Defendant's cassation appeal on non bis in idem grounds rejected as inadmissible; aggravated outrage conviction and damages upheld.

Decizia nr. 468/RC/2016

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 489 din 24 septembrie 2012, Judecătoria Suceava l-a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 7 (șapte) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe o perioadă de 2 ani și 7 luni, reprezentând termen de încercare stabilit potrivit art. 82 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. a căror nerespectare determină revocarea măsurii suspendării și executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

În temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 25.000 lei reprezentând daune morale.

În temeiul art. 4 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a fost admisă cererea inculpatului A. de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate privind Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 217 din 29 august 2005 și Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 2510 din 28 mai 2009.

A fost sesizat Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate privind Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 217 din 29 august 2005 și Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 2510 din 28 mai 2009.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, inculpatul A. și Baroul Bacău.

Prin Decizia penală nr. 87 din 25 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de Baroul, împotriva sentinței penale nr. 489 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Suceava. A fost obligat acest recurent să plătească statului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava și de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost casată în totalitate sentința penală sus menționată și a fost trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Suceava.

Celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Suceava a reținut că legalitatea actelor administrative, respectiv Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 217 din 29 august 2005 și Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 2510 din 28 mai 2009, produce efecte asupra soluționării cauzei pe fond, întrucât existența laturii obiective a infracțiunii de ultraj prev. de art. 239 C. pen. anterior presupune constatarea în prealabil a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului. Ori, prin Hotărârea nr. 217 din 29 august 2005 s-a dispus înființarea Poliției primăriei mun. Bacău, iar prin Dispoziția nr. 2510 din 28 mai 2009, partea vătămată a fost împuternicită să constate contravențiile și să aplice sancțiunile stabilite de actele normative în vigoare (fila 65 d.u.p.). În aceste condiții, s-a apreciat că instanța de fond trebuia să soluționeze chestiunea prealabilă privind legalitatea celor două acte normative menționate, cu respectarea regulilor și a mijloacelor de probă prevăzute în legislația contenciosului administrativ. În raport cu dispozițiile legale care reglementează legalitatea actelor administrative, în cauză trebuia să opereze prorogarea de competență privind chestiunile prealabile prevăzute în art. 44 C. proc. pen. anterior, în mod greșit instanța de fond sesizând Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate privind cele două hotărâri. Potrivit acestui text de lege, instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluționarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe. Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Prin urmare, acest aspect fiind în favoarea și a inculpatului, curtea de apel, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. anterior coroborat cu art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. anterior a casat în totalitate sentința penală recurată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Suceava care, prin prorogare de competență, trebuie să analizeze și legalitatea actelor administrative enumerate mai sus, în temeiul art. 44 C. proc. pen. anterior.

În al doilea ciclu procesual, prin sentința penală nr. 452 din 24 noiembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/314/2013, s-au dispus următoarele:

S-a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei Suceava ca neîntemeiată.

S-au respins excepțiile de nelegalitate invocate în cauză.

În temeiul art. 386 alin. (1) N.C.P.P. s-a respins cererea inculpatului A. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, din infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 386 alin. (1) N.C.P.P. s-a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) N.C.P., în infracțiunea de lovire și alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) N.C.P., ca neîntemeiată. S-au respins celelalte cereri și excepții formulate de către inculpatul A., ca neîntemeiate.

Inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută și sancționată de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 N.C.P.

I s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. anterior.

În baza art. 19 alin. (1), art. 397 alin. (1) N.C.P.P. și art. 998 C. civ. anterior s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B.

A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă B. a sumei de 15.000 lei reprezentând daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenții ale părții civile B., ca neîntemeiate.

În baza art. 274 alin. (1) N.C.P.P., inculpatul A. a fost obligat la plata către stat a sumei de 2.250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 50 lei din cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 274 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 272 alin. (1) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., avocat C., în cuantum de 200 lei conform delegației avocațiale din 05 august 2014, a rămas în sarcina statului, fiind avansat din fondurile speciale ale Ministerului Justiției în contul Baroului Suceava.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Suceava a reținut, în esență, că SC D. SRL își desfășura activitatea, în cursul lunilor februarie - martie 2010, într-un spațiu închiriat de la de la SC E. SRL, societate administrată prin procură specială de inculpatul A.

La data de 01 martie 2010, persoana vătămată B. și martorul F., ambii având calitatea de funcționari publici cu atribuții de control în cadrul Poliției Primăriei Bacău - Biroul Inspecție Comercială, în jurul orei 11:30, au mers la punctul de lucru al SC D. SRL, pentru a verifica dacă această societate desfășoară vreo activitate comercială, având în vedere că prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor din 24 februarie 2010 s-a dispus, cu ocazia unui control anterior, suspendarea activității comerciale până la obținerea autorizației de funcționare.

Persoana vătămată B. și colegul său, martorul F., și-au declinat identitatea față de cele două angajate ale SC D. SRL prezente în punctul de lucru, respectiv martorelor G. și H., și au prezentat legitimațiile, după care le-au adus la cunoștința acestora motivul controlului, respectiv verificarea respectării măsurii suspendării activității dispuse prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor din 24 februarie 1010.

În timp ce angajații Poliției Primăriei Bacău - Biroul Inspecție Comercială discutau cu cele două angajate ale SC D. SRL, în interiorul magazinului a intrat inculpatul A. care i-a interpelat pe cei doi funcționari publici cu privire la motivul prezenței lor în spațiul respectiv, adresându-le injurii.

Martorul F. i-a spus inculpatului A. motivul pentru care se află în incinta spațiului și i-a arătat legitimația de serviciu, iar inculpatul s-a enervat și l-a dat afară pe martor din incinta magazinului.

După ce l-a îndepărtat pe martor din incinta magazinului, inculpatul A. a revenit în magazin și a lovit persoana vătămată B. cu palma în zona umărului, după care a prins-o cu ambele mâini de umeri și a bruscat-o, lovind-o de geamul magazinului și de o vitrină frigorifică, în același timp adresându-i cuvinte jignitoare și reproșându-i că nu avea dreptul de a pătrunde în magazin întrucât este pe o proprietate privată.

Martorul F. a revenit în magazin și a intervenit pentru a o ajuta pe persoana vătămată. După ce a fost împiedicat să mai agreseze persoana vătămată, inculpatul A. a plecat din incinta magazinului, în timp ce îi înjura pe funcționari, și nu a mai revenit până la plecarea acestora.

În urma loviturilor primite de la inculpatul A., persoana vătămată B. a suferit leziuni traumatice produse prin lovirea cu mijloace contondente și proiectare pe planuri dure, care necesită 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, așa cum rezultă din certificatul medico-legal din 02 martie 2010 eliberat de Serviciul Județean de Medicină Legală Bacău (fila 8 d.u.p.).

La stabilirea situației de fapt mai sus expuse, instanța a avut în vedere, față de prevederile art. 99 și art. 103 N.C.P.P., declarațiile inculpatului, declarațiile persoanei vătămată și a martorilor audiați în cauză în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, precum și înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală.

Astfel, persoana vătămată B. a declarat, în fața organelor de urmărire penală și în fața instanței de judecată că, în timp ce discuta cu cele două angajate de la care aflase că societatea respectase măsura și chiar se mutau într-un alt spațiu, în interiorul magazinului a intrat inculpatul A. care i-a interpelat pe cei doi funcționari publici cu privire la motivul prezenței lor în spațiul respectiv. După ce martorul F. i-a prezentat inculpatului legitimația de serviciu, acesta din urmă s-a enervat și l-a dat afară pe martor din incinta magazinului. Imediat însă a revenit în magazin și s-a repezit către persoana vătămată, a lovit-o cu palma în zona umărului, după care a prins-o cu ambele mâini de umeri și a bruscat-o, lovind-o de geamul magazinului și de o vitrină frigorifică, în același timp adresându-i cuvinte jignitoare și reproșându-i că nu avea dreptul de a pătrunde în magazin deoarece este o proprietate privată. Între timp, F. a revenit în magazin și a intervenit în ajutorul părții vătămate, scoțând-o din mâinile inculpatului A. care, după consumarea incidentului, a plecat înjurând din incinta magazinului și nu a mai revenit până la plecarea celor doi funcționari publici (filele 5-6 d.u.p. și fila 15 dosar fond Judecătoria Bacău).

O versiune similară au prezentat și cei trei martori oculari ai săvârșirii infracțiunii, respectiv G., H. și F., care au relatat în cuprinsul declarațiilor date atât în faza de urmărire penală, cât și faza de judecată, în mod amănunțit, modul în care inculpatul A. a acționat asupra părții vătămate B.

Astfel, din declarațiile martorei G., angajată în calitate de lucrător comercial la SC D. SRL, a rezultat că, în data de 01 martie 2010, în timp ce se afla în incinta magazinului societății, au venit două persoane care s-au recomandat ca fiind doamna B. și domnul F., s-au legitimat și au solicitat actele magazinului la control, motiv pentru care martorul și-a sunat șefii care au anunțat că ajung imediat. În acest timp, în magazin a intrat inculpatul A. care a început să strige și să-i facă nesimțiți pe cei doi, întrebându-i cu ce drept au intrat în magazin. Ca urmare a acestor întrebări, F. i-a arătat legitimația de serviciu inculpatului, spunându-i acestuia că amândoi, respectiv B. și el, își îndeplinesc doar atribuțiile de serviciu. În acel moment, inculpatul s-a enervat și mai tare, l-a înjurat și l-a îmbrâncit pe numitul F., scoțându-l afară din magazin, după care s-a întors către partea vătămată B. pe care a lovit-o cu palma sau cu pumnul în zona umărului, apoi a prins-o cu ambele mâini de umeri și a scuturat-o, izbind-o de vitrina frigorifică și apoi de geam. Între timp, F. a revenit în magazin și a scos-o pe colega sa din mâinile inculpatului, reproșându-i acestuia că lovește o femeie. Inculpatul a ieșit apoi din magazin înjurând și vorbind la telefon, fără a mai reveni la locul incidentului (fila 9 d.u.p.).

