Municipality’s revendication rejected; commune confirmed owner of House of Culture, municipal claims denied.

Hotărâre de guvern prin care se atestă apartenența aceluiași imobil atât la domeniul public al municipiului cât și la domeniul public al comunei. Acțiune în revendicare. Concurs între două drepturi de proprietate derivând din același titlu. Bun de interes local. Criterii de delimitare a domeniului public al municipiului de cel al comunei.Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : acțiune în revendicare

drept de proprietate publică

domeniu public

C.civ. din 1864, art. 480

Legea nr. 213/1998

Criteriile de apartenență a unui bun la domeniul public al unei autorități administrativ teritoriale se regăsesc în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și chiar dacă legea nu distinge cu privire la limitele teritoriale ale dreptului de proprietate publică, analizând criteriile legale care îi definesc obiectul material, rezultă că bunurile asupra cărora poate fi exercitat acest drept deservesc interesului public al comunităţii arondate unităţii administrativ teritoriale respective.

Cum ambele părţile pretind un drept de proprietate asupra imobilului, prevalându-se de același titlu, respectiv o hotărâre de guvern care menţionează bunul ca aparținând atât domeniului public al municipiului cât și domeniului public al comunei, în cadrul operațiunii de determinare a titlului mai bine caracterizat trebuie avut în vedere criteriul interesului local, instituit de legiuitor. Astfel, în mod corect instanţele de fond au reţinut că titlul comunei este preferabil întrucât imobilul este edificat pe terenul situat în raza sa teritorială, având destinația unei instituţii publice de interes local, respectiv ”casă de cultură”.

Secția I civilă, decizia nr. 1956 din 19 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 12.01.2011, reclamantul Municipiul Oradea prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Sânmartin reprezentată prin Primar, să se constate existenţa dreptului de administrare a imobilului – construcţie înscris în CF nr. x0 nr. cadastral x8, în favoarea Casei de Cultură a municipiului Oradea; să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului – construcţie înscris în favoarea comunei Sânmartin a fost greşit calificat şi, pe cale de consecinţă, să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. x0 nr. cadastral x8, în sensul radierii înscrierii de sub B1 privind respectivul imobil; să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiei în favoarea Municipiului Oradea.

Pe cale reconvenţională, Comuna Sânmartin a solicitat, în conformitate cu art.480 C.civ., obligarea reclamantului să îi lase în deplină posesie şi folosinţă imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2815 din 20.02.2012 pronunţată de Judecătoria Oradea a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Comuna Sânmartin, a fost respinsă acţiunea principală şi a fost admisă acţiunea reconvenţională.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat de instanţă în şedinţa publică din data de 12.03.2013 ca fiind apel, Municipiul Oradea prin Primar.

Prin decizia civilă nr.175/A/2013 Tribunalul Bihor a admis apelul, a anulat sentinţa civilă nr. 2815 din 20.02.2012 pronunţată de Judecătoria Oradea şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă cu motivarea că tribunalul este instanţa care judecă în fond procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cum este cazul în speţă.

Prin sentinţa civilă nr. 155/C din 7.03.2014, Tribunalul Bihor a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Comuna Sânmartin în contradictoriu cu reclamantul Municipiul Oradea. A respins acţiunea principală formulată de reclamant. A admis acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă şi, în consecinţă, reclamantul-pârât Municipiul Oradea a fost obligat să lase pârâtei-reclamante Comuna Sânmartin în deplină posesie şi folosinţă imobilul proprietatea acesteia, denumit „Casa de Cultură”, înscris în CF nr. x0 cu nr. cad. x8. Reclamantul a fost obligat în favoarea pârâtei la plata sumei de 20.495,95 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit înscrierilor din CF nr. x0 nr. cad. x8, pe terenul în suprafaţă de 2.318 mp se află edificată construcţia „Casa de Cultură”, titulara dreptului de proprietate al acestui imobil, Comuna Sânmartin, fiind înscrisă sub B1.

Dreptul de proprietate asupra Casei de Cultură Băile Felix este consacrat prin H.G. nr. 970/2002 atât în favoarea Municipiului Oradea, prin anexa nr. 2 poziţia 6331, cât şi în favoarea Comunei Sânmartin, prin anexa nr. 77 poziţia nr. 146.

Tribunalul a reţinut că, în mod evident, dispoziţiile H.G. nr. 970/2002 sunt contradictorii cu privire la acest aspect, ele nefiind clarificate până în prezent.

