Contestație în anulare regarding military officer's dismissal and disciplinary sanction: motion dismissed as unfounded

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea ce formează obiectul contestaţiei în anulare

La data de 30 iunie 2015, contestatorul A. a formulat şi înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015, solicitând anularea acesteia şi rejudecarea recursului ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2010.

Prin decizia nr. 1904 din 7 mai 2015 a acestei instanţe au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de A. şi de Serviciul Român de Informaţii împotriva sentinţei nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi respectiv împotriva încheierii din 28 octombrie 2012 a aceleiaşi instanţe de fond.

Analizând recursul formulat de contestatorul A., instanţa de recurs a reţinut că este nefondat, în esenţă, pentru următoarele consideraţiuni.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a reţinut că instanţa de fond a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în raport de actele/probele aflate la dosar care au format convingerea instanţei, fiind respectate cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., acestea conducând către soluţia pronunţată.

Soluţia de respingere a acţiunii, evident, a vizat atât capetele principale cât şi cele derivate.

S-a apreciat că, considerentele expuse de prima instanţă pentru soluţia pronunţată, au vizat atât cererea principală de anulare a actelor contestate cât şi cererile derivate, astfel că în contextul în care cererea principală a fost considerată neîntemeiată şi respinsă, nu se mai impunea analiza solicitărilor privind repunerea în situaţia anterioară, acordarea de despăgubiri şi cu atât mai puţin, admiterea acestora.

Referitor la aspectele invocate în sensul că nu s-a dat curs solicitării judecării cauzei în şedinţă secretă, s-a reţinut că modul de desfăşurare a şedinţei de judecată nu are înrâurire asupra soluţiei pronunţată şi recurată în cauză, care are un alt obiect în raport de care se cenzurează legalitatea hotărârii recurate, nefiind investită instanţa cu o cerere privind vătămarea reclamantului urmare a publicităţii şedinţelor de judecată.

În ceea ce priveşte erorile materiale sau de redactare strecurate în încheiere/hotărâre, instanţa de recurs a apreciat că recurentul avea la îndemână alte mijloace procedurale legale pentru a solicita îndreptarea acestora. Oricum, aspectele invocate nu au prezentat relevanţă din perspectiva recursului.

Instanţa de recurs a analizat şi motivul de recurs invocat prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constatând şi arătând în cuprinsul deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015 că instanţa de fond nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor contestate, prin interpretarea greşită a acestora. Aceasta a analizat şi s-a pronunţat cu privire la actele indicate/contestate de reclamant prin acţiune, respectiv Ordinul AP II 0365 din 07 august 2009 şi comunicarea din 07 aprilie 2010. Faptul că poziţia recurentului în calificarea acestor acte este alta decât cea corect reţinută de prima instanţă nu a putut conduce la reţinerea ca fondat a acestui motiv de recurs.

Şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant, contestatorul în prezenta contestaţie, a fost analizat şi apreciat ca nefondat de către instanţa de recurs, în esenţă, pentru următoarele argumente, prezentate numai în sinteză în contextul prezentei cauze dată fiind motivarea in extenso cuprinsă în decizia nr. 1904 din 7 mai 2015.

Reclamantul-recurent a solicitat anularea Ordinului APII nr. 0365 din 07 august 2009 şi a comunicării din 07 aprilie 2010, repunerea în situaţia anterioară, despăgubiri în cuantum de 50.000 euro şi cheltuieli de judecată.

Prin Ordinul APII nr. 0365 din 07 august 2009, emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76 şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, reclamantul a fost eliberat din funcţia de şef sector şi numit pe acelaşi profil în funcţia de ofiţer 1, nivel I, la acelaşi sector, pe o funcţie de execuţie, fiind pus la dispoziţie în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către faptele reţinute în sarcina sa a elementelor constitutive ale unor infracţiuni prevăzute de legea penală, care ar impune sesizarea organelor de urmărire penală.

Prin comunicarea din 07 aprilie 2010 emisă de pârât, reclamantului a fost înştiinţat că a fost sancţionat cu „9 zile consemnare”, în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, având în vedere raportul din 03 august 2009 al preşedintelui Consiliului de judecată cu privire la abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului şi hotărârea adoptată, Concluziile Corpului de Control al Direcţiei de Securitate Internă din 04 martie 2010; din 03 martie 2010.

Deci aceste acte au fost contestate în principal în prezenta cauză, solicitându-se anularea lor de către reclamant.

Având în vedere funcţia/calitatea reclamantului, respectiv, cadru-militar, în sensul art. 1 din Legea nr. 80/1995, în temeiul căreia au fost emise şi actele contestate, s-a menţionat că litigiului dedus judecăţii îi sunt incidente dispoziţiile primare speciale ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările ulterioare.

Criticile referitoare la greşita apreciere asupra condiţiilor de formă şi motivarea, ce trebuiau îndeplinite de actele contestate, în special a actului ce priveşte sancţiunea disciplinară, sunt nefondate.

S-a constatat că recurentul-reclamant, deşi a susţinut nemotivarea actelor contestate, nici la instanţa de fond şi nici la instanţa de recurs nu a indicat/dovedit vreo vătămare în raport de acest fapt.