Instanța de fond a apreciat că declarațiile persoanei vătămate B. și ale martorei G. sunt confirmate de către depozițiile martorei H., angajată în calitate de vânzătoare la SC D. SRL, care a mai susținut că inculpatul A. avea cunoștință de calitatea celor doi funcționari prezenți în magazin, deoarece numitul F. a scos legitimația de serviciu și i-a prezentat-o (fila 17 d.u.p.).

Totodată, s-a reținut că declarațiile menționate anterior se coroborează cu susținerile martorului ocular F. din a cărui depoziție rezultă că persoana vătămată B. a fost bruscată de inculpat, care i-a rupt haina, a îmbrâncit-o, aceasta dezechilibrându-se și lovindu-se de perete. După acest incident, partea vătămată și-a luat două zile de concediu medical și nu a mai efectuat controale timp de o săptămână, fiind foarte rezervată față de colegi și încercând să-și protejeze familia deoarece evenimentul a fost puternic mediatizat, iar persoana vătămată avea doi copii adolescenți la școală (fila 66 Dosar nr. x/180/2011 al Judecătoriei Bacău).

Judecătoria Suceava a reținut că sinceritatea depozițiilor celor doi martori oculari G. și H. este susținută și prin elementele furnizate de raportul de expertiză privind detecția comportamentului simulat din 28 iunie 2010 din care rezultă sinceritatea răspunsurilor celor doi subiecți la întrebările relevante ale cauzei și care confirmă activitatea agresivă fizic a inculpatului A. asupra părții vătămate B. în data de 01 martie 2010, în prezența celor doi martori (filele 39-51 d.u.p.).

S-a apreciat de către instanța de fond că susținerile inculpatului în sensul că declarațiile celor două martore G. și H. trebuie înlăturate în condițiile în care în fața instanței au relatat o altă versiune a faptelor nu sunt întemeiate. Astfel, ambele martore au relatat în cursul cercetării judecătorești că au văzut personal când inculpatul a agresat-o pe persoana vătămată B.. Împrejurarea că, din cauza trecerii timpului, cele două martore nu-și amintesc întocmai configurația locului unde s-a săvârșit infracțiunea, în sensul că au afirmat că persoana vătămată a fost izbită de un stâlp, nu are semnificația că susținerile acestora sunt nesincere, din moment ce aceste informații nu prezintă nicio relevanță, în opinia magistratului de la instanța de fond, asupra reținerii situației de fapt.

S-a mai arătat că susținerile inculpatului potrivit cărora declarațiile martorelor G. și H. sunt nesincere întrucât nu corespund cu cele date în presa locală din municipiul Bacău nu pot fi reținute de către instanța de fond, întrucât o relatare din presă nu poate avea relevanță juridică și nimic nu garantează că afirmațiile redate de mass-media nu au fost prezentate trunchiat și că prezintă susținerile exacte ale persoanelor care au discutat cu jurnaliștii.

Totodată, instanța de fond a reținut că săvârșirea infracțiunii, la data de 01 martie 2010, de către inculpatul A., a fost observată și de către martorii I. (filele 11-13 d.u.p. și fila 65 dosar Judecătoria Bacău) și J. (filele14-16 d.u.p. și fila 64 dosar Judecătoria Bacău), din a căror depoziții rezultă că, aflându-se în zonă, s-au apropiat de magazin pentru că au auzit gălăgie și au văzut mai multe persoane adunate în acel loc, care priveau în interior, astfel că au văzut prin geamul magazinului cele petrecute în interior. Martorii au arătat că au observat cum inculpatul A. brusca o persoană de sex feminin, izbind-o de peretele magazinului și de vitrina frigorifică, strigând „iar ați venit pe capul meu”. De afară se auzea gălăgie, iar în interior se mai aflau două vânzătoare și un domn care încerca să o ajute pe femeia bruscată. Apoi, inculpatul a ieșit din magazin înjurând și amenințând, fiind congestionat la față, după care s-a urcat în mașină și a plecat. În ceea ce privește identitatea persoanei de sex feminin bruscate, au aflat de la persoanele adunate în fața magazinului că doamna lucrează în cadrul Poliției Primăriei Bacău și venise în control împreună cu un coleg la carmangeria amenajată în spațiul aparținând inculpatului.

Instanța de fond a înlăturat declarațiile inculpatului A. potrivit cărora faptele reținute în sarcina sa nu au existat, că el le-a solicitat politicos persoanei vătămate și celeilalte persoane din magazin să plece, că nu a existat niciun conflict fizic sau verbal în data de 01 martie 2010 în punctul de lucru al SC D. SRL și că el nu cunoștea calitatea specială a persoanelor care se aflau în punctul de lucru, apreciind că acestea nu se coroborează cu ansamblul probator administrat în cauză.

Astfel, s-a reținut că din declarațiile martorilor G., H. și F. rezultă fără dubiu că inculpatul a fost informat că persoana vătămată și martorul F. se află în control și că acest din urmă martor și-a arătat legitimația, iar din declarațiile martorilor I. și J., dar și din depozițiile martorilor menționați anterior, rezultă fără dubiu că inculpatul A. a bruscat-o pe persoana vătămată. Totodată, din strigătele inculpatului referitoare la „iar ați venit pe capul meu” rezultă că inculpatul cunoștea fără niciun dubiu că persoanele respective erau în control și era nemulțumit că este din nou supus unei verificări. Mai mult, chiar și din susținerile martorilor K. (fila 32 d.u.p. și filele 1138-1140 vol. III), și L. (filele 33-34 d.u.p. și filele 1131-1133), pe care inculpatul i-a propus tocmai pentru a confirma varianta sa a faptelor, rezultă că în momentul în care A. a intrat în spațiul SC D. SRL acesta cunoștea faptul că persoanele care se aflau în interior erau de la primărie în control.

Mai mult, instanța de fond a reținut că nici solicitarea inculpatului de a înlătura toate declarațiile martorilor G., H., I., F. și J. întrucât declarațiile date de către aceștia la diverse intervale de timp în fața autorităților nu sunt identice, nu este întemeiată. Astfel, judecătoriul fondului a reținut că este normal ca aceeași persoană să nu redea un eveniment la care a luat parte în mod nemijlocit cu aceleași cuvinte în două ocazii diferite. O persoană care a asistat la un eveniment îl va reda de fiecare dată cu alte cuvinte, acestea putând varia în funcție de dispoziția fizică și psihică a acesteia, de starea emoțională și de factorul timp, care distorsionează cele percepute prin intervenirea uitării. Esențial este ca respectiva persoană să relateze evenimentele principale la care a asistat. Or, în cazul martorilor G., H., I., F. și J., aceștia au relatat de fiecare dată faptul că au văzut cum inculpatul o lovea și o agresa pe persoana vătămată. Împrejurarea că în spațiul comercial era un stâlp de beton sau nu, nu are relevanță asupra existenței infracțiunii de ultraj, ci este esențial doar faptul că inculpatul A., cunoscând calitatea specială a lui B., a agresat-o și i-a produs suferință fizică.

În ceea ce privește declarațiile martorilor K. (fila 32 d.u.p. și filele 1138-1140 vol. III dosar fond) și L. (filele 33-34 d.u.p. și filele 1131-1133 vol. III dosar fond), instanța de fond a reținut că afirmațiile acestora sunt contrazise prin celelalte mijloace de probă administrate în cauză, motiv pentru care au fost înlăturate. Astfel, deși martorul K. a susținut că se afla împreună cu inculpatul A. în biroul acestuia și l-a însoțit până la ușa magazinului, fără a intra în interior, și a auzit cum acesta a cerut celor două persoane venite în control ordinul de serviciu și legitimațiile, iar cei doi au refuzat să se legitimeze, afirmația acestuia a fost contrazisă prin declarațiile martorilor oculari G. și H. care au afirmat contrariul. Totodată, martorul K. a susținut, în faza de urmărire penală, că a intrat apoi în magazin și a asistat la discuțiile purtate pe un ton ridicat de către cei doi funcționari și inculpat și nu a văzut ca în acea împrejurare inculpatul să fi agresat fizic pe vreunul dintre cei doi funcționari ai primăriei ci, dimpotrivă, după terminarea discuțiilor au plecat amândoi din magazin. Judecătorul fondului a apreciat că nici această susținere a martorului nu poate fi considerată corespunzătoare adevărului câtă vreme nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.

În aceeași notă s-a reținut că ar fi și declarația martorului L., aflat împreună cu inculpatul A. în biroul acestuia, care a afirmat asemenea martorului K., că nu a intrat deloc în incinta magazinului, dar a văzut tot ce s-a întâmplat din afara magazinului. În faza de cercetare judecătorească martorul a arătat că nu a auzit prea bine ce s-a întâmplat în magazin, întrucât era pe trotuar iar pe stradă era trafic.