Reclamantul Municipiul Oradea a închiriat către SC A. SRL un spaţiu situat în Complexul Cultural Băile Felix, prin contractele de închiriere din 19.04.2002 şi din 11.03.2006.

Pe de altă parte, pârâta Comuna Sânmartin, prin Consiliul Local, a emis mai multe hotărâri cu privire la imobilul în cauză. Astfel, prin Hotărârea nr. 342 din 17.12.2004, Consiliul Local al Comunei Sânmartin a dispus refacerea schiţei cadastrale pentru terenul aferent Casei de Cultură Băile Felix, ca fiind proprietate publică a Comunei Sânmartin, intabularea în evidenţele de carte funciară a schiţei prin încheierea unui act autentic de dezmembrare şi sistare a indiviziunii, precum şi notarea construcţiei reprezentând „Casa de Cultură”, ca fiind proprietate publică a Comunei Sânmartin, conform Legii nr. 213/1998. Printr-o Hotărâre ulterioară, cu nr. 812 din 25.10.2007, Consiliul Local al Comunei Sânmartin a hotărât înscrierea într-o coală de CF a terenului în suprafaţă de 2318 mp, corespunzător nr. cad. x8, proprietatea publică a Comunei Sânmartin.

Consiliul Local al Municipiului Oradea a atacat în instanţa de contencios Hotărârea nr. 812/2007 emisă de Consiliul Local al Comunei Sânmartin, cererea fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa nr. 392/CA din 13.05.2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia Comercială. Recursul împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bihor a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 910 - RCA din 4.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, Consiliul Local al Municipiului Oradea a încercat lămurirea dispoziţiilor contradictorii ale H.G. nr. 970/2002, prin invocarea excepţiei de nelegalitate a acestei hotărâri de guvern. Excepţia de nelegalitate a fost respinsă însă, prin sentinţa nr. 178/CA din 10.05.2010, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de sentinţele la care s-a făcut referire mai sus, instanţa a apreciat că în prezentul dosar nu există autoritate de lucru judecat deoarece nu există identitate de părţi şi de obiect. Astfel, dacă în dosarul nr. x/111/2008 părţile sunt Consiliul Local al Municipiului Oradea, respectiv Consiliul Local al Comunei Sânmartin, în prezenta cauză părţile sunt Municipiul Oradea, respectiv Comuna Sânmartin. De asemenea, dacă în dosarul nr. x/111/2008, obiectul l-a constituit cererea de a se constata nulitatea absolută a HCL nr. 812/2007 emisă de Consiliul Local Sânmartin şi, ca un capăt accesoriu de cerere, radierea înscrierii dreptului de proprietate al Comunei Sânmartin asupra terenului şi Casei de Cultură Băile Felix în suprafaţă de 2.318 m.p. înscrisă în CF nr. x0, în prezentul dosar capetele principale de cerere arătate mai sus sunt, în mod evident, diferite.

În ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii formulate de reclamant, invocată de pârâtă ca apărare de fond, instanţa a apreciat că acţiunea în constatare fundamentată de reclamant pe prevederile art. 111 C.proc.civ. este admisibilă întrucât reclamantul, care a solicitat constatarea unui drept, nu a avut deschisă o cale de realizare a acestui drept.

În ce priveşte fondul acţiunii principale cât şi al acţiunii reconvenţionale, instanţa a considerat că, atâta timp cât prin H.G. nr. 970/2002 imobilul a fost atribuit atât în domeniul public al Municipiului Oradea, cât şi în domeniul public al Comunei Sânmartin, se impune compararea celor două titluri ale unităţilor administrativ-teritoriale, părţi în prezenta cauză.

Instanţa a apreciat astfel că, dată fiind amplasarea teritorială a Casei de Cultură Băile Felix pe teritoriul Comunei Sânmartin, se impune a da greutate mai mare titlului deţinut de această unitate teritorială. Pentru a aprecia în acest fel, instanţa a avut în vedere prevederile art. III pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, prevederi potrivit cărora domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea.

Or, se poate considera că şi clădirile reprezentând case de cultură sunt asimilabile clădirilor indicate la art. III pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, astfel că acestea vor face parte din domeniul public al unităţii teritorial – administrative în circumscripţia căreia sunt situate. În cauza de faţă, Casa de Cultură face astfel parte din domeniul public al Comunei Sânmartin.

