de folosință pentru o perioadă ulterioară momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate către expropriator

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : expropriere

-contravaloarea lipsei de folosință

-despăgubiri

-prejudiciu

Legea nr. 33/1994, art. 26

Legea nr. 198/2004, art. 15

Dispoziţiile art.15 din Legea nr. 198/2004 marchează momentul transferului dreptului de proprietate privată în proprietatea publică a statului (sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului) ca fiind data plăţii despăgubirii sau, după caz, data consemnării acestora. Aşadar, câtă vreme a fost plătită/consemnată despăgubirea acordată pentru nemişcător, expropriatorul nu datorează lipsa de folosinţă pretinsă pentru construcţie.

Secția I civilă, decizia nr. 656 din 22 martie 2016

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23.08.2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanții A., B., C. au contestat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar general, Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 22.07.2010, arătând că suma ce urmează a fi acordată cu titlu de despăgubire este inferioară celei acordate pentru imobile similare aflate în curtea comună şi că la stabilirea despăgubirilor nu a fost luată în calcul valoarea terenului aferent construcției, pentru care s-a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au mai arătat că din măsurători reiese o suprafață totală a construcției de 60,34 m.p., față de cea de 35,89 m.p. locuință și 9,71 m.p. magazie stabilite de expropriator, că la exterior și interior imobilului a fost renovat recent (are gresie, faianță și termopan), fiind refăcută zidăria, tencuiala la interior şi exterior și fațada clădirii.

Cât privește terenul în suprafață de 79,25 m.p., acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1978. Prin notificarea nr. 39.428 din 24.11.2009 s-a solicitat eliberarea titlului de proprietate asupra acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 18/1991. Față de despăgubirile oferite de expropriator celorlalți proprietari, reclamanții au arătat că au dreptul la o despăgubire în cuantum de 125.631 euro pentru teren și construcții și 12.000 lei pentru chiria plătită pentru 1 an.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 198/2004, ale Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr.1635 din 14.09.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea, a menţinut Hotărârea nr. 3/2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 în ceea ce priveşte despăgubirile în cuantum de 53.634 lei aferente construcţiilor expropriate; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 413.462,87 lei corespunzătoare exproprierii terenului în suprafaţă de 79, 25 m.p. situat în Bucureşti, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 600 lei, reprezentând contravaloarea chiriei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, A., B., C. şi Municipiul București, prin Primar general, prin decizia nr.476/A din 14.10.2010 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi, a admis apelurile declarate de Ministerul Public şi Municipiul Bucureşti şi, drept consecinţă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată pentru considerentele de mai jos.

Cu privire la apelurile declarate de Ministerul Public şi Municipiul Bucureşti, Curtea a reţinut că potrivit înscrisurilor de la dosar, la data emiterii Hotărârii nr. 3/2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, contestată în cauză de apelanţii reclamanţi sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite pentru imobilul construcţie din București și pentru terenul situat la aceeaşi adresă, apelanţii-reclamanţi nu deţineau un titlu de proprietate.

Ulterior, ca urmare a cererii formulate de reclamanţi în noiembrie 2009, a fost emis titlul de proprietate nr. x din 15.10.2010 de către Instituţia prefectului municipiului Bucureşti, prin care s-a trecut, în indiviziune, în proprietatea reclamanţilor suprafaţa de teren de 79,25 m.p., în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 3663 din 21.11.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, irevocabilă, care a modificat sentinţa civilă nr. 22834 din 26.11.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, titlul de proprietate nr. x din 15.10.2010 a fost constatat nul absolut pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. S-a reţinut prin hotărârea menţionată că la data emiterii titlului de proprietate, reclamanţii nu mai erau proprietarii imobilului construcţie (suma reprezentând despăgubiri pentru expropriere fiind consemnată), condiţie indispensabilă pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului acordat în folosinţă.

Cât priveşte titlul cu care apelanţii-reclamanţii deţineau terenul în cauză la data exproprierii construcţiei, Curtea a constatat că suprafaţa de 79,25 m.p. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 ca efect al încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1978 prin care apelanţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei, situate la aceeaşi adresă, fiindu-le atribuit un drept de folosinţă cu privire la teren.

Aşadar, terenul făcea obiectul dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispoziţiile ce reglementează situaţia juridică a terenurilor aflate în folosinţa celor care au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, şi reprezintă un beneficiu constitutiv de drept real în patrimoniul proprietarilor construcţiei opţional, condiţionat aşadar de cererea formulată potrivit Legii nr. 18/1991, republicată.