Față de modul în care declarațiile martorilor K. (fila 32 d.u.p. și filele 1138-1140 vol. III dosar fond) și L. (filele 33-34 d.u.p. și filele 1131-1133 vol. III dosar fond) vin în contradicție cu ansamblul probator administrat în cauză, având în vedere și relația specială care există între inculpat și cei doi martori, unul fiind angajatul inculpatului, iar celălalt prieten al acestuia, instanța de fond a apreciat că declarațiile acestora sunt nesincere, versiunea prezentată fiind neverosimilă, motiv pentru care le-a înlăturat.

Referitor la calitatea părții vătămate B. de funcționar public aflat în exercițiul funcțiunii în data de 01 martie 2010, cu ocazia evenimentului petrecut în incinta magazinului aparținând SC D. SRL, instanța de fond a reținut că aceasta era funcționar public ce îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, desfășurându-și activitatea în calitate de consilier I asistent în cadrul Poliției Primăriei Bacău - Biroul de Inspecție Comercială, potrivit Deciziei nr. 53 din 16 iunie 2008 a Poliției Primăriei Municipiului Bacău (filele 55-56 d.u.p.), având ca principale atribuții de serviciu, conform fișei postului de la filele 58-60 d.u.p. următoarele: „constată contravenții la dispozițiile legale și aplică sancțiunile contravenționale date în competenta controlorilor comerciali prin actele normative în vigoare, pentru nerespectarea de către agenții economici a regulilor generale de comerț, vânzare, circulația și transportul produselor alimentare, a oricăror bunuri și produse care, în condițiile legii, constituie activități de comerț; dă dispoziții obligatorii, în scris, agenților economici controlați, pentru înlăturarea deficiențelor constatate”. Competențele profesionale ale părții vătămate au fost completate prin Dispoziția primarului municipiului Bacău nr. 2510 din 28 mai 2009 prin care aceasta a fost împuternicită în vederea constatării contravențiilor, aplicării sancțiunilor și a celorlalte măsuri (filele 65-67 d.u.p.).

Potrivit programului de activitate pentru luna martie 2010, în săptămâna 1-7 martie 2010, partea vătămată B. a avut drept sarcină de serviciu efectuarea de controale la operatorii economici privind respectarea legislației în vigoare, conform fișei postului, în mai multe zone ale municipiului Bacău, printre care și strada Republicii pe care este situat magazinul aparținând SC D. SRL (fila 70 d.u.p.).

S-a reținut că susținerile inculpatului că în data de 01 martie 2010, funcționarii din cadrul Primăriei Mun. Bacău nu au efectuat un control legal întrucât această activitate nu a fost menționată în registrul de control nu sunt întemeiate. Instanța de fond a reținut că registrul unic de control are ca scop evidențierea tuturor controalelor desfășurate la contribuabil de către toate organele de control specializate, în domeniile financiar-fiscal, sanitar, fitosanitar, urbanism, calitatea în construcții, protecția consumatorului, protecția muncii, inspecția muncii, protecția împotriva incendiilor, precum și în alte domenii prevăzute de lege și că toate organele de control trebuie să facă toate mențiunile în acest registru înainte de începerea controlului.

Instanța de fond a reținut că din toate datele dosarului rezultă că, în data de 01 martie 2010, inculpatul A. a agresat persoana vătămată B. înainte de a începe controlul efectiv, imediat după ce cei doi funcționari s-au legitimat față de cele două angajate ale SC D. SRL, iar faptul că după ce a fost agresată persoana vătămată nu a continuat controlul împreună cu colegul său, martorul F., nu are relevanță asupra atragerii răspunderii penale față de inculpat, răspunderea penală fiind angajată în momentul în care inculpatul A. a ales să lovească un funcționar cu atribuții de control în timp ce acesta își exercita profesia.

Dacă s-ar accepta apărările inculpatului s-ar ajunge la situația în care, dacă împiedici prin violență un funcționar să-și îndeplinească atribuțiile, agresorul să răspundă doar pentru o infracțiune de lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau omor, fără să se țină seama și de împrejurarea că, în realitate, principala valoare vătămată este reprezentată de autoritatea statului român, ceea ce nu poate fi permis într-un stat de drept și ar afecta însăși ordinea juridică.

Împrejurarea că procurorul de caz a menționat că SC D. SRL nu avea registru unic de control nu prezintă relevanță, în opinia instanței de fond, asupra angajării răspunderii penale a inculpatului, a existenței infracțiunii și a vinovăției lui.

Față de cele expuse anterior, de maniera în care se coroborează materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a apreciat că prezumția de nevinovăție de care se bucura inculpatul A. a fost răsturnată, iar vinovăția inculpatului a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior precum și din infracțiunea prevăzută de infracțiunea de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) N.C.P. în infracțiunea de lovire și alte violențe prev. de art. 193 alin. (2) N.C.P., instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată din următoarele considerente:

Potrivit art. 180 alin. (2) C. pen. anterior constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe fapta de a lovi sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.

Conform art. 239 alin. (2) C. pen. anterior infracțiunea de ultraj presupune lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Totodată, potrivit art. 193 alin. (2) N.C.P. constituie infracțiune fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

Potrivit art. 257 alin. (1) N.C.P. constituie infracțiunea de ultraj amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.

Așadar, legiuitorul a ales, atât sub imperiul vechiului C. pen. cât și în actuala legislație, să-i protejeze în mod special pe funcționarii publici care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflați în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

În prezenta cauză, s-a apreciat că s-a dovedit, dincolo de orice suspiciune faptul că persoana vătămată B. avea la data de 01 martie 2010 calitatea de funcționar public aflat în exercițiul funcțiunii.

Astfel, s-a reținut că inculpatul a agresat persoana vătămată în timp ce aceasta încerca să facă un control la SC D. SRL, imediat după ce aceasta s-a legitimat către cele două angajate ale societății controlate. Potrivit programului de lucru pentru săptămâna respectivă persoana vătămată trebuia să verifice activitatea societăților situate și pe strada unde își desfășura activitatea SC D. SRL.

Totodată, s-a reținut că inculpatul cunoștea calitatea specială a persoanelor care se aflau în punctul de lucru al SC D. SRL, aspect ce rezultă din coroborarea declarațiilor martorilor G., H., F., I., J., L. și K. Din declarațiile martorilor G., H. și F. rezultă că acest din urmă martor a comunicat inculpatului că sunt în control și i-a arătat legitimația.

Martorele I. și J. au susținut că inculpatul se adresa persoanei vătămate în timp ce o agresa cu următoarele cuvinte „iar ați venit pe capul meu”, aspect apreciat de instanța de fond în sensul că A. era furios pentru că este controlat de autorități.

Din declarația martorului L. rezultă că inculpatul îi întreba pe cei din magazin în ce bază au venit în control (fila 1131 vol. III dosar fond) iar din declarația martorul K. rezultă că mai multe persoane care vindeau mărțișoare au anunțat că cei de la primărie au intrat în carmangerie și atunci A. a intrat în punctul de lucru (fila 1138 vol. III dosar fond).

Față de maniera în care se coroborează aspectele menționate anterior, instanța de fond a reținut că rezultă fără dubiu că inculpatul cunoștea, în momentul în care a agresat persoana vătămată, împrejurarea că aceasta este un funcționar al Municipiului Bacău și că se află în exercițiul funcțiunii. Susținerile ulterioare ale inculpatului A. în sensul că nu a cunoscut calitatea specială a persoanei vătămate, că aceasta nu a fost numită în mod legal sau că nu efectua un control legal reprezintă doar încercări de a induce în eroare organele judiciare în scopul de a se exonera de răspundere penală.

În ceea ce privește cererea inculpatului A. de încetare a procesului penal întrucât, în cauză, există o împrejurare care împiedică exercitarea acțiunii penale, respectiv a fost sancționat contravențional pentru aceeași faptă, instanța de fond a reținut că această cerere nu este întemeiată din următoarele considerente:

Principiului Non bis in idem (Nu de doua ori pentru aceeași vină) presupune că nimeni nu poate fi judecat de doua ori pentru aceeași vină. Acest principiu, desemnat prin adagiul latin non bis in idem, presupune aplicarea unei singure sancțiuni pentru o singura fapta ilicită. Cel ce a nesocotit, prin conduita sa, ordinea de drept va răspunde o singura dată pentru fapta ilicită, căci unei încălcări a legii îi corespunde o singura sancțiune juridică.

S-a reținut că acest principiu exclude posibilitatea aplicării față de aceeași persoană, pentru una și aceeași faptă ilicită, a doua sau mai multe sancțiuni identice ca natură: fie penale, fie civile, fie contravenționale etc., deoarece restabilirea ordinii de drept încălcate reclamă, pentru fiecare violare a unei norme juridice încălcate, aplicarea unei singure sancțiuni, a cărei natură depinde în exclusivitate de natura normei juridice încălcate.

Mai mult, instanța de fond a reținut că, prin aplicarea de mai multe ori a unei sancțiuni contravenționale de natura amenzii, sancțiunea se transformă prin cuantumul ei, într-o acuzație în materie penală și, în aceste condiții, contravenientul trebuie să se bucure de garanțiile procesuale prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Or, potrivit art. 4 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că articolul 4 al protocolului nr. 7 are drept scop interzicerea repetării urmăririlor penale definitiv încheiate, evitând ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru același comportament de către instanțele aceluiași stat (Gradinger contra Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, pag. 65, §§ 53, 55).