Cunoaşterea faptelor imputate nu poate fi pusă la îndoială. Atât din cuprinsul/expunerea cererii de chemare în judecată cât şi al celorlalte cereri formulate de reclamant rezultă că acesta a cunoscut atât actele atacate cât şi actele premergătoare, că i-au fost aduse la cunoştinţă, că a participat în mod direct la procedura disciplinară derulată, astfel că nu se poate reţine susţinerea că nu a avut cunoştinţă de faptele pentru care a fost cercetat şi sancţionat.

De asemenea, în perioada cât a fost ofiţer activ şi a fost derulată procedura disciplinară, reclamantul a avut acces la documentele clasificate, fiindu-i aduse la cunoştinţă faptele imputate, aspect care se constată de instanţă, inclusiv din înscrisurile ataşate dosarului ca documente secrete, care cuprind semnătura şi data când au fost aduse la cunoştinţa acestuia.

Mai mult, în cuprinsul hotărârii Consiliului de judecată din 31 iulie 2008, sunt descrise/menţionate abaterile reţinute în sarcina sa, fiind necontestat de reclamant că a avut cunoştinţă de acestea, sub semnătură.

În altă ordine, deşi s-a susţinut de reclamant că nu şi-a putut exercita pe deplin dreptul la apărare, având în vedere timpul scurt avut la dispoziţie de apărătorul său la momentul derulării procedurii disciplinare, nici la judecata pe fond şi nici în recurs acesta nu a indicat/dovedit în ce a constat vătămarea sa în raport cu acest fapt, care au fost elementele apărării care nu au putut fi valorificate.

De asemenea, a mai reţinut instanţa de recurs că reclamantul a avut posibilitatea să-şi exercite pe deplin dreptul la apărare sub toate aspectele, având pe deplin cunoştinţă de toate faptele imputate, menţionate şi în cuprinsul hotărârii recurate, sub rezerva criticilor acestuia. Însă, se constată că acesta s-a mărginit a reitera aceleaşi fapte petrecute anterior, invocând chestiuni generale, fără conţinut concret.

Referitor la criticile prin care s-a susţinut că este netemeinică şi nelegală soluţia care a vizat cererea privind anularea Ordinului AP II nr. 0365 din 07 august 2009, instanţa de recurs reţine că acestea sunt nefondate.

Atât în cuprinsul cererii de recurs, întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cât şi la judecarea acestuia, aspectele de nelegalitate şi neconstituţionalitate au fost formulate/înfăţişate ca apărări de fond, nu ca veritabile excepţii de nelegalitate sau neconstituţionalitate, având ca temei dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv Legea nr. 47/1992.

În esenţă, recurentul a susţinut că în mod eronat au fost indicate în cuprinsul acestuia dispoziţiile art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, întrucât, în opinia sa acest ordin are valoarea aplicării unei sancţiuni disciplinare, respectiv „retrogradarea din funcţie” şi nu a unei decizii administrative unilaterale.

Ordinul nr. AP II 0365 din 07 august 2009 a fost emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 şi a raportului preşedintelui Consiliului de judecată din 03 august 2008, reclamantul fiind eliberat din funcţia de şef sector 1 (general de brigadă), activitate neoperativă şi numit pe acelaşi profil în funcţia de ofiţer 1, nivel 1, la acelaşi sector, funcţie executivă.

Urmare a cercetărilor efectuate în cadrul consiliului de judecată au fost relevate aspecte şi atitudini din activitatea ofiţerului ce au fost catalogate în registrul unui management defectuos, fapt ce putea genera prejudicii activităţii desfăşurate sub conducerea sa.

Faptele reţinute ca abateri de către Consiliul de judecată în sarcina sa au fost menţionate în raportul din 03 august 2009 şi în hotărârea Consiliului de judecată din 31 iulie 2009, adusă la cunoştinţa reclamantului sub semnătura acestuia, fiind propusă trecerea sa în rezervă, fără însă a i se da curs.

De asemenea, şi martorul propus de reclamant şi audiat la instanţa de fond, B. a confirmat existenţa disfuncţionalităţilor apărute în anul 2009 în managementul activităţii structurii organizatorice coordonate de acesta.

Instanţa de recurs a arătat că rezultă din cuprinsul prevederilor art. 76 alin. (1) şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, că este permisă schimbarea din funcţie în cadrul aceleiaşi unităţi o singură dată pe an, de persoanele cu competenţe atribuite în acest sens.

Prin urmare, prin Ordinul nr. AP II 0365 din 07 august 2009, în cazul reclamantului, a intervenit deci o schimbare din funcţie în sensul art. 76 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, fiind fără relevanţă termenii de „eliberare din funcţie”; „numire în funcţie”, utilizaţi în cuprinsul ordinului contestat, aceasta fiind dispusă în contextul aprecierii activităţii celui în cauză, conform dispoziţiilor legale menţionate şi citate anterior.

Este evident că schimbarea din funcţie nu echivalează cu o sancţiune disciplinară, respectiv retrogradarea, cum eronat a susţinut recurentul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, temeiul ordinului atacat nu a fost art. 81 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, iar intimatul a precizat constant că schimbarea din funcţie a reprezentat o măsură administrativă apărută ca o necesitate în asigurarea unui management care să evite vulnerabilizarea activităţii ce se desfăşura sub comanda reclamantului şi nu o sancţiune disciplinară.

De asemenea, ipoteza avută în vedere de aceste dispoziţii nu se regăseşte în cauza de faţă, căreia îi sunt incidente dispoziţiile reţinute/indicate în mod corect de autoritatea pârâtă în actul contestat.