Împotriva sentinţei civile nr.155/C/2014 a Tribunalului Bihor a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a hotărârii în sensul admiterii acţiunii.

Susţine apelanta că situaţia imobilului este una excepţională, întrucât construcţia a fost realizată din fondurile statului şi, la finalizarea acesteia, a fost predată direct Casei de Cultură a Municipiului Oradea. Consideră că instanţa de fond s-a limitat doar la a reţine că amplasarea teritorială a Casei de Cultură Băile Felix pe teritoriul comunei Sânmartin dă o greutate mai mare titlului deţinut de această unitate teritorială deşi intimata pârâtă nu a dovedit faptul că ar deţine vreun document care să ateste dreptul ei de proprietate.

La dosarul cauzei a depus întâmpinare intimata Comuna Sânmartin, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că, prin Decretul Prezidenţial nr. 183 din 30.06.1977, s-a dispus trecerea terenului în administrarea directă a Comunei Sânmartin. Investiţia reprezentând Complexul Cultural Băile Felix a fost efectuată din fondurile statului şi nu din fondurile Municipiului Oradea, astfel că apelanta nu poate dovedi că imobilul a fost transmis legal prin decizie sau act normativ în administrarea operativă a Casei de Cultură a Municipiului Oradea şi că a devenit proprietatea sa.

Prin decizia nr. 941/A din 4.11.2015 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamanta s-a prevalat de H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor, care în anexa 2 poziţia 6331 consacră apartenenţa la domeniul public al Municipiului Oradea a Casei de Cultură Băile Felix; de procesul-verbal de predare primire din 24.11.1987, prin care s-a dispus înregistrarea construcţiei în evidenţele contabile şi în inventarul Municipiului Oradea, Registrul Fondurilor Fixe din Primăria Municipiului Oradea; Decretul Prezidenţial privind amplasarea unor obiective de investiţii în afara perimetrelor construibile ale localităţilor prin care s-a expropriat terenul în vederea construirii „Complexului Cultural Băile Felix”; contractul de închiriere nr. x din 19.04.2002 şi contractul de închiriere nr. x din 11.04.2006, prin care s-a închiriat imobilul SC A. SRL de către Casa de Cultură a Municipiului Oradea.

La rândul ei, pârâta Comuna Sânmartin, a invocat dreptul de proprietate asupra imobilului consfinţit prin aceeaşi HG nr. 970/2002, Anexa 77, poziţia 146 prin H.C.L. Sânmartin nr. 71/1999; H.C.L. nr. 342/2004; H.C.L. nr. 812/2007.

Într-adevăr, în anexa 2 poziţia 6331 a H.G. nr. 970/2002 imobilul „Casa de Cultură Sânmartin” apare ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Oradea, iar în anexa 77 poziţia 146-162 la aceeaşi hotărâre, imobilul este inclus şi în inventarul domeniului public al Comunei Sânmartin.

Or, dată fiind situaţia juridică actuală a imobilului, care în prezent figurează atât ca parte a domeniului public al Municipiului Oradea, cât şi ca parte a domeniului public al Comunei Sânmartin, cu temei instanţa de fond în soluţionarea cauzei şi-a circumscris analiza comparând cele două titluri deţinute de fiecare dintre părţi.

Curtea de apel a considerat a fi corectă soluţia de a da prioritate titlului pârâtei, prima instanţă judicios luând în considerare prevederile art. III pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică ale comunelor, oraşelor şi municipiilor (prin raportare la amplasamentul teritorial al construcţiei, care se află pe raza Comunei Sânmartin), precum şi emiterea mai multor hotărâri de consiliu cu privire la imobilul în cauză: H.C.L. nr. 342 din 17.12.2004; H.C.L. nr. 812/2007 (în privinţa acestei din urmă hotărâri acţiunea în constatarea nulităţii fiind respinsă, în dosarul nr. x/111/2008 al Tribunalului Bihor, prin sentinţa civilă nr. 392/CA/2009, hotărâre menţinută prin decizia civilă nr. 910/2010 a Curţii de Apel Oradea).

Legat de procesul-verbal de predare primire încheiat la 24.10.1987, întocmit de Consiliul Popular al Judeţului Bihor - Comitetul Executiv - Secţia de Arhitectură şi Sistematizare Tehnică şi Investiţii, s-a constatat că, prin intermediul acestuia, s-a procedat la predarea-primirea lucrării de investiţii „Complex Cultural Băile Felix” către Circumscripţia financiară a Municipiului Oradea, însă acest înscris nu este de natură a face dovada trecerii în administrarea Municipiului Oradea ori în proprietatea acestuia, cum eronat apreciază apelanta, prin intermediul său dispunându-se doar înregistrarea imobilului în inventarul mijloacelor fixe.