Totuși, în cauză, instanța de fond a reținut că inculpatul A. a fost sancționat contravențional prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor seria A din data de 01 martie 2010 pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, reținându-se că la controlul efectuat la SC D. SRL a lovit, adresat expresii jignitoare, amenințări, acte de violență, îmbrâncind agentul constatator, rupându-i haina, aducând atingere demnității și onoarei agentului constatator (fila 19 Dosar nr. x/180/2010 al Judecătoriei Bacău).

Potrivit art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 contravenția pentru care a fost sancționat inculpatul A. constă în săvârșirea, în public, de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice.

În prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată reținându-se că a săvârșit infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (2) și (5) C. pen. anterior.

Potrivit art. 239 alin. (2) C. pen. anterior, constituie infracțiunea de ultraj, lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Așadar, s-a reținut că, în prezenta cauză, inculpatul nu este urmărit pentru că ar fi produs scandal public, adică tocmai contravenția reținută în sarcina sa și pentru care a fost sancționat contravențional prin procesul verbal invocat de către apărare, ci pentru că a lovit un inspector care exercita o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Dacă se reținea în sarcina inculpatului aceeași faptă pentru care a fost sancționat contravențional, Ministerul Public îl cerceta penal și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, care reglementa infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, constând în fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniștea și ordinea publică. Or, în prezenta cauză, Ministerul Public, având în vedere tocmai faptul că inculpatul A. a fost deja sancționat contravențional pentru producerea de scandal public, nu l-a urmărit și pentru infracțiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior.

Faptele inculpatului pentru care fost sancționat contravențional prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor protejează relațiile sociale referitoare la dreptul cetățenilor de a-și desfășura activitățile cotidiene fără a asista la manifestări de natură să le tulbure liniștea, în timp ce, în prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată reținându-se că a săvârșit o infracțiune contra autorității statului, infracțiunea prevăzută de art. 239 C. pen. anterior protejând relațiile sociale referitoare la autoritatea statului român, la respectul de care trebuie să se bucure persoanele care reprezintă autoritatea statului.

Instanța de fond a reținut că dreptul penal român a stabilit fără dubiu că o persoană poate săvârși, în aceeași împrejurare, mai multe fapte care să fie de natură să atragă răspunderea penală. În cauză, autoritățile, având în vedere modalitatea în care s-au desfășurat evenimentele în data de 01 martie 2010, îl puteau cerceta pe inculpatul A. pentru săvârșirea a două infracțiuni, întrucât fapte sale întruneau elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1) C. pen. anterior dar, în condițiile în care a fost cercetat doar pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior, nu au încălcat principiul de drept non bis in idem și nu există riscul ca A. să primească două sancțiuni pentru aceeași faptă.

S-a mai arătat că, dacă s-ar accepta teza propusă de către inculpat, s-ar ajunge la situația în care niciodată nu s-ar putea reține în sarcina unei persoane săvârșirea unor infracțiuni în concurs ideal prevăzut și reglementat de art. 33 lit. b) C. pen. anterior, ceea ce nu poate fi admis.

Împrejurarea că agentul constatator a descris în procesul verbal tot ce s-a întâmplat în data de 01 martie 2010 nu are, în opinia instanței de fond, semnificația pe care încearcă să o dea inculpatul A. în condițiile în care contravenția pentru care s-a aplicat sancțiunea este clară și nu lasă urme de îndoială.

Față de cele menționate anterior, instanța de fond a respins cererile/excepțiile formulate de inculpat care aveau ca obiect cererea de încetare a procesului penal întrucât i se opune excepția autorității de lucru judecat și principiul non bis in idem.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. care, în data de 01 martie 2010, a agresat-o fizic pe partea vătămată B., funcționar public cu atribuții de control din cadrul Poliției Primăriei municipiului Bacău - Biroul Inspecție Comercială, în timp ce aceasta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în formă agravată, prevăzută de 239 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 N.C.P.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că elementul material al infracțiunii este că infracțiunea a fost săvârșită prin acțiunea inculpatului de a lovi partea vătămată cu palma în zona umărului, de a prinde partea vătămată cu ambele mâini de umeri și de a o brusca, lovind-o de geamul magazinului și de o vitrină frigorifică din incinta aceluiași magazin, toate acestea petrecându-se cu ocazia efectuării unui control de specialitate de către partea vătămată la imobilul situat în municipiul Bacău, reprezentând punctul de lucru al SC D. SRL

La data și în împrejurările menționate în analiza situației de fapt, partea vătămată B. avea calitatea de funcționar public care îndeplinea o funcție ce implica exercițiul autorității de stat, în accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen., respectiv consilier I asistent în cadrul Poliției Primăriei Bacău - Biroul de Inspecție Comercială, calitate cunoscută de către inculpatul A. în momentul în care a agresat fizic partea vătămată.

Infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este una de pericol, de natură a leza, în principal, relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat și funcționarilor care exercită o activitate în cadrul acestora și, în secundar, libertatea psihică ori integritatea corporală sau sănătatea funcționarului public.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul socialmente periculos - punerea în pericol a relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat și funcționarilor care exercită o activitate în cadrul acestora - rezultă ex re.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că poziția subiectivă a inculpatului față de infracțiunea săvârșită și rezultatul socialmente periculos al acesteia, se caracterizează prin intenție directă spontană. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, prin săvârșirea faptei inculpatul a urmărit lezarea autorității instituției de stat reprezentată prin persoana vătămată și atingerea adusă integrității corporale a acesteia, mai ales că persoana vătămată își declinase încă de la început calitatea de agent de poliție și de organ de cercetare penală.

Instanța de fond a constatat că, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind N.C.P., ducând, în acest mod, la existența unei succesiuni de legi în timp aplicabile faptelor penale săvârșite de către inculpat. În raport de această situație, instanța a stabilit legea penală mai favorabilă aplicabilă infracțiunilor care fac obiectul prezentei cauze penale. Astfel, examinarea calificării juridice date faptei ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât și ca situație premisă pentru a face analiza consecințelor cu privire la sancțiunea ce urmează a fi aplicată în concret inculpatului.

În acest sens, art. 5 N.C.P. prevede că ”În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege.

Pentru a compara cele două legi, s-a reținut că se impun a fi analizate consecințele faptei în raport de legea în vigoare la data săvârșirii ei și având în vedere conținutul infracțiunii, existența unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, stabilirea unor cauze de nepedepsire și pedeapsa prevăzută. Astfel, pentru a vedea cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum este încadrată juridic fapta penală săvârșită în legea nouă.

În cauza dedusă prezentei judecăți, instanța de fond a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în formă agravată, prevăzută de art. 239 alin. (2) și (5) C. pen. anterior, faptă care, sub aspectul laturii obiective, presupune pe alineatul al doilea „lovirea sau orice alte acte de violență, săvârșite asupra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii”. Sub aspectul sancțiunii, această infracțiune era pedepsită pentru prima formă agravată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

În actuala reglementare, același conținut constitutiv al infracțiunii de ultraj reținute în sarcina inculpatului este reluat prin art. 257 alin. (1) N.C.P., astfel: primul alineat, reprezentând forma de bază, de această dată, a infracțiunii de ultraj, corespunde celei de-a doua forme agravate a art. 239 C. pen. anterior și prevede ca element material alternativ „amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace directe, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu o treime”.

Așadar, Codul penal actual reia într-o modalitate asemănătoare incriminarea de la fostul art. 239, cu singura deosebire că formei agravate de la alin. (2) al art. 239 din vechea reglementare îi corespunde acum forma de bază a infracțiunii de ultraj.

Sub aspectul existenței unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, respectiv a prevederii unor cauze de nepedepsire, instanța de fond a constatat că legea penală nouă nu pune astfel de probleme și nu atinge, în raport de această infracțiune, niciunul dintre criteriile menționate mai sus.

În ceea ce privește pedeapsa prevăzută de cele două legi succesive pentru infracțiunea de ultraj, instanța a reținut că noua reglementare stabilește pedeapsa aplicabilă pentru forma de bază prevăzută prin art. 257 alin. (1) N.C.P. prin raportare la infracțiunea absorbită săvârșită ale cărei limite de pedeapsă se majorează cu o treime.

Astfel, s-a reținut că fapta de lovire reținută în sarcina inculpatului, corespunde infracțiunii absorbite prevăzute la art. 193 alin. (2) N.C.P. care prevede că fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, urmând ca prin aplicarea majorării prevăzute de lege să se ajungă la stabilirea unei pedepse cu închisoare între 8 luni și șase ani și 8 luni sau amendă cu limite între 240 și 400 de zile amendă, cu aplicarea prevederilor art. 61 alin. (4) lit. c) din N.C.P.

Față de aceste considerente, instanța de fond a reținut că, sub aspectul regimului sancționator, noua reglementare este mai favorabilă, deoarece prevede și posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, în timp ce limitele între care se poate stabili pedeapsa închisorii sunt mai mari decât cele la care se poate ajunge prin aplicarea C. pen. anterior. Aceeași concluzie rezultă și din analiza limitelor de pedeapsă în raport de faptul aplicării unei pedepse orientate spre minim sau spre maximul special, așa cum a fost stabilit anterior.