Mai mult, este necontestat că nu s-a dat curs propunerii Consiliului de disciplină de trecere în rezervă a reclamantului, nefiindu-i aplicată nicio altă sancţiune disciplinară până la cea contestată în cauză.

În concluzie, s-a arătat că temeiul legal al ordinului contestat este corect, ordinul atacat şi măsura de schimbare din funcţie, fiind temeinice şi legale, în raport cu dispoziţii legale reţinute/indicate, fiind nefondate toate criticile recurentului.

Nici criticile recurentului cu referire la măsura punerii la dispoziţie nu se confirmă.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 rezultă că acestea se aplică în cazul încadrării sau trecerii în rezervă a ofiţerilor vizaţi.

Deci, aceste prevederi se aplică inclusiv situaţiilor ce vizează şi o eventuală trecere în rezervă, după finalizarea cercetărilor sub toate aspectele nu doar pentru încadrarea ofiţerilor puşi la dispoziţie, cum eronat a susţinut recurentul în privinţa căruia a intervenit o schimbare din funcţie, astfel cum s-a reţinut anterior.

Legea nu introduce vreo restricţie cu privire la problemele ce urmează a fi clarificate în perioada în care cadrul militar se află pus la dispoziţie. De asemenea, nu putea fi exclusă clarificarea/evaluarea unor potenţiale fapte din sfera ilicitului penal.

Instanţa de recurs, analizând criticile care vizează nelegalitatea comunicării din 07 aprilie 2010, a apreciat că şi acestea sunt nefondate ca şi susţinerile care vizează inclusiv nerespectarea dispoziţiilor H.G. nr. 1344/2007, dispoziţiile Legii nr. 53/2003 nefiind aplicabile cauzei.

Sancţiunea „consemnare” a fost aplicată reclamantului în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, fiind dispusă prin Ordinul de zi din 07 aprilie 2010 şi comunicată prin actul contestat, sub semnătura acestuia.

Toate argumentele recurentului legate de punerea în executare/executarea în concret a sancţiunii disciplinare nu prezintă relevanţă asupra legalităţii acesteia, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Mai mult, nu a fost dovedit că reclamantul a contestat în vreun fel ordinele de zi prin care executarea sancţiunii a fost suspendată şi reluată apoi executarea, care i-au fost aduse la cunoştinţă, sub semnătură, fapt ce rezultă din înscrisurile ataşate dosarului.

Instanţa de recurs apreciază că sunt nefondate şi criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că sancţiunea consemnării a fost aplicată ilegal, întrucât la data aplicării ei această sancţiune nu mai era reglementată, iar Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul nr. M26 din 06 martie 2009, a abrogat prevederile R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare.

Conform art. 118 din Constituţia României, statutul cadrelor militare, sub aspectul tuturor îndatoririlor şi drepturilor acestora se stabilesc prin lege organică.

După cum s-a reţinut şi anterior, Legea organică incidentă în speţă este Legea nr. 80/1995, care în cuprinsul art. 33 prevedea posibilitatea aplicării sancţiunii de consemnare, la momentul când această sancţiune a fost aplicată reclamantului.

În fine, s-a mai arătat că recurentului nu i-a fost aplicată sancţiunea arestului prevăzut de acest decret.

În ceea ce priveşte aspectele relevate de recurent, cu referire la încălcarea art. 6 din C.E.D.O., s-a reţinut că acestea sunt neîntemeiate întrucât atât reclamantul, după trecerea în rezervă cât şi apărătorul acestuia, puteau efectua demersurile necesare prevăzute de lege pentru a obţine autorizarea accesului la aceste documente.

A mai arătat instanţa de recurs că, este adevărat că pe parcursul judecării cauzei reclamantul nu a mai avut acces la documentele clasificate, ataşate dosarului, însă, a constatat că acesta a avut acces în perioada cât a fost ofiţer activ, cât şi în cadrul derulării cercetării şi procedurii disciplinare, fiind asistat şi de un apărător, iar unele i-au fost aduse la cunoştinţă sub semnătură şi dată, astfel că nu se poate susţine necunoaşterea acestora şi implicit încălcarea art. 6 din C.E.D.O., cu referire la exercitarea dreptului la apărare.

De asemenea, dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, nu s-a dovedit că au fost constatate neconstituţionale.

Cu privire la aspectele referitoare la imparţialitatea judecătorului fondului, s-a menţionat că recurentul putea uza de alte mijloace legale prevăzute de dispoziţiile art. 27 şi urm. C. proc. civ., astfel că cele relevate nu pot fi analizate în calea de atac formulată.

Faţă de toate considerentele expuse pe larg în decizie, Înalta Curte, judecând în recurs, a apreciat ca legală şi temeinică soluţia instanţei de fond, urmând a fi respins recursul formulat, ca nefondat.

2. Motivele contestaţiei în anulare de faţă

Contestatorul a menţionat că temeiul de drept al contestaţiei promovate îl reprezintă prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. referitoare la omisiunea cercetării, din greşeală a unuia dintre motivele de modificare sau de casare.