Dreptul de proprietate pentru situaţia anterior redată, cu privire la terenul aflat în folosinţa proprietarului construcţiei, ia naştere în baza ordinului prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor, şi nu de drept, ope legis. Ordinul prefectului, prin care se atribuie terenul în proprietate, are efect constitutiv, şi nu declarativ, prin recunoaşterea unui drept născut ca atare din norma juridică.

Dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, republicată, prevăd că atribuirea terenurilor în proprietate prevăzute la alin. (2) - (5) are loc prin ordinul prefectului, situaţia apelanţilor-reclamanţi încadrându-se în alin. (3) al aceluiaşi text, iar alin. (2) din art. 36 prevede că terenurile proprietate de stat trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora integral sau, după caz, proporţional cu cota deţinută din construcţie.

Din analiza coroborată a acestor norme rezultă că nu numai pentru situaţia alin. (2) din art. 36 al Legii nr. 18/1991, republicată, este necesară cererea proprietarilor locuinţei, ci şi pentru toate celelalte ipoteze legale prevăzute la alin. (3) - (5), ca situaţie premisă de natură să conducă la efectul emiterii de către prefect a ordinului de atribuire în proprietate a respectivelor terenuri.

Apelanţii-reclamanţi au formulat, aşa cum s-a arătat, cererea de emitere a titlului de proprietate în baza acestor dispoziţii legale, în noiembrie 2009, însă titlul emis la 15.10.2010, pe baza Ordinului prefectului din 14.10.2010 a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, constatându-se că la data emiterii acestuia nu mai erau îndeplinite condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, apelanţii-reclamanţi nemaifiind titularii dreptului de proprietate asupra construcţiei, transferul dreptului de proprietate către expropriator producându-se la data consemnării despăgubirilor, potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004.

În aceste condiţii, câtă vreme apelanţii-reclamanţi nu au avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului de 79,25 m.p., nici la data emiterii hotărârii de expropriere privitoare la imobilul construcţie şi nici ulterior, efectele constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 producându-se retroactiv începând cu momentul întocmirii actului, Curtea a constatat că pretenţia acestora de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului nu poate avea ca temei legal dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Cu alte cuvinte, apelanţii-reclamanţi, care erau numai titularii unui drept de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei la data exproprierii acesteia, nu şi titulari ai dreptului de proprietate, nu erau îndreptăţiţi la a solicita cu titlu de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 contravaloarea terenului (aceasta fiind pretenţia formulată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce stabilea cadrul procesual sub aspectul obiectului şi în limitele căruia instanţele sunt obligate să se pronunţe, potrivit principiului disponibilităţii), ca valoare reală a imobilului (expropriat), o despăgubire la acest nivel fiind reglementată ca modalitate de acoperire a prejudiciului suferit de persoana expropriată pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului pierdut.

De asemenea, Curtea a constatat că invocarea de către apelanţii-reclamanţi a dispoziţiilor art. 5 alin. (61) şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 198/2004, ca temei al tezei susţinute de aceştia că despăgubirea trebuia să cuprindă şi valoarea terenului, nu poate fi considerată ca pertinentă în condiţiile în care normele vizate instituie o excepţie de la aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce interzic încheierea actelor de înstrăinare ori grevare pentru imobilele notificate potrivit Legii nr. 10/2001. Or, terenul în cauză intră în sfera de reglementare a Legii nr. 18/1991, astfel că nu îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind exclus din sfera sa de reglementare prin art. 8 din acest act normativ. În plus, este nerelevantă şi fără niciun efect împrejurarea că prin cererea de emitere a ordinului prefectului formulată de apelanţii reclamanţi în anul 2009 au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme bunul nu intra în domeniul de reglementare a acestei legi.

Cât priveşte apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, Curtea a constatat că acesta vizează soluţia primei instanţe de acordare numai în parte a sumei solicitate pentru acoperirea prejudiciului suferit în urma exproprierii şi achitate cu titlu de chirie pentru perioada 01.02.2011 - 01.02.2012, aceeaşi soluţie fiind criticată şi prin apelul declarat de apelantul-pârât, care, însă, susţine că a fost constatat fără temei dreptul apelanţilor reclamanţi la repararea unui astfel de prejudiciu, câtă vreme transferul dreptului de proprietate, ca urmare a exproprierii, intervenise anterior, în anul 2010.

Curtea a constatat că este fondată critica apelantului-pârât Municipiul București. Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului bunului supus exproprierii, experţii, precum şi instanţa trebuie să ţină seama de două criterii legale, instituite ca atare prin lege, în scopul cuantificării juste şi echitabile a despăgubirii şi anume, preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele şi respectiv daunele aduse proprietarului.