În prezenta cauză, raportat la toate circumstanțele cauzei, la gravitatea faptei, atitudinea procesuală adoptată și la circumstanțele personale ale inculpatului A., instanța de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea.

Față de aspectele menționate anterior, având în vedere o analiză globală a celor reținute anterior, instanța de fond a constatat că dispozițiile prevăzute de V.C.P. constituie lege penală mai favorabilă, în condițiile în care limitele de pedeapsă cu închisoarea sunt mai favorabile.

La individualizarea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv dispozițiile părții generale a codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a codului penal pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, gradul de pericol social ridicat al faptelor, calitatea specială a persoanei vătămate, împrejurarea că fapta a fost săvârșită în public, persoana inculpatului, precum și atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul procesului penal.

Instanța a avut în vedere că inculpatul a avut o atitudine procesuală nesinceră pe parcursul procesului penal, încercând să inducă în eroare organele de cercetare penală prin declarațiile sale, încercând chiar să inducă ideea că persoana vătămată nu are calitatea specială prevăzută de lege.

Raportat la aceste criterii, instanța de fond a reținut că fapta inculpatului prezintă un grad foarte ridicat de pericol social, întrucât persoana vătămată nu este o persoană oarecare ci un inspector din cadrul autorităților locale ale mun. Bacău, aflat în exercițiul funcțiunii, fapt ce denotă că inculpatul are grave probleme în a accepta autoritatea statului român manifestată prin exponenții săi cei mai direcți cum sunt reprezentanții Poliției Locale.

Astfel, instanța de fond a ținut seama de limitele speciale de pedeapsă prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen., respectiv închisoare de la 6 luni la 3 ani, de gravitatea faptei săvârșite evidențiată prin modul în care a acționat inculpatul față de un reprezentant al unei instituții de stat care își exercita atribuțiile de serviciu, în limita acestora, demonstrând un total dispreț atât față de autoritatea reprezentată de funcționarul public aflat în exercițiul funcțiunii, cât și, implicit, față de instituția statului.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut că, deși inculpatul A. nu are antecedente penale, așa cum rezultă din cazierul judiciar de la fila 1160 dosar fond, totuși acesta nu se află la primul contact cu legea penală.

Din fișa de cazier judiciar, inculpatul A. a fost sancționat administrativ cu amendă de 1.000 lei prin Ordonanța nr. 85/P din 26 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. (1) C. pen. De asemenea, în prezent, inculpatul se află în rejudecare în Dosarul nr. x/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău în care a fost trimis în judecată pentru o multitudine de infracțiuni la Legea nr. 51/1995, Legea nr. 87/1994, Legea nr. 31/1990 și infracțiuni de fals, soluția fiind dispusă de Curtea de Apel Constanța, filele 111-112 dos. fond.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de fond a reținut că inculpatul A. și-a făcut un obicei din a încălca normele penale care guvernează societatea și a le ignora pe cele mai elementare.

De asemenea, s-a reținut că, în cauză, nu se impune nici aplicarea art. 16 C. proc. pen., corespunzător soluției achitării, așa cum solicită inculpatul A., deoarece, pe de o parte, probatoriul administrat în cauză nu evidențiază existența vreunei cauze care să înlăture caracterul penal al faptei, iar pe de altă parte, motivele invocate de inculpat în sprijinul acestei cereri se subsumează solicitărilor analizate în paragrafele anterioare.

În plus, s-a mai reținut că toate elementele invocate de inculpat în memoriile scrise depuse la dosar și care vizează neînțelegerile inculpatului cu autoritățile locale băcăuane ori diverse probleme legate de societatea/societățile comerciale cu care are legătură acesta, excedează prezentul cadru procesual și nu intră în obiectul cauzei, așa cum este acesta stabilit potrivit C. proc. pen.

În ceea ce privește individualizarea executării pedepsei aplicate, instanța de fond a apreciat că se impune ca inculpatul A. să execute în regim penitenciar pedeapsa închisorii aplicată, în cauză nefiind îndeplinite cerințele pentru a suspenda condiționat executarea pedepsei, modalitate de individualizare prevăzută de art. 81 C. pen. anterior, sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, prevăzută de art. 861 C. pen. anterior. Potrivit art. 81 alin. (1) C. pen. anterior instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Conform art. 861 alin. (1) C. pen. anterior instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază, ținând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.

În prezenta cauză, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior și art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, în sensul că nimic din conduita inculpatului nu a demonstrat că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea ei. Instanța a apreciat că, pentru a se putea reține incidența instituțiilor suspendării condiționate a executării pedepsei sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, inculpatul trebuia să recunoască săvârșirea infracțiunii și să o regrete. Or, în cauză s-a reținut că nimic din atitudinea procesuală a inculpatului A. nu a indicat că acesta ar conștientiza faptul că a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă și că regretă săvârșirea acesteia. Din contră, în mod constant inculpatul a încercat să prezinte o versiune distorsionată a faptelor din data de 01 martie 2010 și să împiedice aflarea adevărului.

Cum în prezenta cauză, prin Decizia nr. 87/2013 a Curții de Apel Suceava s-a admis și recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava prin care acesta critica prima soluție a instanței pentru nelegalitate, solicitându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, instanța de fond a apreciat că în rejudecarea prezentei cauze, schimbarea formei de individualizare a executării pedepsei cu închisoare aplicată nu reprezintă o înrăutățire a situației în propria cale de atac, cu referire la recursul promovat de inculpatul A.

Inculpatului i s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. anterior.

Instanța nu i-a interzis dreptul de a alege prevăzut teza I-a art. 64 lit. a) C. pen. întrucât prin Hotărârea Hirst c. Marii Britanii pronunțată de Marea Cameră la 06 octombrie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit faptul că deținuții, în general, continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate. Art. 3 al Protocolului 1 stabilește obligația statelor membre de a organiza la intervale rezonabile alegeri libere prin scrutin secret în condiții în care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Acesta nu este însă un drept absolut, statele bucurându-se de o largă marjă de apreciere în organizarea sistemului electoral, astfel încât să înglobeze propria viziune asupra democrației. Corelativ obligației pozitive a statului, cetățenii statelor membre au dreptul de a-și exprima voința în cadrul alegerilor legislative și de a nu fi împiedicați în mod nejustificat să își exercite acest drept. Acestui drept îi pot fi aduse limitări, care nu trebuie, însă, să aducă atingere substanței dreptului ocrotit, astfel încât să priveze individul de exercitarea lui efectivă, trebuie să urmărească un scop legitim, iar mijloacele folosite nu trebuie să fie disproporționale (cauza Mathieu - Mohin).

Curtea Europeană a apreciat că orice restricție a acestor drepturi trebuie să fie justificată și să urmărească un scop legitim: considerații de securitate, în special prevenția infracțiunilor și apărarea ordinii publice, ce decurg, în mod inevitabil din condițiile detenției (cauza Silver și alții). Curtea a statuat că interzicerea automată a dreptului de participa la alegerile legislative, aplicabilă tuturor deținuților condamnați la executarea unei pedepse cu închisoarea, deși urmărește un scop legitim, nu respectă principiul proporționalității, reprezentând în aceste condiții o încălcare a art. 3 al Protocolului 1 din Convenție.

În raport de această hotărâre, instanța de fond a apreciat că natura infracțiunii săvârșite de inculpat nu îl face nedemn de a a-și exercita dreptul de a alege.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută la lit. c) a art. 64 C. pen. anterior referitoare la interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii instanța de fond a apreciat că nu este cazul să o interzică deoarece inculpatul nu s-a folosit de profesia sa în activitatea infracțională. Instanța nu a interzis inculpatului nici exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen. anterior întrucât săvârșirea faptei nu relevă un comportament care să aducă prejudicii interesul superior al copilului și care să determine interzicerea drepturilor părintești și a celui de a fi tutore sau curator.

În ceea ce privește latura civilă, instanța de fond a apreciat că, în cauză, s-a constituit parte civilă persoana vătămată B. la primul termen de judecată din data de 18 octombrie 2010, fila 51 Dosar nr. x/180/2010, solicitând de la inculpat plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferințele psihice suportate ca urmare a faptei penale a cărei victimă a fost și a acuzațiilor aduse referitoare la modul în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu.

Aceeași cerere a fost reiterată și în cadrul Dosarului nr. x/180/2011, așa cum a fost acesta renumerotat după soluționarea conflictului negativ de competență.

În ceea ce privește pretențiile civile formulate de către persoana vătămată B. instanța de fond a constatat că, potrivit art. 1169 C. civ., care prevedea că ”cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, sarcina probei daunelor materiale revenea părții civile care le solicită.

În ceea ce privește daunele materiale și morale solicitate de partea civilă B., instanța de fond a reținut că potrivit 998 C. civ. persoana care, prin fapta sa ilicită a produs o pagubă sau un prejudiciu unei persoane, este obligată să îl repare în întregime.

Rezultă astfel că pentru a opera răspunderea civilă, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: să existe o faptă ilicită, adică o acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale persoanei vătămate; un prejudiciu, acele consecințe dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane; legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția autorului faptei ilicite.

În speță, instanța de fond a apreciat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului A.

Astfel, din probatoriu administrat a rezultat că inculpatul se face vinovat de producerea de suferințe fizice și psihice părții vătămate prin leziunile provocate și s-a dovedit existența faptei ilicite a inculpatului A. și a vinovăției lui.