În dezvoltarea şi argumentarea contestaţiei în anulare, printr-o amplă motivare şi cu numeroase referiri la contextul juridico factual al cauzei, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs nu a cercetat următoarele motive de recurs încadrate sub tutela prevederilor legale de la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi nici nu s-a aplecat asupra celorlalte motive grupate sub tutela art. 3041 C. proc. civ., după cum urmează:

- instanţa de recurs a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra solicitării, potrivit prevederilor art. 121 alin. (2) C. proc. civ., de a se dispune ca dezbaterile în dosarul cauzei să se facă în şedinţa secretă, iar, în situaţia respingerii acestei solicitări, să se dispună ca SRI să declasifice toate documentele ce au legătura cu obiectul cauzei;

- a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de probele pe care le-a admis şi care au fost administrate de către reclamant, instanţa de fond neluând în considerare proba cu interogatoriile pârâţilor şi proba cu martorul propus de către reclamant;

- instanţa de recurs a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond s-a aflat într-o confuzie în ceea ce priveşte încadrarea juridică a cauzei prin raportarea situaţiei de fapt la ipoteze legale prezentate şi a făcut o interpretare greşită asupra legii aplicabile sau, mai grav, nu făcut nicio interpretare întrucât nu a verificat dacă mai există şi este aplicabil un sediu al materiei pentru situaţia în speţă;

- a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond nu s-a sesizat în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prin sancţiunea disciplinară ce a fost aplicată în baza actelor administrative atacate. A omis totodată să cerceteze faptul ca instanţa de fond nu a apreciat şi nu a statuat asupra caracterului nelegal al comunicării din 07 aprilie 2010 referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare - consemnare 9 zile, din prisma legislaţiei naţionale şi jurisprudenţei comunitare C.E.D.O.;

- a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond şi-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 1 alin. (6) C. proc. civ. şi nu s-a autosesizat în legătură cu aspectele arătate în conţinutul Ordinului AP nr. 0365/2009 şi nu a verificat temeinicia conţinutului acestui ordin atât în fapt cât şi în drept, şi nu a solicitat SRI date referitoare la dovedirea concretă a acelor fapte presupuse de către pârâţi ca elemente constitutive ale unor infracţiuni;

- a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond nu a solicitat SRI să pună la dispoziţie dosarul ce a fost încheiat cu ocazia cercetării disciplinare;

- a omis să cerceteze faptul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil;

- a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond nu a apreciat corect interpretarea documentelor contestate prin prisma normei speciale Legea nr. 80/1995 şi a omis să cerceteze că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată interpretând greşit actele deduse judecaţii şi interpretând eronat/greşit legislaţia aplicabilă atunci când a apreciat că în speţă actele trebuie interpretate potrivit dispoziţiilor speciale aplicabile militarilor, precum şi faptul că nu a analizat corect nici prevederile legale aplicate de către pârât în Ordinul nr. 0365 din 07 august 2009, cu privire la eliberarea din funcţie;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, în raport cu art. 1 alin. (4) din Constituţia României şi nu a trimis excepţia spre justa soluţionare a Curţii Constituţionale;

- instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra solicitării de constatare a nelegalităţii H.G. nr. 01050/2002 în baza căreia au fost secretizate datele cuprinse în ordinul de eliberare din funcţie şi punerea la dispoziţie şi comunicarea sancţiunii de consemnare;

- instanţa a omis să se pronunţe pe toate documentele conexe şi incidente actelor de dispoziţie contestate şi enunţate în documentul de contestaţie judecat pe fond şi în recurs.

Dată fiindamplitudinea argumentaţiei înfăţişate de contestator, pentru fiecare dintre aceste pretinse motive de recurs rămase neexaminate, în sinteză, Înalta Curte arată că au fost susţinute următoarele:

- Cu privire la motivul de la lit. a), deşi s-a solicitat instanţei de fond să judece în şedinţă secretă, aceasta nu s-a pronunţat în nici un mod, iar instanţa de fond s-a limitat la a reţine că motivul de desfăşurare a şedinţei de judecată nu are înrâurire asupra soluţiei, pierzând din vedere faptul că vătămarea recurentului-reclamant provine tocmai din ignorarea unei soluţii invocate de acesta; nu s-a examinat nici cererea de declasificare a documentelor ce au legătură cu cauza.

Urmează apoi la acest punct o amplă analiză a prevederilor art. 15, 24 alin. (5), 17 lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate şi asupra naturii actelor administrative contestate în cauză, cu privire la care s-a concluzionat de contestator că nu pot intra sub protecţia clasificării neavând legătură cu activitatea de informaţii şi nevizând sfera siguranţei naţionale, cu precizarea că procesul atât în fond cât şi în recurs a fost netransparent, chiar independenţa judecătorului fiind pusă sub semnul îndoielii cât timp deţine un certificat ORNISS, emis şi aprobat chiar de Serviciul Român de Informaţii;

- Cu privire la motivul de la lit. b), instanţa de recurs a omis să facă referire concretă la probele administrate şi nu a ţinut cont de acestea, în special de cele referitoare la interogatoriile părţilor şi la martori, nefăcând aprecieri cu privire la decizia de excludere a anumitor probe şi fără a aplica dispoziţiile art. 225 C. proc. civ.;

- Cu privire la motivul de la lit. c), instanţa de recurs nu a cercetat inexistenţa unei corespondenţe între dispoziţiile legale aplicabile şi situaţia de fapt, nesesizând o serie de aspecte de fapt şi de drept expres arătate de contestator, cu referire la prevederile ordinului contestat, la constatarea unui management defectuos şi care nu poate atrage o sancţiune disciplinară;