Reţinând că pretenţia apelanţilor-reclamanţi sub aspectul prejudiciului cauzat prin expropriere a constat în contravaloarea chiriei achitate pe perioada 01.02.2011 - 01.02.2012, cuantificată la 13.000 de lei, Curtea a observat că analiza temeiniciei cererii apelanţilor reclamanţi sub acest aspect trebuie să pornească de la sfera prejudiciilor avute în vedere de norma legală enunţată. Din interpretarea acesteia, rezultă că în cuantumul despăgubirii pentru expropriere, alături de valoarea reală a imobilului sunt incluse daunele efective, certe, cunoscute şi determinate sau determinabile la momentul exproprierii, care însă sunt distincte de prejudiciul suferit prin chiar pierderea proprietăţii asupra imobilului. Prejudicii care se includ în ipoteza reglementată sunt, spre exemplu, cele rezultate din afectarea importantă a valorii părţii din imobilul rămas în proprietatea persoanei expropriate, în cazul exproprierii parţiale, ca urmare a imposibilităţii de a construi ori a creării unor servituţi legale ori zone de protecţie specială ulterior exproprierii. De asemenea, se încadrează în sfera prejudiciilor ce pot fi acordate în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi cele rezultate din existenţa unei clauze penale în cadrul unui contract de închiriere încheiat anterior exproprierii pentru imobilul expropriat ori existenţa unor investiţii ori amenajări speciale asupra acestui imobil şi care presupun costuri prin reamplasarea acestora.

Or, în cauză, prejudiciul invocat de apelanţii-reclamanţi este cel rezultat din faptul că, ulterior pierderii posesiei imobilului, care reprezenta şi locuinţa acestora, au încheiat un contract de închiriere, prejudiciul fiind reprezentat de chiria datorată în baza acestui contract, pe o perioadă de un an.

Curtea a apreciat, ca urmare a circumstanţierii prejudiciului, că natura acestuia nu poate fi considerată ca fiind distinctă de cea a prejudiciului suferit de apelanţii reclamanţi prin pierderea proprietăţii imobilului, iar valoarea reală a imobilului (construcţie) la care aceştia sunt îndreptăţiţi acoperă în mod evident prejudiciul invocat de reclamanţi, câtă vreme scopul său este chiar acela de a da posibilitatea persoanei expropriate să dobândească un imobil de valoarea celui pierdut.

Această concluzie este cu atât mai justificată cu cât, potrivit actelor de la dosar, inclusiv celor reţinute prin decizia civilă nr. 3663/2014 a Tribunalului Bucureşti, dar şi susţinerilor apelantului pârât din cererea de apel, necontestate, suma stabilită drept despăgubire prin Hotărârea nr. 3/2010 fusese consemnată în 2010, deci anterior perioadei 01.02.2011 - 01.02.2012 pentru care se invocă existenţa prejudiciului. Or, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora.

Norma cuprinsă în art. 15, având caracter special, înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, invocate de prima instanţă, dat fiind caracterul de norme generale a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 33/1994, aplicarea acestora din urmă fiind permisă exclusiv în situaţia expres reglementată de actul normativ special, prin art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. cu referire la dispoziţiile Legii nr.198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local şi ale Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea bunurilor expropriate, la care se adaugă şi alte prejudicii suferite de expropriat.

Recurenţii, după reproducerea argumentelor cuprinse în sentinţa nr.1635/2012, descriu cursul procesului finalizat prin constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 15.10.2010 referitor la terenul în litigiu. De asemenea, reiterează argumentele Curţii de Apel din decizia recurată.

Se arată că soluţia Curţii de infirmare a sentinţei prin care expropriatorul a fost obligat să plătească despăgubiri de 413.462,57 lei reprezentând contravaloarea terenului este nelegală, fiind dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art.36 alin. (3) din Legea nr.18/1991, potrivit cărora terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin intermediul căruia recurenţii au dobândit proprietatea imobilului expropriat, 11.07.1978, era în vigoare Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritorială şi a localităţilor urbane şi rurale, care, prin art. 30, interzicea înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice între vii a terenurilor.

În caz de înstrăinare a imobilelor compuse din teren şi construcţie prin acte între vii,

terenul aferent acestor construcţii trecea în proprietatea statului.

Transferul dreptului de proprietate asupra terenului ce urma a fi retrocedat conform art.36 alin.3 din Legea nr.18/1991 operează ope legis, fără vreo altă condiţie, ceea ce înseamnă că cererea de emitere a titlului formulată de proprietarii clădirilor/titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, şi ulterior eliberare titlului de proprietate reprezintă o simplă formalitate administrativă, fără a avea ca efect translaţia proprietăţii.