În ceea ce privește daunele morale solicitate în cauză, instanța de fond a reținut că este indubitabilă producerea suferințelor psihice părții civile B., atât suferințele inerente durerii fizice, cât și datorită împrejurării că, din cauza leziunilor suferite a fost în imposibilitatea de a se îngriji pentru o perioadă de peste 1-2 de zile, fiind pus într-o poziție de inferioritate față de o persoană care nu suferă de nicio deficiență.

Cu toate acestea, în stabilirea unui „preț al suferinței” părții vătămate, instanța de fond a avut în vedere în stabilirea cuantumului daunelor morale numărul de zile de îngrijiri medicale, tipul leziunilor, vârsta și profesia părții vătămate.

Deși nu există criterii absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de partea civilă, instanța de fond a reținut că prejudiciul moral decurge din postura neplăcută și umilitoare în care s-a aflat partea civilă care, în calitatea sa de funcționar public, venit la fața locului pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, a fost agrestă fizic de către inculpatul A., de față fiind și alte persoane chiar în interiorul magazinului aparținând SC D. SRL, manifestările total deplasate și violente verbal și fizic ale inculpatului la adresa părții civile fiind auzite și văzute și de persoanele adunate în fața magazinului din cauza gălăgiei produse de inculpat.

S-a reținut că aspectele anterioare se desprind din coroborarea declarațiilor martorilor G., H. și F., persoane prezente în incinta magazinului, cât și din cele ale martorilor I., și J. care au relatat că, aflându-se în zonă, s-au apropiat de magazin pentru că au auzit gălăgie și văzut mai multe persoane adunate în acel loc și care priveau în interior, astfel că au văzut prin geamul magazinului cele petrecute în interior, observând cum inculpatul A. brusca o persoană de sex feminin, izbind-o de peretele magazinului și de vitrina frigorifică, strigând „iar ați venit pe capul meu”, amenințând, fiind congestionat la față, după care s-a urcat în mașină și a plecat.

S-a avut în vedere și poziția de inferioritate în care s-a aflat partea civilă B. față de colegii săi de muncă, fiind nevoită să-și ia concediu medical, să nu mai efectueze controale specifice funcției timp de o săptămână, așa cum rezultă din declarația martorului F., coleg de muncă al persoanei vătămate.

Instanța de fond a reținut că postura neplăcută în care a fost pusă persoana vătămată rezultă și din mediatizarea acestui eveniment în presa locală din Bacău, filele 94-97 d.u.p., în condițiile în care nimic din conduita victimei nu denotă că aceasta ar fi dorit să ajungă subiect de presă. Astfel, aceasta a fost nevoită să facă eforturi pentru a-și proteja familia și pe cei doi copii minori care mergeau la școală de reacțiile celor din jur.

Deși nu există criterii absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de partea civilă, instanța de fond a apreciat că suma de 15.000 lei nu este disproporționată având în vedere suferința încercată în urma săvârșirii infracțiunii de către inculpat, suferință care nu poate fi negată și față de numărul de îngrijiri medicale.

S-a reținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dovedită de întreg ansamblul probator administrat în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 219 din 02 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respinsă, ca nefondată, excepția invocată de către reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu privire la inadmisibilitatea declarării de către inculpatul A. a apelurilor formulate împotriva încheierii din data de 14 mai 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, a încheierii din data de 04 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013 și a încheierii din data de 16 iulie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013 și a încheierii din data de 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a3.

Au fost admise apelurile declarate de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 452 din 24 noiembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/314/2013 și împotriva încheierii din data de 14 mai 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, a încheierii din data de 04 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, a încheierii din data de 16 iulie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, a încheierii din 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a1 și a încheierii din data de 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a3.

A fost desființată în parte sentința penală apelată, precum și încheierea din data de 14 mai 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, încheierea din data de 04 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, încheierea din data de 16 iulie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013, încheierea din data de 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a1 și încheierea din data de 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a3 și în rejudecare:

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 luni închisoare (în loc de 6 luni închisoare) pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplic. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. e teza I C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. din 1969.

În temeiul disp. art. 81 alin. (1) C. pen. 1969, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei principale de 4 luni închisoare, aplicată prin prezenta decizie, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 4 luni, stabilit potrivit disp. art. 82 alin. (1) C. pen. 1969.

S-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 și art. 84 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (1) și (5) C. pen. 1969, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale, a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. din 1969.

În baza art. 19 alin. (1), art. 397 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 998 din V.C.C., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B.

A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă B. a sumei de 3.000 lei (în loc de 15.000 lei), reprezentând daune morale.

A fost redus cuantumul amenzii judiciare aplicate inculpatului A. prin încheierea din data de 14 mai 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013 și menținută prin încheierea din 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a1, de la suma de 5.000 lei la suma de 500 lei.

A fost redus cuantumul amenzii judiciare aplicate inculpatului A. prin încheierea din data de 04 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013 și menținută prin încheierea din 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a1, de la suma de 1.000 lei la suma de 500 lei.

A fost redus cuantumul amenzii judiciare aplicate inculpatului A. prin încheierea din data de 04 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013 și menținută prin încheierea din 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a1, de la suma de 5.000 lei la suma de 500 lei.

A fost redus cuantumul celor două amenzi judiciare aplicate inculpatului A. prin încheierea din data de 16 iulie 2014 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013 și menținută prin încheierea din data de 06 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013/a3, de la suma de câte 5.000 lei fiecare, la suma de câte 500 lei fiecare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate și ale încheierilor sus-menționate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare din apel, avansate de către stat, au rămas în sarcina acestuia, inclusiv suma de 260 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat, ce a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Suceava.

În esență, Curtea de Apel Suceava a reținut că motivarea primei instanțe a atins toate punctele esențiale ale argumentelor dezvoltate de părți, motiv pentru care și-a însușit în întregime situația de fapt reținută, această posibilitate fiind conferită de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanței inferioare (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 decembrie 1997 - cauza Helle contra Finlanda), fiind subliniate aspectele relevante cu privire la criticile formulate prin motivele de apel.

Instanța de apel a constatat că, prin Rechizitoriul nr. x/P/2010 din data de 30 iulie 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior, constând în aceea că la data de 01 martie 2010, a agresat-o fizic pe partea vătămată B., funcționar public cu atribuții de control din cadrul Poliției Primăriei municipiului Bacău - Biroul Inspecție Comercială, în timp ce aceasta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale.

Instanțele de fond, în ambele cicluri procesuale, au reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și au procedat la condamnarea inculpatului.

Deși inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susținând că nu a agresat partea vătămată nici fizic și nici verbal, că nu a avut cunoștință de calitatea acesteia de funcționar public venit în control, instanța de apel a constatat că în cauză sunt numeroase probe care-l incriminează (depoziția persoanei vătămate B. - filele 5-6 d.u.p. și fila 15 dosar fond al Judecătoriei Bacău; certificatul medico-legal din 02 martie 2010 eliberat de Serviciul Județean de Medicină Legală Bacău - fila 8 d.u.p.; declarația martorilor F., G. - fila 9 d.u.p. și H. - fila 17 d.u.p.; raportul de expertiză privind detecția comportamentului simulat din 28 iunie 2010 - filele 39-51 d.u.p.; declarațiile martorelor I. - filele 11 - 13 d.u.p. și fila 65 dosar fond Judecătoria Bacău, J. filele 14 - 16 d.u.p. și fila 64 dosar fond).

În cursul soluționării apelului a fost reaudiat inculpatul A. (filele 123 - 126 dosar apel), martorul F. (filele 204 - 206 dosar apel), au fost solicitate de la instanța de fond și depuse înregistrările și transcrierile ședințelor de judecată în care inculpatul a fost amendat și au fost depuse înscrisuri în apărare.

Martorul F. și-a menținut poziția procesuală, prezentând din nou modul în care inculpatul a agresat persoana vătămată B., pe care a prins-o de haină și „a început să o scuture, ținând-o cu ambele mâini de haină, în zona gulerului, a mâinilor și o smuncea foarte tare. Cred că a scuturat-o de 2 - 3 ori, după care ori haina persoanei vătămate s-a rupt ori inculpatul a scăpat-o din mână, partea vătămată s-a dezechilibrat și a venit cu zona capului și a umerilor într-un perete de zid lateral”. De asemenea, martorul a reiterat că și-a prezentat legitimația și în fața inculpatului, că acesta îi cunoștea foarte bine atât pe el cât și pe colega lui, B., întrucât anterior l-au sancționat prin cel puțin trei procese-verbale de contravenție, că de afară de pe trotuar se uitau prin peretele de sticlă și alți trecători să vadă ce se întâmplă, fiind atrași de zgomotul făcut. Martorul a mai declarat că a ajutat-o pe B. să se ridice, întrucât era căzută pe genunchi și pe mâini, că au plecat amândoi spre sediul instituției, unde aceasta i-a spus că o doare umărul. Ulterior, din cauza faptei inculpatului, persoana vătămată a avut câteva zile concediu medical.

Or, coroborând probele anterior menționate, curtea de apel a constatat că fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat inculpatul A. a fost pe deplin dovedită, neexistând motive de trimitere a cauzei spre rejudecare, de încetare a procesului penal sau de achitare. Chiar dacă unii dintre martori nu au mai putut relata în fața instanței, în detaliu, toate amănuntele vizând modul de derulare a incidentului - lucru explicabil prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data comiterii faptei - aceștia au confirmat însă constant agresiunea exercitată de inculpat asupra persoanei vătămate.