- Cu privire la motivul de la lit. d), s-a susţinut că instanţa de recurs nu a făcut o analiză comprehensibilă referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale contestatorului, prin aplicarea sancţiunilor respective, nesoluţionând împrejurarea că instanţa de fond nu a analizat nelegalitatea comunicării din 7 aprilie 2010, referitor la aplicarea sancţiunii disciplinare constând în consemnarea de 9 zile şi nu a constatat că o atare sancţiune era abrogată din 2004 şi nu se mai aplica cadrelor militare din România, indiferent de instituţia din care făceau parte; nu a analizat instanţa de recurs natura şi conţinutul sancţiunii consemnării şi nici dacă mai era în vigoare la momentul la care a fost aplicată prin comunicarea contestaţiei aplicată prin comunicarea contestată, ignorând că, practic, a executat un „arest la domiciliu”; în continuarea argumentaţiei la acest punct sunt cuprinse o serie de referiri la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 650/2014, nr. 361/2015, nr. 99/1996 şi 282/1997; s-a arătat că instanţa de recurs „a insistat” să precizeze că recurentului nu i-a fost aplicată sancţiunea arestului prevăzută de decretul menţionat, ignorând Decizia CCR nr. 282/1997 şi documentul emis de Ministerul Apărării Naţionale care stabilesc practic o identitate de conţinut între consemnare şi arest pentru militari;

- Cu privire la motivul de la lit. e) instanţa de recurs nu a cercetat împrejurările referitoare la faptul că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit rolul activ prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. astfel: deşi SRI în întâmpinarea ce poartă din 17 noiembrie 2011 afirmă faptul că „aspectele relevate în cadrul consiliului de judecată să se constituie în elemente ale unor fapte prevăzute de legea penală, situaţie ce ar impune sesizarea organelor de urmărire penală", instanţa de fond nu s-a autosesizat în legătura cu aspectele arătate prin conţinutul Ordinului AP nr. 0365/2009, act contestat, cu toate că avea obligaţia legală de a verifica temeinicia conţinutului acestui ordin, atât în fapt cât şi în drept, nesolicitând SRI-lui date referitoare la veridicitatea, autenticitatea şi dovedirea concretă a acelor fapte presupuse de către pârâţi ca elemente constitutive ale unor infracţiuni.

- Cu privire la motivul arătat la lit. f), instanţa de recurs nu a analizat faptul că instanţa de fond nu a solicitat SRI-lui să pună la dispoziţie dosarul ce a fost încheiat cu ocazia cercetării disciplinare, aspect ce rezultă în mod direct şi din textul sentinţei atacate cu recurs, deşi judecătorul a constatat, după cum se reţine şi în sentinţa recurată, că recurentul-contestator nu a avut parte de o apărare corectă, printr-un avocat conform legii, este evident faptul că orice consilier juridic angajat al SRI este sub ordin, deci subordonat direct conducerii SRI-lui şi, implicit, nu putea să-i apere drepturile în mod corect, cu atât mai mult cu cât chiar membrii consiliului de judecată fac parte din structura SRI şi răspund ordinelor trasate direct sau tacit.

- Cu privire la motivul arătat la lit. g), instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la faptul că instanţa de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a motivat interzicerea accesului direct al reclamantului la dosarul secretizat, deşi toate documentele ce stau la baza acestui dosar sunt documente ce-l privesc, îi sunt opozabile şi sunt emise în perioada în care era ofiţer superior SRI şi în mod evident a avut acces la ele. Dacă în perioada respectivă a avut acces la documente clasificate este ilogic şi, nelegal, că i s-a interzis dreptul de a avea acces la aceleaşi documente indiferent de clasificarea lor sau la răspunsul la interogatoriul dat de SRI. Nici acest fapt nu a fost motivat în drept de judecător în sentinţa recurată.

- Cu privire la motivul arătat la lit. h), instanţa de recurs nu a analizat faptul că judecătorul de fond nu a evaluat juridic contextul legislativ aplicabil invocat de către pârât astfel încât să constate dacă actele administrative în cauză sunt legal emise şi aplicate sau dacă sunt nelegale şi trebuie anulate.

De asemenea, judecătorul de fond a interpretat eronat legislaţia aplicabilă atunci când a apreciat că în speţă actele trebuie interpretate potrivit dispoziţiilor speciale aplicabile militarilor, fără a argumenta concret care sunt acele dispoziţii legale aplicabile.

- Cu privire la motivul arătat la lit. i) instanţa de recurs nu a analizat excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, în raport cu art. 1 alin. (4) din Constituţia României, întrucât sunt create condiţii incompatibile cu separaţia puterilor în stat stabilită prin Constituţia României, prin introducerea unei diferenţieri flagrante şi nejustificate prin Legea nr. 182/2002 între reprezentanţii puterilor statului în legătură cu condiţiile de acces la informaţii clasificate ce sunt necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu de către aceştia, procedură care în cauza de faţă a determinat vicierea şi lipsa de transparenţă în judecarea cauzei.

- Cu privire la motivul arătat la lit. j) instanţa de recurs nu a analizat sesizarea de nelegalitate cu privire la prevederile H.G. nr. 01050/2002 în baza căreia au fost secretizate datele cuprinse în ordinul de eliberare din funcţie şi punerea la dispoziţie şi comunicarea sancţiunii de consemnare şi nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestei solicitări din recurs, omiţând acest motiv.