Astfel, la data exproprierii, 22.07.2010, terenul nu se afla în patrimoniul Statului Român, așa cum greşit încearcă să acrediteze municipiul Bucureşti, ci în patrimoniul recurenţilor.

În acest sens, în mod greşit Curtea a apreciat faptul că dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 sunt norme cu caracter constitutiv şi nu declarativ de drepturi, legea reprezentând un mod de dobândire, redobândire în cazul de faţă, a dreptului de proprietate cu efecte depline, așa cum prevăd dispoziţiile art. 645 din Codul civil de la 1865.

Curtea a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art.5 alin.(6) şi art.9 alin.(4) din Legea nr. 198/2004, deoarece Legea nr.10/2001 nu distinge între imobilele care intră sau nu sub incidenţa legii, ci doar arată faptul că pentru toate imobilele pentru care s-au făcut notificări în baza acestuia act normativ urmează să se aplice excepţia de la regula instituită de Legea nr. 198/2004.

Din acest punct de vedere, este criticabilă soluţia Curţii de Apel atunci când apreciază că nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001 deoarece titlul a fost emis în baza Legea nr. 18/1991.

Or, atât timp cât Curtea a ignorat notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 şi a adăugat la lege dispoziţii legale care nu sunt cuprinse în acest act normativ.

Se mai arată că, începând cu anul 1998, data modificării şi completării Legii nr.18/1991, recurenţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 79,25 m.p. situat în Bucureşti, deoarece la acea dată era îndeplinită condiţia de a fi proprietarii clădiri în beneficiul căreia se află folosinţa terenului, din data de 11 iulie 1978, aşa încât în mod greşit Curtea a apreciat faptul că la data emiterii hotărârii de expropriere, 16.07.2010, recurenţii nu erau proprietarii terenului în cauză.

Cu privire la titlul de proprietate asupra terenului se arată că Tribunalul Bucureşti a dispus anularea acestuia cu motivarea că a fost emis după data hotărârii de expropriere şi nu pentru că dreptul la măsuri reparatorii nu ar fi existat în patrimoniul recurenţilor.

Statul Român îşi invocă propria culpă atunci când pretinde că nu exista titlu de proprietate la data hotărârii de expropriere, atât timp cât s-a depus notificare la data de 24.11.2009, mult înainte de 16.07.2010, deoarece avea obligaţia de a emite titlul de proprietate pe teren înainte de data exproprierii.

Un alt motiv de recurs se referă la neacordarea despăgubirilor reprezentând cuantumul chiriei pentru plata imobilului închiriat întrucât Curtea a făcut o aplicare trunchiată, diferenţiată şi nelegală a dispoziţiilor legale aplicabile, deşi, alături de despăgubirea acordată, aceasta avea obligaţia de a acorda şi „daunele aduse proprietarului" în cazul de faţă contravaloarea chiriei.

În ceea ce priveşte dovedirea contravalorii chiriei solicitate, se arată că s-a făcut dovada prin contractul de închiriere înregistrat la Direcţia Finanţelor Publice a Oraşului Bragadiru sub nr. x din 16.02.2011, din care rezultă perioada de închiriere 01.02.2011 - 01.02.2012 şi preţul chiriei de 250 euro/lună.

Curtea de apel invocă art. 15 din Legea nr. 198/2004 şi conchide că această dispoziţie este specială faţă de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens în care se aplică cu prioritate şi înlătură dreptul la despăgubire pentru daune interese, deoarece prejudiciul acordat pentru imobil acoperă şi prejudiciul acordat pentru lipsa de folosinţă/chiria pe un an.

Din interpretarea celor două dispoziţii legale, rezultă faptul că acestea sunt complementare şi nu se exclud de la aplicare concomitentă în virtutea principiului de drept norma specială prevalează normei generale.

Astfel, art. 15 are în vedere momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor supuse exproprierii, iar art. 26 face vorbire despre componenţa despăgubirii ce urmează a fi acordată expropriatului.

Or, atât timp cât cele două dispoziţii legale au un obiect de reglementare diferit, nu se suprapun prin instituirea de drepturi şi obligaţii identice/similare.

Recurenţii critică, sub acest aspect – neacordarea chiriei – şi hotărârea tribunalului, care,

potrivit dispoziţiilor art.239 C.proc.civ., nu poate face însă obiect al recursului în cauza de faţă.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele de fapt şi de drept avute în vedete de instanţa superioară de fond la pronunțarea hotărârii atacate.