Instanța de apel a mai reținut că inculpatul cunoștea foarte bine calitatea persoanei vătămate și a martorului F. de funcționari publici cu atribuții de control în cadrul Poliției Primăriei Bacău - Biroul Inspecție Comercială, veniți în control. Acest lucru a reieșit nu doar din depozițiile persoanei vătămate și ale colegului său, F., care s-au legitimat și au declinat motivul prezenței lor la data faptei (acesta din urmă prezentând legitimația și inculpatului), ci și din declarațiile celor două vânzătoare G. și H.

Martorele I. și J. care au văzut prin geamul magazinului cele petrecute, au declarat, printre altele, că în timp ce inculpatul brusca o persoană de sex feminin, acesta striga „iar ați venit pe capul meu” - ceea ce demonstrează că A. cunoștea calitatea victimei și a colegului său care veniseră în control.

Apoi, potrivit celor susținute de martorul F., inculpatul îi cunoștea foarte bine, știind că sunt veniți în control întrucât anterior îl mai sancționaseră de cel puțin trei ori.

Chiar și din declarațiile martorilor K. și L. - propuși de inculpat în apărare - a rezultat că, în momentul în care acesta a intrat în spațiul SC D. SRL, cunoștea că persoanele care se aflau în interior era de la primărie și veniseră în control.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale martorilor propuși în apărare, K. și L., s-a constatat că în mod corect au fost înlăturate de către prima instanță, ele fiind contrazise de multitudinea probelor în acuzare anterior menționate iar, în plus, unul dintre martori este angajatul, iar celălalt prietenul inculpatului.

Curtea de apel a mai reținut că nu se justifică solicitarea inculpatului de încetare a procesului penal pe considerentul că ar exista o cauză ce împiedică exercitarea acțiunii penale întrucât a fost sancționat contravențional pentru aceeași faptă.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 contravenția pentru care a fost sancționat inculpatul A. constă în săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice.

Conform art. 239 alin. (2) C. pen. anterior, infracțiunea de ultraj constă în lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Ca atare, instanța de apel a reținut că inculpatul a fost sancționat contravențional pentru că a produs scandal public, în schimb, în prezenta cauză este judecat pentru că a lovit un inspector care exercita o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, astfel încât principiul „non bis in idem” nu este aplicabil, apelantul nefiind judecat de două ori pentru aceeași vină. Împrejurarea că agentul constatator a descris în procesul-verbal de contravenție tot ceea ce s-a întâmplat, inclusiv lovirea, nu înseamnă că l-a sancționat și pentru această faptă care este de natură penală.

Cu privire la aplicarea în cauză a legii penale mai favorabile, s-a constatat că fapta dedusă judecății a fost comisă la data de 01 martie 2010, iar la data de 01 februarie 2014 a intrat în vigoare N.C.P. care, printre altele, a modificat limitele pedepselor prevăzute pentru o serie de fapte reglementate ca infracțiuni în V.C.P.

La stabilirea legii mai favorabile care, în conformitate cu prevederile art. 5 N.C.P., trebuie a fi aplicată, au fost avute în vedere instituțiile de drept penal substanțial privite comparativ în raport de succesiunea în timp a actelor normative, însă cu evitarea creării unei a treia legi, ceea ce nu este admis.

În concret, curtea de apel a reținut că, în cazul în care în favoarea unui inculpat au fost reținute circumstanțe atenuante în reglementarea anterioară, iar pedeapsa prevăzută de noile dispoziții penale are un minim special mai mic decât în vechea reglementare, se va verifica dacă aceste circumstanțe au corespondent în textele actuale în materie. Ulterior, se va compara cuantumul pedepsei rezultat prin aplicarea regimului sancționator în acest din urmă caz cu cel din sentința penală atacată, considerându-se mai favorabilă legea care, în ansamblu, conduce la o situație mai avantajoasă pentru inculpat și nu în mod necesar legea mai favorabilă prin prisma pedepsei din norma de incriminare. Aceasta, întrucât nu este posibilă alegerea legii mai favorabile sub aspectul pedepsei stabilite prin norma de incriminare și aplicarea ulterioară la aceasta a efectului circumstanțelor atenuante prevăzute de cealaltă lege.

În situația în care în favoarea inculpatului nu au fost reținute, prin sentința penală atacată, circumstanțe atenuante, se va analiza dacă aplicarea lor este justificată prin prisma vreunuia dintre actele normative succesive în materie, ulterior urmând a se proceda conform celor de mai sus.

Același raționament se va aplica și în cazul circumstanțelor agravante.

Ulterior, sfera analizei va fi extinsă și la celelalte instituții de drept penal, urmând ca, în mod unitar, să se aplice legea penală care, în ansamblu, este cea mai favorabilă inculpatului.

În același sens este și Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.O. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a admis o excepție de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 5 din N.C.P. sunt constituționale doar în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Ca atare, în aprecierea legii penale mai favorabile se impune aplicarea legii penale în mod global și nu pe instituții autonome.

Relaționând la cauza pendinte, curtea de apel a constatat că în favoarea apelantului poate fi reținută circumstanța atenuantă facultativă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, motivat de lipsa antecedentelor penale anterior comiterii acestei fapte.

Având în vedere și efectele dispozițiilor referitoare la modalitățile de executare a pedepselor atât din V.C.P., cât și din cel nou, instanța de apel a reținut că, în cauză, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior. De altfel, s-a constatat că apelantul a solicitat aplicarea ambelor C. pen., după cum i-ar fi favorabile.

Apelul inculpatului este însă întemeiat sub aspectul încălcării principiului neagravării situației în propria cale de atac, al greșitei individualizări a pedepsei și a despăgubirilor civile.

Printre motivele de apel invocate în cauză, s-a solicitat și schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior, precum și din infracțiunea de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) N.C.P. în infracțiunea de lovire și alte violențe prev. de art. 193 alin. (2) N.C.P.

Din prevederile art. 239 alin. (2) C. pen. anterior nu rezultă că existența infracțiunii de ultraj este condiționată de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare victimei pentru vindecare, cum greșit susține inculpatul prin criticile făcute cu privire la certificatul medico-legal al persoanei vătămate. Este suficientă simpla lovire sau exercitarea de acte de violență pentru a fi dată latura obiectivă a acestei infracțiuni.

În drept, fapta inculpatului A. care, în data de 01 martie 2010, a agresat-o fizic pe partea vătămată B., funcționar public cu atribuții de control din cadrul Poliției Primăriei municipiului Bacău - Biroul Inspecție Comercială, în timp ce aceasta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în formă agravată, prevăzută de 239 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 N.C.P.

Potrivit art. 418 C. proc. pen.:

„(1) Instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel.

(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia”.

În cauză, curtea de apel a constatat că, într-adevăr, a fost încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac.

În acest sens, s-a observat că, în primul ciclu de judecată, prin sentința penală nr. 489 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Suceava pronunțată în Dosarul nr. x/480/2011, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 239 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 7 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat conform art. 81 - 83 din același cod.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs Baroul Bacău, inculpatul, cât și Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, dar acesta din urmă tot în favoarea inculpatului, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare întrucât prima instanță, în mod greșit a sesizat Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a actelor normative respective, deși potrivit art. 44 C. proc. pen. anterior, chestiunea prealabilă trebuia judecată tot de instanța penală.

Prin Decizia penală nr. 87 din 25 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de către Baroul Bacău împotriva sentinței penale nr. 489 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Suceava și s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 489 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Suceava, s-a casat în totalitate sentința penală menționată și s-a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Suceava.

După cum s-a observat, și recursul procurorului a fost făcut în favoarea inculpatului, aspect evidențiat și în conținutul deciziei instanței de recurs. În aceste condiții, motivarea primei instanțe că recursul procurorului a fost făcut pentru nelegalitate - ceea ce ar permite aplicarea unei pedepse mai severe decât cea inițială - nu a fost primită.

O astfel de interpretare este contrară dispozițiilor exprese ale art. 418 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că în calea de atac a procurorului făcută în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia, ceea ce presupune că nici după casare cu trimitere spre rejudecare nu i se poate agrava situația.

Or, în rejudecare, prin condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare, inculpatului A. i s-a agravat situația (inițial fiind condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării acesteia).

Art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior prevede că poate constitui circumstanță atenuantă facultativă și conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii.

Astfel, așa cum rezultă din cazierul judiciar actualizat al apelantului până la data comiterii faptei deduse judecății, acesta nu avea antecedente penale, aspect ce în opinia instanței de apel, justifică reținerea prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior. Chiar dacă inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, având în vedere modalitatea și împrejurările săvârșirii ei, lipsa antecedentelor penale, prezentarea acestuia în fața organelor judiciare, timpul îndelungat scurs de la data comiterii (01 martie 2010), ceea ce presupune că rezonanța socială negativă s-a diminuat, ținând cont și de principiul neagravării situației în propria cale de atac, s-a apreciat că scopul de prevenție generală și specială, de reeducare, se poate realiza și prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 4 luni a cărei executare, în baza art. 81 - 83 C. pen. anterior, să fie suspendată condiționat.