- Cu privire la motivul arătat la lit. k) instanţa de recurs nu a analizat sau nu le-a avut în vedere actele/ordinele/documentele administrative conexe şi incidente ordinelor/actelor administrative contestate, pe care recurentul le-a referit în mod concret în contestaţia depusă în instanţa de fond, instanţă care le-a ignorat în mod evident întrucât nu s-a pronunţat asupra lor şi, în consecinţă a denaturat prin lipsa evaluării/analizarea acestora motivarea hotărârii şi deciziei de recurs, implicit afectarea echidistanţei, inducerea unui dezechilibru în actul de judecare etc.

În finalul acestui punct, contestatorul recurent a arătat, cu referire la documentele descrise şi indicate expres în contestaţie, că nu putea produce probe şi nici comenta întrucât legea interzice aceasta şi tocmai în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. instanţa ar fi trebuit să accepte şedinţă secretă, fie desecretizarea documentelor pentru un proces echitabil.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând contestaţia în anulare cu care a fost investită, în raport de temeiul invocat, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată şi ca atare nu poate fi primită contestaţia astfel cum a fost formulată, în considerarea celor în continuare arătate.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, să îşi anuleze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

În cuprinsul art. 318 C. proc. civ. este reglementată contestaţia în anulare specială, fiind prevăzute expres două motive pentru exercitarea acestei contestaţii.

În prezenta cauză a fost invocat ca temei, cel de-al doilea motiv, respectiv art. 318 alin. (1) teza a II-a „când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare”.

În literatura şi în practica judiciară s-a făcut în mod constant deosebirea între motivele de casare şi argumentele prezentate în susţinerea acestor motive, cu precizarea că textul arătat are în vedere numai omisiunea instanţei de recurs de a examina unul dintre motivele casare, respectiv de nelegalitate invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Totodată este de arătat că în doctrină şi în jurisprudenţă s-a statuat în acelaşi timp că, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare neînsuşirea motivului de casare de către instanţă, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, într-un fel sau altul, prin ipoteză, instanţa de recurs nu a omis să examineze motivul de casare, respectiv de modificare.

A admite soluţia contrară ar conduce la transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs.

În completarea consideraţiunilor teoretico-jurisprudenţiale de mai sus, apreciate ca utile dar şi necesare în contextul examinării punctuale în cele ce urmează, a susţinerilor contestatorului, Înalta Curte arată, de asemenea cu titlu general valabil în materia acestei căi extraordinare de atac, că, tot în practica judiciară s-a decis, în mod constant, că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă separat, fiecăruia dintre argumentele invocate în dezvoltarea unui motiv de recurs, ci este îndreptăţită să le grupeze pentru a răspunde motivelor invocate printr-unul sau mai multe considerente comune.

Trecând la analiza efectivă a motivelor contestaţiei în anulare, în coordonatele doctrinare şi jurisdicţionale mai sus expuse Înalta Curte reţine şi înfăţişează următoarele consideraţiuni corespunzător sistematizării propuse de contestator.

(i) Cu privire la motivul de la lit. a), în care contestatorul susţine că instanţa de recurs a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra solicitării de dezbatere a cauzei în şedinţă secretă, iar în caz contrar, de a se dispune ca documentele ce au legătură cu fondul cauzei să fie desecretizate, Înalta Curte constată că instanţa de recurs şi-a structurat prezentarea considerentelor, corespunzător motivelor de recurs invocate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Aspectele invocate de contestator au fost examinate în contextul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs arătând anume că „aspectele referitoare la judecarea cauzei în şedinţă secretă, cărora nu li s-a dar curs, nu au înrâurire asupra soluţiei pronunţate şi recurate în cauză”.

Instanţa de recurs a făcut chiar o delimitare între aceste aspecte şi obiectul cauzei, apreciind că legalitatea hotărârii recurate are un alt obiect, instanţa nefiind investită cu o cerere privind vătămarea urmare a publicităţii şedinţelor de judecată.

Aşa fiind, Înalta Curte, contrar celor susţinute de contestator, constată că nu se poate vorbi în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. despre omisiunea de analiză a unor motive, critici, susţineri din cererea de recurs.

Împrejurarea că mare parte a argumentelor de susţinere nu au fost distinct analizate nu poate conduce, după cum s-a arătat, la aprecierea că motivul de recurs nu a fost deloc şi nici efectiv examinat.

Chiar acceptând susţinerile contestatorului vizând caracterul sumar, sau eventual incomplet, în opinia sa, cu referire la motivarea instanţei de recurs pe acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că instanţa investită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu este legal abilitată să cenzureze şi nici să efectueze controlul deciziei instanţei de recurs, precum o instanţă de control judiciar, o atare cale extraordinară de atac, exercitată, nefiind un „recurs la recurs”.

Din aceeaşi perspectivă se reţine totodată că, preponderent, argumentele înfăţişate în legătură cu acest aspect, fie reprezintă susţineri şi analize proprii ale contestatorului asupra textelor cuprinse în Legea nr. 182/2002, fie susţineri personale legate de modalitatea de desfăşurare a litigiului care însă, raportat la contextul procesual de faţă, nu pot fi nici calificate şi nici valorificate şi/sau avute în vedere drept „omisiuni de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare”, în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cu referire la aspectele, respectiv criticile legate de caracterul secret al documentelor şi de accesul recurentului contestator la acestea, Înalta Curte reţine că şi acestea au fost examinate de instanţa de recurs fiind făcute trimiteri atât la art. 6 din C.E.D.O., cât şi la dispoziţiile Legii nr. 182/2002, privind exercitarea dreptului la apărare.