Un prim aspect ce trebuie analizat este acela al modalităţii de dobândire a dreptului de proprietate care din perspectiva Codului civil de la 1864, poate avea ca temei legea.

Legea fondului funciar, edictată în mod reparatoriu, a instituit, în afară de modalităţile recognitive de dobândire a dreptului de proprietate şi o serie de modalităţi de constituire a acestui drept cum este şi cea prevăzute de art.36 alin. (3), conform căreia „terenurile atribuite pe durata existenţei construcţiilor, în condiţiile art.30 din Legea nr.58/1974, cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor”.

Vocaţia reclamantei de a solicita constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în temeiul dispoziţiilor legale arătate a intervenit la data intrării în vigoare a Legii nr.18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României nr.1 din 5.01.1998. Cererea de constatare a întruniri condiţiilor cerute de lege în vederea emiterii ordinului prefectului, la propunerea primăriei, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenului [art.36 alin. (2) din lege] a fost făcută la 24.11.2005, după 11 ani de la data modificării legislative, situație de fapt afirmată de recurentă şi confirmată de înscrisurile de la dosar.

Susţinerea recurentei în sensul că dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a luat naştere la data modificării legislative arătate şi, deci, nemişcătorul nu se mai află în proprietatea statului la data emiterii ordinului de către prefect, este nefondată faţă de conţinutul alin.(6) al art.36 din lege cu referire la alin.(3) al aceluiaşi articol.

Potrivit acestui text de lege „Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute la alin.2-5 se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării juridice a terenurilor”.

Interpretarea gramaticală a normei arătate permite concluzia că dreptul de proprietate asupra terenurilor trecute în proprietatea statului în temeiul art.30 din Legea nr.58/1974 este atribuit în proprietate solicitantului la data emiterii ordinului prefectului şi nu de la data naşterii vocaţiei de a dobândi terenul, deoarece legea vorbeşte de „atribuirea în proprietate…prin ordinul prefectului”, ceea ce semnifică că actul administrativ are efect constitutiv, şi nu declarativ de drepturi.

În cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta invocă o serie de pretinse încălcări a legii ce au condus la pronunţarea deciziei nr.3663 din 21.11.2014 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x din 15.10.2010. Numai că aceste critici nu pot fi analizate în recursul declarat împotriva deciziei nr.476/A din 14.10.2015, faţă de limitele învestirii instanţei de către reclamantă şi anume contestarea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr.3 din 22.07.2010 pe de o parte, precum şi încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei sus-arătate.

O altă critică de nelegalitate se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.5 alin.6 şi art.9 alin.4 din Legea nr.198/2004, faţă de împrejurarea că Legea nr. 10/2001 arată că în situația existenţei unor notificări se aplică excepţia de la regulă instituită de Legea nr.198/2004.

Numai că dispoziţiile invocate nu sunt aplicabile situației juridice a terenului pentru care se solicită despăgubiri ca urmare a exproprierii construcţiei, faţă de dispoziţiile art.8 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Conform acestui text de lege „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, cu modificările şi completările ulterioare”.

Cu alte cuvinte, câtă vreme legea fondului funciar era cea care permitea recurentei prin

art.36 alin. (3), constituirea dreptului de proprietate, dispoziţiile celeilalte legi reparatorii sunt inaplicabile.

O altă critică de nelegalitate priveşte aplicarea greșită a dispoziţiilor art.15 din legea privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, în sensul că aceste prevederi sunt complementare dispoziţiilor art.26 din lege, nereprezentând dispoziţii speciale prin raportare la art.26.

Dispoziţiile art.15 marchează transferul de drept al dreptului de proprietate privat în proprietatea publică a statului (sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului) ca fiind data plăţii despăgubirii sau, după caz, data consemnării acestora.

Aşadar, câtă vreme a fost plătită/consemnată despăgubirea acordată pentru nemişcător, expropriatorul nu datorează şi lipsa de folosinţă pretinsă pentru construcţie (chiria pentru un an) cât timp dreptul de proprietate a fost transferat.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că prejudiciul arătat pentru imobil acoperă şi prejudiciul pentru lipsa de folosinţă, întrucât despăgubirea reprezintă valoarea de înlocuire a bunului expropriat în vederea folosirii sumei de bani pentru asigurarea nevoii de locuinţă în forma agreată de expropriat, proprietate ori închiriere.

Înalta Curte, reținând că motivele de nelegalitate nu subzistă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 C.proc.civ. a respins recursul, ca nefondat.