Labor intervention claim severed from principal suit: statutory jurisdiction prorogation overrides territorial domicile rules

Litigiu de muncă. Cerere de intervenție în interes propriu. Disjungere. Domiciliul intervenientului situat în raza teritorială a unei altei instanțe. Prorogare legală de competență.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.

Index alfabetic : conflict de competență

-litigiu de muncă

-intervenție principală

-disjungere

-prorogare de competență

NCPC, art. 30, art. 66, art. 123, art. 133,

Codul muncii, art. 269

Dispoziţiile art. 66 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora în caz de disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie, reprezintă o aplicare particulară a normei de la art. 123 alin. (1) C.proc.civ. şi reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă, în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială ori teritorială.

Prorogarea legală de competenţă produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală şi cererea de intervenţie în nume propriu se soluţionează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii de intervenţie şi formarea unui nou dosar.

Prin urmare, în raport cu aceste dispoziții legale, judecarea cererii de intervenţie în nume propriu revine instanţei competente să soluţioneze cererea principală, chiar dacă, avându-se în vedere domiciliul intervenientului şi dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, aceasta ar fi fost de competenţa teritorială a altei instanțe, dacă s-ar fi formulat pe cale principală.

Secția I civilă, decizia nr. 67 din 13 ianuarie 2017

Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată la data de 14.09.2016, disjunsă din dosarul nr. x/113/2016, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, Secţia I civilă, intervenientul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. să-i acorde grupa I de muncă în procent de 100% din timpul efectiv de lucru, să emită adeverinţă din care să rezulte că a prestat activitate în grupa I de muncă în procent de 100%, sau cel stabilit potrivit probelor administrate, în conformitate cu Ordinul nr. 50/1990, de la data încadrării în muncă şi până la 1 aprilie 2001, data abrogării ordinului.

Prin sentinţa civilă 639 din data de 19.09.2016, Tribunalul Brăila, Secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia de litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, instanţa a reţinut că cererea dedusă judecăţii este un litigiu de muncă, iar, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori după caz sediul.

Tribunalul Brăila a apreciat că, în ceea ce priveşte prezentul litigiu, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti, în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul intervenientul A.

De asemenea, instanţa a considerat că împrejurarea că acţiunea principală a fost formulată de reclamanţi cu domiciliul în Brăila nu înlătură aplicarea dispoziţiilor cu caracter imperativ privind competenţa teritorială în materia litigiilor de muncă în situaţia cererii incidentale, cum este cererea de intervenţie în interes propriu.

Prin sentinţa nr. 11322 din data de 9.12.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a apreciat că, deşi cererea de intervenţie principală reprezintă în esenţa sa, o veritabilă cerere de chemare în judecată, sub aspectul competenţei nu se aplică prevederile generale în materie de competenţă, reglementate de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, ci prevederile speciale reglementate în art. 66 C.proc.civ., potrivit cărora instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie. Instanţa a mai reţinut că, în cazul intervenţiei principale operează o prorogare legală de competenţă, prin raportare la dispoziţiilor art. 123 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora cererile incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a unei alte instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor privitoare la insolvenţă sau la concordatul preventiv.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Secţia I civilă, în considerarea celor ce succed:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, în speţa de faţă, Înalta Curte reţine că Tribunalul Brăila, Secţia I civilă şi Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a prezentei cauze, având ca obiect „obligaţie de a face-litigiu de muncă”.

Norma de competenţă incidentă raportului juridic litigios a fost apreciată de către Tribunalul Brăila, Secţia I civilă ca fiind cea prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, iar cele invocate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 66 şi art. 123 alin. (1) C.proc.civ.

Înalta Curte constată că cererea de intervenţie în interes propriu cu care a fost învestită instanţa de judecată a fost formulată de intervenientul A., în vederea valorificării unor drepturi în cadrul unui litigiu de muncă promovat de către reclamanţii D., E., F., G., H., J., K., L., M., N. ș.a.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.10.2016, Tribunalul Brăila, Secţia I civilă a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îl priveşte pe intervenientul A. şi, prin sentinţa nr. 639 de la aceeaşi dată, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei privind pe intervenient.

Potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. (1) C.proc.civ., intervenţia principală se judecată odată cu

cererea principală, iar alineatul (2) al aceluiaşi articol dispune că, în caz de disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie, statuând, astfel, un caz de prorogare legală de competenţă.

În plus, potrivit art.123 alin. (1) C.proc.civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale, se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 din acelaşi cod (cereri în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul).

Prin urmare, dispoziţiile art. 66 alin. (2) C.proc.civ. reprezintă o aplicare particulară a normei de la art. 123 alin. (1) C.proc.civ. şi reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă, în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competenţă în ceea ce priveşte judecata cererilor accesorii şi incidentale în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, sunt imperative şi se aplică prioritar, constituind o derogare de la normele generale de competenţă materială sau teritorială exclusivă, de asemenea, norme imperative.

Cererea de intervenţie reprezintă, potrivit art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, o cerere incidentală.

Prorogarea legală de competenţă produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală şi cererea de intervenţie în nume propriu se soluţionează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii de intervenţie şi formarea unui nou dosar.

De asemenea, prin judecarea sa separată, cererea de intervenţie în nume propriu păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condiţiile art. 61 C.proc.civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de instanţă, în sensul art. 30 alin. (3) C.proc.civ. O derogare de la această regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres de către legiuitor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Din această perspectivă, verificarea competenţei instanţei sesizate, în aplicarea art. 131 C.proc.civ., poate viza doar cererea principală, nu şi cererile accesorii şi incidentale, în privinţa cărora, ca regulă generală, este aplicabil art. 123 alin. (1) C.proc.civ.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 66 alin. (2) C.proc.civ. şi, implicit, ale art. 123 alin. (1) C.proc.civ., în cauză, judecarea cererii de intervenţie în nume propriu este de competenţa instanţei competente să soluţioneze cererea principală, respectiv Tribunalul Brăila, Secţia I civilă, întrucât operează prorogarea legală de competenţă, indiferent dacă, avându-se în vedere domiciliul intervenientului şi dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, aceasta ar fi fost de competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, dacă s-ar fi formulat pe cale principală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Secţia I civilă, instanţă care a apreciat că este competentă să soluţioneze cererea principală ce formează obiectul dosarului în care a fost formulată cererea de intervenţie în nume propriu, care a fost disjunsă şi cu privire la a cărei soluţionare s-a ivit prezentul conflict negativ de competenţă.