Nici celelalte critici grupate sub motivul de la lit. a) nu sunt întemeiate, Înalta Curte constatând că instanţa de recurs a examinat şi aspectele invocate în cererea de recurs referitoare la imparţialitatea judecătorului fondului aprecierea ca nesatisfăcătoare a motivării soluţiei, pentru contestator, neputând însă echivala, în sensul textului de lege ce constituie temeiul legal al contestaţiei de faţă, cu omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs.

(ii) Cu privire la motivul de la lit. b)

Contrar celor expuse şi prezentate de contestator, la acest punct din contestaţia în anulare, Înalta Curte apreciază că nici aspectele, respectiv criticile contestatorului vizând omisiunea instanţei de recurs de a cerceta probatoriul administrat şi maniera în care instanţa de fond a încuviinţat, respectiv a respins anumite probatorii, nu sunt întemeiate şi ca atare nu pot fi primite.

Reiterând argumentele teoretice deja înfăţişate şi în sensul acestora, Înalta Curte apreciază că argumentele comune, grupate, asupra relevanţei probatoriilor administrate în cauză răspund practic şi chestiunilor legate de aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, instanţa de recurs a reţinut chiar în debutul motivării că apreciază că „instanţa de fond a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi drept în raport de actele/probele aflate la dosar, fiind respectate cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.”.

(iii) Cu privire la motivul de la lit. c)

Nici criticile şi susţinerile ample ale contestatorului, grupate, vizând practic fondul cauzei şi pretinsa confuzie în care s-a aflat instanţa de recurs în aplicarea legii nu se subsumează, în opinia Înaltei Curţi, motivului şi temeiului contestaţiei în anulare de faţă.

Susţine contestatorul că instanţa de recurs a omis să cerceteze faptul că instanţa de fond s-a aflat într-o confuzie în ceea ce priveşte încadrarea juridică a cauzei şi a făcut o interpretare greşită asupra legii aplicabile.

Contrar unei atare aprecieri, Înalta Curte reţine, mai întâi, că din chiar modalitatea în care contestatorul şi-a structurat argumentaţia subsumată acestei critici, are în vedere, în mod efectiv, întregul raţionament înfăţişat de instanţa de recurs în susţinerea soluţiei adoptate, pe fondul cauzei şi nu doar „un motiv” anume, rămas necercetat.

Pretinsa confuzie în ceea ce priveşte legea aplicabilă vizează astfel cauza în ansamblul său.

O atare abordare nu se circumscrie însă motivului contestaţiei în anulare de faţă.

Instanţa de recurs şi-a motivat soluţia adoptată, grupat, corespunzător motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9, acesta din urmă vizând chiar aplicarea şi interpretarea legii.

Împrejurarea că structura şi conţinutul motivării, în ansamblul său, astfel cum se deduce din criticile contestatorului, inclusiv în ceea ce priveşte analiza şi răspunsurile acordate tuturor argumentelor prezentate în susţinerea motivelor de recurs în raport de consideraţiunile doctrinare şi jurisprudenţiale ce definesc contestaţia în anulare, nu este de natură a conduce la admiterea unei astfel de căi de atac.

Neanalizarea tuturor eventualelor argumente sau analiza diferită a motivelor de recurs, nu este în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., omisiunea săvârşită din greşeală, ci are caracter deliberat în sensul că instanţa de recurs a ales să prezinte, ca răspuns la motivele invocate, raţionamentul său, apreciat ca fiind cel legal şi aplicabil cauzei astfel încât motivele pentru care instanţa de recurs a ales să procedeze în acest fel nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare.

(iv) Cu privire la motivul de la lit. d)

Nu sunt întemeiate în opinia Înaltei Curţi nici susţinerile referitoare la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta faptul că instanţa de fond nu s-a sesizat în ceea ce priveşte încălcările drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu a statuat asupra caracterului nelegal al comunicării din 7 aprilie 2010.

Instanţa de recurs, prin decizia nr. 1904 din 7 mai 2015 a analizat şi cercetat şi aceste aspecte.

Reiterând argumentaţia mai sus înfăţişată, împrejurarea că instanţa de recurs a ales o anume modalitate de analiză a aspectelor proprii cauzei nu conduce la concluzia omisiunii de cercetare.

Începând şi reţinând pasajele din alte secţiuni ale deciziei, se constată că o serie de chestiuni de fapt şi de drept legate chiar de această comunicare referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare se regăsesc în mod efectiv analizate.

Cu referire la amplele susţineri ale contestatorului vizând modalitatea de analiză de către instanţa de recurs a sancţiunii disciplinare „consemnare”, cu privire la care nu a constatat că era abrogată încă din anul 2004, Înalta Curte reţine că şi acestea exced cadrului legal de analiză impus de prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., câtă vreme în mod evident, nu se pune problema unei omisiuni, din eroare, de cercetare a respectivului motiv de recurs.