Nici Decretul Prezidenţial nr. 183/1977 privind amplasarea unor obiective de investiţii în afara perimetrelor construibile ale localităţilor, exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile, prin care s-a expropriat şi s-a trecut în proprietatea statului în scopul construirii lucrării „Complex Cultural – Băile Felix” terenul în suprafaţă de 2.084 mp, nu reprezintă o dovadă în sensul pretins de reclamantă, din contră, urmare a exproprierii, imobilul a fost dat în administrarea directă a Comunei Sânmartin.

De asemenea, împrejurarea că reclamanta a încheiat anumite contracte de închiriere asupra imobilului în cauză, nu este de natură a face dovada dreptului de administrare invocat, cu atât mai mult cu cât aceste contracte au fost încheiate în pofida includerii în inventarul domeniului public al comunei Sânmartin al imobilului prin H.G. nr. 970/2002, după cum s-a arătat.

Aşadar, susţinerile apelantei cum că instanţa a soluţionat cauza cu ignorarea înscrisurilor şi a temeiurilor de drept invocate în formularea acţiunii au fost apreciate a fi nefondate.

Împotriva deciziei nr. 941/A din 4.11.2015 a Curţii de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul, considerând criticabilă hotărârea recurată prin prisma următoarelor motive încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.:

Dintr-o eroare produsă de către Consiliul Judeţean Bihor, instituţia care, în conformitate cu art.21 alin.(3) din Legea nr.213/1998, a centralizat lista bunurilor care aparţin domeniului public al unităţilor administrative, prin H.G. nr.970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor, imobilul - teren în suprafaţă de 2.318 mp şi construcţia situată pe acesta au fost trecute atât în inventarul bunurilor imobile aparţinând comunei Sânmartin, cât şi în domeniul public al Municipiului Oradea.

Recurenta arată că prin documentele depuse la dosar a justificat dreptul de administrare asupra imobilului încă de la data construirii acestuia, respectiv din anul 1987.

Susţine că dreptul înscris în favoarea Comunei Sânmartin a fost greşit calificat. În acest sens arată că, în urma adoptării H.G. nr.970/2002, Comuna Sânmartin a procedat la emiterea H.C.L. nr.812/2007 prin care s-a aprobat trecerea terenului în proprietatea publică a Comunei Sânmartin deşi acesta era terenul aferent Casei de Cultură Băile Felix, aflat în administrarea Consiliului Local al Municipiului Oradea, drept de administrare ce se exercită de Casa de Cultură a Municipiului Oradea.

În temeiul hotărârii Consiliului Local Sânmartin nr.342/2004 şi a adeverinţei de notare a construcţiilor din 13.11.2007 eliberată de Primăria Comunei Sânmartin, prin încheierea din 14.11.2007 emisă de O.C.P.I. Bihor s-a dispus intabularea dreptului de proprietate publică în favoarea comunei Sânmartin asupra suprafeţei de teren, precum şi notarea construcţiei "Casa de Cultură Băile Felix" pe parcela cu nr. cadastral x8 în CF x0.

Potrivit prevederilor art.25 alin.(1) din Legea nr.7/1996 modificată şi completată „înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efecte de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor", prin urmare, simpla notare în cartea funciară nu echivalează cu un veritabil drept de proprietate nefiind constitutivă de drepturi, ci doar declarativă de drepturi.

Faptul că prin încheierea din 14.11.2007 s-a dispus notarea construcţiei în cartea funciară nu conferă comunei Sânmartin un drept de proprietate asupra acesteia, astfel că înscrierea de sub B.1 privind proprietatea comunei Sânmartin asupra construcţiei reprezintă o gravă încălcare a modalităţilor de dobândire a drepturilor de proprietate.

Invocând dispoziţiile art.34 pct.2 din Legea nr.7/1996 modificată şi completată, susţine că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă s-a constatat o greşită calificare a dreptului înscris şi că niciun alt fapt juridic nu îi conferă comunei Sânmartin dreptul de proprietate asupra construcţiei.