Totodată, s-a reținut că apelul este întemeiat și sub aspectul greșitei individualizări a cuantumului daunelor morale de 15.000 lei acordate de către prima instanță. Conform practicii și doctrinei judiciare, cuantumul daunelor morale variază de la caz la caz, în funcție de particularitățile fiecărei spețe, de urmările cauzate. Nu doar acordarea despăgubirilor bănești poate acoperi prejudiciul moral cauzat, ci și satisfacția condamnării inculpatului. Nu în orice situație, indiferent de împrejurările speței, se pot acorda despăgubiri în sume consistente.

Or, în cauză, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii reprezintă un aspect ce dă satisfacție morală persoanei vătămate.

Apoi, fără a exista criterii absolute de determinare a cuantumului prejudiciului moral, ținând cont de împrejurările comiterii faptei, numărul mic de zile necesare vindecării leziunilor produse (1 – 2 zile), durata scursă de la data comiterii faptei, ce a condus la diminuarea rezonanței sociale negative, totul raportat la practica judiciară în domeniu, s-a considerat că suma acordată de către prima instanță cu titlu de daune morale este nejustificat de mare și tinde la o îmbogățire fără just temei a victimei. Ca urmare, s-a apreciat că, pentru o reparație echitabilă a prejudiciului moral, alături de condamnarea inculpatului, obligarea sa la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de daune morale (în loc de 15.000 lei) este îndestulătoare.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație condamnatul A., prin avocat M., la data de 25 martie 2016, invocând cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 190/RC din 24 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/314/2013, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație doar cu privire la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casație. Înalta Curte a constatat că recurentul nu a contestat situația de fapt, ci a solicitat o verificare în drept a acesteia (respectiv incidența principiului ne bis in idem), astfel încât recursul poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

De asemenea, s-a constatat că recursul în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. este inadmisibil în principiu. În acest sens, s-a reținut, în esență, că potrivit prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care, în cursul judecății, nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei sau atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente. Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea conflictului de competență ivit între Judecătoria Bacău și Curtea de Apel Bacău, a stabilit, prin Încheierea nr. 1094 din 20 iulie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2011, că instanța competentă material să judece fapta imputată inculpatului A. este Judecătoria Bacău. Așadar, repunerea succesivă în discuție a excepției de necompetență materială a instanței de fond tinde la contestarea soluției definitive anterioare, prin care s-a statuat că judecătoria este competentă să judece cauza.

Totodată, Înalta Curte a reținut că s-a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care statuează că hotărârile definitive pot fi casate atunci când pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege. Recurentul a susținut, însă, în fapt, în temeiul acestui caz de casare, lipsa unui fundament legal al pedepsei în lipsa prevederii faptei în legea penală. Instanța a constatat că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și vizează doar situația în care pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, criticile formulate pot fi însă cenzurate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cererea de recurs fiind admisă în principiu sub acest aspect, așa cum s-a menționat anterior.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație este nefondat.

Recurentul A. a arătat, în susținerea căii de atac formulate, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens a precizat că a fost sancționat pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu 1.000 lei prin procesul-verbal din 01 martie 2010, încheiat de B., iar ulterior a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj împotriva aceluiași subiect pasiv, respectiv B.. Astfel, recurentul A. a susținut că nu mai putea fi urmărit penal pentru aceeași faptă pentru care a fost sancționat contravențional. De asemenea, a subliniat că există identitate între descrierea faptei în procesul-verbal de contravenție din 01 martie 2010 și descrierea faptei din plângerea aceluiași agent constatator, formulată în ziua imediat următoare pentru ultraj.

Teza probatorie susținută de recurent reprezintă contrariul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Sancționarea de două ori a aceleiași fapte are ca situație premisă existența unui text de lege în care se încadrează faptele pentru care s-au pronunțat două hotărâri. Cazul de casare susținut de inculpat are ca premisă lipsa unui text de lege în care să se încadreze faptele pentru care s-au pronunțat soluțiile care au condus la sancționarea sa.

Admiterea în principiu a recursului în casație nu conduce în mod automat la desființarea hotărârii recurate, ci la examinarea caracterului fondat al criticilor, în raport de temeiul de drept susținut în cerere. Admiterea în principiu a unui recurs în casație, după Decizia Curții Constituționale nr. 839/2015, nu a mai permis respingerea recursului în casație ca vădit nefondat și a presupus doar verificarea corespondenței formale între teza susținută și un caz de casare prevăzut de lege. De altfel, cazurile de recurs în casație nu permit examinarea altor motive de nelegalitate (de exemplu, dacă s-au pronunțat două hotărâri pentru aceeași faptă) ce sunt reglementate în cadrul contestației în anulare conform art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 438 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive, indicate de lege, și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe această cale să se poată invoca și, corespunzător, să se poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, care pot fi examinate însă în alte căi extraordinare de atac, de exemplu în revizuire, conform art. 453 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. Înalta Curte, în calea de atac a recursului în casație, nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia atacată.

Examinarea cauzei în recurs în casație are astfel o triplă limitare: pe de o parte, dispozițiile ce reglementează soluționarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu și, în al treilea rând, situația de fapt reținută de instanța de apel.

În speță, așa cum s-a arătat, cererea de recurs în casație a fost admisă în principiu doar cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., așa încât la soluționarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac vor fi avute în vedere criticile invocate de inculpat în susținerea cazului anterior menționat.

Înalta Curte reține, astfel cum s-a precizat anterior, că dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform cărora hotărârile sunt supuse casării dacă ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie pentru că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv). În speță, cazul de recurs în casație nu permite și examinarea acelei situații în care fapta este încadrată în texte de lege diferite și autorități distincte stabilesc, prin acte proprii, în baza unei competențe materiale distincte, sancțiuni diferite pentru aceeași faptă.

În continuare, Înalta Curte va analiza diferențele dintre ne bis in idem și cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Potrivit art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sintagma ”fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (lipsa prevederii faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii.

Prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. corespund dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. și conferă instanței de recurs în casație posibilitatea de a examina, în cadrul cazului de casare mai sus menționat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.

Principiul ne bis in idem, a cărui încălcare o invocă recurentul, este prevăzut de dispozițiile art. 6 C. proc. pen. conform cărora „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică”.

De asemenea, articolul 4 din Protocolul 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori” (ne bis in idem) statuând că „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat. (…)”.

Acest principiu este prevăzut și de art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen (aplicabil în România potrivit Protocolului 19 privind aquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene), precum și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

De exemplu, pentru a-și găsi aplicarea principiul ne bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală, iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeași faptă (elementul idem), cu privire la aceeași persoană.

Într-o altă ipoteză, principiul este incident, în sensul că, referitor la aceeași faptă, autoritățile pot aplica o singură dată o sancțiune cu caractere penal în sensul Convenției, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și indiferent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă. Această din urmă ipoteză este invocată în speță.

Față de cele ce preced și analizând dispozițiile art. 6 C. proc. pen. și art. 4 din Protocolul 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe de-o parte, și prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pe de altă parte, Înalta Curte constată că ne bis in idem, astfel cum a fost invocat de către recurent, nu exclude ilicitul penal ci, dimpotrivă, presupune că fapta are un temei legal în baza căruia fost dispusă o sancțiune și în altă formă de ilicit (fiind incidentă răspunderea civilă, contravențională, administrativă, fiscală etc.), care împiedică exercitarea acțiunii penale.

Așadar, Înalta Curte constată că susținerile recurentului privind existența procesului-verbal de contravenție în baza căruia i s-a aplicat o sancțiune de 1000 lei, nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală). Recurentul invocă existența unei soluții prealabile de sancționare, emisă de o altă autoritate, respectiv procesul-verbal de constatare a contravenției, care ar fi trebuit să constituie un impediment pentru desfășurarea urmăririi penale sau a judecății în prezenta cauză.

Criticile recurentului nu vizează condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, fiind invocată încălcarea principiului ne bis in idem, respectiv sancționarea de două ori pentru aceeași faptă, critică ce nu poate fi examinată în recurs în casație.

Cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală, instanța de recurs are în vedere că, în cauza dedusă judecății, atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut că fapta inculpatului A. care, în data de 01 martie 2010, a agresat-o fizic pe partea vătămată B., funcționar public cu atribuții de control din cadrul Poliției Primăriei Municipiului Bacău - Biroul Inspecție Comercială, în timp ce aceasta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în formă agravată, prevăzută de 239 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 N.C.P.

Or, Înalta Curte constată că fapta, astfel cum a fost reținută de instanțele inferioare, este prevăzută de legea penală, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută de dispozițiile art. 239 alin. (2) C. pen. anterior, care statuează că lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Totodată, se observă că infracțiunea de ultraj nu a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a Noului C. pen., aceasta fiind reglementată de dispozițiile art. 257 din acest act normativ.

Apărările recurentului în sensul că nu a cunoscut calitatea de funcționar public a numitei B. nu pot face obiectul analizei instanței de recurs în casație, având în vedere limitarea acestei căi extraordinare de atac doar la chestiuni de legalitate expres prevăzute de lege, cu excluderea chestiunilor care țin de aprecierea declarațiilor martorilor cu privire la eroarea asupra calității de funcționar public a părții vătămate (aspecte deja examinate de instanța de apel în cadrul situației de fapt reținute în considerentele deciziei recurate).

Pentru motivele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 219 din 02 martie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. 6 C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 219 din 02 martie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/314/2013.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 07 noiembrie 2016.