Mai mult, în concret, în cuprinsul deciziei atacate prin contestaţia în anulare, instanţa de recurs a întreprins o analiză efectivă chiar asupra sancţiunii „consemnare”, arătând interpretarea sa cu privire la textele incidente ca şi raţiunile pentru care a apreciat că la momentul la care această sancţiunea a fost aplicată recurentului contestator, exista posibilitatea legală de aplicare a acesteia.

O atare interpretare, nu poate fi cenzurată în contextul procedural de faţă, aprecierile contestatorului vizând motivări pretins incomplete sau chiar nesatisfăcătoare din perspectiva aplicării legii, nefiind subsumate motivului de contestaţie în anulare invocat, după cum s-a mai arătat deja.

Aspectele relevate cu referirea la încălcarea art. 6 din C.E.D.O. sunt deopotrivă inserate, ca analiză a instanţei de recurs, începând cu § 4 şi până la finele motivării deciziei.

(v) Cu privire la motivele de la lit. e) şi f)

În opinia Înaltei Curţi criticile grupate sub aceste puncte, deliberat examinate împreună, vizează, practic, critici aduse mai degrabă hotărârii primei instanţe şi nu atât instanţei de control judiciar.

Păstrând coordonatele teoretice sus enunţate se apreciază că aceste argumente subsumate şi aşezate sub tutela motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ. şi a art. 3041 C. proc. civ., cum şi contestatorul a arătat de altfel, au fost avute în vedere în analiza întreprinsă şi în concluziile instanţei de control judiciar, în special în ceea ce priveşte modalitatea de administrare a probelor de prima instanţă. Mai mult, § 5 instanţa de recurs, în mod expres, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., analizează modul în care prima instanţă s-a pronunţat pe Ordinul AP II 0365 din 7 august 2009 şi comunicarea din 7 aprilie 2010, arătând, fără echivoc, că, faptul că poziţia recurentului în calificarea acestor acte este alta decât cea „corect reţinută de prima instanţă” nu poate conduce la reţinerea ca fondat a acestui motiv de recurs, respectiv a celui prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În atare condiţii nu se poate aşadar reţine „omisiunea de cercetare”, la care s-a referit contestatorul.

(vi) Cu privire la motivul de la lit. g)

S-a susţinut la acest punct omisiunea în cercetarea încălcării dreptului contestatorului la un proces echitabil.

Pasajele din cuprinsul motivării şi considerentelor deciziei atacate prin care, în opinia Înaltei Curţi a fost analizat acest aspect, au fost deja menţionate la pct. (iv) de mai sus.

Aceleaşi considerente acoperă şi argumentul prezentat la acest punct, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(vii) Cu privire la motivul de la lit. h)

Nici susţinerile şi respectiv argumentele înfăţişate de contestator în legătură cu pretinsa omisiune a instanţei de recurs de a cerceta faptul că instanţa de fond nu a apreciat corect interpretarea documentelor contestate prin prisma Legii nr. 80/1995, şi de asemenea pretinsa omisiune de a stabili că instanţa de fond a interpretat greşit actele deduse judecăţii nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Şi în această situaţie în care argumentele reiterate în prezenta contestaţie au fost prezentate în contextul motivelor de recurs invocate, respectiv art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., îşi găsesc pe deplin valabilitatea şi aplicabilitatea considerentele Înaltei Curţi înfăţişate la pct. (iii) de mai sus, ce demonstrează şi susţin limitele legale impuse instanţei, într-o astfel de cale de atac extraordinară şi imposibilitatea de a cenzura, similar recursului, o decizie irevocabilă.

(viii) Cu privire la motivele de la lit. i) şi j)

Aspectele pretins a fi fost rămase necercetate de instanţa de recurs, menţionate la aceste puncte, se regăsesc, în realitate, menţionate, analizate şi calificate de instanţa de recurs în decizia atacată, în care se indică, fără echivoc, că atât în ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate cât şi cele de neconstituţionalitate, având ca temei Legea nr. 554/2004 (art. 4) şi respectiv Legea nr. 47/1992, se constată că nu au fost invocate de recurent, în cererea de recurs ca veritabile excepţii de nelegalitate şi neconstituţionalitate şi ca atare au fost analizate ca apărări de fond.

În mod evident nu ne aflăm în ipoteza unei omisiuni de cercetare, săvârşită din greşeală de instanţa de recurs, în sensul normei legale ce constituie temeiul prezentei contestaţii.

Totodată, în aceleaşi coordonate motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare.

(ix) Cu privire la motivul de la lit. k)

Nici cu privire la aşa numitele acte/ordine/documente conexe actelor atacate nu se poate reţine incidenţa motivului contestaţiei în anulare formulate, cu atât mai mult cu cât, fiind vorba despre acte conexe şi cu caracter secret, despre care chiar contestatorul afirmă că nu putea produce probe şi nici prezenta concluzii, este evident că instanţa de recurs nu era obligată să răspundă separat pentru fiecare dintre acestea, invocate în dezvoltarea motivului de recurs vizând greşita aplicare şi interpretare a legii.

Pentru toate argumentele arătate, apreciind că nu subzistă în cauză motivul invocat ca temei legal al contestaţiei în anulare de faţă, în baza art. 320 C. proc. civ., se va respinge aşadar ca neîntemeiată contestaţia promovată de dl. A. împotriva deciziei nr. 1904 din 07 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1904 din 07 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2016.