Cu privire la solicitarea de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului - construcţie „Casa de Cultură Băile Felix", în favoarea recurentei învederează că intimata Comuna Sânmartin nu a făcut dovada, cu documente justificative, a folosinţei, posesiei şi dispoziţiei asupra construcţiei „Casa de Cultură Băile Felix" ca atribute ale dreptului de proprietate, astfel că, nefiind întrunite aceste atribute, nu poate exista în patrimoniul Comunei Sânmartin un veritabil drept de proprietate asupra construcţiei edificată şi exploatată de către o altă entitate juridică.

Solicită a se avea în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum şi faptul că, aşa cum rezultă din înscrisurile sus menţionate, construcţia a fost realizată din fondurile statului şi la finalizarea acesteia a fost predată direct în administrarea Casei de Cultură a Municipiului Oradea. Prin prisma acestor documente justifică cele trei atribute ale dreptului de proprietate, exercitate de Casa de Cultură a Municipiului Oradea în temeiul procesului verbal de predare-primire din 24.11.1987, prin care s-a dispus înregistrarea imobilului în evidenţele contabile şi în inventarul Municipiului Oradea.

Posesia este atributul de a stăpâni bunul, fapt pe care l-a dovedit cu H.G. nr.970/2002.

În ceea ce priveşte folosinţa, aceasta presupune atât utilizarea bunului, cât şi culegerea fructelor acestuia. Astfel, învederează că fructele bunului sunt culese de către Casa de Cultură a Municipiului Oradea, datorită faptului că aceasta încasează chiria stabilită prin contractele de închiriere încheiate.

Atributul dispoziţiei asupra clădirii este dovedit prin înseşi contractele de închiriere în care parte semnatară este Casa de Cultură a Municipiului Oradea în reprezentarea Municipiului Oradea.

Faptul că această construcţie este situată pe raza administrativ-teritorială a Comunei Sânmartin, nu înseamnă că Municipiul Oradea nu poate avea în proprietate un imobil situat într-o altă unitate administrativ-teritorială, apreciind că interpretarea prevederilor Legii nr.213/1998 la care face referire instanţa de fond este eronată, cu atât mai mult cu cât acţiunea formulată a fost întemeiată pe prevederile dreptului comun (art. 480 - 481 C.civ.), fiind o acţiune în revendicare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Extrăgând din memoriul de recurs exclusiv criticile referitoare la aspecte de nelegalitate ce vizează hotărârea atacată şi care pot constitui obiect al controlului judiciar în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că reclamanta critică, în baza art.304 pct.9 C.proc.civ., hotărârea instanţei de apel, care a confirmat caracterul preferabil al titlului pârâtei, susţinând, în esenţă, că notarea imobilului în cartea funciară deschisă pentru teren cu titlu de construire nu reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate potrivit normelor legale în vigoare, dreptul înscris fiind astfel greşit calificat, în condiţiile în care pârâta nu a opus un titlu dreptului reclamantei, dovedit în cauză.

De asemenea susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că reclamanta exercită toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate, respectiv folosinţa, posesia şi dispoziţia asupra construcţiei „Casa de Cultură Băile Felix".

Înalta Curte reţine că ambele părţi pretind un drept de proprietate asupra imobilului construcţie numită „Casa de Cultură Băile Felix”, prevalându-se de H.G. nr.970/2002, care menţionează clădirea ca aparţinând domeniului public al ambelor unităţi administrativ-teritoriale.

Reclamanta invocă drept argument faptul că, la momentul edificării construcţiei (1987), aceasta a fost predată Primăriei municipiului Oradea, fiind înscrisă în fondurile fixe ale acesteia şi în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public şi dată în administrare Casei de Cultură a Municipiului Oradea, care, şi în prezent, exercită posesia imobilului şi culege fructele civile.

Pârâta a arătat că terenul de sub construcţie se află în domeniul public propriu, că a notat construcţia în Cartea funciară deschisă pentru imobil, aceasta fiind, prin destinaţia sa şi prin efectul legii, de interes local şi că reclamanta nu a putut dovedi că deţine un drept de administrare operativă asupra construcţiei. Mai mult, acţiunea în contencios administrativ care a vizat hotărârea consiliului local al comunei ce declara terenul ca aparţinând domeniului public şi în baza căreia s-a făcut intabularea, a fost supusă controlului de legalitate al instanţei şi menţinută ca atare iar hotărârea în baza căreia s-a făcut notarea nu a fost contestată.

Raportat la aceste susţineri ale părţilor, se reţine, în primul rând, că pârâta este titularul dreptului de proprietate publică asupra terenului ce îi fusese atribuit în administrare încă de la momentul exproprierii sale.

Dreptul de proprietate este intabulat în cartea funciară în baza Hotărârii Consiliului Local

nr.812/2007 ce îl declară proprietatea publică a comunei, hotărâre menţinută în urma controlului de legalitate efectuat la instanţa de contencios administrativ.

Este greşită afirmaţia recurentei referitoare la faptul că pârâta se prevalează, în probarea dreptului de proprietate asupra construcţiei, de simpla notare a acesteia în cartea funciară. Dreptul de proprietate trebuie analizat în raport de dispoziţiile Legii nr.213/1998 şi se dovedeşte prin cuprinderea imobilului în anexele hotărârii de guvern prin care se atestă apartenenţa la domeniul public al judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor a bunurilor care fac parte integrantă din acea hotărâre.

Prin urmare, cu privire la construcţia edificată pe teren, nu simpla notare în cartea funciară constituie un drept de proprietate în favoarea pârâtei, ci, pentru ambele părţi, dreptul de proprietate se întemeiază pe acelaşi act administrativ, H.G. nr.970/2002, care menţionează existenţa construcţiei în patrimoniul celor două unităţi administrativ teritoriale.

Inventarul fiind întocmit în aplicarea Legii nr.213/1998, criteriile de apartenenţă a bunului la domeniul public al unei autorităţi administrativ teritoriale se regăsesc în această lege.

Chiar dacă legea nu distinge cu privire la limitele teritoriale ale dreptului de proprietate publică, analizând criteriile legale care îi definesc obiectul material, rezultă că bunurile asupra cărora poate fi exercitat acest drept deservesc interesului public al comunităţii arondate unităţii administrativ teritoriale respective.

Or este evident, din această perspectivă, că instituind criteriul interesului local, legiuitorul a vizat comunitatea din unitatea administrativ teritorială, astfel că pârâta este beneficiarul normei respective. Cum un imobil cu destinaţia „casă de cultură” corespunde unui interes local, este mai caracterizat titlul pârâtei care este în acord cu criteriul legal.

În consecinţă, corect instanţele de fond au reţinut că titlul pârâtei este preferabil, întrucât construcţia este edificată pe terenul situat în limitele teritoriale ale comunei şi aflat în domeniul public al acestei unităţi administrative, apartenenţa, ca situaţie de fapt, fiind în concordanţă cu criteriul legal ce a justificat această includere, respectiv acela al interesului local reprezentat de destinaţia acestui imobil.

Pentru a înlătura efectele titlului de care se prevalează pârâta, reclamanta ar fi trebuit să dovedească, la rândul său, că a deţinut, de la momentul edificării construcţiei, un drept de administrare operativă ce s-ar fi putut transforma în drept de proprietate, prin efectul legii, la momentul constituirii domeniului public. Or, corect s-a apreciat că menţionarea construcţiei în evidenţele contabile ale Casei de Cultură a municipiului sau ca mijloc fix în gestiunea acestuia nu sunt de natură a dovedi existenţa unui astfel de drept.

Este lipsit de relevanţă juridică argumentul de care se prevalează reclamanta în susţinerea existenţei dreptului, conform căruia exercită toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, dispoziţia şi folosinţa asupra imobilului, probate fiind prin încheierea, de către reclamantă prin Casa de cultură a municipiului, a unor contracte de închiriere, în calitate de locator. Aceasta întrucât locaţiunea presupune doar cedarea folosinţei şi nu implică manifestarea unui drept de dispoziţie juridică asupra bunului iar, pe de altă parte, acţiunea în revendicare este, prin natura sa, un mecanism procesual ce urmăreşte redobândirea posesiei.

În consecinţă, constatând că, deşi părțile se prevalează de acelaşi titlu de proprietate, imobilul construcţie este edificat pe terenul situat în raza teritorială a pârâtei, proprietate publică a acesteia şi este destinat unei instituţii publice de interes local, corespunzând criteriilor legale de clasificare a apartenenţei la domeniul public a unui imobil. În aceste condiţii titlul pârâtei apare a fi mai caracterizat.

Faţă de aceste considerente, în baza art.312 alin. (1) C.proc.civ., neputând reţine o cauză de nelegalitate în privinţa hotărârii atacate, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.